Se afișează postările cu eticheta NY Times. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta NY Times. Afișați toate postările

19 septembrie 2011

Culisele conspiratiei mondiale

Culisele conspiratiei mondiale

În anii 1989-1991, socialismul din Europa de Est , inclusiv din URSS, a primit o grea lovitură subterană, care nu a fost înţeleasă de o mare parte a populaţiei ţărilor din Est şi nici din Vest, deoarece această lovitură era prezentată sub conceptul de “revoluţie”, iar acest concept are profunde rezonanţe pozitive în memoria umanităţii. Această manevră politico-militară, desfăşurată sub patronajul SUA şi NATO, care a condus la răsturnarea şi distrugerea socialismului european, pe care am numit-o “Războiul secret din anii 1989-1991″ şi al cărui nume de cod dat de CIA este “Covert Operation”, a fost cea mai mare victorie a Serviciilor Secrete adversare ale socialismului.

După metamorfozele politice impuse societăţilor socialiste europene în anii 1989-1991 sub acoperirea de revoluţii, întreaga Europă de Est se află într-o situaţie bizară şi bulversată. Emanaţii aşa-ziselor revoluţii acaparaseră puterea politică a acestor state. Dar cîţi erau ei? Doar o mînă de oameni în fiecare ţară socialistă. Rămînea un puternic mod de producţie susţinut de sute de milioane de oameni. Şi acest mod de producţie se afla la baza societăţii socialiste care existase pînă atunci. Trebuia deci să se facă schimbări în modul de producţie, în elementele lui componente, în relaţiile de producţie şi în forţele de producţie pentru a determina schimbarea întregii suprastructuri, schimbarea vieţii spirituale etc. Rămînea baza economică a societăţii socialiste întemeiată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie şi pe relaţiile de colaborare şi ajutor reciproc. Rămînea deci esenţa societăţii socialiste. Aceasta era cea care trebuia schimbată, iar schimbarea nu se putea face peste noapte, ci într-o anumită perioadă de timp. Nu s-a stabilit pentru această perioadă nici cît va dura, nici care vor fi cheltuielile necesare şi nici în favoarea cui se face schimbarea.

În scop manipulator, această perioadă a fost numită tranziţie de către ocupanţii străini şi comisarii lor politici şi servanţii autohtoni.

În realitate, în această perioadă de schimbări radicale şi rapide a societăţii nu se poate vorbi de o “tranziţie” în adevăratul sens al cuvîntului, ci de o ruptura brutala de socialism şi de abdicare de la suveranitatea economică a ţărilor est-europene. În plus, tranziţia de la sistemul socialist spre un alt sistem, nenumit, nu a fost prezentată ca o opţiune naţiunilor socialiste. Trecerea s-a făcut în mod abrupt, distrugîndu-se structurile economice socialiste, fără ca acestea să poată fi înlocuite cu structurile economiei de piaţă capitalistă care nici măcar nu începuseră să aibă contur şi fără a se preciza că este vorba de transformarea radicală a societăţii socialiste în societate capitalistă primitivă. Ce a rezultat din aceste distrugeri? O tranziţie?

În această situaţie, istoria ne dovedeşte că toate tranziţiile, toate trecerile de la un regim la alt regim, au asigurat o mai bună dezvoltare a condiţiilor de viaţă ale populaţiilor din ţările respective. Fără această finalitate, schimbarea unui sistem economic-social nu se justifică.

În acest proces, impus cu viclenie, de transformare radicală a spaţiului european socialist în spaţiu capitalist, deci într-o altă zonă geopolitică, în care sînt implicate Statele Unite, tranziţia a avut ca bază teoreti-că, doctrinară, ideea liberală americană şi engleză din anii ‘80, prezentată la acea epocă de Margaret Tacher şi Ronald Reagan, care exprima, în fond, un neoliberalism extremist.

În România şi în celelalte ţări socialiste europene, în urma abdicării lor de la suveranitatea politică, atunci cînd emanaţii au acaparat puterea în stat, începînd din 1990, neoliberalismul a fost introdus prin “Terapia de şoc” a lui Sachs şi prin Consensul de la Washington. Dar şi prin Schiţa de Perspectivă a României adoptată de Guvernul Provizoriu condus de Petre Roman la 20 aprilie 1990.

Schiţa de Perspectivă a României nu a fost decît o viclenie pentru a se putea asuma, în mod ascuns, Planul lui Sachs. În această Schiţă, în afară de liberalizarea preţurilor, a comerţului exterior etc., se propunea ca prima Lege a Parlamentului român să fie Legea Proprietăţii, a privatizării pe scara largă a bogăţiei publice, fără consultarea cetăţenilor prin referendum, ceea ce s-a şi întîmplat.

Schiţa de Perspectivă a României a fost un model pentru orientarea nu numai a guvernelor din România, ci şi a guvernelor din celelalte ţări socialiste, care a avut ca scop remodelarea întregii vieţi economice şi sociale în conformitate cu obiectivele economice şi politice strategice pe care le urmăreau Statele Unite în Europa de Est.

România şi-a asumat în mod disimulat Planul lui Sachs pînă în 1997, cînd Programul de Guvernare a primit chiar numele de “Terapia de Şoc”. Celelalte guverne ale tarilor Europei de Est au adoptat încă de la inceput acest Plan în mod vizibil.

Faptul de a se fi asumat calea haosului pentru tranzitia la economia de piata, precum şi Planul lui Sachs a avut ca rezultat oprirea bruscă, imediată şi rapidă a rolului Statului în reglarea funcţionării economiei. Acesta a fost semnalul dat majorităţii guvernelor neoliberale occidentale şi instituţiilor economice financiare internaţionale, dar şi agenţilor economici ai Grupului G 7, că au acum posibilitatea de a pătrunde în regiunea Europei de Est, fără nici un efort cu produsele şi cu capitalul lor, sub pretextul deschiderii fostelor ţări socialiste spre globalizare şi pentru o integrare rapidă în Europa.

În acest mod, România şi întreaga Europa de Est a început să traverseze o aşa-zisă Tranziţie, concepută după Planul profesorului de la Universitatea Harvard, Jeffrey Sachs, plan care a fost prezentat în studiul sau sub titlul semnificativ “What is to be Done?”, adică “Ce-i de făcut?” şi lansat public de revista “The Economist” la 13 ianuarie 1990.

Profesorul Sachs şi-a scris studiul în acelaşi stil ca şi Lenin, dar într-o formă inversată. Adică să se renunţe la colectivizarea marilor exploatăţii agricole şi să fie fărîmiţate, să se renunţe la industrializare şi să se fărîmiţeze marea industrie, procese care vor determina abandonarea învăţămîntului de mase, renunţarea la modernizare, la urbanizare, la cercetare.

Din această cauză, americanii şi englezii au calificat această idee a lui Sachs ca fiind o adevărată teză a Tranziţiei, pentru remodelarea vieţii întregii regiuni a Europei de Est.

Profesorul de relaţii internaţionale de la Universitatea Metropolitan din Londra, Peter Gowan, în studiul sau – “Teoria neoliberală şi aplicarea ei în Europa de Est” – arată că “What is to be Done?”, al lui Sachs, corespunde unui leninism răsturnat şi precizează că, citez «Studiul What is to be Done?» nu este numai o chestiune de stil , el priveste intreaga metodologie a modelului lui Sachs pe care noi o putem numi leninismul rasturnat al lui Sachs”, alias Terapia de Soc.

Se zice că ţările socialiste ar fi solicitat chiar ele, din proprie iniţiativă, serviciile lui Sachs. Ziarista Silvia Benedetti afirmă într-un articol, citez: “Sachs, odată ajuns în ţările socialiste, a lucrat cu echipe locale discrete formate din aproximativ 10 tineri economişti pe care i-a format în colaborare cu Universităţi pro-occidentale şi cu sprijinul presei naţionale. Dotat cu calităţi incontestabile de diplomat, Sachs a ştiut să ţeasă contacte privilegiate cu oameni politici cheie din cadrul guvernelor, dar el a refuzat întotdeauna să fie plătit de ţările socialiste pe care le-a consiliat.

Terapia de Şoc a lui Sachs este o teorie americană de laborator, care nu a fost niciodată folosită. A existat totuşi o Terapie de Soc elaborată de Milton Friedman. Acesta este primul economist american care a folosit termenul de Terapie de Soc în 1975, la Santiago în Chile şi nu în Statele Unite. Pînă în 1975, nimeni nu folosise acest termen pentru o criză economică majoră din lumea reală.

Ziarista canadiană Noam Klein arăta, în cartea sa “Doctrina şocului: Naşterea Capitalismului Dezastrelor”, ca terapia de şoc a lui Friedman, potrivit căreia o contracţie subită va zgudui economia spre ameliorare, nu a fost verificată. Cu privire la acest subiect, Noam Klein mai arăta că există o asemănare frapantă între logica psihiatrilor din anii ‘40 – ‘50, care recomandau pacienţilor lor electroşocuri, fiind convinşi că inducerea deliberată de crize convulsive fortifiante reîncarcă în mod miraculos sistemul de operare al memoriei acestor pacienţi.

Friedman este economistul care l-a sfătuit pe Pinochet, devenit şeful Statului după eliminarea în 1973 a lui Salvador Allende, să aplice, în Chile, Terapia de Şoc în economie.

Pinochet şi echipa lui de economişti care studiaseră în Statele Unite, la Şcoala din Chicago, este primul lider politic de pe Planeta Pămînt care a testat Terapia de Şoc în propria ţară , transformînd-o într-un laborator pentru teoreticienii americani.

Cotidianul “The New-York Times” scria în legătură cu acest subiect următoarele: “Nu se întîmplă des că unui economist de prim rang, ale cărui perspective sînt atît de robuste, să i se ofere şansa de a-şi putea testa prescripţiile specifice pentru refacerea unei economii atît de bolnave. Dar este şi mai neobişnuit cazul cînd Clientul respectivului economist este, din întîmplare, o altă ţară şi nu propria sa ţară”.

Terapia de Şoc, afirmă Friedman, este singurul “medicament” care trebuie administrat economiei bolnave.

Aşa cum este prezentat în cartea sa “Capitalism şi Libertate”, Friedman are în vedere trei obiective: privatizarea masivă şi rapidă, eliminarea controlului Guvernului asupra economiei şi micşorarea cheltuielilor sociale. Toate aceste obiective, afirmă Friedman, au scopul de a produce un adevărat miracol într-o scurtă perioadă de timp, cu o recuperare ulterioară rapidă. Noam Klein arată în cartea sa “Doctrina Şocului” că


Pinochet trebuia să acţioneze rapid şi decisiv.

Friedman insistă asupra importantei “Şocului”, folosind acest cuvînt în mod obsesiv şi subliniază că folosirea unei terapii graduale nu este o alegere bună. Miracolul economic promis de Friedman nu s-a produs. Din contră, în urma aplicarii Terapiei de Soc economia, care era deja în haos financiar în Chile, a aruncat ţara în adevarate convulsii – somaj, inflatie etc. care au inregistrat nivele alarmante. Junta lui Pinochet – care adoptase metaforele lui Friedman ce utilizau în mod obsesiv cuvîntul de “boală”- a susţinut că Terapia de Şoc este singura care luptă direct cu boala. Un exemplu tulburător de dezastru provocat, printre altele, de Terapia de Şoc în Chile a fost sistemul de asistenţă socială. În 1975, şeful Statului, Pinochet, şi consilierul său economic superior, Sergio di Castro, au început să distrugă sistemul de asistenţă socială, reducînd brusc cheltuielile de asistenţă socială cu 27 %. Reducerea a fost continuată pînă în 1980, cînd aceste cheltuieli nu mai reprezentau decît jumătate în comparaţie cu cele din perioadă lui Allende. Noam Klein scrie în cartea sa că sănătatea şi educaţia au fost cele mai greu lovite. Chiar şi revista “The Economist”, care este considerată a fi revista economiei de piaţa liberă, referindu-se la aceste reduceri ale cheltuielilor sociale, le-a numit ca fiind “o orgie a automutilării”.

Teoria Terapiei de Şoc – sau leninismul inversat al lui Sachs, care a fost aplicată în economiile socialiste ale Europei, este un instrument al Statelor Unite şi al Occidentului pentru restaurarea capitalismului în forma sa primitivă în zona geopolitică a Europei de Est – fără să se ţină cont de experienţa funcţionării capitalismului dezvoltat care există în zilele noaste. Teoria Terapiei de Şoc a lui Sachs, care a fost folosită în fostele ţări socialiste, nu a produs o Tranziţie, aşa cum se afirmă în mod fals şi înşelător, ci a provocat o ruptură categorică de societatea socialistă care a existat pînă în 1990, pentru a se exclude orice posibilitate de reinstaurare a socialismului ca ideologie, ca doctrină, ca mişcare socială şi ca sistem de organizare economica şi sociala.

Tricolorul

preluare de pe sursa: http://piatza.net/culisele-conspiratiei-mondiale/

14 septembrie 2011

O lume fara antibiotice?

O lume fara antibiotice?

Intr-un interviu acordat New York Times in 1945, Sir Alexander Fleming avertiza intreaga lume: potrivit inventatorului penicilinei, o utilizare improprie a antibioticului putea duce la selectia de “forme mutante” si rezistente de Stafilococ auriu, capabile sa provoace infectii grave nu doar la pacienti, ci si la cei care se afla in vecinatatea acestora.

Fleming avea dreptate: dupa un an de utilizare a penicilinei, un procent mare din aceste bacterii dezvoltase rezistenta la terapie.

De atunci, in pofida faptului ca cercetarea a produs zeci de noi molecule, situatia s-a inrautatit pana la a deveni cu adevarat alarmanta.

In prezent exista germeni invincibili, capabili sa supravietuiasca tuturor (sau aproape) tuturor antibioticelor menite a-i ucide.

Ultimul a aparut in India si, din cauza turismului sanitar practicat de multi englezi (care merg la Delhi pentru a se supune interventiilor chirurgicale, mai ieftine decat in Marea Britanie), a reusit sa ajunga in Europa si sa provoace infectii, dupa cum se arata recent intr-un articol publicat de revista The Lancet.

Ingrijorarea in lumea medicala este tot mai mare.

Aparitia acestor super-bacterii ultra-rezistente nu este o noutate: enterobacteria indiana este doar ultima, dar au fost deja identificate bacterii, denumite Acinetobacterii, impotriva carora cele mai multe dintre moleculele disponibile sunt ineficiente, si care pot provoca infectii grave, mai ales in departamentele de chirurgie sau terapie intensiva ale spitalelor.

Aproape toate antibioticele au fost descoperite intre anii ‘50 si ‘70, si in ultimii 10 ani nu au aparut decat doua noi clase de compusi.

Industria farmaceutica nu are interes sa dezvolte molecule de tipul antibioticelor, care spre deosebire de cele pentru hipertensiune sau diabet, sunt administrate o perioada scurta de timp si, in plus, risca sa devina rapid inutilizabile din cauza rezistentelor.

Dar in timp ce cercetarea si-a incetinit ritmul, bacteriile nu stau locului, vehiculand infectii si rezistente de la un capat la altul al lumii.

Pesimistii vorbesc acum de “era post-antibiotice”, dar optimistii continua sa creada in cercetarea medicala, bazandu-se pe faptul ca, in ultima instanta, oamenii de stiinta se vor dovedi mai “smecheri” decat bacteriile.

preluare de pe sursa: Descopera.ro

9 septembrie 2011

ÎN LIBIA, FRANŢA JOACĂ LA DOUĂ CAPETE. O NOUĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA “PRIMĂVERII ARABE”



Analiştii israelieni de la Debka.com au avut încă o dată dreptate.

Semn că informaţiile de care dispun conservă poziţia Israelului în topul intelligence-ului mondial, mai ales într-o regiune vitală pentru securitatea naţională a ţării.

Capitala libiană Tripoli a căzut în mîinile rebelilor. Insurgenţii au avansat în trei coloane pătrunzînd în inima capitalei cu ajutorul navelor şi elicopterelor NATO, ce supravegheau zona de coastă a Tripoli.

Analiştii de la Debka.com consideră că cucerirea Tripoli de către rebeli rămîne o enigmă şi că şapte întrebări privind această chestiune nu şi-au găsit încă un răspuns mulţumitor.

Una dintre aceste întrebări, retorice, fără îndoială, a fost: cum a reuşit o mînă de rebeli fără experienţă să se organizeze într-o forţă armată, să folosească arme fără să aibă în prealabil parte de instruire specializată în acest sens şi să pătrundă în inima capitalei libiene cu atîta uşurinţă.

Oare printre insurgenţi a existat o mînă de soldaţi profesionişti din alte state care a dus lucrurile la bun sfîrşit?, se întreabă Debka.com.

Răspunsul e DA, şi plasează într-o nouă perspectivă întreaga “primăvară arabă”, aruncînd serioase semne de întrebare asupra capabilităţii democraţiilor occidentale de a gestiona perioadele post-conflict!

Exemplul Iraq-ului este evident! Incapabil de poziţii ferme, Europa a jucat în Maghreb şi Orientul Mijlociu, acelaşi joc dual, la două capete, lipsit de sinceritate, care a generat multe dintre problemele actuale ale acestui spaţiu, şi care ar trebui să ridice numeroase semne de întrebare politicienilor şi responsabililor de securitate israelieni.

De altfel, ieri, generalul Eyal Eisenberg, şeful apărării civile israeliene, a estimat că “o iarnă islamistă radicală” ar putea succeda “primăverii arabe”, sporind riscul unui “război general şi total”, relatează AFP.

“Ceea ce a fost considerată drept primăvara popoarelor arabe se poate transforma într-o iarnă islamistă radicală, crescînd probabilitatea unui război general şi total în regiune cu o posibilă folosire a armelor de distrugere în masă”, a afirmat generalul, într-un discurs la Institutul de Cercetare privind Securitatea Naţională din Tel Aviv.

O serie de agenţii de ştiri şi publicaţii importante au susţinut, discret, că “victoria rebelilor se bazează pe asistenţa vitală, sub acoperire, furnizată de serviciile de informaţii din Vest.

Cotidianul britanic “The Independent” constata, încă din luna martie, că victoriile rebelilor libieni au fost asistate, la toate nivelurile, de ” o armată de diplomaţi, consilieri militari, foşti membri ai forţelor speciale, ciudaţi, britanici”, o întreagă desfăşurare de personal care a permis Londrei “să influenţeze evenimentele din Libia, dincolo de acţiunea militară aeriană şi navală”.

Informaţiile privind o implicare substanţială şi “timpurie” a Marii Britanii, sub acoperire, în războiul civil libanez a parvenit încă din luna martie, atunci cînd 20 de membri ai SAS, deghizaţi în muncitori, au fost arestaţi de către rebeli, bănuiţi fiind de a avea legături cu Guvernul de la Tripoli.

După clarificarea situaţiei, ei au fost eliberaţi, nu înainte, însă, de a face prima pagină a ziarelor din întreaga lume.

Această experienţă i-a făcut pe planificatorii serviciilor secrete britanice să-şi regîndească strategia. În cele din urmă, s-a apelat la varianta clasică: Guvernul de la Londra a cerut Consiliului Naţional de Tranziţie să utilizeze o parte însemnată a donaţiilor britanice pentru a angaja foşti luptători în forţele speciale, acum angajaţi ai unor companii private de securitate! În acest fel, implicarea Guvernului Majestăţii Sale era minimă!

Aşa se face că de la începutul lunii aprilie, jurnaliştii care însoţeau armata rebelilor libieni, în marşul victorios spre Tripoli, au putut vedea mici grupuri de bărbaţi caucazieni, cu accent britanic, echipaţi cu ochelari de soare, autovehicule 4X4 şi kalaşnikoave, în avangarda “armatei” rebele! Corespondenţii Associated Press au remarcat că aceste “echipe sub acoperire din Marea Britanie, Franţa şi unele state est-europene au oferit asistenţă crucială” şi au sfătuit conducerea militară a rebelilor cu privire la asaltul final asupra capitalei Tripoli, care a fost un succes!

AP aminteşte că echipele operative europene au inclus “logisticieni, consilieri de securitate şi transmisiuni, agenţi de informaţii”.

Mulţi dintre aceştia din urmă, americani sînt americani şi au acţionat separat de structura de comandă a NATO, care are mandat limitat din partea ONU, exclusiv de a proteja civilii.

Motivul acestei asistenţe pare să fie, după cum scria The Independent, acela de a fi văzut ca prieten “într-un grajd bogat în petrol”, aşa cum era considerată Libia!

Pe de altă parte, în luna mai a acestui an, o altă publicaţie importantă, “The New York Times”, scria că unul dintre fondatorii celei mai mari companii de securitate privată şi lider de piaţă!, din Franţa, SECOPEX, Pierre Marziali, a fost împuşcat mortal de rebeli, la Benghazi!

La început, rebelii au dat vina pentru moartea sa pe “bandele înarmate ale vechiului regim”.

Cîteva zile mai tîrziu, însă, într-un comunicat de presă, Consiliul Naţional de Tranziţie spunea că Marziali se afla “printre mulţii spioni francezi angajaţi de către regimul lui Ghadafi”!

“Time” scria, la rîndul său, că Marziali se dusese în Libia într-o misiune “ordonată de Franţa”.

Pe 23 august 2011, agenţia IntellNews amintea că guvernele occidentale au cerut rebelilor ca o parte însemntă din fondurile donate să fie utilizate pentru plata companiilor private de securitate occidentale, această manevră asigurînd negarea plauzibilă din partea aliaţilor că statele nu sînt angajate DECÎT în lupta aeriană, conform ONU, dar şi angajarea prezenţei terestre, în afara structurii de comandă a NATO.

Dar, de ce ar fi membrii unei firme private de securitate, cu sediul în Franţa, o ţară care acceptă opoziţia libienă, ar spiona în favoarea liderului Muammar al-Gaddafi?

Caz de deces al lui Marziali ne arată că nu totul este ceea ce pare a fi în Libia, iar “neînfricatul” preşedinte francez a jucat la două capete!

Nimeni nu pare să aibă informaţii despre misiunile şi operaţiunile Secopex în Africa de Nord.

Dar, conform revistei “Wired”, se pare că rebelii libieni au încercat să-l reţină pe Marziali, şi alţi patru angajaţi francezi ai Secopex, după ce au văzut că paşapoartele lor au vize libien de intrare de la Tripoli-o indicaţie că au intrat în ţară cu binecuvîntările regimului Gaddafi!

Marziali a fost împuşcat iar restul francezilor au fost reţinuţi şi interogaţi, înainte de a fi expulzaţi în Franţa, zece zile mai tîrziu.

Previzibil, guvernul francez, care a fost unul dintre “susţinătorii de nădejde ai rebelilor “, nu a protestat faţă de moartea lui Marziali şi nici nu a recunoscut vreo legătură oficială cu echipa Secopex, în Libia.

Reprezentantul Secopex, Wallier Karen, a negat acuzaţiile de spionaj, dar a spus că Secopex nu se va întoarce la Libia. Compania a suspendat toate operaţiunile pînă în septembrie.

În lumina acestor noi informaţii, parvenite din “surse deschise”, se confirmă faptul că Franţa, ca orice mare putere, nu are prieteni prmanenţi ci doar interese permanente.

Şi, ar mai fi ceva: devin MAI interesante “revoltele” din Lumea arabă şi evoluţiile din acest spaţiu, ştiut fiind faptul că Occidentul este incapabil de gestiunea post-conflict!

Israelul are motive serioase de îngrijorare…

preluare de pe sursa: MERKAVA

29 august 2011

Apa îmbuteliată contribuie la creșterea poluării




Inocenta apa plată sau minerală contribuie la creșterea poluării, susțin organizațiile ecologiste din Statele Unite.

Și aceasta doar pentru că este “închisă” în cunoscutele sticle de plastic.

Avertismentul a fost lansat, din nou, la Stockholm la începutul “Săptamanii mondiale a apei”.

Americanii sunt cei mai mari consumatori din lume de apa îmbuteliată, în jur de 15 miliarde de litri anual și potrivit Beverage Marketing Corporation, consumul crește an de an.

În 2006 creșterea a fost de 9,7%.

Numai pentru a produce ambalajul pentru aceste cantități uriașe, spun ecologistii americani, se consumă 1, 5 milioane de barili de petrol anual.

La aceasta se adaugă energia consumată pentru transport, o mare parte din această apa fiind adusă din Franța, Italia sau insulele Fidji.

În cadrul campaniei “Think Outside the Bottle”, organizațiile ecologistie încearcă să-i reobișnuiască pe americani cu consumul apei potabile de la robinet.

A fost considerat un mare pas înainte faptul că compania Pepsi a fost obligată, în anul 2007, să precizeze pe sticlele de Aquafina, ca apa provine de fapt de la robinet.

Un alt punct forte al campaniei sunt costurile pentru o familie.

Statisticile făcute de New York Times arată ca apa îmbuteliată costă 1 400 de dolari anual, spre deosebire de cea consumată de la robinet al carei preț total nu depășește un dolar.

Răspunsul producătorilor din Asociatia internațională a apei îmbuteliate a fost doar că aceasta reprezintă o mica parte din produsele ambalate în plastic.

preluare de pe sursa: Curiozităţii din întreaga lume

23 august 2011

Populaţia planetei va depăşi 10 miliarde până în 2100, anunţă ONU

Populaţia lumii va ajunge la 9 miliarde de oameni la mijlocul acestui secol, urmând să crească până în 2100 la 10.1 miliarde.

Aceste cifre au fost date publicităţii în urma cercetărilor făcute de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Creşterea numărului populaţiei din Africa rămâne ridicată, astfel că acesta se va tripla în decursul acestui secol.

De la o populaţie de un miliard, se va ajunge la un număr de 3.6 miliarde, o previziune îngrijorătoare pentru un continent care are probleme în a hrăni şi oferi apă potabilă populaţiei actuale.

Se aşteaptă ca populaţia Terrei să atingă 7 miliarde de oameni în luna octombrie a acestui an.

Demografii susţin că problema creşterii explozive a populaţiei, tendinţă care a început în secolul 20, nu are încă o rezolvare în secolul 21.

“Creşterea populaţiei cu fiecare miliard de oameni duce la îngreunarea a vieţii tuturor.

Dacă este sfăşitul lumii? Răspunsul este nu.

Putem hrăni o populaţie de 10 miliarde?

Probabil.

Ce este cert, este că ne-am descurca mai bine cu un număr mai mic al populaţiei” sugerează John Bongaarts, un demograf de la Population Council, un grup de cercetare din New York.

Noul raport al ONU estimează că populaţia planetei va număra 9.3 miliarde de oameni în 2050, cu 156 milioane mai mult decât au estimat cercetătorii în anul 2008.

Printre factorii care au condus la creşterea estimării numărului de locuitori ai Pământului se află şi fertilitatea care a scăzut în unele ţări sărace mai puţin decât se previziona, cât şi creşterea acesteia în anumite ţări bogate, precum Statele Unite, Marea Britanie şi Danemarca.

Hania Zlotnik, director al diviziei de populaţie a Oraginaţiei Naţiunilor Unite, a declarat că ţarile care prezintă cea mai mare creştere trebuie să ia în calcul posibilitatea reînnoirii programelor de încurajarea a planificării familiale.

După anii ‘70-’80, multe astfel de programe au stagnat din cauza luptelor ideologice legate de avort, educaţie sexuală şi rolul femeii în societate.

Conservatorii au atacat aceste programe guvernamentale, iar unele grupuri catolice au luptat împotriva distribuirii pilulelor contraceptive.

Alte grupuri feministe se concentrau mai mult pe creşterea oportunităţilor pentru femei şi mai puţin pe controlul populaţiei.

În ultimii zece ani, ajutorul străin venit pentru plata anticoncepţionalelor a avut o valoare de 238 milioane de dolari (în 2009), iar cel mai mare donator a fost SUA.

Recent, Statele Unite au micşorat suma donată pentru programele de planificare familială cu cinci procente.

Din 1925, populaţia Yamenului s-a mărit de cinci ori, ajungând la 25 de milioane, şi urmează să se mărească iar până la sfârşitul secolului, ajungând la 100 de milioane.

În Nigeria, cea mai populată ţară din Africa (162 milioane locuitori), se estimează că populaţia va atinge 730 milioane până în 2100.

În Malawi, o ţară de 15 milioane de locuitori, va ajunge la 129 milioane de locuitori, a sugerat raportul.

Întrebarea este dacă resursele actuale vor ajunge pentru a menţine în viaţă alţi un miliard de oameni nenăscuţi, luând în considerare şi eventualele catastrofe precum schimbările climatice, războaie, sau eventuale epidemii.

Programe bine proiectate pot opri creşterea populaţiei chiar şi în cele mai sărace ţări.

Furnizarea de informatii şi accesul voluntarilor pentru a distribui pilule contraceptive, vor duce la controlul creşterii populaţiei în ţari precum Bangladesh, Iran, Mexic, Sri Lanka şi Thailanda.

Raportul a mai demonstrat că epidemia de SIDA despre care se spunea că va fi un dezastru la nivel mondial nu a generat atâtea victime precum s-a preconizat.

Estimările răspândirii şi proiectele privind virusul imunodeficienţei umane făcute pentru Africa în anii 1990, s-au dovedit a fi prea multe, şi pentru multe populaţii, tratamentul cu noul medicament a redus rata de deces din cauza bolii.

Supravieţuirea a milioane de oameni care au SIDA şi care ar fi murit dacă nu ar fi avut acces la tratament, cât şi reducerea ratei mortalităţii infantile, au permis creşterea demografică actuală.

Aceste reuşite medicale indică faptul că singura cauză potenţială a reducerii creşterii numărului populaţiei este micşorarea ratei de fertilitate a femeilor.

De asemenea, lipsa puterii femeii în faţa unui bărbat este un factor care influenţează creşterea populaţiei Africii, dar care s-a schimbat treptat de-a lungul timpului.

În vreme ce trei sferturi dintre femeile americane căsătorite utilizează un mijloc contraceptiv modern, un sfert din populaţia femenină a Africii de Est, o zecime din cea de Vest şi aproximativ 7% din populaţia din Africa Centrală au acces la mijloace de protecţie împotriva unei sarcini nedorite.

“Africa Centrală şi cea de Vest sunt două mari regiuni ale lumii unde are loc o tranziţie a fertilităţi, deşi acest lucru se întâmplă într-un ritm lent” susţine demograful John F. May.

Unele studii demonstrează că accesul la anticoncepţionale nu este tot timpul suficient.

Un studiu realizat de cercetătorii de la Harvard în Lusaka, Zambia, a demonstrat că numai atunci când femeile au avut autonomie pentru a decide dacă să utilizeze contraceptive s-a înregistrat un număr semnificativ mai mic al naşterilor.

Alte studii au sugerat că educaţia fetelor joacă un rol foarte important în înţelegerea faptului că numărul membrilor unei familii este e o alegere personală.

Deşi a avut ani de zile restricţii în ceea ce priveşte numărul de copii pe care au voie să îl facă, cetăţenii Chinei ar putea intra în rândul ţărilor care au o populaţie în scădere.

În următoarele două decenii, populaţia Chinei va ajunge la 1.4 miliarde, iar până în 2100 urmând să scadă la 941 milioane de locuitori.

Statele Unite au o populaţie în creştere, datorită imigraţiei masive şi a fertilităţii imigranţilor hispanici.

Raportul a sugerat că până în 2100, Statele Unite vor atinge o populaţie de 478 milioane de locuitori, cu 167 milioane mai mult decât în prezent.


Sursa: NY Times
Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA