Cea mai mare lovitură de spionaj

În literatura de specialitate ce include sfera spionajului, românul Mihai Caraman are un loc de cinste, fiind considerat, nu de către puţini, unul dintre marii maeştri ai acestei arte.

Demon pentru Occident, erou pentru Est în perioada Războiului Rece, acţiunea intreprinsă de Mihai Caraman şi reţeaua sa, este totodată criticată de către alţi analişti, aceştia considerând-o ca fiind ”sprijinita” şi realizată tocmai cu ajutorul celor ce ar fi trebuit a fi victime, ceea ce bineînţeles i-ar ştirbi din măreţie şi glandoare. Pentru a ne forma totuşi propria opinie este necesar să cunoaştem şirul evenimentelor.

Născut în noiembrie 1928, într-o comună din judeţul Galaţi, terminând la 22 de ani Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, urmând apoi Cursuri Speciale de Informaţii Externe la Moscova , Mihai Caraman va fi trimis ca delegat al Ambasadei României la Paris, chiar de către Mihai Gavriliuc, ofiţer KGB sub acoperire, şeful Direcţiei a I a de Informaţii Externe a Securităţii .

Va ajunge în Franţa în 1958, la 30 de ani, alături de soţia sa Maria Caraman, în vârstă de 21 de ani, ocupând funcţia de Secretar I pe probleme economice, ambasador în acea perioadă fiind Constantin Nicuţã.

Avansat în funcţie, devenit consilier, Caraman se bucură de o imensă influenţa la Bucureşti.

Drept dovadă, Victor Dumitru, ambasadorul României la Paris din 1968, este rechemat în ţară la presiunile acestuia, întrucât se pare nu dădea dovadă de puternice considerente ideologice neactionând totodată eficient în repatrierea emigranţilor români.

În ceea ce îl priveşte pe Victor Dumitru, acesta va obţine trei ani mai târziu, în 1971, permisiunea de a vizita Parisul, acolo unde va reuşi să fugă, cerând şi primind azil politic.

Despre capacităţile excepţionale de care Caraman dădea dovadă stă faptul ca în 1968 a fost chemat în ţară pentru a asigura securitatea preşedintelui Charles de Gaulle, aflat în vizită la Bucureşti.

Cum istoria e plină de umor, spionul trebuia de această dată să fie ocrotitorul victimei sale. Portretul ideologic al lui Mihai Caraman este schiţat de către Pierre Accoce şi Daniel Pouget, autorii unei celebre cărţi, tradusă şi în limba română, în care se descrie această acţiune de spionaj.

Astfel, Caraman este descris ca un adevărat marxist, credinţă ce se datorazã se pare unor traume psihologice avute în perioada copilăriei, atunci când Mişcarea Legionară era în apogeul violenţelor socio-politice exercitate, ceea ce l-a făcut să creadă în comunism.


Acţiune şi Strategie

Trimis în 1958 ca diplomat, provenit din Est într-o ţară occidentală, în plin Război Rece, Caraman ajunge totuşi în Paris într-un moment propice, atenţiile fiind îndreptate asupra situaţiei socio-econmice pe care Franţa o traversa şi mai ales asupra problemelor legate de războiul din Algeria. Obiectivele sale, două la număr, erau însă bine stabilite.

Astfel, in primul rand acesta viza controlarea cercurilor de emigranţi ostili Bucureştiului, şi încercarea de a-i repatria pe cei mai importanţi dintre aceştia, în special savanţii. În acest caz, printre cele mai importante reușite se număra cea a lui Henri Coandă. Cel de al doilea obiectiv viza spionajul pentru Moscova, prin obţinerea a cât mai multor informaţii de interes geostrategic ale N.A.T.O.

Trebuie spus că în acest sens, Securitatea colabora direct cu KGB-ul, ambele beneficiind de rapoartele trimise de reţeaua Caraman, toate documentele fiind trimise la Bucureşti (unde se copiau) iar mai apoi către Moscova, în timp ce ordinele către Caraman, ajungeau de la Moscova via Bucureşti. Această colaborare, slăbea şi mai mult atenţia D.S.T.-ului (Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului) - contraspionajul francez, care vedea ca principali inamici ţări precum Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Cehia, mai puţin însă România, sora latină mai mică, şi ţara din blocul răsăritean mai puţin independentă de Moscova.

Caraman a reuşit să creeze în perioada 1958-1969 o adevărată reţea, bazată pe coruperea şi folosirea unor înalţi funcţionari, penetrând structuri precum N.A.T.O., Poliţia Franceză, Ministerul Finanţelor şi cel de Externe al Franţei, ajungând până la ambasada acestui stat de la Washington. Studiind profilele pshio-sociale ale celor ce vor deveni informatori, manipulându-i mai apoi, Caraman şi subalternii săi vor realiza o adevărată reţea, a cărei desfăşurare este demnă de un mare film, nelipsind scene de amor, filaj sau şantaj.

În acest sens, este normal să amintim şi ceilalţi membri cunoscuti ai reţelei, spioni români, aflaţi sub acoperire diplomatică la Paris: Căpitanul Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris).

Primul agent racolat de către Mihai Caraman va fi Robert Van de Wielhe, pe care îl va întâlni 1960 cu ocazia unui dineu oficial. Conexiunile lui Van de Wielhe în zona politicului, şi personalitatea acestuia îl vor face să devină interesant pentru Caraman, care după mai multe întrevederi între cei doi, va înştiinţa: “Şef Antenă Paris către Direcţia Generală.-Reperare eventual obiectiv SI.

Propun deschidere dosar. Subiectul va purta numele de cod Nina. Încheiat”. Alte trimiteri îl catalogau pe Van de Wielhe ca fiind leneş, lipsit de patriotism, cu tendinţe nevrotice, coeficient de inteligenţă ridicat, provenit dintr-o familie bogată, cu o copilărie dificilă, adolescenţă agitată, foarte sensibil la bani. În desele întâlniri dintre cei doi, Caraman aducea în discuţie apropierea şi conlucrarea Estului cu Vestul şi rolul pe care Franţa al putea să îl aibă, iar o eventuală colaborare cu România în acest sens nu ar reprezenta niciodată o trădare, ţinând mai ales cont că Bucureştiul nu era în cele mai bune relaţii cu Moscova.

În cele din urma, o altă trimitere a lui Caraman, redată de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, anunţa: “Şef Antenă Paris către Direactia Generală.-Nina obiectiv SI confirmat. Este funcţionar la N.A.T.O.

Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documente emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la cele clasate cosmice. Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare. Am declanşat explorare identitate şi comportament”.

Rolul lui Van de Wielhe va fi uriaş în realizarea celei mai mari lovituri de spionaj din istoria N.A.T.O., furnizând 60 de dosare, dintre care 16 ultrasecrete (cosmice) printre care informaţii privind logistica N.A.T.O. pentru pace şi război, bugetele militare ale Aliaţilor, sau sistemul de alarmă N.A.T.O.

Importanţa acestuia este dovedită de către propunerile lui Caraman care îi oferă un sejur pe litoralul românesc sau posibilitatea de a deveni angajat oficial al Securităţii, beneficiind de un salariu lunar de 10 000 de franci.

Aceste propuneri sunt refuzate, iar Van de Wielhe îşi va da demisia în 1961, fie pentru a scăpa de presiunile lui Caraman, fie la sfatul acestuia pentru a nu atrage atenţia şi a recruta alţi agenţi pe baza cunoştinţelor sale, variantă mult mai viabilă se pare, ajutându-l pe Caraman să îşi lărgească reţeaua, prin racolarea lui Francis Roussilhe, Sylvie X, Pierre X şi a turcului Emre.

O poveste interesantă, dar şi un eşec în acelaşi timp este dată de încercarea de racolare a Doamnei B., aceasta fiind-ui propusă lui Caraman, tot de către Van de Wielhe. Ştiind că femeia doreşte să vândă un tablou, Caraman îi va face câteva vizite scurte, o va studia, se va apropia de ea, cumpărând în final obiectul de artă, moment în care o va şi seduce. La un timp relativ scurt, în care Caraman nu mai dă nici un semn de viaţă, Van de Wielhe o contactează pe Doamnă B. transmiţându-i acesteia că ar putea câştiga foarte mulţi bani dacă ar a ”ajuta” România.

Se pare că de data aceasta Caraman s-a înşelat în conturarea profilului psihologic al acestei femei, întrucât imediat v-a contacta D.S.T.-ul, fapt ce a dus la filarea lui Van de Wielhe între decembrie 1962 şi ianuarie 1963 şi arestarea acestuia pentru trei zile, fiind eliberat în final pentru lipsă de probe. Un lucru este interesant totuşi: Caraman a ştiut încă de la bun început de întrevederea D.S.T.-ului cu Doamna B (căci a urmarit-o tot timpul) a ştiut mai mult ca sigur că şi el se află în vizorul autorităţilor franceze, şi totuşi acceptă să se întâlnească cu Van de Wielhe la doar 16 zile dupa ce acesta iese din arest.

Aflaţi într-o cafenea publică, Van de Wielhe începe a-i povesti lui Caraman cele întâmplate, însă aici românul ştiind că sunt ascultaţi îşi joacă rolul excepţional: se face că nu înţelege absolute nimic şi se ridică de la masă. Van de Wielhe este arestat la ieşirea din cafenea, acuzat de încălcarea articolelor 75 şi 78 din Codul Penal ce făceau referire la divulgarea de informaţii. Va fi închis o lună, apoi judecat primind o condamnare de 1 an cu suspendare.

Atenţia presei şi mai ales a serviciilor va fi iară distrasă de la aceste evenimente, concentrându-se asupra unui atentat ce tocmai avusese loc împotrivă lui de Gaulle. După 6 luni de filaj, Caraman şi Van de Wielhe vor ieşi se pare din vizorul D.S.T.-ului.

Francis Roussilhe, coleg cu Van de Wielhe la N.A.T.O. a ocupat mai multe funcţii în cadrul acestei instituţii, fiind chiar avansat pentru ajutorul oferit în deconspirarea unui jurnalist italian ce spiona pentru cehi. Intrat în contact cu Caraman, acesta este manipulat de către român, chiar şi sub pretextul conform căruia România ar fi foarte intersata dacă ar putea avea acces la documente secrete, pentru a cunoaşte interesul Vestului în situaţia în care ţara noastră s-ar desprinde total de sovietici.

Aici trebuie să facem o paranteză şi să stabilim faptul că toţi agenţii manipulaţi de Caraman s-au pretat de fapt banilor şi avantajelor materiale obtiunute, mai puţin datorită unor ideologii sau viziuni politice, sau într-un singur caz, au cedat datorită pasiunii şi a iubirii. În 1962 când Francis Roussilhe ocupă deja funcţia de documentarist livrează primul dosar privind modalităţi de conservare a alimentelor. Aparent fără importanţă, documentul era mai mult un gest faţă de prietenul sau român, ce de fapt îl testa şi analiza. Va continua să ofere de-a lungul timpului informaţii din ce în ce mai importante, în schimbul a frumoase sume de bani chiar şi după anul 1967, moment în care sediul N.A.T.O. se mută de la Paris la Bruxelles. Printre documente se aflau buletine interne, informaţii privind şedinţele secrete, bilanţuri financiare sau informaţii privind logistica militară a Alianţei.

Spionajul lui Roussilhe va continuă şi la Bruxelles, chiar sub aceeaşi formă, aducând microfilme ale documentelor ce ar fi trebuit arse. Postura sa, îi dădea posibilitatea de a le păstra şi pasa mai departe. Însă totdeaua acţiunea avea loc pe teritoriul francez. Roussilhe trecea microfilmele în cadrul controalelor vamale ascunse într-o batistă din buzunar, fapt ce nu îi era deloc greu, ţinând cont mai ales de funcţia deţinută.

O altă sursă importantă era funcţionarul turc Imre, ce a sustras fotografiind numeroase dosare importante din cadrul N.A.T.O., cooperând odată cu mutarea sa în Belgia prin intermediul lui Mihail Tincu, care bineînţeles lucra la Ambasada României din Bruxelles. Pierre X, un alt pion important pe această tablă de şah, funcţionar al Ministerului de Externe francez, expus dorinţei de avansare socială, este abordat în 1964 de către Constantin Mirea şi exploatat din 1965. Întâlnirea sa cu Mirea avea loc în restaurante, cei doi aşezându-se lângă mese apropiate. Pierre aşeza valiza lângă mese, Mirea o ridica, se ducea la baie, fotografia documentele, apoi aşeza servieta la loc.

Sylvie X, funcţionar al Ministerului de Finanţe francez, intră în joc în 1964, atunci când Mihail Simula o abordează în timpul unui cocktail organizat de U.N.E.S.C.O. Îndrăgostită de acesta, va începe din 1965 să ofere informaţii privind analize economice sau activităţi petroliere ale companiilor şi statului francez, până în 1967 când nu va mai reprezenta o sursă interesantă, moment în care Simula dispare.

Nedorind să înţeleagă că a fost trădată, începe să facă presiuni asupra Ambasadei române pentru a afla ce s-a întâmplat cu “iubitul” ei. În acel moment Sylvie reprezenta o reală ameninţare, însă alegerea lui Caraman nu este de a o elimina (aşa cum probabil alţii ar fi procedat) ci de a o controla, prin intermediul lui Mihail Georgescu.

Povestea lui Pierre Rocherou este o adevărată telenovelă. Intrat în vizorul lui Caraman încă de când era elev la Ėcole Nationale d’Administration, pe care o va absolvi în 1963, acesta va reprezenta o adevărată mînă de aur. Detaşat de către Ministerul de Externe francez la Washington, Rocherou va primi nume de cod Jean, în dosarul deschis de Caraman.

Înainte cu o săptămâna ca francezul să ajungă în capitala Statelor Unite, Securitatea îl trimite pe Victor Dorobanţu ca ataşat al Ambasadei române, tocmai cu scopul de a-l avea în vedere pe Rocherou. În această privinţă, agentul român scria: “Jean subiect foarte receptiv dar plin de sine. Îşi închipuie că poate juca un rol politic important în apropierea dintre ţările noastre ”. Într-o altă notă remarca: “Jean are probleme financiare, pare foarte sensibil la cadouri mărunte”

Cu alte cuvinte, Rocherou reprezenta profilul ideal. Studierea sa a durat până în 1965, perioadă în care românul i-a împrumutat numeroase sume de bani. Adevărata dramă începe când francezul se îndrăgosteşte de o mulatră, deoarece un posibil mariaj i-ar fi încheiat cariera diplomatică. Dumitru se dovedeşte a fi un adevărat prieten atunci când oferă o importantă sumă de bani pentru ca femeia să poată face un avort în Bucureşti. Nu a durat mult până a început exploatarea de informaţii privind misiunile Franţei la Washington şi N.A.T.O.

Se pare însă că Rocherou nu se simţea foarte confortabil, decizând ca în 1967 să păstreze cel de al doilea copil, şi şã demareze mariajul cu cea pe care o iubea. Surprinzător pentru el, diplomatul român se bucură în momentul când acesta a fost rechemat în Franţa. Hărţuirea sa va continua, mai alesdatoritã faptului că i-a fost repartizat un post onorabil în cadrul Băncii Mondiale, însă se pare că Rocherou nu s-a simţit deloc confortabil, refuzând apoi posturi mult mai importante, precum cel de membru al Cabinetului Secretariatului General al O.N.U.

O.C.D.E. a fost penetrat prin intermediul lui Klaus Edelman, membru al delegaţiei austriece. Această acţiune de care s-a ocupat în special Iacobescu, s-a realizat prin intermediul unui şantaj realizat ca urmare a unor fotografii compromiţătoare, făcute se pare într-o seară în care victima era beată. Exploatarea lui Edelman a durat 56 de luni, perioadă în care acesta a livrat peste 155 de dosare, în schimbul unei sume relative modice, aproximativ 15. 000 de franci.

Poliţia Franceză nu a scăpat nici ea atenţiei reţelei.

Întrucât reprezenta un interes ridicat, mai ales asupra rolului social pe care îl joacă, această instituţie a fost penetrată prin coruperea lui Gėrard Gautheriu, ce a furnizat mai multe informaţii, între 1967-1969, privind organizarea poliţiei pariziene, fapt ce a sporit totodată eficacitatea reţelei.

Cele mai puţine detalii privind manipualarea şi exploatarea informaţiilor le avem în cazul colonelului Charles de la Salle, care s-a sinucis după ce a fost deconspirat. Ştim totuşi că acesta a oferit informaţii privind aviaţia N.A.T.O şi cea franceză, dar şi detalii importante în legătură cu nava spaţială franceză.

Căderea reţelei Caraman se datorează trădării Căpitanului Iacobescu, care cere în 1969 azil politic Ambasadei Marii Britanii de la Paris, în schimbul confesiunii sale. Oficial se pare că Iacobescu se temea că deconspirarea va avea loc oricum, ca urmare a arestării deja în acel moment a lui Imre, a trădării unui important agent K.G.B. şi mai ales ca urmare a filajului intens al D.S.T.-ului asupra ambasadei române.

Totuşi, chiar dacă ar fi fost deconspiraţi, Iacobescu ca şi ceilalţi ar fi beneficiat de imunitate diplomatică, neputând fi arestaţi, ci doar trimişi în România, lucru care s-a şi întâmplat cu restul reţelei.

În ceea ce priveşte agentul K.G.B., este vorba despre Evgheni Evghenevici Runge, locotenent-colonel a cărei funcţie era de organizare a unei divizii K.G.B în Europa.

Şi el ca şi Caraman, trebuia să creeze o structură care să penetreze sistemul informaţional al Occidentului. Runge primeşte azil politic împreună cu soţia sa Valentine şi fiul Andreiev în vârstă de numai 8 ani, iar printre informaţiile oferite în timpul interogatoriului, rusul a mărturisit că există o cârtiţa în interiorul N.A.T.O., controlată din Franţa, ce are drept scop oferirea de informaţii financiare privind Alianţa.

În urma unui filaj, Imre este reţinut în timp ce oferea microfilme unui diplomata român, Mihai Tincu. Aceste fapte, şi mărturisirile lui Iacobescu au făcut ca reţeaua să cadă apoi ca un joc de domino.

Van de Wielhe va fi condamnat la 8 ani de închisoare, Roussilhe va primi o condamnare de 20 de ani, iar Rocherou va fi condamnat la 3 ani cu suspendare. Imre şi Edelman vor cere să fie judecăţi în ţările natale, în timp ce Pierre X, paradoxal, nu va primi nici o pedeapsă.

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Caraman acesta a fost avansat în diferite posturi în Securitate, în perioada 1973-1979, fiind trecut apoi în rezervă, mai ales ca urmare a trădării lui Pacepa şi a creşterii sentimentelor antimoscovite ale lui Ceauşescu.

Pentru meritele sale, Caraman a fost decorat cu grad de Căpitan de către K.G.B. , fiind mai apoi numit în 1990 adjunct al Ministerului Apărării naţionale, iar mai apoi, tot în 1990, pe 9 aprilie, primul director al S.I.E.

Şi-a dat demisia, la scurt timp tocmai ca urmare a dezaprobului N.A.T.O., România manifestându-şi interesul de a deveni membru al Alianţei.


Reflexii

Succesul acestei acţiuni de spionaj a durat până în 1969, moment în care francezii îşi alegeau al 19-lea preşedinte, punându-l în fruntea statului pe Georges Pompidou.

Nu putem face această analiză dacă nu luăm în calcul situaţia politică din Franţa acelor vremuri.

Înaintea lui Pompidou, statul era condus de către Charles de Gaulle, important om politic în a cărui viziune Franţa trebuia să îşi reconstruiască locul în cadrul relaţiilor internaţionale, fiind necesară astfel ieşirea acesteia de sub tutele Statelor Unite şi implicit a Alianţei Nord Atlantice.

Pentru de Gaulle, U.R.S.S. nu mai reprezenta o ameninţare, iar o alianţă politico-economică, între Franţa şi Germania, acceptată şi de către ruşi ar fi dus ţara acolo unde crede el, ar trebui să fie.

Ba mai mult, în 1967 Lėon Uris, publică în Statele Unite o carte ce face referire la “Afacerea Topaz”, bazată se pare pe relatările unui ofiţer dezertor din serviciile secrete franceze, Philippe Thyraud de Vosjoli.

Conform acestuia, U.R.S.S.-ul deţinea în Franţa lui de Gaulle, ca şi în alte state, un număr mare de de agenţi de influenţă situaţi la nivel înalt. Chiar în cercul restrâns al lui de Gaulle, se pare ce se află un astfel de personaj.

Un lucru este cert însă, relaţia Franţei cu Alianţa Nord Atlantică se înrăutăţeşte, Franţa se desprinzându-se de organizaţia militară a N.A.T.O. căpătând un statut aparte. Aceste relaţii tensionate vor duce la mutarea sediului general la Bruxelles.

În condiţiile date este foarte posibil ca reţeaua română să fi fost, dacă nu sprijinită, măcar nu încurcată de către D.S.T.-ul francez.

Se pot ridica semne de întrebare cum după arestarea lui Van de Wielhe din 1963, Caraman şi subalternii săi s-ar fi putut mişca aşa de lejer?

Dacă această situaţie plauzibilă este una reală, este foarte posibil ca reţeaua să fi fost supusă aşa numitei acţiuni ”deception”, chiar de către liderii N.A.T.O. sau S.U.A., care ar fi putut demasca din timp reţeaua, dar lăsând astfel să curgă informaţii pentru a intoxica adversarul, sau pentru a-i demonstra rolul defensiv al Alianţei.


preluare de pe sursa: Articole.org

SOROS a dat iar LOVITURA?

• Romania Libera: Cine este investitorul care a câştigat miliarde de dolari din scăderea ratingului SUA?

Un investitor misterios a pariat luna trecută 850 de milioane de dolari la o probabilitate de 10 la 1, pe retrogradarea rating-ului AAA al Statelor Unite, relatează Daily Mail.

După anunţul Standard and Poor’s, acest investitor este mai bogat cu câteva miliarde de dolari.


Soros, un investitor norocos?

Deşi nu se cunoaşte identitatea persoanei care a pus mâna pe fabulosul câştig, există mai multe zvonuri care spun că George Soros se află în spatele acestei afaceri.

Miliardarul american în vârstă de 80 de ani este cunoscut ca “bărbatul care a falimentat Banca Angliei” pentru că în 1992 a câştigat un milliard de dolari după ce a pariat pe scăderea lirei sterline.

Însă aceste zvonuri au fost negate de o sursă apropiată omului de afaceri care spune că Soros nu a fost implicat în această schemă. 

Averea personală a filantropului este de 25 de miliarde de dolari.

George Soros este suspectat de presa britanică datorită legăturilor pe care le are cu administraţia preşedintelui Barack Obama încă din 2008.

Jurnaliştii britanici se întreabă dacă investitorul a avut acces la informaţii din interior sau dacă acest câştig a avut într-adevăr loc.

Standard and Poor’s a coborât  în 6 august ratingul suveran al Statelor Unite de la AAA la AA+ pentru prima dată din 1941 până în prezent.

preluare de pe: http://www.razbointrucuvant.ro/

Adevărul despre cum a murit Mihai Eminescu

Motto

„Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884.

În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele.

Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

 

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

 

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

 

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.

Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu.

Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde
Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător.

Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

 

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

 

 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată?

De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu.

În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.

„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996

2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: “Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007″

preluare de pe: www.financiarul.ro/.../

Adevărul despre Mihai Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică, iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă.

Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta “Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu, dar omit astfel de mici “amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al “ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, reexecutarea sa simbolică, readucerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Eminescu – cadavrul…

Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat “Inactualităţii lui Eminescu“, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

-          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului” -          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine”” -          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei” -          “azi, Eminescu a devenit suspect” -          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect” -          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil” -          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit” -          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă” -          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor.

De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume.

Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul.

Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural.

Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu.

“Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie.

Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România, iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.

Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu.

“Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de “plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative “Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef! Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

Eminescu – omul politic naţional Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă.

Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P. Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu“). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.”

Ca urmare, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. “Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este, nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate.

Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus.

Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Lichidarea Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie, după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele.

În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”.  Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică a fost pusă la index.

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală.

În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austro-Ungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea

sursa: curentul

PRELUARE DE PE: http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/06/05/george-roncea-adevarul-despre-mihai-eminescu/Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici.