Românii din estul Serbiei: “Identitătu’ ne-am pierdut!”

În satele din estul Serbiei nu găseşti un cuvânt în româneşte

Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nici în pauză nu se vorbeşte în limba română.

Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.

Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc români încă de pe vremea lui Burebista.

Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii – educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale.

Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie. Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 – 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca în anul 29 î. Hr să fie cucerit de Imperiul Roman, odată cu Dacia.

După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).

Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii – 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean.

Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.


Muşuroiul de românism

Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri “educaţionale” şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.

Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara “mirat” de influenţa „exagerată” a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.

Prima oprire în Serbia – oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.

Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.



Un lucru “jenant”

În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă “o butoalcă de românism”, sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.

Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate “pur românească” aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.

“La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant“.


Prostia omenească

M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul “Srbija” (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate.

Cum s-a întâmplat asta? A fost “prostia omeneasca”: sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.

Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.

“A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi“, îmi zice Dorinel.


„S-au ataşat sârbilor!”

Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia – Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.

CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, “a trecut de partea sârbilor”, a fost iniţial pe baricadele românismului dar “s-a întors la 180 de grade”.

Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: “E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament”. Lui Dorinel i se pare incredibil că “acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen”. “Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor”, repetă el.

“Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor“, îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.

El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi “Guvernul nu s-ar forma fără români”.


Restaurantul Lug şi “aşimilaşia”

Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin “Podu Lung” ), unde în acte sunt 204 români.

Am intrat în restaurantul „Lug” (“dumbravă”, în traducere, sau “un fel de pădure, la poalele pădurii”) cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: “ЛУЃ”. Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.

M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.

Comand un meniu “Ca la Gheorghe”, o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu.

Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că “astea şi bişerişile-s aşimilaşia”. În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.

TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI

„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă”

- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?

Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.

- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?

Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.

- Acum acasă ce vorbeşti?

 -Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români…că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.

- Ai auzit de Mihai Viteazul?

Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.

- Ştii vreun cântec românesc?

Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:

„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu’, /
Baba cu şiumagu’”

Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da’ noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea “să te duci peste Mureş” când o necăjea cineva.

- Cum adică?

Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da’ atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.

- Legende româneşti ai auzit?

Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.

- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?

Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.

- De ce?

Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu’ oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.

Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.
Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».

Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.

- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?

Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic “Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul”.

Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.

- Ai fost în România?

Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.

- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?

Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.

- Cum crezi că e în România?

Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa…circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).

- Ai fost vreodată la o slujbă românească?

Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.

- Ştii să citeşti în limba română?

Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.

- E vreun ziar aici în română?

Nimic, nimic, nici nimic.

- Dar la televizor?

De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.

- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?

Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.

- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?

Luptă până la libertate.

Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, “Luptă pentru libertate” şi Dejan îmi “mulţămeşte”.


preluare de pe sursa: http://www.adevarul.ro

Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia

            

ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI - UITAŢI DE ŢARA MAMÃ

Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã

Studiu uman geographic

( X I X )

Dr. Dorin Lozovanu

Aspecte etnodemografice

Referitor la numărul total al românilor din Serbia în diverse perioade istorice putem menţiona

următoarele date:

- 1846 Primele date statistice legate de românii din Serbia menţionează prezenţa a 97215 români.

- 1857 geograful francez Guillaume Lejean cifrează numărul românilor din Serbia la 104343.

- 1866: Conform Geographisches Handbuch zu Andrees Handatlas (Leipzig und Bielefeld, 1882), în Serbia trăiau conform datelor statistice din 1866 127545 români, constituind 10,5 % din populaţia totală a ţării.

- 1890: datele statisticile indică prezenţa a 149713 români în Serbia

- 1895: 159510 români, constituind 6,4 % din populaţia statului.

- 1900: Conform statisticilor oficiale sârbeşti, numărul românilor scade brusc şi fără motiv la

122429 persoane, motiv pentru care veridicitatea acestor cifre a devenit tema unor dispute.

- 1921: Conform primului recensămtului iugoslav, care s-a petrecut în 1921, repartiţia românilor

din teritoriul Serbiei de astăzi era astfel:

1. În Serbia de la sud de Dunăre trăiau 159549 români. Această cifră îi include însă şi pe cei

aproximativ 15000 - 20000 aromâni din Macedonia de nord (înglobată în 1912 Serbiei)

2. În Banat (Banatul sârbesc) trăiau 67897 români

3. În Backa (Bacica) şi în Barania trăiau 1633 români (aici este vorba de fapt de ţigani băieşi,

prezenţi şi în sud-vestul Ungariei)

- 1931: în estul Serbiei Centrale trăiau conform datelor oficiale 57000 români iar în Vojvodina erau înregistraţi 78000 români

- 1948: 64095 români şi 102953 de vlasi.

- 1953: 198793 vorbitori de limbă română în Serbia Centrală, însă numai 29000 persoane

înregistrate drept români (oficial vlahi) şi 57218 români în Vojvodina.

- 1961: în estul Serbiei Centrale: 1330 români (oficial vlahi) iar în Voivodina: 57259 români

- 1981: În Iugoslavia trăiau 135000 persoane vorbitoare de “limbă valahă” (majoritatea în estul

Serbiei Centrale) iar în Voivodina: 47289 români

- 1991: În Serbia trăiau 71536 persoane vorbitoare de “limbă valahă” (aproape toate în estul Serbiei Centrale); însă numai 16.539 persoane înregistrate drept valahi. În Voivodina: 38.832 români

- 2002: 74630 români şi 89333 vorbitori de limbă română, sau cca 1 % din populaţia Serbiei, faţă

de 4 % în 1921. În Serbia Centrală au fost înregistrate 59729 persoane vorbitoare de limbă română, respectiv 44110 români şi vlasi. În Voivodina au fost înregistrate 29604 persoane vorbitoare de limbă română, respectiv 30520 etnici români.

Se disting două areale distincte cu populaţie românească în Serbia, din punct de vedere istoric şi

geografic:

1. Vojvodina, cu un număr total de 30520 de români la recensământul din 2002 (2 % din populaţia provinciei), unde românii constituie majoritatea într-o serie de localităţi rurale din partea de sud şi centru a Banatului occidental (sârbesc), în opstinile: Alibunar (26 %), localităţile Sân Mihai (Lokve), Nicilinţ (Nikolinci), Seleuş (Seleus), Petrovasâla (Vladimirovac), Bela Crkva (5 %): Grebenaţ (Grebenac), Vrsac (11 %): Coştei, Jamul Mic, Pârneaora (Malo Srediste), Marcovăţ, Mesici, Oreşaţ, Râtişor, Sălciţa, Straja, Vlaicovăţ, Voivodinţ, Kovacica (7 %): Uzdin, Kovin (4 %): Deliblata, Mramorac, Pancevo (3 %): Satu Nou, Doloave, Glogoni, Plandişte (7 %): Sân Ianăş, Mărghita, Zrenjanin (2 %): Ecica, Iancaid, Clec, Zitişte (9 %): Torac, Secanj (4 %): Sărcia

Localitatea Ovcea este inclusă în aria Belgradului în prezent.

În afară de românii din Banat, s-au declarat români şi populaţia de băieşi românofoni din regiunea Backa, în următoarele localităţi din opştinile Apatin (4 %): Apatin, Sonta, Bac (4 %): Vaisca şi altele.

2. Serbia de est (regiunea Timoc), cu un areal compact de localităţi româneşti formând majoritatea de facto în mai multe opştine.

Identitatea română este mai slab exprimată fiind substituită oficial prin cea de vlasi (vlahi), iar majoritatea declarându-se chiar sârbi.

Recensământul din 1921 este mai aproape de adevăr faţă de cele din perioada postbelică, care ne

prezintă diminuări drastice şi oscilaţii ilogice ale numărului de vlasi (români).

În prezent tendinţa este de creştere a numărului celora care se consideră români şi procesele de

renaştere naţională sunt foarte active.

Astfel la recensământul din 2002 s-au declarat 39953 vlasi (vlahi) şi 4157 români. Practic populaţia de limbă română este peste 300000 în această regiune.

Arealul de răspândire este între râul Morava la vest, Dunăre la nord şi est, graniţa cu Bulgaria la est şi masivul Rtanj la sud.

Următoarele opştine concentrează localităţi cu populaţie românească (în % datele oficiale recensământ 2002): Bor (18%), Boljevac (27%), Negotin (8%), Zajecar(5%), Kladovo(3%), Majdanpek (12%), Kucevo(28%), Petrovac(11%), Golubac(9%), Despotovac(2%), Zabari(3%), Cuprija(4%), Malo Crnice(3%), Svilajnac (1%), Pozarevac (11%), Zagubica (22%), Veliko Gradişte(2%) şi Jagodina (0,5%).

Peste 200 de localităţi au majoritate românească sau mixte cu importantă componentă etnică românească.

Procese etnodemografice:

- Migraţie masivă către Austria, Elveţia, Germania, Franţa, Suedia, SUA, Australia în perioada anilor 70-80 ai sec. XX, în special românii din Serbia de Est, regiunile de câmpie, dar şi cei din Vojvodina, fapt ce a dus la o diminuare a populaţiei în satele de baştină.

- Asimilare lingvistică şi culturală la românii din Timoc

- Emanciparea identităţii etnice româneşti în regiunea Serbiei de est în ultimul deceniu.

preluare de pe sursa:

http://www.george-damian.ro/ce-spuneau-sovieticii-despre-armata-romana-in-1918-1323.html

Reportaj printre românii din estul Serbiei: "Identitătu' ne-am pierdut!"

 

În satele din estul Serbiei nu găseşti un cuvânt în româneşte

Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nu se predă nici abecedarul în româneşte.

Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.

Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc acum urmaşii dacilor de pe vremea lui Burebista.

Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii - educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale.

Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie.

Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca apoi să fie cucerit, odată cu Dacia, de către Imperiul Roman. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin.

 Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 de kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).

Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean. Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.


Muşuroiul de românism

Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri "educaţionale" şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.

Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara "mirat" de influenţa „exagerată" a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.

Prima oprire în Serbia - oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.









Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.



Un lucru "jenant"

În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă "o butoalcă de românism", sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre

Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.

Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate "pur românească" aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.

"La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant".



Prostia omenească

M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul "Srbija" (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate.

Cum s-a întâmplat asta? A fost "prostia omeneasca": sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.

Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.

"A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi", îmi zice Dorinel.



„S-au ataşat sârbilor!"

Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia - Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel.

Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.

CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, "a trecut de partea sârbilor", a fost iniţial pe baricadele românismului dar "s-a întors la 180 de grade".


Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: "E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament". Lui Dorinel i se pare incredibil că "acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen". "Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor", repetă el.

"Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor", îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.

El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi "Guvernul nu s-ar forma fără români".


Restaurantul Lug şi "aşimilaşia"

Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin "Podu Lung" ), unde în acte sunt 204 români.

Am intrat în restaurantul „Lug" ("dumbravă", în traducere, sau "un fel de pădure, la poalele pădurii") cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: "ЛУЃ". Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.

M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.

Comand un meniu "Ca la Gheorghe", o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu.

Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că "astea şi bişerişile-s aşimilaşia". În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.



TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI

„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă"

- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?

Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.


- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?

Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.


- Acum acasă ce vorbeşti?

 -Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români...că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.


- Ai auzit de Mihai Viteazul?

Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.


- Ştii vreun cântec românesc?

Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:

„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu', /
Baba cu şiumagu'"

Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da' noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea "să te duci peste Mureş" când o necăjea cineva.


- Cum adică?

Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da' atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.


- Legende româneşti ai auzit?

Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.


- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?

Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.


- De ce?

Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu' oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.

Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.
Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».

Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.


- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?

Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic "Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul".

Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.


- Ai fost în România?

Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.


- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?

Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.


- Cum crezi că e în România?

Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa...circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).


- Ai fost vreodată la o slujbă românească?

Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.


- Ştii să citeşti în limba română?

Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.


- E vreun ziar aici în română?

Nimic, nimic, nici nimic.


- Dar la televizor?

De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.


- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?

Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.


- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?

Luptă până la libertate.

Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, "Luptă pentru libertate" şi Dejan îmi "mulţămeşte".


preluare de pe sursa: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Reportaj_printre_romanii_din_estul_Serbiei-_-Identitatu-_ne-am_pierdut_0_436156822.html

Serbia de răsărit: o mare de români

Se tot vorbeşte de sute de mii de români din Serbia de la sud de Dunăre care nu au nici cel mai mic drept la identitate naţională. Am vizitat la sfârşit de august 2003 zona. Iată rezultatele.

Serbia sau cum să ştergi o provincie de pe blazon

  
Această zonă a Serbiei de răsărit sau a Timocului a fost luată de sârbi de la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi, mergând înapoi în timp, ţaratul şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia (după vechea spiţă a dacilor-tribalii). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea, fiind situată mai la sud (vezi atlasul istoric sârb de la 1925 şi bulgar de la 1917). Timocul sau Craina a fost şi în stăpânire austriacă, fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei.

   Între 1804-1813 a existat o uniune între Serbia şi Tribalia, între sârbi şi românii timoceni pentru lupta împotriva turcilor (fără colaborarea românilor timoceni care controlau dreapta Dunării, sârbii nu aveau acces la sprijinul rusesc ce venea prin principate). Acest lucru este evident din stema respectivă care reunea cunoscuta stemă a Serbiei rămasă până azi (cei 4 S în 4 colţuri) cu stema Tribaliei (un cap de mistreţ străpuns de o săgeată, uneori şi o bufniţă). Deci cam pe când ruşii răpeau Basarabia, sârbii se uneau cu românii timoceni din fosta Tribalie pentru ca mai târziu să se facă stăpâni în zonă, uitând de ajutorul dat de aceştia împotriva păgânilor şi devenind nişte asupritori creştini mult mai sălbatici în metode.

   Etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri“, încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi căci altfel s-ar putea naşte o aşa zisă periculoasă chestiune românească din Serbia.

Serbia sau cum poţi ascunde un milion de români

   Cu toate că sârbii la început imediat în 1833 interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti (pe care le puteau alege dintr-o listă, la botez), cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159 510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul, mai ales după ce, la 1919, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel, la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român ci apare o nouă etnie – cea valahă, cu 142 773 suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi, şi, după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. Astfel în 1953 apar în statistici doar 36 728 valahi şi 198 728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1330 valahi şi 2233 români.

   În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici pentru redeşteptarea naţională, au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut apel cetăţenilor să se declare sârbi pentru binele patriei şi al ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la recensământul din 2002 s-au declarat 39 953 valahi şi 4 157 români. Un număr ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina care se bucură de drepturi etnice fireşti.

   Referitor la aceste comice recensăminte, menţionez că ele îi fac pe unii intelectuali sârbi să roşească şi să le conteste chiar ei obiectivitatea. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de 240 000.

O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea ce îi priveşte pe valahi recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de explicat din punct de vedere demografic“. Mai scrie că „Vlahii nu sunt reprezentaţi la nivelul conducerii administrative nici măcar în Homolie sau Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari“. În acelaşi buletin editat de Belgrad se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română“. Dacă orice sârb cinstit spune că românii timoceni sunt majoritari în 200 localităţi înseamnă că sigur este vorba de 400. Organizaţiile româneşti au contestat oficial recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut chitic. Serbia sau uite cine vorbeşte    Un reprezentant în parlament al opoziţiei sârbe din vremea lui Miloşevici spunea că sunt 1 100 000 de români timoceni. Eu, după ce am bătut zona în lung şi în lat, fără să întâlnesc pe cineva care să nu vorbească româneşte, afirm că sunt între 400 000 şi 1 000 000 de români în estul ţării vecine, ei reprezentând între 10% şi o şesime din populaţia Serbiei.    O mare de români este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în zonă, nici un reprezentant al lor în Consiliul Naţional Român din Serbia, în urma manevrelor Belgradului din decembrie 2002.    În acelaşi timp, în Voivodina, la nord de Dunăre, este un paradis pentru minorităţi: cei 35 000 români sunt majoritari în doar 17 localităţi, învăţământ în limba română se face în 9 localităţi, în celelalte limba română se studiază doar facultativ. Ar mai fi loc şi aici de mai bine dar este incomparabil cu zona Timocului. Nu pot să nu amintesc tupeul cu care nişte deputaţi sârbi oaspeţi ai Aradului (discursul lor a fost televizat la TV RCS în ultima săptămână din august) ameninţau România că vor sesiza UE că nu acordă sârbilor din România aceleaşi drepturi cu ale românilor din Serbia. Oficialii arădeni au tăcut chitic. Serbia sau bibliotecă maghiară doar la Călăraşi    Ca să termin cu Voivodina unde situaţia este totuşi prin comparaţie roză, să amintesc că sârbii nu recunosc titlul de episcop conferit de biserica română lui Daniel de la Vârşeţ. Ei doresc să rămână doar vicariat la Vârşeţ de teama că îşi va extinde competenţa şi în Timoc, unde îi este interzis să se deplaseze în calitate oficială. Cum ar fi ca lui Tokeş să nu îi permitem să meargă în Harghita şi să acordăm drepturi exclusiv maghiarilor din Timiş? Este similar cu ce se petrece în Serbia prietenă. Românii recunosc la Timişoara episcopie sârbă şi consulat sârb.    Dacă Republica Moldova a fost reclamată şi obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să recunoască Mitropolia Românească a Basarabiei, nu văd de ce nu reclamăm şi Serbia. În ceea ce priveşte consulatul sârb de la Timişoara, trebuie să reţinem că noi nu avem nici un consulat în Serbia chiar dacă românii timoceni au cerut unul la Bor.    O altă lucrătură a Belgradului în Banat este că înfiinţează instituţii pentru românii bănăţeni departe de locurile lor. Cu toate că românii locuiesc în jurul Vârşeţului, s-a înfiinţat o bibliotecă la Novi Sad unde nu locuia nici un român. Acum în Novisad s-au mutat câţiva angajaţi români ai bibliotecii şi RTV. Cititorii nu. Cum ar veni să deschidem noi bibliotecă maghiară doar la Călăraşi? Am uitat să mai spun despre Comunitatea Românilor din Iugoslavia care a fost scoasă afară din sediul pe care l-a ridicat chiar ea sub austrieci. Se judecă şi acum. Bucureştiul nu aude. CRI din Vârşeţ poate fi contactată prin tel: 013 823 435 sau e-mail şi editează combativa publicaţie de ţinută „Cuvântul Românesc“; în conducere sunt Ion Cizmaş, Marin Gaşpăr, Todor Groza Delacodru, Pavel Greoneanţ. Spre deosebire de aceştia există şi români vânduţi dintre care am cunoscut pe Lucian Marina şi pe şeful „Libertăţii“- oficios român al statului sârb, care nu vor să audă de românii timoceni. Serbia sau curajul de a te declara român    Să revin la Timoc şi să spun că liderii românilor de aici sunt şi ei asemenea celor care i-am avut noi în Ardeal acum 100 de ani: unii mai curajoşi, alţii mai rezervaţi în a se lua la trântă cu Belgradul şi imobilismul Bucureştiului, unii mai tineri oţeliţi, alţii adepţi ai pasivismului.    Atât de mare este presiunea psihologică (şi nu numai) asupra lor încât la sediul central al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia (care este partid politic înregistrat oficial) nu este nici o firmă afişată. Sediul este în Zajecar, pe str. Pozarevacka nr.8, într-o casă particulară a româncei Persida. Este o cvasiclandestinitate. Un alt domn din conducere este Sfetozar Karabaşevici. Preşedintele MDRS Dimitrie Crăciunovici mi se plângea de lipsa rezultatelor, în lupta lui de 12 ani pentru drepturilor românilor majoritari în zonă. D-na Persida mi-a spus că nu vrea să i se dea foc la casă. Acum am înţeles de ce în Timoc s-au declarat aşa puţini români sau valahi. Trebuie să ai sânge în tine în Serbia ca să te declari român. La sediul din Bor al Asociaţiei pentru Cultura Vlahilor/Românilor din Serbia de Nord-Est a fost scris pe uşă în sârbeşte „Marş din Serbia” şi desenate obscenităţi în mai multe rânduri.    Trebuie să nu lucrezi la stat ca să nu îţi pierzi slujba şi să te aperi de o maşină infernală, care te face să îţi pară amarnic de greaua crucea ce ţi-ai luat-o fiind altceva decât sârb, într-o zonă pe care Serbia se teme că ar putea să o piardă. Serbia este suspicioasă şi vede şi inventează peste tot posibili inamici. Serbia sau coada căţelului    Vicepreşedintele MDRS Draghişa Kostandinovici din Kladova a tăiat coada căţelului şi a tras un sediu de filială (mi se pare că din banii lui) într-o clădire reprezentativă şi cu firmă bilingvă la intrare. Nu a mai aşteptat ajutor de la Bucureşti. Adresa este: Kladovo, str Kralja Aleksandra 50, tel/fax: ++381 19 87 526 şi 88 755, acasă: ++381 19 86 546, mobil: ++381 063 8 052 512, e-mail personal şi la firma sa de contabilitate. Pentru finanţarea revistei „Vorba Noastră“ (care din lipsă de fonduri apare cam o dată pe an) este deschis contul nr. 54019/17217941 la Komercijalna Banka A.D. Beograd, filiala Kladovo. Legea permite doar până la 1 ianuarie 2004 partidelor să fie finanţate din străinătate. Redactor şef al revistei este Mihailo Vasilievici din Kladuşniţa tel ++381 19 83 297 şi mobil ++381 064 255 3007.    Am prezentat într-un interviu, acordat redactorului Mircea Conrad de la Radio Novi Sad, aflat în vizită la Kladovo, acţiunile concrete de sprijin care au fost şi care se preconizează a fi realizate de administraţia publică arădeană şi de inspectoratul şcolar în sprijinul timocenilor. În sediul acesta al românilor şi-ar avea locul vreo 10 computere pentru tineri. S-ar putea dota modern o şcoală dintr-un sat românesc de aici în care sperăm să se studieze în curând şi limba română. Într-un sat românii de aici care şi-au luat vreo 60 de soţii românce din România ar vrea să ridice o biserică românească fără să mai spere că în cea existentă se va mai permite vreodată slujbă românească.    Dl Marcel Drăgan, român voivodinean şi secretar al Consiliului Naţional al Minorităţii Române din Serbia, s-a aflat în ospeţie la vicele Kostandinovici; el înţelege că fraţii români din Timoc trebuie să intre în acest consiliu şi să fie ajutaţi în obţinerea drepturilor. TV Novi Sad a filmat la un bâlci de trei zile din Kladovo. Nu prea erau nici vânzători şi nici cumpărători care să nu „şcie rumâneşce”. Nici unul însă nu poate scrie şi citi în limba părinţilor, conservată doar pe cale orală. Postul Novi Sad nu se recepţionează din păcate în zonă. Ar mai trebui ca românii de aici să aibă pagină pe internet. Serbia sau problema valahă    Încurajator că a apărut un post TV particular în localitatea Sălaş care difuzează, cu curaj şi făcând faţă tuturor presiunilor, şi folclor înregistrat la nunţi româneşti/valahe din regiune. Raza de emisie este mică şi îşi doreşte să acceadă la satelit. Nu are curaj să transmită muzică din România cu toate că ar primi numeroase casete cu muzică şi nu numai, produse profesional. Despre acest post mi-a vorbit Saşa Iovanovici din Velika Jasikova, care ne-a primit cu lacrimi în ochi în casa sa unde s-au adunat să ne întâlnească şi alţi cunoscuţi români ai lui şi ai fiului său Dragan. Saşa se simte trădat de românii din Alianţa Voivodinei care refuză să îi ajute. Radio şi TV Zajecar tratează ,,problema valahă’’ doar în limba sârbă.   Dragan Iovanovici are 19 ani şi mi-a povestit la Arad cum a descoperit el dacă e român sau vlah. A curmat această îndoială când a dat unui funcţionar de la primărie un miel ca să îl lase să studieze arhiva locală. A găsit că toţi străbunicii figurau ca români, iar apoi bunicii au fost trecuţi ca prin miracol valahi. A pus afişe prin zonă cu ,,Vlahi=Români’’. Au avut ceva probleme cu poliţia dar tatăl lui e mândru că a stat o noapte la poliţie fiindcă a spus că e român.    O vreme Timocul a fost sub austrieci ca şi Banatul şi Oltenia. Încă de atunci în cartea funciară se mai păstrează formule româneşti, cuvinte româneşti standard de identificare a loturilor. Apare „în locul numit.....” acest lucru mi l-a spus dl Kostandinovici care lucrează la o istorie a românilor timoceni bazată pe documente inedite ce va vi gata în câteva luni.    Cu mult entuziasm lucrează şi ONG-urile româneşti de acolo: - „Ariadnae Filum” - Asociaţia pentru Cultura Vlahilor/Românilor din Nord-estul Serbiei cu sediul în Zajecar (str. Milosa Obiloca 48, tel/fax ++381.19.420.396, mobil 064 22 434.96, e-mail) şi în Bor (str. Radnicka 15, tel/fax ++381.30.432.888 şi mobil 064 22 386 80, e-mail având la conducere pe Predrag Balaşevici, Slavoliub Geaţovici, Zvonko Trailovici, Grozdana Blagoievici, Darinka Geaţovici, Liliana Makaici, Saşa Marianovici, Vladiţa Roşcanovici, Zorislav Stoianovici, Zavişa Giurgici şi Deian Ciuciulanovici; - Centrul Cultural Informativ din Brestovaţ - Bor, având la conducere pe Boian Barbuţici, e-mail; - Corumul pentru Cultura Românilor din Bor, preşedinte: Dragomir Drăghici, e-mail. Serbia sau cum de mai există români    Fac public că un tânăr român timocean de 18 ani – Ivcea Iancovici a fost cel care de Zilele Aradului a purtat Steagul României în capul coloanei care a defilat prin oraş. A fost dorinţa lui, eu l-am prevenit ca nu cumva să aibă probleme acasă. Ar fi dorit şi un steag pe care să îl ia în Serbia dar nu am reuşit să îi fac rost. Este elev la un liceu sanitar şi nu a citit nici un cuvânt românesc până la Arad. A fost familiarizat totuşi la acest stagiu în Arad cu alfabetul românesc. Nu a citit şi nu a auzit până acum de Eminescu, Brâncuşi, Ardeal, Moldova, Valahia, Mureş, Olt, Decebal, Mihai Viteazul. Primul contact al lui cu toată cultura şi istoria de veacuri a neamului din care evident că face parte au fost arădenii care l-au înconjurat cu căldură şi Aradul care l-a fermecat.    Oare eu aş mai ţine la originea mea română dacă nu aş şti scrie şi citi româneşte, dacă nu aş fi auzit măcar că există o cultură română cu sumedenie de poeţi, prozatori, artişti care au scris în limba mamei mele? Oare eu aş fi mândru de numele de român dacă nu aş şti de ştefan cel Mare, de Brâncoveanu, de Avram Iancu, de Horea şi la şcoală aş învăţa doar de cărturarii şi eroii altei naţii? Sper să nu cadă nici asupra duşmanilor un astfel de blestem care să îţi ia orice punte spre neamul tău. Sper de asemenea să trăiesc să văd luat acest blestem şi de pe capul fraţilor timoceni. Serbia sau vizitaţi-vă fraţii    Nu este simplu. Nu sunt 50 sau 1000 de suflete pe care să le vindecăm aducându-i la Arad. Sunt către milion. Trebuie ca din fiecare localitate să aducem 1-2 să ia contact cu ţara lor mamă. Să afle că limba pe care ei o vorbesc pe şoptite şi din inerţie, doar în curtea casei, este o limbă în care s-au creat capodopere, o limbă de care nu ai a te ruşina. Trebuie să afle că strămoşii neamului lor sunt scoborâtori din romanii care au stăpânit lumea şi că faptele înaintaşilor lor nu sunt mai prejos decât cele ale înaintaşilor sârbilor.    Trebuie să vadă că ţara lor mamă nu este o ţară de mâna a doua (şi credeţi-mă că faţă de Serbia nu suntem mai prejos), că România acordă minorităţilor chiar privilegii, că aici sunt înconjuraţi şi trataţi frăţeşte. Trebuie să simtă că mâna ţării mamă îi ocroteşte oriunde ar trăi, că statul român nu va permite abuzuri asupra lor din cauză că cer drepturi naţionale, că România va ridica glasul în apărarea lor, nu ca un avocat leneş şi plătit, ci ca o mamă ce vrea să-şi apere fiul.    Trebuie ca toate satele lor să fie vizitate de delegaţii ale administraţiei publice româneşti, ale societăţii civile, de intelectuali români şi de tineri români destoinici. Până acum la ei în zonă vin doar la muncă în construcţii şi agricultură români de mâna a doua (vreo 15 000), români pe care sărăcia i-a adus în a-şi întoarce spatele către România şi nici vorbă să fie nişte ambasadori ai ei sau repere pozitive pentru românii timoceni. Din păcate parlamentarii noştri îşi petrec mai mult prin insule exotice din Pacific, iar delegaţiile sporadice ale celor din departamentul românilor de peste hotare se termină cu o diurnă şi o cazare la hotel. Liderii românilor timoceni sunt chemaţi de faţadă la ambasadă la Belgrad de ziua României cu care ocazie cheltuie din buzunar câştigul de pe o săptămână ca să mai marcheze ambasada o acţiune în agendă şi ca să li se facă onoarea ca să mănânce într-un colţ dintr-un bufet suedez. Mă gândesc cu invidie la cum s-a simţit Marko Bela când a dormit la el acasă premierul maghiar. Când vor face şi ai noştri demnitari acelaşi gest în Timoc ?    Marile trusturi de presă române ar trebui să aibă trimişi în zonă mai des. Ziariştii români aşteaptă cu sufletul la gură vreun război aiurea ca să îşi arate curajul de reporteri, dar nu au călcat şi nu au curajul să calce printre românii din Serbia de răsărit. Serbia sau preoţi „musulmani“ în satele româneşti    România trebuie mai ales să intervină pentru recunoaşterea lor şi pentru introducerea studiului limbii române în şcoli, biserici, presă, la radio şi televiziune. Pentru aceasta trebuie diplomaţie, fermitate, sprijin internaţional, personal, care să îi ajute pe aceşti români în realizarea acestor deziderate. Ei nu au ştiutori de carte în limba română pe care să o introducă în viaţa culturală şi şcolară a locului. Trebuie la început oameni trimişi din ţară şi dintre intelectualii din Voivodina (aici intelectualii români şomează).     În ce priveşte biserica sârbă, îi trimite pe preoţii de origine română în alte colţuri ale Serbiei, iar în Timoc aduce sârbi din alte părţi. Cei mai intransigenţi cu românii sunt preoţii veniţi ca refugiaţi şi care sunt negri la suflet în urma celor îndurate sau poate făcute pe câmpul de bătaie. În Slatina de Bor – sat curat românesc - singurul sârb din sat este preotul, poreclit de români „musulmanul“ fiind venit din Bosnia.    Despre preoţii locului ştiam că nu scot o vorbă românească în biserică pentru a nu-şi pierde postul. Am aflat în această vizită totuşi o taină. La spovedanie era practica să se permită tacit ca aceasta să se facă în limba română (băbuţele enoriaşe nici nu ştiau altă limbă). Preotul se îndepărta puţin, se întorcea cu spatele, iar cel care se spovedea o făcea în şoaptă în faţa cantorului în limba română. Chiar şi preoţii sârbi permiteau acest artificiu fiindcă nu trebuie spuneau ei să existe translator între om şi Dumnezeu. Astăzi, noii preoţi, în sate exclusiv româneşti, nu permit nici un cuvânt în română. Serbia sau ce noroc că eşti român    Nu v-am povestit despre bogăţia românilor timoceni. Cred că sunt cei mai prosperi români. Mai ales în ceea ce priveşte casele. Nu am văzut casă care să nu fie cu etaj şi foarte cochetă. În timpul lui Tito au lucrat în occident şi şi-au ridicat toţi palate în satele lor. Dacă cei bănăţeni au lucrat pământul iar sârbii au avut slujbe calde la stat, ei au luat calea străinătăţii şi au venit acasă cu valută. Rezervele ţării sunt secătuite de război; şi oamenii au resursele epuizate în mare parte, dar casele toate le sunt de vis. În zona minieră a Timocului (e cea mai bogată zonă a Serbiei în aur, cupru, cărbune etc) acum se resimte şomajul. Resursele trebuie să le împartă şi cu masele de refugiaţi sârbi din Croaţia, Bosnia, Kosovo. Apropo, un român timocean mi-a spus că dacă toată viaţa a purtat ca un stigmat faptul că nu este sârb cu adevărat, în timpul războiului a fost prima dată în viaţă când a profitat că e român. Căzut prizonier la croaţi şi declarând el şi mai câţiva că sunt români au fost imediat eliberaţi. Serbia sau a venit şi vremea românilor    Mi-a scris şi mi-a înmânat personal scrisoarea dl Kostandinovici, un tânăr cult, prosper, pasionat istoric al neamului său, vicepreşedinte al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia, prieten al Aradului. L-am încurajat să scrie pentru a exersa în limba română, limbă pe care nu a studiat-o în şcoală. Sunt trei pagini redactate pe calculator în care abundă greşelile de ortografie şi stângăcii de exprimare. Sunt în acelaşi timp cele mai frumoase 3 pagini pe care mi le-a fost dat să le citesc în viaţă. Pune atâta suflet şi curaj, atâta clarviziune şi hotărâre, arată atâta încredere în noi cei din Arad, încât sunt sigur că în timp aceste pagini vor poposi într-o colecţie de documente istorice aşa cum acum stau scrisorile unui Avram Iancu sau Maniu.    Scrie: „Noi luptăm pentru dobândirea drepturilor noastre în ţara în care trăim şi ai cărei cetăţeni suntem. Sunt meleagurile noastre moştenite dinainte de Traian şi Hristos şi nu avem planuri să plecăm niciunde cu pomântul în spate. De-a lungul istoriei puternici domnitori au venit şi au plecat, dar noi suntem ceea ce am fost - daco-romani, români: oameni muncitori şi gazde, luptători pentru o viaţă cu demnitate. Suntem o putere respectabilă şi timpul nostru a început deja.“    Continuă: „Fără îndoială, dator este fiecare, în loialitate faţă de tara în care trăim, folosind trendul şi căile democratice europene, integrarea în Europa şi regionalizarea ei, sperăm că o să vie timpul numit în testament când toată pasărea zboară la cuibul său, sânge la sânge şi limbă la limbă. Vocea solidarităţii poporului român nord-dunărean nu este numai un sprijin, ci o datorie în faţa românilor sud-dunăreni. Desigur că rolul nostru e mai important şi nu ar fi bine să ne depăşească istoria vorbind despre noi la trecut; şi noi cei prezenţi trebuie să producem evenimentele pentru binele urmaşilor“. Serbia sau şi Aradul naşte români    Rapsodul român din Slatina (Bor cod 19221 tel. ++381 13 0 36657 mobil ++381 63 8752554 şi vicepreşedinte al MDRS, dl Draghi Cârcioabă a scris la Arad următoarele versuri, în graiul de pe la el: Sâmţul naţiunii Am plecat să-mi cunosc ţara Să şciu cum să-mi geşcept neamul Să le spun realitacea Ca să îş geşchidă geamul Streinu-i poartă orbi pin lume Fără rudă ge lumină Fără sâmţu naţiunii Să-ş uice ge rădăcină Noi fruntaşi-ăi gin Cimoc Tot strâgăm în gura mare Să geşchidă uşa, geamul Că o să ne moară neamul. Dezna 6 aug 2003    Am vizitat şi Timocul bulgăresc din zona Vidin, unde sunt 30 de sate româneşti, de asemenea fără cuvânt românesc în şcoală, biserică sau presă. În Koşava ne-au aşteptat (pe subsemnatul şi pe dl Radu Boată din partea parohiei Felnac), cu multă căldură, familiile a doi tineri români, care au fost în această vară la Arad. Dimităr Evgheniev mi-a dat o fotografie făcută în Arad pentru un prieten ce şi l-a făcut la noi. Pe spatele ei a scris: „Vara asta fusă a mai bună pentru mine.“ Oraşul, arădenii, învăţătorii care i-au iniţiat în scris-cititul limbii române (în frunte cu inspectoarea generală Zoea Rotaru care le-a promis sprijin concret pe viitor), farmecul Deznei, tumultul ştrandului, primirea la palatul administrativ de către oficialii locali, spectacolele de neuitat, primirea la universitate la dl. rector Aurel Ardelean, care le-a promis că va continua să acorde burse pentru unii dintre ei, generozitatea dlui Daniel Negrea, primirea şi cadourile de la Biblioteca Judeţeană, Mănăstirea Bodrog, toate acestea i-au vrăjit şi le-a dat un sentiment de mândrie că sunt de un neam cu noi.     Acelaşi domn Kostandinovici transmite „în mod oficial din partea Mişcării Democrate a Românilor din Serbia mulţumiri pentru posibilitatea creată în acest an în Arad ca 55 tineri timoceni să poată fi iniţiaţi în scris cititul limbii române, domnului primar Dorel Popa, doamnei inspector şcolar general Zoea Rotaru, Consiliului Local Municipal Arad - în special d-lui consilier Foşlea, Consiliului Judeţean Arad - în special d-lui consilier Buda Bujor, preşedintelui Fundaţiei Humanitas - domnul Daniel Negrea, presei arădene - în special ziarului Adevărul (d-lor Tabuia şi Filip), Televiziunii RCS (d-nei Cristina Cojocaru), ProTV Arad, Radio Arad, Prefecturii Arad, Agenţiei Taberelor şcolare Arad (d-lui Stanciu), Asociaţiei Învăţătorilor Arădeni, Parohiei Ortodoxe Felnac şi Mănăstirii Bodrog, Universităţii Aurel Vlaicu şi Universităţii Vasile Goldiş (în special d-lor Ardelean şi Popeangă). Specificăm faptul că nu au mai participat la o aşa acţiune cu temă concretă, cu o aşa de impecabilă organizare şi pregătire prealabilă, în care şi-au dat concursul atâtea instituţii şi personalităţi arădene. Copiii au simţit în acele zile că lumea se învârte în jurul lor şi asta datorită dragostei frăţeşti cu care au fost înconjuraţi. De pe acum se cer a fi trecuţi pe liste în cazul în care s-ar mai organiza aşa ceva la Arad. Regretă mult mai ales copiii care nu au venit la Arad fiindcă părinţii au spus că în România nu au ce să vadă. Când colegii sau vecinii le-au povestit la întoarcere că au petrecut într-un oraş occidental, înconjuraţi de oameni de acelaşi neam care îi iubeau, cei rămaşi acasă şi-au plâns în pumni. Mulţumim Arad!“ Serbia sau perspective pentru români Domnul Kostandinovici va invita la ei la congres o mare delegaţie din Arad, mai mare ca cea de la Bucureşti. Trebuie, în opinia sa, continuate contacte ale tinerilor cu ţara mamă şi de a cunoaşte partea luminoasă a României, pentru a le şterge imaginea rea lăsată de presa sârbă. Contactul cu valorile culturii, istoriei şi democraţiei româneşti, şcolarizarea în ţară, legăturile personale, sunt foarte importante, şi ele au lipsit în zona lor. Spune că astfel de întâlniri amintesc şi românilor din ţara mamă de ei cei mai uitaţi dintre români şi de statutul lor ingrat. Spune că s-ar putea face şi schimburi de vizite intermediate de MDRS, cu cazare şi masă în familii voluntare. Cu aceste ocazii speră că „îşi vor deschide ochii şi gândul spre ei şi oamenii care hotărăsc (oficiali, politicieni, preoţi, patroni). Facem parte integrantă şi noi din poporul român. Avem nevoie de solidaritatea poporului nostru organizat în ţara sa la nivel orizontal şi vertical“. Mi-a cerut să mă interesez dacă se pot, sigur şi simplu, face pregătiri de limba română la universităţile din Arad cu cei care vor preda poate limba română în şcolile lor. Pregătirea dacă se poate face într-o săptămână la Arad sau pot merge 2 profesori la ei. Vor anunţa cu câteva săptămâni înainte. Întreabă dacă totul ar fi gratuit. Dacă Universităţile arădene pot primi studenţi care să devină profesori sau învăţători, intelectuali crescuţi în cultura română măcar de la această etate. Dacă există şi cursuri la distanţă pentru cei care lucrează şi pot veni doar de câteva ori pe an la Arad.    Le-ar trebui dicţionare sârbo-române şi româno–sârbe cu miile. Dicţionare enciclopedice româneşti, dicţionare explicative.    Dacă se pot oferi de către instituţii şi sponsori serioşi calculatoare pentru câteva filiale ale MDRS sau şcoli, în care părinţii vor face cereri insistente pentru introducerea limbii române. Partidul lor poate primi donaţii din străinătate doar până la 1 ianuarie când se aplică o nouă lege. Ar dori ca MDRS şi celelalte asociaţii româneşti să îşi deschidă o pagină pe internet. Au nevoie de ajutor la revistă, la pagina pe internet, la cererile către oficialităţi şi instituţii române în ceea ce priveşte redactarea. Dacă le putem trimite adrese de e-mail ale unor asociaţii, fundaţii, firme care pot fi sponsori serioşi pentru acordarea de burse şi sprijin pentru logistică. Mi-a cerut adresele e-mail ale tuturor ziarelor de limbă română din România dar şi din Europa şi America ca să îşi facă cunoscute problemele.    Să cerem mereu Serbiei să îi recunoască şi să le aplice standarde europene în ce priveşte drepturile naţionale.    Solicitări îndreptăţite şi minime pentru o lucrare care îşi propune să trezească la conştiinţă naţională sute de mii de români uitaţi de România şi ascunşi de Serbia. Putem onora aceste cereri pentru ca românitatea de acolo să prindă ultimul tren sau putem să uităm luaţi de alte griji aşa cum Bucureştiul face dintotdeauna. Arad 6 septembrie 2003, Viorel Dolha Preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din Arad str 6 Vânători, bl.V9 sc.B ap.5 Arad Tel: +40 257 255 243, 0257 270 471 mobil: +40 744 195 155 preluare de pe sursa: http://www.casa-romanilor.ch/romani_in_serbia.htm