Trupe de Comando - SAS - Special Air Service (Serviciul Special Aerian)

Special Air Service (Serviciul Special Aerian) - este principala unitate de forte speciale a armatei britanice. A fost formata in 1941 de catre David Sterling pentru a executa incursiuni in spatele liniilor germane din Africa de Nord, impreuna cu Long Range Desert Group.

Astazi ea constituie un model pentru alte unitati speciale din alte tari. SAS este o unitate secreta, de mici dimensiuni si intra in alcatuirea fortelor speciale ale Marii Britanii, impreuna cu Special Boat Service (SBS), Special Reconnaissance Regiment (SRR) si Special Forces Support Group (SFSG).

Organizare - SAS are trei regimente (regimentele 21, 22 si 23). In misiunile lor sunt sprijinite de catre Corpul Aerian 8 (8 Flight Army Air Corps)si doua echipe de la Corpul Regal de Transmisiuni (Royal Corps of Signals), a caror militari, desi nu fac parte din SAS, sunt antrenati de catre acestia.

Misiunile SAS:
-Strangerea de informatii in spatele liniilor inamice
-Distrugerea de tinte pe teritoriul inamic
-Protejarea demnitarilor britanici
-Instruirea fortelor speciale din alte tari
-Operatiuni contra-teroriste in tara si peste hotare

Instructia include:-Recrutare - militarii SAS sunt recrutati in principal din randul armatei regulate britanice (in special parasutisti), dar si din fostele colonii britanice Republica Irlanda, Noua Zeelanda, Fiji, Australia;
-Pregatire teoretica - aceasta etapa dureaza 2 zile si consta in informarea candidatilor in ceea ce priveste oragnizarea, tacticile si misiunile SAS;
-Pregatire fizica;
-Pregatire pentru jungla;
-Supravietuire in situatii de lupta - include evadari, evitarea inamicului, interogatorii, etc.;
-Pregatire specializata - salturi cu parasuta (HALO/HAHO), folosirea armelor cu luneta, limbi straine, folosirea autovehiculelor, explozibililor, etc;

De-a lungul timpului, SAS a executat misiuni in toata lumea, atat impotriva armatei germane in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cat si in fostele colonii britanice, impotriva miscarilor separatiste (Oman, Malayesia, Brunei)
Cea mai cunoscuta operatiune SAS a a avut loc in 1980, cand ambasada Iranului din Londra a fost ocupata de sase teroristi la 30 aprilie. La data de 5 mai, in urma esuarii negocierilor, un detasament de cca 30 membri SAS a luat cu asalt ambasada, prin folosirea de explozibili. Doar unul din cei sase teroristi a scapat cu viata, fiind arestat.

In Irlanda de Nord SAS a avut ca misiune strangerea de informatii despre IRA si contracararea atacurilor teroriste, care avea ca tinta politicienii locali si membrii fortelor de politie civila (Royal Ulster Constabulary).

De asemenea, SAS a executat si misiuni de rapire si aducere in Irlanda de nord a comandantilor IRA aflati pe teritoriul Republicii Irlanda (Seán MacKenna)
In timpul razboiului din Golf din 1991, SAS a executat numeroase misiuni in spatele liniilor irakiene, starngand informatii despre miscarile de trupe si distrugand lansatoarele mobile de rachete SCUD.

Cea mai cunoscuta misiune de acest gen a fost "Bravo 2-0", in timpul careia o echipa de opt militari a patruns adnac in teritoriul irakian.

Descoperita de inamic, s-au retras spre Siria, ucigand pe traseu cca. 250 de soldati inamici. Patru militari au fost prinsi si torturati, iar alti trei ucisi.

Alte tari au unitati de forte speciale inspirate de catre SAS-ul britanic, precum Australia si Noua Zeelenda (unde poarta aceeasi denumire).

preluare de pe sursa: http://spionaj.3xforum.ro/post/6/1/Trupe_de_comando/

Cele mai temute trupe de comando

Când ai intrat în atenţia celor mai buni soldaţi din lume, fiecare nanosecundă a vieţii tale se scurge cu greutatea unui an de zile. Steaua ta a apus subit. Orice plan de viitor devine pură fantasmagorie. Hăituitorii şi vânătorii tăi aparţin celor mai antrenate şi mai redutabile trupe de commando din lume. Nu contează absolut deloc cât eşti de puternic, bogat sau fioros.

Nu contează influenţa politică pe care o ai, nici numărul gărzilor de corp menite să te protejeze. Odată ce oricare dintre unităţile de mai jos a primit ordin să te lichideze, nimeni şi nimic nu te mai poate salva. Decât poate mila providenţei sau un ordin de anulare a misiunii. Dacă ordinul ajunge la timp, bineînţeles...


Sayeret Matkal

Încep, deloc întâmplător, cu vârful de lance al impresionantei maşini de război a statului Israel, mă refer aici la unitatea specială Sayeret Matkal.

Faimoşi pentru faptul că aparţin celei mai de temut unităţi dintr-o armată de elită, cum sunt forţele de apărare ale statului Israel, războinicii moderni care au onoarea şi privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de commando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălţimea renumelui lor.

Înfiinţată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, iniţial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci etalonul trupelor de comando prin definiţie.

Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, consideraţi printre cei mai buni experţi în misiuni de recunoaştere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum şi în operaţii de contra-terorism.

Numărul exact al specialiştilor din Sayeret Matkal este necunoscut, fiind ţinut secret. Aceşti luptători şi-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în cadrul unor evenimente celebre, precum Războiul de Şase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operaţiunea Entebbe, Războiul din Liban din anul 1982, prima şi a doua Intifada, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban în anul 2006, precum şi Operaţiunea Orchard, în care forţele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.

Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existenţa ei au apărut de abia la sfârşitul anilor 1970.

Testele de admitere sunt extrem de severe şi restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă mondială în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a supravieţuirii în detenţie sau pe teritoriul inamic, precum şi conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.


Spetsnaz



Prin anii 70-80, în plin Război Rece, printre cadrele militare circula un banc, savuros de altfel, dar care spunea totul despre natura şi menirea demonilor cu chip uman care activează în cadrul trupelor de comandă ruse, considerate de mulţi experţi drept cele mai dure din întreaga lume.

"Cică, la un moment dat, s-au întâlnit la sediul ONU, într-o pauză de lucrări, preşedinţii Reagan şi Brejnev. Ameţiţi de numărul paharelor date peste cap, cei doi lideri mondiali au început, uşor-uşor, să se laude şi să se ameninţe reciproc. A început, evident, Reagan. (după cum era de aşteptat, americanul a cedat primul la băutură.)

- Dacă trimitem portavioanele, submarinele nucleare şi aviaţia noastră, URSS-ul va fi distrus într-un minut, zise Reagan.

- Foarte bine, încercaţi numai. Noi nu ne vom trimite flotila şi rachetele nucleare spre SUA, replică neobişnuit de calm Brejnev.

- Dar ce veţi face atunci, aveţi cumva o arma secreta capabilă de pagube mai mari? întreabă curios americanul.

- Nu, dar o sa timit o echipă Spetsnaz în America, ameninţă, calm, rusul.

- Asta nu, orice dar asta nu. Ăia nu sunt fiinţe omeneşti, nu ştiu cum i-aţi făcut. Ăia ar goli până şi Iadul de diavoli. Uită, te rog, de glumele mele proaste şi hai să rămânem prieteni, a încheiat - speriat pe bună dreptate -, Reagan".

"Diavolii" grupaţi sub titulatura oficială de Voiska Spetsialnogo Naznacheniya, pe scurt Spetsnaz, fac parte din cea mai dură unitate de comando din lume.

Copiii cei răi ai Mamei Rusia,aflaţi în prezent în în subordinea GRU, serviciile secrete ale Kremlinului, pot fi consideraţi aproape o nouă etapă evolutivă a speciei Homo sapiens sapiens.

Îmbrăcaţi, de regulă, în uniformele de camuflaj, cu tricourile lor caracteristice, alb-albastru sau alb-negru, la vedere, militarii Spetsnaz sunt o specie distinctă în rîndul trupelor de comando.

Termeni precum Frică, Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini.

Antrenamentele lor sunt pur si simplu inumane, aceste moduri de a pregăti cadeţii fiind interzise în ţări unde drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.

Dacă antrenamentele şi pregătirile celorlalte trupe de comando din lume se axează pe acumulare de cunoştinţe şi abilităţi, ideologia celor din Spetsnaz se bazează doar pe Durere, Violenţă şi Teroare.

Orice cadet care refuză antrenamentele - care ar îngrozi orice om normal -, este liber să plece oricând.

Spetsnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici şi necruţători, pe cei cu înclinaţii înnăscute spre violenţă şi moarte.

Aceştia sunt materia primă ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor făuri războinicii perfecţi.

Cadeţii sunt sfărâmaţi încet şi metodic, pentru a fi ulterior remodelaţi sub forma unor luptători de elită nemaivăzuţi.

Reflexele le sunt ascuţite, instinctele devin precum cele ale animalelor de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată.

Antrenamentele deosebit de complexe urmăresc decondiţionarea treptată şi transformarea ucenicului într-un luptător care se bazează pe folosirea aşa-numitului "creier reptilian".

Cadeţii se luptă zilnic, cu scopul precis de a-şi face răni cât mai grave.

Coastele şi degetele rupte, nasul şi dinţii sparţi, articulaţiile sucite, sunt evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni.

Instructorii Spetsnaz susţin că este practic imposibil să ignori senzaţiile atroce de durere, din această cauză soldaţii sunt învăţaţi să iubească durerea, să o aprecieze şi să nu fugă niciodată de ea.

Toţi membrii practică la nivel superior arte marţiale ruseşti, extrem de eficiente, precum Systema şi Combat Sambo.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns pentru nişte specimene capabile să ucidă chiar şi cu o coală de hârtie, cei din Spetsnaz beneficiază de o serie de arme specifice, care le sporesc eficienţa în misiuni sau pe câmpurile de luptă.

Relatările de groază despre "isprăvile" lor de pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează calităţile războinice ale trupelor de comando ale GRU.





Beretele maron



Eficienţa şi ferocitatea trupelor de comando turceşti a depăşit de mult graniţele acestei ţări, cu o cultură şi istorie fascinante.

Puţini oameni au habar că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar.

Mentalitatea tradiţional-războinică a urmaşilor otomanilor, precum şi orgoliile şi nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să investească enorm în sectorul militar.

Astfel, la ora actuală, Turcia are cea mai mare şi mai puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite.

Aşezarea ţării - la răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de numeroşi duşmani tradiţionali -, i-a pus în gardă pe strategii militari de la Ankara, care au preconizat crearea şi dezvoltarea unor trupe de comando excepţionale, destinate să sugrume în faşă orice pericol extern sau intern la adresa statului turc.

Aşa a luat naştere legenda adevărată a forţelor speciale grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forţe speciale) sau Bordo Bereliler, în limba natală.

Oricât de mult nu le-ar conveni americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de aceşti vajnici urmaşi ai ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevăraţi supra-oameni policalificaţi.

Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător şi este capabil să supravieţuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de la gheţurile arctice, nisipul deşerturilor şi junglele luxuriante, până la megalopolisurile înţesate de zgârie-nori.

Testele de admitere sunt extrem de drastice, selecţionerii căutând subiecţi perfect sănătoşi, cu inteligenţă nativă deosebită şi o condiţie fizică de invidiat.

 Pregătirea ulterioară durează nu mai puţin de 3 ani şi jumătate, interval la sfârşitul căruia tânărul turc este transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume.

Beretele Maron sunt printre puţinele forţe speciale care au parte de antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare dată. Desele confruntări cu gherilele kurde menţin performanţele ridicate ale acestor trupe de elită.





Kopassus



Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia), însemnă Forţele Speciale ale Armatei Indoneziene şi constituie o unitate de elită specializată în războaiele neconvenţionale, sabotaje, acţiuni antitero, asasinate şi eliberări de ostatici.

Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admişi, după teste dure, doar cei mai hotărâţi şi chiar fanatici soldaţi indonezieni. Membrii săi au o reputaţie sumbră în regiune, fiind nimeni alţii decât cei care au înăbuşit în sânge revoltele etnicilor papuaşi din Timorul de Vest.

Agenţii din cadrul Kopassus au mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător al Consiliului Prezidenţial din Papua. Oficialul din opoziţia papuaşă a fost prins şi executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu mâinile goale. Ferocitatea acestei trupe de commando s-a evidenţiat şi în perioada confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia şi Malaezia. Criteriile de selecţie sunt foarte dure.

Dintr-un număr de 1.500 de candidaţi care aplică pentru a deveni membri Kopassus, doar 15 trec de selecţia iniţială. După această etapă, cei 15 "norocoşi" sunt supuşi unor teste teribile, timp de o lună. La sfârşitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar 5 sau 6 sunt admişi în Kopassus.

Pentru aceştia, de abia acum urmează antrenamentul adevărat. Sunt obligaţi să devină experţi în Pentjak Silat, un complex de arte marţiale indoneziene axat pe lupta cu cuţitul, lupta la sol şi tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este antrenat în tehnici secrete de autohipnoză şi autoprovocare a transei, stări limită ale conştiinţei în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete, oboseală şi este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.



Unitatea Ghatak

Sunt consideraţi elita trupelor de intervenţie din India şi se numără, fără îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei.

Încadraţi în rândurile Armatei Indiene şi încartiruiţi în mod tradiţional în oraşul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene înglobează 7 batalioane de intervenţie, compuse din războinici moderni, capabili să jupoaie un om de viu cu mânile goale, după cum au dovedit-o unele cazuri reale de interogări şi execuţii în care le-au căzut victime extremiştii musulmani pakistanezi, duşmanii "de tradiţie", dacă putem spune aşa, ai comando-urilor indiene.

La fel ca în majoritatea trupelor de elită din lume, cei care activează în unităţile de comando indiene sunt oameni de excepţie, capabili să conducă orice mijloc de locomoţie, fie el aerian, nautic sau terestru.

Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obţinerea de informaţii, misiuni de recunoaştere în teritoriul
inamic, acţiuni de sabotaj şi asasinări, răpirea de terorişti sau comandanţi ai forţelor armate inamice, infiltrări şi operaţiuni anti-tero, precum şi acţiuni de salvare a ostaticilor pe teritoriul indian sau în afara graniţelor acestei ţări. Sunt antrenaţi în condiţii de mediu ostil, în deşerturile, junglele, munţii sau pe mările Indiei.

Comando-urile indiene au beneficiat de stagii de perfecţionare alături de experţi din Spetsnaz sau SAS.

Zi şi noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărşăluiască, fără întrerupere, pe o distanţă de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme.

Sunt antrenaţi în tehnici secrete de Raja Yoga şi meditaţie avansată de către maeştrii autentici din Himalaya.

După unele surse, orice membru al comando-urilor indiene poate să hipnotizeze cu uşurinţă alte persoane, cei mai avansaţi ofiţeri fiind capabili de capacităţi care ţin de domeniul paranormalului şi inexplicabilului.


Batalionul Cobra

Sârbii sunt un popor dur, redutabil şi demn de admiraţie pentru modul prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb în adevărata sa esenţă, decât în privirile necruţătoare ale membrilor comando-urilor sîrbeşti.

Circulă relatări conform cărora, la recomandarea CIA, Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunţe la o eventuală invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998, din teama, perfect întemeiată, că mult-lăudaţii soldaţi din Navy Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la Hollywood) vor fi obligaţi să lupte cu dârzele comandouri sărbeşti, în munţii şi văile sălbatice ale Serbiei.

Crema forţelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon vojne Policije specijialne namene "Kobre" are o tradiţie care coboară până în anul 1978, când acest corp de elită a fost înfiinţat printr-un ordin al Secretarului Apărării din acea perioadă.

Pe baza rezultatelor obţinute în competiţii specifice adresate trupelor speciale, "cobrele" sârbe şi-au cucerit un renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.

Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute, precum şi de o pregătire unică în domeniul artelor marţiale.

Recentele războaie din fosta Yugoslavie, precum şi incidentele armate din provincia sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulţi luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forţe para-militare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).




SAS

Soldaţii de elită din Special Air Service (SAS) constituie prototipul luptătorului de comando - aceasta pentru că SAS poate fi considerat primul corp militar modern de comando, fiind înfiinţat în anul 1941 şi botezat în focul celui de al doilea Război Mondial. Forţele SAS au servit ca model iniţial pentru toate trupele de elită similare din toate ţările lumii.

În mare, antrenamentul şi metodica pregătirii specifice în domeniu se bazează pe primul manual după care erau instruiţi membrii SAS, deci putem afirma că SAS este "strămoşul" conceptului de comando sau trupe speciale. Cei grupaţi sub motto-ul "Who Dares Wins" s-au străduit mereu să se ridice la înălţimea acestor cuvinte.

De-a lungul timpului, SAS s-a distins nu doar în soluţionarea exemplară a celebrei luări de ostatici din Ambasada Iranului din Londra, ci şi pe majoritatea teatrelor de operaţiuni militare din ultimele decenii, începând cu conflictul dintre Indonezia şi Malezia şi terminând cu războaiele recente din Irak şi Afganistan.

Agenţii SAS sunt antrenaţi pentru a se descurca cu brio atât în operaţiuni tipice de comando, cât şi în domeniul contra-spionajului, fiind pregătiţi de specialişti din serviciile secrete MI -5 şi MI -6. Antrenamentele lor includ deprinderea tainelor luptei cu cuţitul ale indienilor apaşi, Sayoc Kali, Krav Maga sau Jeet Kune Do, stilul de arte marţiale fondat de însuşi Bruce Lee.


Brigada Leopardului de Zăpadă

Puţine forţe speciale transmit groaza şi disperarea pe care o par să o împrăştie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflaţi cu siguranţă printre cei mai buni luptători din lume.

China a avut încă din Antichitate o bogată tradiţie a luptătorilor şi gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor "Revoluţiei Culturale", această moştenire s-a transmis mai departe şi Chinei comuniste. În prezent. Marele Dragon beneficiază de protecţia a numeroase detaşamente şi brigăzi de trupe de elită.

Între acestea se evidenţiază Brigada Leopardului de Zăpadă a fost denumită astfel la propunerea ofiţerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea ambuscadelor vânătorilor şi se întoarce, neştiut, pe urmele lor, ucigându-le toţi câinii.

Este un corp special alcătuit doar din ofiţeri experţi în Sanshou militar, o formă de kung fu full-contact, cu potenţial mortal, adaptată special pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului a participat, împreună cu omologii lor din Spetsnaz, la exercitţiile comune "Cooperation-2007", destinate combaterii anti-terorismului.

Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200 de flexii abdominale şi 100 de genuflexiuni.

Rezistenţa lor este de invidiat: orice membru al Brigăzii Leopardului poate alerga pe o distanţă de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.




preluare de pe sursa: http://www.descopera.ro/timp-liber/8182928-cele-mai-temute-trupe-de-comando

Al-Qaida controlată 100% de Pentagon

Într-o adresare video specială, Alex Jones denumește operațiunea Al-Qaida drept „briceagul elvețian” de destabilizare.

Altfel spus, este un instrument de instigare a crizei prin care globaliștii își permit să ofere o soluție în contexte variabile.

Astăzi „liberi profesioniști” (rebelii/mercenarii) în Libia; ieri teroriști în „războiul contra terorii”.

Înainte de aceasta, aliaţi împotriva Serbiei, în anii 80 luptători pentru dreptate.

O extensie a politicii externe a Statelor Unite şi Pentagon o reprezintă inamicul din umbră ce se presupune a fi condus de Osama bin Laden și jihadiștii de top precum Anwar al Awlaki.

Al-Qaida își mută poziția pe tabla de șah geopolitică la dorința maeștrilor din gruparea mafiotă internațională cu caracter de spionaj.

Aceasta este, probabil, cea mai mare păcăleală a guvernului american și nu numai, dar tactica este de fapt unul dintre cele mai vechi trucuri pentru orice stat care dorește putere.



Pentru lumea obișnuită ce a trăit în falsul „război contra terorii”, perioadă de spaimă ce a urmat atacurilor de la 11 septembrie și care s-a învârtit în jurul persoanei lui bin Laden, trebuie să fie destul de confuz acum să citească titluri de ziare precum cel din Libia: Occidentul și Al-Qaeda de aceeași parte.

Într-adevăr, forțele rebele ce încearcă să-l răstoarne pe Gaddafi sunt indiscutabil susținute de mai bine de o mie de soldați din Al-Qaida și se bucură de sprijin total: arme, avioane, finanțare și forțe ale Statelor Unite, Marii Britanii, NATO și alți aliați.

CIA și forțele britanice SAS care acum sunt „oficial” introduse în Libia sub pretextul de a oferi sprijin, au operat cel puțin o lună în mod secret.



În orice caz, această farsă, faptul că Al-Qaida este în realitate condusă de Pentagon, are o istorie mult mai amplă decât se poate relata într-o filmare.

Dubla gândire: crearea inamicului, prostirea publicului

Lăsând la o parte punctele culminante din istoria duplicitară a grupării Al-Qaida, să luăm în considerare aceste declaraţii contradictorii de la doi preşedinţi ai Statelor Unite în legătură cu talibanii, Al-Qaida:

„Ei urăsc libertățile noastre – libertatea religiei, libertatea de exprimare, libertatea noastră de a vota şi de a ne convoca şi nu sunt de acord cu ele.”, George W. Bush, la o sesiune comună a Congresului şi a poporului american, pe 20 septembrie 2001.

„Aceşti domni (talibanii) sunt echivalentul moral al părinţilor fondatori ai Americii.”, Ronald Wilson Reagan în 1985, în timp ce îi introducerea mass-mediei pe liderii lui Mujahedini pe peluza Casei Albe.
R

ăspunsul la contradicţie este să înveți să îmbrăţişezi înşelăciunea ca adevăr, ori de câte ori statul spune să faci acest lucru, la fel ca Winston Smith, care în cele din urmă „învaţă” în cartea „1984”, atunci când el este constrâns să constate că 2+2=5.

 O’Brien, cel care-l tortura îi spunea:

„Tu eşti o persoană care învaţă lent, Winston.”

„Cum pot ajuta? (a murmurat Winston). Cum pot să ajut văzând așa ceva în fața ochilor. Doi cu doi fac patru.”

„Uneori, Winston, acestea fac cinci. Uneori fac trei. Alteori, sunt toate la un loc. Trebuie să încerci mai mult. Nu este uşor să devii sănătos.”

Karl Rove, un arhitect cheie al administraţiei Bush, cunoscut  drept „creierul lui Bush”, a pedepsit crunt niște reporteri în 2002 pentru că au încercat să facă apel la „comunitatea bazată pe realitate” în faţa unui preşedinte care conform Ron Suskind de la NY Times s-a exprimat unor membri importanți ai Congresului, asistenților săi şi altor personalități de genul, declarând că nu a avut nevoie de fapte:

Ajutorul meu [Rove] a spus că tipii ca mine fac parte „din ceea ce noi numim o comunitate bazată pe realitate”, pe care tot el a definit-o ca fiind reprezentată de oameni care „cred că soluţiile ies la iveală prin studiul rațional asupra realității perceptibile”.

Am dat din cap şi am murmurat ceva despre principiile de iluminare şi empirism.

Rove m-a întrerupt: „Nu acesta este modul în care lumea funcționează acum cu adevărat”, a continuat el. „Suntem un imperiu acum şi în momentul în care acţionăm, ne creăm propria noastră realitate. Şi în timp ce studiați acea realitate – în mod rațional, după cum vreţi – se acţionează din nou, ceea ce duce la crearea de alte noi realităţi, ce pot fi studiate de asemenea, acesta e modul în care lucrurile se vor rezolva. Noi suntem actorii istoriei… și vouă, tuturor, nu vă rămâne decât să studiați ceea ce facem.”

Fără ştirea mass-mediei la acel moment, Rove opera în numele unui guvern care nu a fost doar arogant, dar a luat și o pagină direct din textul lui George Orwell din 1984.

Inamicul Americii, Osama bin Laden şi gruparea sa Al-Qaida a fost remarcabil, asemenea lui Emmanuel Goldstein, personaj negativ din Oceania din cartea 1984.

Goldstein [sau bin Laden] a fost „comandantul unei mari armate din umbră, o reţea secretă de complotişti fideli răsturnării statului.”

Un duşman care nu ar putea fi găsit, ucis sau încetinit de la a influenţa noi conspiratori la rândul său. „Într-un loc oarecare sau în altul”, Orwell a scris „că el se afla încă în viață și își hașura conspirațiile.”

„Goldstein își arunca obișnuitul atac veninos asupra doctrinelor de partid, un atac atât de pervers și de exagerat încât și un copil l-ar fi putut sesiza, şi totuşi doar suficient de plauzibil pentru a umple pe cineva cu un sentiment alarmat asupra faptului că alte persoane, mai puţin stăpâne pe sine, ar putea pica în plasa lui… Goldstein a produs frică şi mânie în mod automat. El a fost un obiect al urii mai constant chiar decât Eurasia sau Eastasia, pe vremea când Oceania era în război cu una din aceste puteri, a fost, în general, la pace cu celelalte. Dar ceea ce a fost ciudat a fost că deși Goldstein era detestat şi dispreţuit de toată lumea… influenţa sa nu părea să scadă”.

În 1984, se zvonea că Goldstein ar putea chiar fi luat refugiat undeva în proprietatea statului; în consecinţă „n-a trecut nici o zi până când spionii şi sabotorii care acţionau sub indicaţiile sale nu au fost demascați de Poliția Gândirii”.

În America zilelor noastre, Departamentul de Securitate a Patriei (Homeland Security) ia acum această posibilitate ca și directivă, escortând şi cercetând oameni obişnuiţi pretutindeni în căutarea din umbră a Al-Qaida sau a „teroriştilor crescuți acasă”.

De asemenea, ca şi în 1984, copiii au fost instruiţi pentru a fi spioni și a retrage (în mod dezonorabil) adulții suspecți.



În spatele minciunilor inventate pentru a controla membrii de partid şi a menţine puterea, O’Brien, cel care l-a torturat pe Winston şi membru al partidului interior, a mărturisit că a luat parte personal la scrierea cărții lui Goldstein, carte scoasă în afara legii – o minciună pentru a servi statului.

A fost necesar pentru partea de control să se creeze un mit viu care să-l portretizeze pe Goldstein ca un clasic, evaziv „duşman extern”.

Avantajul unui inamic extern a fost observat de către mulţi, inclusiv de Clubul de la Roma, care a scris în 1991 că „oamenii se unesc cu adevărat doar atunci când se confruntă cu un inamic extern puternic…

În acest moment trebuie găsit un nou duşman, real sau inventat, funcție de obiectiv”.

Henry Kissinger, de asemenea, glumea la Bilderberg în 1991 că Naţiunile Unite ar putea să profite de pe urma „unei ameninţări externe de dincolo” ca să unească popoarele lumii.

Astfel, dieta constantă a propagandei, include cele două minute de ură recomandate zilnic în tranşe noi și are la bază ereziile și crimele lui Goldstein.

În 1984, Goldstein era: „aproape la acelaşi nivel cu însuşi Big Brother, ulterior s-a angajat în activităţi anti-revoluţionare, a fost condamnat la moarte, a scăpat şi a dispărut misterios. Programele celor „două minute de ură” variau de la o zi la alta, dar nu a existat nici unul în care Goldstein să nu fi fost personajul principal. El a fost principalul trădător”.

O’Brien a admis pe parcursul unei sesiuni de educație prin tortură a lui Winston că: „Goldstein şi ereziile lui vor trăi pentru totdeauna. În fiecare zi, la fiecare moment, acestea vor fi scoase la iveală, discreditate, ridiculizate, scuipate şi totuşi ei vor supraviețui mereu.”

Bin Laden a fost evident acelaşi inamic arhetipal, în ciuda faptului că a fost vrut mort sau viu (Bush, 18 septembrie 2001), armatele nu-l pot găsi (TIME 2002) nici după un deceniu.



Desigur, au fost lansate videoclipuri false cu înregistrări audio pretinse a fi trimise de bin Laden; acestea au apărut de obicei chiar înainte de alegeri (Tom Ridge a recunoscut mai târziu că ameninţările teroriste au fost lansate pentru a ajuta la realegerea electorală a lui Bush) sau atunci când se considera că poporul american are nevoie de o reamintire a ameninţării teroriste.

Înainte de admitere, analiştii au suspectat în mod corect că logo-urile au fost plasate de către CIA și atașate de Intel Center.

În ciuda faptului că bin Laden este raportat ca fiind mort, sau că a fost în spital pentru dializă renală, Osama bin Laden a fost evaziv de fiecare dată şi supravieţuirea lui ca inamic extern, ca și în cazul lui Goldstein, pare aproape garantată.

Al-Qaida aliatul / Al-Qaida dușmanul


Adevăratul Osama bin Laden este un western instruit activ de CIA cu numele de cod declasificat „Tim Osman”. E

l a fost ales să conducă Mujahhedinii / Talibanii în Afganistan până la un punct, pentru că familia sa înstărită a fost parteneră de afaceri pe termen lung cu familiile cheie din Occident, inclusiv familia Bush (grupul Carlyle).

De fapt George H.W Bush, tatăl, s-a întâlnit cu unul dintre membrii familiei bin Laden, fratele lui Osama, în dimineaţa zilei de 11 septembrie.

Adevăratul Mujahedin a fost folosit pentru o varietate de scopuri politice occidentale din spate, printre care răsturnarea şi destabilizarea.

Înapoi în 1979, Al-Qaeda, în formula sa de atunci, de Mujahedin / Taliban, era arma secretă a Americii în operaţiunea Cyclone.

Mai întâi  geo-strategistul Zbigniew Brzezinski, apoi consilier de securitate națională sub conducerea președintelui Carter, au fost cei care au complotat să atragă Uniunea Sovietică într-o capcană prin care să-i poată stoarce de bani.

Documentele declasificate ce autorizează acțiunea A / B

Brzezinski a acordat un interviu pentru Le Nouvel Observateur din Franța în 1998, o scuză sub acoperire cu privire la ajutoarele lor către mujahedini cu şase luni înainte ca Uniunea Sovietică să invadeze Afganistanul.

În continuare este expus un fragment din interviu:

Întrebare: Nu regretați nimic azi?

Brzezinski: Ce să regret? Această operațiune secretă a fost o idee excelentă. A avut ca efect trimiterea ruşilor în capcana Afganistanului şi tu vrei să regret? În ziua în care sovieticii au trecut oficial de frontieră, i-am scris preşedintelui Carter că „avem acum posibilitatea de a-i da URSS-ului războiul din Vietnam. Într-adevăr, de aproape 10 ani, Moscova a fost angajată într-un război insuportabil de către guvern, un conflict care a dus la demoralizare şi în final la destrămarea imperiului sovietic.

Întrebare: Și nu regretați nici faptul că ați sprijinit Islamul, dând arme și sfaturi pentru viitorii teroriști?

Brzezinski: Care este cel mai important lucru pentru istoria lumii? Talibanii sau prăbușirea imperiului sovietic? Niște musulmani stârniți sau eliberarea Europei Centrale şi sfârşitul războiului rece?

Întrebare: Niște musulmani răsculați? Dar a fost spus şi repetat faptul că fundamentalismul islamic reprezintă azi o amenințare la nivel mondial.

Brzezinski: Prostii!

Pe perioada conducerii Reagan, au fost „luptători pentru libertate”, eroi publici ce prevesteau posibilitatea ca democraţia să se răspândească în străinătate, în rezistență la comunism.

Reagan le-a dedicat afganilor chiar și lansarea navetei spațiale Columbia, în numele „celor mai înalte aspiraţii la libertate”.

În 1985, Ronald Reagan a spus ca bărbaţii din gruparea talibanilor erau „echivalentul moral al părinţilor fondatori ai Americii”.

Aceşti oameni s-au sprijinit în mod deschis pentru un deceniu, până când sovieticii și-au întâlnit „Vietnam-ul” în Afganistan.




După cum scrie Kurt Nimmo:

Osama bin Laden conducea MAK (Maktab al Khidamat), o organizaţie creată de către serviciul de securitate ISI din Pakistan la ordinul CIA. Aceasta colecta bani, arme, şi pe plan internaţional recruta luptători în războiul creat în parte de către consilierul lui Jimmy Carter, Zbigniew Brezinski. Osama a fost strâns legat de dictatorul militar afgan şi ISI l-a înscenat pe Gulbuddin Hekmatyar care conducea o afacere cu droguri pentru CIA. În anii 1980, emisarii din Statele Unite s-au întâlnit cu Osama. CIA l-a plătit pe Osama pentru a instrui grupul militant Abu Sayyaf şi alţii de la CIA i-au construit tabere în Afganistan. În New York, organizația lui Osama, MAK, a operat -Centrul pentru Refugiaţi al Kihaf, aflat în conexiune cu CIA, care a fost implicat în bombardarea WTC din 1993. Guvernul american va numi mai târziu acest centru de caritate al Kifah „o organizaţie precursoare al-Qaidei”.

Până la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Al-Qaida „a migrat spre Bosnia în speranţa de a-și asista frații islamici  într-o luptă împotriva sârbilor şi pentru un timp forţelor croate”.

Al Qaeda era încă aliat susţinut al saudiților şi SUA în anul 1999 când a acoperit operațiunea albaneză KLA în acte de terorism în timpul războiului ce a frânt regiunea din Iugoslavia, chiar până în momentul bombardamentelor NATO, în ciuda preocupărilor crescânde cu privire la terorism.


Bombardarea World Trade Center din 1993 a fost expusă la o altă farsă crudă.

În 1993, FBI-ul a devenit, în cel mai înalt grad, facilitator de acțiuni periculoase, efectuând o operațiune „tăiș” pentru a dovedi, chipurile, vinovăţia suspecţilor.

Chiar și Wikipedia admite că praful inofensiv a fost schimbat cu material exploziv real. Emad Salem, informator FBI, a devenit alarmat la introducerea explozivului real şi a înregistrat convorbirile sale cu FBI, de unde reiese că aceștia au facilitat și permis continuarea bombardamentului care a ucis 4 persoane.


Cu Serbia / fosta Iugoslavie încă în mintea publicului, USS Cole a fost bombardat în octombrie 2000 într-un port din Yemen.

Actul de teroare împotriva Statelor Unite ar fi pus pe seama lui Osama bin Laden, moştenitor necinstit al familiei înstărite care a făcut şi face afaceri cu mari jucători de Vest (cum ar fi gruparea Carlyle).

Atacurile de la 11 septembrie au avut un succes colosal. S-a dat instantaneu vina pe Osama bin Laden.

Contradicții nesfârșite au fost purtate cu privire la contul oficial al guvernului ieșit la iveală de aproape un deceniu fără nici un fel de răspundere sau validitate în fața unor birocrați.

Pe lângă dezmințirile brute asupra legilor fizicii în cazul prăbușirii turnurilor 1, 2 și 7 de la WTC, au apărut dinainte detalii cu privire la faptul că teroriștii acuzați au fost antrenați la bazele americane, au trăit pe lângă informatori FBI, au primit vize și au fost lăsați să treacă de frontiere în ciuda faptului că erau trecuți pe listele cu persoane aflate sub supraveghere; teroriștii au fost identificați de către agențiile secrete americane (Able

Danger spre exemplu) însă avertismentele lor au fost ignorate (iar informațiile anterioare, manevrele bine cunoscute și prevenirile, cu atât mai mult).

În timp ce se ocupă de regruparea forțelor militare în urma războiului din Afganistan, ceea ce se va întâmpla curând și în Irak, administrația Bush le permite membrilor familiei lui Bin Laden să zboare liniștiți afară din America, în mod clandestin, chiar în timp ce toate celelalte zboruri fuseseră anulate.

Astfel informații se găsesc în articole precum „Transportul aerian al răului”, referitor la faptul că forțele SUA au exportat în mod secret forțele talibane din Afganistan în Pakistan; între timp, soldații americani erau angrenați de urgență să caute „inamicul din umbră”prin peșteri și terenuri accidentate.

Începând cu 2011, termenul limită de părăsire a Afganistanului continuă să fie amânat.

După cum s-a menţionat mai devreme, au apărut informații sustrase destul de jenante care pun la îndoială validitatea Jihad-ului purtat de Al-Qaida Americii, în timp ce administraţia Bush a continuat să ducă lumea cu zăhărelul, insistând pe tema ameninţării de teroare, fără pauză.

Măsuri controversate, inclusiv Actul Patriot ce calcă în picioare constituția, interceptări telefonice fără mandat ale cetăţenilor americani, denaturări (Obama a refuzat să investigheze crimele administrației Bush), detenţie nedeterminată şi alte atacuri devastatoare cu privire la „libertăţile detestate” ale americanilor au continuat fără oprire sub conducerea lui Barack Obama.



Aproape fiecare complot terorist major descoperit în SUA s-a dovedit de fapt a fi un mecanism al FBI-ului, se pune la cale o țeapă şi fraierii sunt încurajați să efectueze un atac.

„Scăpările printre urechile acului” de pe teritoriul Americii după data de 11 septembrie au fost în mare parte legate de Anwar al-Awlaki, care s-a dezvăluit că ar fi cinat cu nerușinare la Pentagon în lunile de după atacul de la WTC din 11 septembrie.

Teroristului „cu bombă sub lenjerie”, care a încercat să arunce în aer un avion ce a plecat din Detroit, i-a fost eliberată VISA de către Departamentul de Stat, în ciuda faptului că se afla pe lista de urmărire; martorii Kurt & Lori Haskell au urmărit cum Abdul Mutalab a fost ajutat în avion de către un „om îmbrăcat elegant”, care era cel mai probabil un agent al Serviciilor Secrete de Informații.

Aceștia au asistat, de asemenea și la alte mânării suspecte care nu au fost menţionate în mass-media.

Întrebările cheie legate de verificarea creșterii conturilor personale nu vor fi niciodată abordate, acuzatul Abdulmutallab încercând să se reprezinte singur în instanţă.

Bazaconii şi incoerenţe au fost aruncate în jurul cazurilor criminalului Foot Hood, teroristului din Times Square şi mulți, mulți alții. Chiar și Geraldo Rivera de la Fox News a remarcat că probele operațiunilor sub acoperire ale FBI-ului sunt „fictive”.

Securitatea Internă și-a asumat un rol și mai mare, impunând scanări corporale TSA absurde și neplăcute populației și turiștilor.

DHS a laminat punctele de control și a împânzit de furgonete mobile cu raze x și detectoare străzile publice şi autostrăzile (inclusiv pietonii), trenurile, autobuzele şi bărcile, precum şi stadioanele sportive, hotelurile, mall-urile și nu numai.

În 2011, mantra „războiul este pace” a lui George Orwell este actualizată încă o dată, în timp ce câştigătorul premiului Nobel pentru Pace, preşedintele Obama, extinde războiul în Libia sub masca orwelliană a unei „crize umanitare”, de instituire a unei zone cu interdicție de zbor (ceea ce a dat imediat cale liberă bombardamentelor la scară maximă şi apoi forţelor terestre).

Americanii, occidentalii şi lumea în general trebuie să-și scarpine capetele din nou, ca războaiele din Irak şi Afganistan nu numai să continue, dar Occidentul găseşte un aliat neverosimil împotriva colonelul Gaddafi în rebelii fabricați de forţele Al-Qaida.

Minciuna nu s-a oprit, serviciile de informații occidentale continuând să exercite una dintre cele mai puternice arme-client-farsa Al-Qaida, fără excepție prieten sau duşman, după cum cere situația.

În modul clasic de gândire la dublu, în aceeaşi săptămână publicul află despre aliaţii anti-Gaddafi inclusiv Al-Qaida și printre acestea, despre ameninţările grandioase făcute prin poştă pretinzând că Al-Qaida a îngropat aproximativ 160 de bombe nucleare în locaţii strategice pe teritoriul Statelor Unite; dacă există vreun adevăr, la toate aceste afirmații, puteți fi siguri că materialul nuclear a fost livrat prin intermediul serviciilor secrete occidentale. 

preluare de pe sursa: http://www.infocon.ro/2011/04/al-qaida-controlata-100-de-pentagon/

ÎN LIBIA, FRANŢA JOACĂ LA DOUĂ CAPETE. O NOUĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA “PRIMĂVERII ARABE”

Analiştii israelieni de la Debka.com au avut încă o dată dreptate.

Semn că informaţiile de care dispun conservă poziţia Israelului în topul intelligence-ului mondial, mai ales într-o regiune vitală pentru securitatea naţională a ţării.

Capitala libiană Tripoli a căzut în mîinile rebelilor. Insurgenţii au avansat în trei coloane pătrunzînd în inima capitalei cu ajutorul navelor şi elicopterelor NATO, ce supravegheau zona de coastă a Tripoli.

Analiştii de la Debka.com consideră că cucerirea Tripoli de către rebeli rămîne o enigmă şi că şapte întrebări privind această chestiune nu şi-au găsit încă un răspuns mulţumitor.

Una dintre aceste întrebări, retorice, fără îndoială, a fost: cum a reuşit o mînă de rebeli fără experienţă să se organizeze într-o forţă armată, să folosească arme fără să aibă în prealabil parte de instruire specializată în acest sens şi să pătrundă în inima capitalei libiene cu atîta uşurinţă.

Oare printre insurgenţi a existat o mînă de soldaţi profesionişti din alte state care a dus lucrurile la bun sfîrşit?, se întreabă Debka.com.

Răspunsul e DA, şi plasează într-o nouă perspectivă întreaga “primăvară arabă”, aruncînd serioase semne de întrebare asupra capabilităţii democraţiilor occidentale de a gestiona perioadele post-conflict!

Exemplul Iraq-ului este evident! Incapabil de poziţii ferme, Europa a jucat în Maghreb şi Orientul Mijlociu, acelaşi joc dual, la două capete, lipsit de sinceritate, care a generat multe dintre problemele actuale ale acestui spaţiu, şi care ar trebui să ridice numeroase semne de întrebare politicienilor şi responsabililor de securitate israelieni.

De altfel, ieri, generalul Eyal Eisenberg, şeful apărării civile israeliene, a estimat că “o iarnă islamistă radicală” ar putea succeda “primăverii arabe”, sporind riscul unui “război general şi total”, relatează AFP.

“Ceea ce a fost considerată drept primăvara popoarelor arabe se poate transforma într-o iarnă islamistă radicală, crescînd probabilitatea unui război general şi total în regiune cu o posibilă folosire a armelor de distrugere în masă”, a afirmat generalul, într-un discurs la Institutul de Cercetare privind Securitatea Naţională din Tel Aviv.

O serie de agenţii de ştiri şi publicaţii importante au susţinut, discret, că “victoria rebelilor se bazează pe asistenţa vitală, sub acoperire, furnizată de serviciile de informaţii din Vest.

Cotidianul britanic “The Independent” constata, încă din luna martie, că victoriile rebelilor libieni au fost asistate, la toate nivelurile, de ” o armată de diplomaţi, consilieri militari, foşti membri ai forţelor speciale, ciudaţi, britanici”, o întreagă desfăşurare de personal care a permis Londrei “să influenţeze evenimentele din Libia, dincolo de acţiunea militară aeriană şi navală”.

Informaţiile privind o implicare substanţială şi “timpurie” a Marii Britanii, sub acoperire, în războiul civil libanez a parvenit încă din luna martie, atunci cînd 20 de membri ai SAS, deghizaţi în muncitori, au fost arestaţi de către rebeli, bănuiţi fiind de a avea legături cu Guvernul de la Tripoli.

După clarificarea situaţiei, ei au fost eliberaţi, nu înainte, însă, de a face prima pagină a ziarelor din întreaga lume.

Această experienţă i-a făcut pe planificatorii serviciilor secrete britanice să-şi regîndească strategia. În cele din urmă, s-a apelat la varianta clasică: Guvernul de la Londra a cerut Consiliului Naţional de Tranziţie să utilizeze o parte însemnată a donaţiilor britanice pentru a angaja foşti luptători în forţele speciale, acum angajaţi ai unor companii private de securitate! În acest fel, implicarea Guvernului Majestăţii Sale era minimă!

Aşa se face că de la începutul lunii aprilie, jurnaliştii care însoţeau armata rebelilor libieni, în marşul victorios spre Tripoli, au putut vedea mici grupuri de bărbaţi caucazieni, cu accent britanic, echipaţi cu ochelari de soare, autovehicule 4X4 şi kalaşnikoave, în avangarda “armatei” rebele! Corespondenţii Associated Press au remarcat că aceste “echipe sub acoperire din Marea Britanie, Franţa şi unele state est-europene au oferit asistenţă crucială” şi au sfătuit conducerea militară a rebelilor cu privire la asaltul final asupra capitalei Tripoli, care a fost un succes!

AP aminteşte că echipele operative europene au inclus “logisticieni, consilieri de securitate şi transmisiuni, agenţi de informaţii”.

Mulţi dintre aceştia din urmă, americani sînt americani şi au acţionat separat de structura de comandă a NATO, care are mandat limitat din partea ONU, exclusiv de a proteja civilii.

Motivul acestei asistenţe pare să fie, după cum scria The Independent, acela de a fi văzut ca prieten “într-un grajd bogat în petrol”, aşa cum era considerată Libia!

Pe de altă parte, în luna mai a acestui an, o altă publicaţie importantă, “The New York Times”, scria că unul dintre fondatorii celei mai mari companii de securitate privată şi lider de piaţă!, din Franţa, SECOPEX, Pierre Marziali, a fost împuşcat mortal de rebeli, la Benghazi!

La început, rebelii au dat vina pentru moartea sa pe “bandele înarmate ale vechiului regim”.

Cîteva zile mai tîrziu, însă, într-un comunicat de presă, Consiliul Naţional de Tranziţie spunea că Marziali se afla “printre mulţii spioni francezi angajaţi de către regimul lui Ghadafi”!

“Time” scria, la rîndul său, că Marziali se dusese în Libia într-o misiune “ordonată de Franţa”.

Pe 23 august 2011, agenţia IntellNews amintea că guvernele occidentale au cerut rebelilor ca o parte însemntă din fondurile donate să fie utilizate pentru plata companiilor private de securitate occidentale, această manevră asigurînd negarea plauzibilă din partea aliaţilor că statele nu sînt angajate DECÎT în lupta aeriană, conform ONU, dar şi angajarea prezenţei terestre, în afara structurii de comandă a NATO.

Dar, de ce ar fi membrii unei firme private de securitate, cu sediul în Franţa, o ţară care acceptă opoziţia libienă, ar spiona în favoarea liderului Muammar al-Gaddafi?

Caz de deces al lui Marziali ne arată că nu totul este ceea ce pare a fi în Libia, iar “neînfricatul” preşedinte francez a jucat la două capete!

Nimeni nu pare să aibă informaţii despre misiunile şi operaţiunile Secopex în Africa de Nord.

Dar, conform revistei “Wired”, se pare că rebelii libieni au încercat să-l reţină pe Marziali, şi alţi patru angajaţi francezi ai Secopex, după ce au văzut că paşapoartele lor au vize libien de intrare de la Tripoli-o indicaţie că au intrat în ţară cu binecuvîntările regimului Gaddafi!

Marziali a fost împuşcat iar restul francezilor au fost reţinuţi şi interogaţi, înainte de a fi expulzaţi în Franţa, zece zile mai tîrziu.

Previzibil, guvernul francez, care a fost unul dintre “susţinătorii de nădejde ai rebelilor “, nu a protestat faţă de moartea lui Marziali şi nici nu a recunoscut vreo legătură oficială cu echipa Secopex, în Libia.

Reprezentantul Secopex, Wallier Karen, a negat acuzaţiile de spionaj, dar a spus că Secopex nu se va întoarce la Libia. Compania a suspendat toate operaţiunile pînă în septembrie.

În lumina acestor noi informaţii, parvenite din “surse deschise”, se confirmă faptul că Franţa, ca orice mare putere, nu are prieteni prmanenţi ci doar interese permanente.

Şi, ar mai fi ceva: devin MAI interesante “revoltele” din Lumea arabă şi evoluţiile din acest spaţiu, ştiut fiind faptul că Occidentul este incapabil de gestiunea post-conflict!

Israelul are motive serioase de îngrijorare…

preluare de pe sursa: MERKAVA