Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte?

Mormantul Sfantului Voievod a fost deschis pana acum de doua ori.

Istoricii nu s-au pronuntat sau, mai degraba, au evitat sa se pronunte cu privire la o problema fundamentala: a fost sau nu Stefan cel Mare calugarit inainte de moarte?

Tulburatoarea intrebare este generata de senzationala descoperire a faptului ca marele domnitor a fost ingropat modest, fara sicriu, cu trupul asezat pe 13 bare de fier si cu capul pe un capatai de caramizi, ritual ce tine mai degraba de cel al cinului calugaresc decat de cel al credinciosilor de rand, oricat de smeriti ar fi acestia.

Despre inmormantarea lui Stefan cel Mare nu s-a pastrat, in mod misterios, nici o relatare.

Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta.

Nici Dimitrie Cantemir, nici Gheorghe Sincai, mai tarziu, nici istoricul A.D Xenopol sau Nicolae Iorga.

Nici cronicarii straini nu spun nimic despre momentul inhumarii marelui domnitor.

Cand a murit Matei Basarab, arhidiaconul de Antiohia, Macarie, care vizitase tarile romane pe la 1654, vorbea despre voievodul mort ca “fusese asezat intr-un sicriu impodobit ca al unui rege”.

Or, dupa cum apreciaza si Silviu Dragomir, in volumul “Mistere”, “inmormantarea lui Stefan cel Mare trebuia sa se desfasoare nu doar cu o pompa mai mare, dar imbracamintea si sicriul era normal sa fi fost macar pe masura rangului si pretuirii avute in viata”.

In realitate, Stefan cel Mare a fost inmormantat fara sicriu, invesmantat doar intr-o mantie domneasca.


Doua deshumari si un mort “misterios”

Prima deschidere a mormantului lui Stefan cel Mare a fost facuta in februarie 1758, de catre Mitropolitul Iacov al Sucevei, in fata preotilor si monahilor.

In zapisul faptei sale, Iacov retine ca mortul fusese gasit foarte “misterios”, eliminand alte elemente care ne-ar putea duce cu gandul ca mormantul mai fusese deschis.

In noiembrie 1856, la staruinta egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficiala a autoritatilor austriece din Bucovina ocupata trece la deschiderea mai multor morminte “aflatoare in Biserica Manastirii Putna… apartinand domnitorului Moldovei Stefan cel Mare si membrilor familiei sale”.

Insarcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul “guvernial” Anton Schonbach, asistat, in calitate de comisar spiritual, de catre Teoctist Blaezewicz, asesor imperial consistorial.

 Conducerea tehnica a operatiunilor a fost asigurata de inginerul Anton Rol, iar asistenta sanitara de catre dr. Vincentiu Szymonowicz.

La sfarsitul operatiunii a fost incheiat un amplu proces-verbal, care a fost publicat de F.A. Wie-kenhauser, in scurta sa “Istorie a manastirilor Voronet si Putna”, in 1886.

Din acest document reiese ca, la cea de-a doua deshumare, osemintele domnitorului nu au fost atinse, dar, din asezarea lor “se putea stabili insa, cu toata siguranta, ca mormantul fusese inainte inca o data deschis, cu care prilej ramasitele domnitorului au fost schimbate intr-o alta pozitie decat fusesera asezate la inceput”.



Inmormantat pe 13 bare de fier

Pretiosul proces-verbal arata ca in mormantul lui Stefan cel Mare, “cadavrul, cu totul descompus si acoperit de faramiturile zidurilor mormantului, era asezat pe 13 bare de fier… ce erau asezate pe amandoua partile laterale ale mormantului…

Din partea de sus a corpului nu se mai vede nimic si pe un capatai de zid, gros de 12 toli, ce se gaseste in partea capului, se afla partea de sus a craniului, inca destul de bine intretinuta, lipsit de orice acoperamant.

Aceste ramasite ale craniului sunt asezate la o distanta de cinci toli departe de celelalte resturi ale cadavrului…indepartate de osul frontal, cat si de amandoua oasele laterale ale craniului, care, intre timp, s-au rotunjit prin putrezire… Aceasta imprejurare, ca si celelalte inainte citate…, lasa sa se presupuna cu siguranta ca capul (cacofonia nu ne apartine n.n) acestui cadavru ar fi fost schimbat pe cale mecanica din pozitia sa naturala inca cu mult timp in urma…

Forma imbracamintei cadavrului, ca si stofa grea si bogata a acestuia, intarea convingerea, la fel ca si crucea de aur ce se afla in dreptul pieptului care nu se prabusise, in chip neindoios, si, prin comparatia cu ramasitele cercetate de comisie in mormantul lui Bogdan si al lui Stefan (“cel crud” – nepotul lui Stefan cel Mare, n.n.), ca era vorba de o imbracaminte deosebita, de o mantie domneasca si de un mormant domnesc cioplit din piatra”.



Calugarirea, practica printre domnii Moldovei

In legatura cu mormantul in care a fost descoperit principele Stefan (“cel crud”), nepotul lui Stefan cel Mare, procesul-verbal face o precizare foarte importanta: “printre resturile de imbracaminte… apar cateva asemanari cu imbracamintea calugareasca sau preoteasca…intrucat in istoria Moldovei sunt cazuri in care principii, inainte de moarte, au pasit in monahism, lucru care se putea trece cu putina vreme inainte de moarte sau chiar pe patul mortii, astfel incat este cu putinta ca Stefan, care purta porecla de “cel crud” si care, dupa aratarile istoriei, a fost otravit de catre sotia sa, a trecut, la fel, scurta vreme inainte de moartea sa, la monahism,pentru ispasirea pacatelor sale.

Astfel se pot explica crucile in forma de schima, care se gasesc pe resturile im- bracamintei din mormantul sau si se poate explica de ce printre aceste ramasite nu s-au gasit in mormant inele, deoarece, pentru calugar, portul acestora nu este ingaduit”.

Ciudat este faptul ca si principele Alexandru a fost descoperit inmormantat la fel ca si Stefan cel Mare, adica fara sicriu, cu trupul asezat pe un grilaj asemanator, de fier, si capul sprijinit pe un zid de caramizi.

Cercetatorii mormantului admit faptul ca “asezarea si pozitia ramasitelor de imbracaminte (in aceste doua cazuri, n.n.) au fost gasite cu totul in oranduiala, pe cand daca s-ar fi scos sicriele sau s-ar fi mutat cadavrele… imbracamintea s-ar fi deranjat” si, totodata, ca “sprijinirea capului pe un capatai de zidarie de 12 toli”, in cazul “ingroparii cu sicrie, nu ar fi putut avea nici un rost. …

Trebuie acceptata parerea ca trupurile lui Stefan cel Mare si Alexandru au fost inmormantate fara sicrie, imbracate numai in bogatele lor vesminte domnesti”.

Documentul autoritatilor austriece de ocupatie mai subliniaza si faptul ca obiectele de pret pe care le-a continut mormantul lui Stefan cel Mare ar fi fost scoase cu prilejul primei deshumari si folosite pentru confectionarea a doua coroane, pentru icoanele facatoare de minuni ale “Maicei Precista si Domnului Hristos”, dupa cum reiese dintr-o scrisoare adresata de Iacov, Mitropolitul Sucevei, catre egumenul Manastirii Putna, Kir Venedict.

Probabil, cu acel prilej, craniul voievodului a fost asezat in pozitia in care a fost gasit cu prilejul celei de-a doua deshumari.



A dus viata isihasta in Sfantul Munte

In legatura cu modul in care a fost inmormantat Domnitorul Moldovei, Silviu Dragomir este convins ca acele 13 bare de fier reprezinta pe cei 12 apostoli, impreuna cu Maica Domnului, si nu are indoieli ca acesta a fost calugarit inainte de moarte. Indirect, in acest sens, un argument foarte interesant aduce si scriitorul Vasile Andru.

In volumul “Misticii din Carpati”, scriitorul povesteste un lucru care tulbura profund: in Sfantul Munte Athos, circula printre batranii pustnici o informatie: in perioada copilariei, Stefan cel Mare ar fi dus viata isihasta aici.

Calugarii batrani spun ca au primit informatia prin viu grai, de la inaintasii lor, din generatie in generatie.

Stefan ar fi ajuns in Athos la varsta copilariei si ar fi fost dat in grija unui pustnic.

Acesta l-ar fi invatat rugaciunea inimii. In lucrarea sa “Stefan cel Mare si Sfant.

Traditii si cantece populare” 1903, Gheorghe Teodorescu Ki-rileanu retine o povestire populara despre perioada copilariei voievodului, care, intr-o padure, a avut revelatia “unei lumini care ardea nemiscata sub ploaie si vant”.

Copilul Stefan atingea lumina, nimerind apoi intr-o coliba, ca o chilie, asemanatoare cu cele ale calugarilor isihasti athoniti, unde adoarme, iar langa el, doi batrani se roaga prevestind ca Stefan va fi aparatorul credintei.

Comentand acest episod, Vasile Andru spune ca acesta putea sa “preceada intentia lui de a se initia in puterile isihaste”.

Faptele sale ulterioare pot sa ateste o legatura speciala cu Athosul, unde a construit biserici, pe care le-a daruit cu icoane, carti rare cu ferecaturi in aur si podoabe de metal pretios.

Intr-o vreme in care Grecia era inrobita de turci, neputand sa sprijine Athosul, Voievodul Stefan era un fel de “protector politic si financiar al Sfantului Munte”, considera Vasile Andru.

Coroborarea faptelor duce la ideea ca Sfantul Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte.

Acest lucru trebuie insa demonstrat de istorici, noua rama-nandu-ne doar a da curs indemnului lui Neculce, care, in a sa Predoslavie, spune: “Cine va citi si le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iar va fi bine, caci precum ii va fi voia, asa va face”.


preluare de pe sursa: Piatza.net

Decât să trăim în genunchi, mai bine murim în picioare! Cum a rămas Mănăstirea Putna în graniţele României

Anul 1940, când României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice – Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa – va consemna la Mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.

După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică.

Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român.

 Numai hotărârea, curajul şi dragostea de ţară a catorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest „Ierusalim al neamului românesc” să rămână în limitele graniţei actuale.

Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu, încă din dimineaţa zilei de 6 iulie.

Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate, situată în vecinătatea mănăstirii, care, prin noua linie de demarcaţie a frontierei, îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă ce provenea din satele recent înstrăinate, în imposibilitate de a veni la lucru.

Sensibilizată de faptul că, în urmă cu câteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”.

În după amiaza zilei, bolşevicii ocupaseră deja Mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfântului Daniil Sihastrul.

Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români, conduşi de căpitanul Ioan Tobă Hatmanul, angajează imediat lupta cu inamicul.

După confruntările din timpul nopţii, spre dimineaţă, agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe.

În documente se menţionează faptul că, pentru partea română, aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul râului Suceava, iar
răniţii fiind predaţi Armatei Roşii.

Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atât mai mare cu cât ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărâre, a rămas până astăzi înstrăinat de România.

Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormântul marelui Ştefan?

Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală, păstrat cu atâtea sacrificii de către călugări?

Comandantul grupului ce a eliberat Mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei, între 1948-1964.

Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la Mănăstirea Putna.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,

Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov, pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:

In calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi, mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina, când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf., Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940, intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.

Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani, în frunte cu numitul Bivolaru Ilie, fugiţi din Putna, care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormântul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.

Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme, care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi, în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.

În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera, respingând efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale.

Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri, fost cu sediul în Cernăuţi, cum şi unui pluton de nători de sub comanda Lt. Andronic Titus.

Ajungând la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare, aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80, dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.

Ele au fost astfel salvate şi se află de câţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.

Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi, rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa, în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar, şi Carol Pomârleanu, negustor de manufactură.

În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:

PROBE:

-Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.

-Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.

-Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2,

et. I.

-Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, b-dul Ana Ipătescu 11 A.

-Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,

Prin fapta mea, nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.

Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormânt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.

Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi, ca să nu ne înăbuşe, rugăm uşurarea lor, aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.

Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,
                                                                 Ioan Tobă Hatmanu

preluare de pe:  http://groups.yahoo.com/group/anatecor/