Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nu se predă nici abecedarul în româneşte.
Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.
Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.
Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc acum urmaşii dacilor de pe vremea lui Burebista.
Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii - educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale.
Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie.
Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca apoi să fie cucerit, odată cu Dacia, de către Imperiul Roman. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin.
Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 de kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).
Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.
Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean. Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.
Muşuroiul de românism
Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri "educaţionale" şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara "mirat" de influenţa „exagerată" a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.
Prima oprire în Serbia - oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.
Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.
Un lucru "jenant"
În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă "o butoalcă de românism", sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.
Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate "pur românească" aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.
"La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant".
Prostia omenească
M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul "Srbija" (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate. Cum s-a întâmplat asta? A fost "prostia omeneasca": sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.
Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.
"A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi", îmi zice Dorinel.
„S-au ataşat sârbilor!"
Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia - Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.
CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, "a trecut de partea sârbilor", a fost iniţial pe baricadele românismului dar "s-a întors la 180 de grade".
Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: "E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament". Lui Dorinel i se pare incredibil că "acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen". "Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor", repetă el.
"Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor", îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.
El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi "Guvernul nu s-ar forma fără români".
Restaurantul Lug şi "aşimilaşia"
Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin "Podu Lung" ), unde în acte sunt 204 români.Am intrat în restaurantul „Lug" ("dumbravă", în traducere, sau "un fel de pădure, la poalele pădurii") cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: "ЛУЃ". Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.
M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.Comand un meniu "Ca la Gheorghe", o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu.
Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că "astea şi bişerişile-s aşimilaşia". În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.
TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI
„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă"
- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?
Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?
Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.
- Acum acasă ce vorbeşti?
-Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români...că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.
- Ai auzit de Mihai Viteazul?
Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.
- Ştii vreun cântec românesc?
Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:
„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu', /
Baba cu şiumagu'"
Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da' noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea "să te duci peste Mureş" când o necăjea cineva.
- Cum adică?
Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da' atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.
- Legende româneşti ai auzit?
Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.
- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?
Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.
- De ce?
Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu' oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.
Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.
Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».
Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.
- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?
Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic "Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul".
Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.
- Ai fost în România?
Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.
- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?
Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.
- Cum crezi că e în România?
Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa...circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).
- Ai fost vreodată la o slujbă românească?
Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.
- Ştii să citeşti în limba română?
Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.
- E vreun ziar aici în română?
Nimic, nimic, nici nimic.
- Dar la televizor?
De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.
- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?
Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.
- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?
Luptă până la libertate.
Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, "Luptă pentru libertate" şi Dejan îmi "mulţămeşte".
preluare de pe sursa: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Reportaj_printre_romanii_din_estul_Serbiei-_-Identitatu-_ne-am_pierdut_0_436156822.html
Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre “birocraţchi aparat”, “economia” şi “euro”. Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt “numai români”.
La radio se vorbeşte în continuare de economie (“concurenţia”, “kriza”), după care ascult un “zurnal” scurt care se termină cu “horoskop”. În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.
afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre “Schengen” şi închid radioul.
Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.
populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul “Amintiri din Copilărie”. Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».
ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.
După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic. 
alfabetul limbii române în secolele 16-19.
- Sunteţi născută aici?
Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka” (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.
- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici…aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.
Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. 
Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara”. Îmi zice că “noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag”.
Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că “nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da’ de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme”.
Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice. 
zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară. 
Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie. 