Japonia nu mai doreste si nu mai crede in capitalism sau cel putin mecanismele care l-au “consacrat”. Nimic si nimeni nu le va mai reda increderea.

Cu un indicator Nikkei la bursa, care a ajuns cu 76% mai mic decit valoarea din 1989 si 18.000 de miliarde de dolari pierduti in criza actuala a sistemului capitalist, sint mult prea putine elemente care sa mai poata readuce increderea japonezilor in sistemul capitalist. Ei reprezinta o populatie aparte , cu o anumita atitudine fata de familie si fata de sfaturile celor mai in virsta, fata de economii personale si utilitatea lor. Investitorii japonezi sint convinsi prin modul cum actioneaza, de faptul ca sistemul merge in jos la cote alarmante si nu considera ca piata stocurilor poate reprezenta o solutie.

Problema societatii japoneze actuale , este ca marea majoritate a niponilor au inceput sa stringa bani si sa ii puna la “saltea”, in loc sa ii depuna in banci, pentru ca nu mai au incredre in sistemul bancar. In acest moment, peste 844.000 miliarde de yeni, de doua ori mai mult decit productia totala anuala a Japoniei, sint strinsi in economii de catre japonezi in casele lor, nefiind depusi la banca.

Peste 73% dintre japonezi se declara ca fiind impotriva luarii vreunui risc in plan financiar, conform unui studiu al World Values Survey din Suedia. Popoarele care doresc sa isi ia cel mai ridicat grad de risc cu economiile lor, sint Ghana, Indonezia si India.

In concordanta cu datele eliberate de Global Entrepreneurship Monitor, mai putin de 4% dintre japonezii care inca mai activeaza in cimpul muncii, intentioneaza sa porneasca o afacere in urmatorii trei ani. Este a treia, cea mai joasa rata dintre cele 54 de tari luate in cadrul acestei statisticci, in spatele Arabiei Saudite si Rusiei. SUA este pe locul 19.

Desi populatia Japoniei este de peste 127 milioane de locuitori, ceva mai putin decit jumatate din cea a SUA, japonezii cheltuiesc foarte aproape de nivelul americanilor pe asigurari de viata. Suma totala pe care japonezii o cheltuie pe asigurari de viata este de 525 de miliarde de dolari pe an, iar americanii cheltuie putin sub 538 miliarde dolari pe an, dupa cum releva studiu emis de Swiss Re.

Fara discutie ca sint ratiuni serioase pentru care japonezii nu vor sa investeasca sau o fac extrem de precaut. Daca ne uitam la ultima perioada de peste 20 de ani, este o decizie perfecta sa stai departe de stock market.

Scandalurile de coruptie din marile corporatii japoneze au crescut gradul de precautie al japonezilor in a investii. Corporatii japoneze uriase si de notorietate pentru intreg globul, cum ar fi Nomura Holdings sau Olympus, au fraudat bugetele interne cu multe miliarde de dolari.

Totul se intimpla chiar pe fondul economic in care Japonia are cea mai mica taxa pe dividente si doar 10% pe cistigul din investitiii de capital, care nu se poate compara cu SUA, unde este 15% si Marea Britanie unde este de 28%.

Dar totusi japonezii refuza sa mai riste si prezinta reticenta fata de toate mecanismele economice capitaliste, preferind sa stringa banii in casa.

Inca, aproape 6% din bunurile japonezilor sint listate la stocuri, comparativ cu 33% la americani si 15% la europeni.

Investitorii americani si europeni detin 25% din stocurile japoneze, fata de 5 % cit detineau in 1989. Deci au renuntat japonezii la a mai licita pe stocuri dar in schimb o fac cei din afara tari la bursa nipona.

Pentru ca totusi sa ii atraga pe japonezi in plasa stocurilor “vindecate” capitaliste, Agentia Serviciilor Financiare Japoneza, un regulator bancar, a propus ca japonezii care investesc pe piata stocurilor, sa nu plateasca pentru dividente sau cistig de capital , nici o taxa, pentru primul million de dolari cistigat.

Din pacate pentru speculatori, japonezii au dovedit inca o data un simt deosebit al intelegerii modului de functionare a sistemului capitalist si nu s-au imbulzit la licitatiile de la bursa din Tokyo.

Tacit, japonezii duc sistemul capitalist cu pasi rapizi catre colapsul mult discutat si realist.

Adrian Cosereanu

Etapa finală

Editorial din "Cronica Romana" 

Decizia agenţiei de rating Standard and Poor’s (S&P) de a reduce ratingul investiţional al SUA de la AAA la AA+ cu perspectivă negativă este un eveniment fără precedent şi cel mai probabil marchează mo­mentul în­ce­perii fazei finale a crizei globale.

Ca de obicei, maşinăria de propagandă încearcă să prezinte situaţia într-o lumină pozitivă şi să minimalizeze consecinţele acestei reduceri.

Propagandiştii aflaţi (direct sau indirect) pe ştatul de plată al Wa­shingtonului încearcă să inoculeze publicului larg următoarele idei nocive şi false:

1. Agenţia de rating Standard and Poor’s şi-a demonstrat incompetenţa în trecut, deci retrogradarea ratingului nu trebuie luată în serios.

De fapt, anume din cauza erorilor din trecut, această decizie trebuie privită cu maxi­mă seriozitate. Dacă agenţia care a menţinut ratingul investiţional al Lehman Brothers şi Bear Stearns până la iniţierea falimentului a considerat necesar să reducă ratingul SUA, atunci situaţia economică din SUA este critică.


2. În fond, decizia Standard and Poor’s nu va afecta funcţionarea pieţelor financiare şi activitatea cotidiană a economiei americane.

După anunţul retrogradării, am avut posibilitatea să vedem tranzacţiile pe bursa de valori din Arabia Saudită (sâmbăta fiind zi de lucru într-o parte a lumii musulmane) şi acţiuni­le saudite au căzut cu 5,46%.

Cel mai probabil, toate pieţele financiare vor avea aceeaşi re­ac­ţie negativă. Investitorii instituţionali au primit confirmarea supremă a slăbiciunii eco­no­miei americane.

Prăbuşirea totală nu va avea loc mâine, însă procesul pare a fi de neoprit.

3. Chiar dacă economia americană va trece printr-o criză dezastruoasă, SUA vor rămâne în continuare liderul mondial, deoarece China va trece printr-o criză cu mult mai puternică decât cea din SUA.

Chiar dacă, începând de mâine, SUA declară că nu mai plătesc nimic din datoria externă şi nu mai importă nimic din China, situaţia economiei americane nu va fi mai bună decât cea a economiei chineze. China va rămâne cu o industrie puternică, economie viabilă, obli­gaţii financiare microscopice în privinţa asistenţei sociale şi rezerve colosale de forţă de muncă relativ calificată.

SUA practic nu mai au industrie civilă, economia are o componentă de consum egală cu 70%, datorii colosale faţă de cetăţenii proprii (care au drept de vot), programe sociale supradimensionate, dar subfinanţate şi fără vreo posibi­litate de a mai cumpăra petrol cu dolarii care nu vor mai avea valoare. America şi China pot fi comparate cu doi boxeri, unul bătrân şi cu o inimă slabă, iar altul tânăr şi bine odihnit.

Criza poa­te fi comparată cu o puternică lovitură în plex. Evident, pentru boxerul tânăr o astfel de lo­vitură va fi foarte neplăcută, însă pentru cel bătrân şi slab această lovitură va însemna un cnocaut şi probabil o spitalizare prelungită.

Toate ideile toxice menţionate anterior se vehiculează la ore de maximă audienţă, dar exis­tă încă una, destul de populară. Această idee se spune în şoaptă de către cei “iniţiaţi” şi es­te destul de simplă: “la momentul potrivit, America îi va rezolva şi pe chinezi şi pe ruşi printr-un război rapid şi glorios, soluţionând colateral problema locurilor de muncă, cererii interne şi cri­zei economice”. Trebuie menţionat că aceia care susţin această idee şi cei care se lasă convinşi de propagandiştii ideii “unui război american victorios” dau dovadă de o gândire primitivă şi provincialistă.

Cei care au mai fost pe la “casele mari” ale puterilor globale ştiu că un război la scară largă între marile puteri mondiale este imposibil, pentru că un astfel de război va dura câteva ore, nu va fi dus cu ajutorul armelor convenţionale şi sigur va lăsa în urmă o planetă unde nici gândacii de bucătărie nu vor putea trăi timp de câteva mii de ani.

Un astfel de război nu va avea învingători, ci numai învinşi. “Câştigătorii” vor avea dubiosul privilegiu de a muri cu câteva minute mai târ­ziu decât perdanţii.

Cei care mizează pe ideea că problemele SUA vor putea fi rezolvate prin forţă armată se înşală amarnic. Din momentul în care lumea a intrat în epoca “distrugerii mutuale asigurate” (MAD = Mutually Assured Distruction) în cazul unui război major, victoriile şi înfrângerile în cursa pentru dominaţia globală se obţin în primul rând în plan economic, iar în plan economic SUA stau deosebit de prost.

Decizia S&P de a reduce ratingul investiţional al SUA nu poate avea decât două explicaţii plauzibile. În principiu, pentru economia globală nu contează care dintre ele este adevărată, ambele prezentând argumente deosebit de solide pentru a presupune că SUA se apropie de colaps, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic.

Tre­bu­ie înţeles că S&P este o organizaţie deosebită şi, în cazul cel mai optimist, doar menajera nu poartă epoleţi. Numai cineva deosebit de naiv poate crede că o decizie referitoare la ratingul investiţional al unei ţări din G20 este făcută pe baza unor calcule econometrice şi nu pe baza unor calcule geostrategice.

Agenţiile de rating nu au anulat ratingul investiţional al Lehman Brothers sau Bear Stearns pentru că nu au avut informa­ţiile necesare sau pentru că au analişti foarte incompetenţi, ci pentru că interesele ţării pentru care lucrează cereau în mod imperativ ca aceste ratinguri să fie menţinute până în ultima clipă. Situaţia retrogradării ratingului investiţional al SUA este atât de dramatică pentru că toţi jucătorii mari de pe scena politică şi economică a lumii conştientizează că retrogradarea fie a fost o decizie care i-a fost impusă Washingtonului, fie este semnul că Washingtonul pierde controlul asupra unor componente importante ale structurilor care ar trebui să-i asigure securitatea.

Dacă este adevărată versiunea impunerii, atunci este clar că numai China are capa­ci­tatea de a forţa SUA să-şi reducă propriul rating investiţional. Ce interes ar avea China să întreprindă o astfel de operaţiune?

Unicul motiv plauzibil ar fi următorul: China îşi doreşte ca SUA să cadă înaintea Europei şi înrăutăţirea dramatică a situaţiei europene a condus la necesitatea accelerării căderii economiei americane.

În ultimii ani, China a investit mult timp, efort şi bani pentru a prelua rolul “fratelui cel mare” pe care îl aveau SUA în relaţia cu ţările europene. Beijingul a creditat ţările de la periferia europeană, iar acolo unde a putut a obţinut şi relaţii extrem de cordiale cu elitele politice naţionale.

În aceste condiţii, pentru China este mult mai confortabil ca etapa finală a crizei economice globale să înceapă în SUA şi nu în Europa. Este relativ simplu să găsim răspunsul la întrebarea referi­toare la modul în care Beijingul a reuşit să-i “convingă” pe  americani să-şi taie singuri ratingul.

Cel mai probabil, SUA au fost puse în faţa alegerii între o reducere “benevolă” a ra­tingului şi o “distrugere economică totală” pe care Chi­na putea să o provoace prin aruncarea în piaţă a obligaţiunilor americane, în valoare de 1,5 trilioane de dolari.

Dacă organizatorii operaţiunii de reducere a ratingului se află nu în exteriorul, ci în in­te­riorul SUA, atunci situaţia devine cu mult mai interesantă. Dacă anumite părţi ale structurilor de securitate ale SUA îşi permit să facă astfel de operaţiuni, contrar voinţei aparatului administrativ central, înseamnă că din punct de vedere instituţional SUA se află în război civil.

Dacă această ipoteză este adevărată, atunci se prefigurează existenţa a două grupuri beligerante: unul este format din membrii elitei economico-politice care consideră că sistemul actual mai poate fi salvat sau cei care urmăresc să prelungească agonia cu orice preţ, urmărind scopuri personale sau beneficiul grupurilor de interese din care fac parte.

Apa­rent, acest grup deţine controlul ambelor partide şi poziţiile-cheie în administraţia publică.

În acelaşi timp, grupul care a efectuat operaţiunea de reducere a ratingului ar putea fi ghidat de dorinţa de a forţa establishment-ul actual să ia măsuri concrete pentru redresarea situa­ţiei economice şi să pună interesele strategice ale statului mai presus de interesele de gaşcă şi dorinţa de a câştiga bani prin îndatorarea bugetului fede­ral.

Alternativ, accelerarea colapsului economic ar putea fi privită ca o modalitate de cre­are a unei conjuncturi în care acest grup ar putea prelua controlul puterii de stat.

Ambele variante sugerează că economia SUA se apropie de colaps. Am intrat în faza finală a crizei globale.

Redacţia Economică

preluare de pe Short URL: http://cronicaromana.com/?p=1312