Calvarul romanilor din Basarabia

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

Apărarea lui Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu (1882 – 1946)

 

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareşalul Ion Antonescu.

 

Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum.

 

Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei.

 

Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România.

 

Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.

 

Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor.

 

Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi.

 

De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

 

 

Pâlnia cu opţiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil.

 

Al doilea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ).

 

Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.

 

Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine.

 

Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context.

 

Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? URSS, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat URSS să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, URSS privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

 

Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. SUA stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu.

 

Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro.

 

A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului?

 

Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric.

 

Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă.

 

Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. 

 

Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi lui punctul de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective.

 

Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.

Constantin I. C. Brătianu (1866 – 1950)

 

 

 

Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

 

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

 

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

 

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

 

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

 

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

 

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

 

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

 

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

 

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

 

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

 

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

 

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

 

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

 

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, (foto) într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

 

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte cu bolşevicii.

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.

 

Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta.

 

Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care al doilea război mondial a început doar la 22 iunie 1941.

   

 

preluare de pe sursa: Blog – Cristian Negrea

Ocuparea Budapestei de către armata română (1919)

Anunturi

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri pînă în ziua de astăzi. Cînd a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919. Pînă în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectînd dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919.

Memoriu asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie – 3 August 1919, data intrării în Budapesta

Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzîndu-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.

Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.

31 Iulie 1919

În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul pînă la ora 22.

Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.

1 August 1919

Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.

Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida pînă la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stînga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.

În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.

După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.

2 August 1919

În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.

Încă de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.

În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.

Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.

Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.

Se poate deduce că dacă nu operam decît la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lîngă că ar fi fost prea tîrziu, nu se obţineau rezultatele atît de hotărîtoare fără pierdere.

Pe cînd mă aflam în localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.

Aceştia arătîndu-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locotenent-colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.

Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.

Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărîtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).

Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în serios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătînd şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.

Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.

După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzînd că, pînă la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amîn înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care îndreptăm întreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.

Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.

Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru 3 august.

3 August 1919

În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.

Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secţie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.

Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) cînd mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.

Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gînd că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punînd în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.

Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest (dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea tîrziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci învăluirea nu ar fi putut avea efect decît făcută cu repeziciune.

Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, avînd pe lîngă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.

Corpul I Armată cu atît mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rîndurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.

Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.

Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspînteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.

Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.

În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri pînă la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.

Într-adevăr nu străbat decît vreun kilometru şi sunt întîmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, avînd comunicări importante.

La rîndul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi cînd am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.

Plouînd torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”

Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decît Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug: – „Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decît ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărîrea.

Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M.C.G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.

Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixîndu-le că dacă pînă la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!

Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.

La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est - N-Est – Pesta.

Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărîrea mea.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române.

I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspîndit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).

Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.

O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decît cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine.

Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.

Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.

Alte tratative nu am făcut decît cele privitoare la detaşamentul meu.

4 August 1919

A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămîn, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.

Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.

Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.

Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decît aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.

Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.

În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei române şi ocuparea Buda-Pestei.

Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cît mai repede, oraşul.

Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.

Crezînd importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.

În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.

Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.

Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.

Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

“Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919

Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,

Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.

În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.

Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.

Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.

De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.

Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.

Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.

Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.

Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandantul Trupelor din Transilvania
Generalul Mărdărescu.“


La fel, în telegrama adresată regelui:

“Majestăţii Sale Regelui

Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.

După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.

Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.

Comandantul trupelor din Transilvania
General Mărdărescu

Şef de stat-major
General Panaitescu“

Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:

“Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.

Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.

Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.

Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban.“
şi

“Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.

În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.

Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, – căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei – dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.

În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă.“

Ar mai fi un motiv de natură subiectivă, pentru care generalul Mărdărescu să ţină aşa de mult la data de 4 august. Atunci, la 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi  ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa.

Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. 

Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. 

Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938)

Generalul Gheorghe Mărdărescu. Scurtă Biografie:

Gheorghe Mărdărescu s-a născut la 4 august 1866 la Iaşi. În 1888 a absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie în Bucureşti. Între 1892-1894 şi-a continuat studiile la Academia Militară, urmând şi cursurile de comandant la Brueck şi Berlin-Spandau. Între 1901 şi 1906 a fost director de studii la Academia Militară.

Ulterior comandă Şcoala de trageri de infanterie şi este Şef de stat major al corpurilor 1 de armată, apoi corpul 2, în grad de colonel. În 1915 devine comandant al Academiei Militare, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primeşte comanda Brigăzii 18 Infanterie, ulterior fiind numit Şef de Stat major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu.

În septembrie, generalul Averescu preia comanda Armatei a 2-a, iar Şef de Stat Major al acestei armate devine generalul Mărdărescu. În această poziţie rămâne şi în cursul luptelor din vara lui 1917, unde Armata a 2-a are un rolul principal, mai ales în bătălia de la Mărăşti. În februarie 1918 este avansat general-maior, iar din 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, în locul generalului Traian Moşoiu, care preia zona de nord a acestor trupe. Din această poziţie, generalul Mărdărescu comandă direct trupele române în decursul războiului româno-ungar din 1919.

Este decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul Mihai Viteazu pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. După război devine ministru al apărării între 1922 şi 1926. În 1927 este avansat la rangul de general-locotenent. Se stinge din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.

Bibliografie (surse):

1. http://www.marist.ro/aparitii_campania_ardeal.htm 
2. General Gheorghe Mardarescu – Campania pentru dezrobirea Ardealului si cucerirea Budapestei
3. http://www.istoria.md/articol/688/Ocuparea_Budapestei_de_c%C4%83tre_armata_rom%C3%A2n%C4%83

ROMÂNII DIN BUGEAC

Vîrsta de fier

În 1940, România, neutră în războiul care se declanşase, se află izolată. După îngenuncherea Franţei, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, Uniunea Sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenţii teritoriale. Ameninţat cu invadarea simultană din mai multe direcţii, statul român cedează mai întîi în faţa notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în faţa Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viaţa a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populaţie (existau bulgari în judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi români în Durostor şi Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populaţia românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit. Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum şi fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuţii.

Pentru Bugeac şi celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomeneşti devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuşi produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei Uniuni Sovietice. De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călăraşi şi Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc). Ţăranilor li s-au rechiziţionat recoltele pe chitanţe şi li s-au impus cote de produse, imposibil de atins. Multora li s-a luat lotul individual şi au fost încadraţi în colhozuri şi sovhozuri.

Mii de basarabeni din Bugeac au fost declaraţi chiaburi („culaci“), fiind executaţi sau aruncaţi în ţinuturi asiatice pustii. Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populaţie demilitarizată, rurală în mare majoritate, şi a avut grijă, de pildă, să suprime preoţii (revenind în municipiul Tighina, armata română regăseşte un singur preot), sau să execute pe ţăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941. De altfel, foarte mulţi locuitori au fost mobilizaţi în echipe de muncă forţată. Un supravieţuitor dintr-un asemenea detaşament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri şi că supravieţuitorii trăiau din mila ţăranilor români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autorităţile române au descoperit, în subteranele vechii cetăţi, o temniţă a Poliţiei secrete sovietice. Aici fuseseră ucişi sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră veşti bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaţilor, înainte de execuţie.

Populaţia română a fost redusă, în acest prim interval de ocupaţie sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puţin 25%.

Tot acum s-a încheiat şi epopeea comunităţii germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940. Ceilalţi au fost aduşi în Germania, triaţi şi diferenţiaţi în impuri din punct de vedere rasial – aceştia au fost trimişi în România – şi puri – aceştia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau şi Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foştii colonişti germani ai Basarabiei au fost în mare parte ucişi sau au îngheţat, încercînd să se salveze de la atrocităţi. Germanii din România au fost şi ei vînaţi de autorităţile sovietice; aşezările rămase pustii au fost repopulate primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiţi din România, de la Galaţi (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

În noiembrie 1940 sînt fixate graniţele noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum şi 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, create în Transnistria în 1924. Nordul judeţului Hotin, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei au fost incluse în componenţa Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistenţă de către conducerea de la Kiev, care a obţinut şi teritorii neprevăzute iniţial de către autorităţile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane transnistrene precum Valea Hoţului. Faptul a părut ciudat pînă şi presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputaţi ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broşuri de propagandă în limba română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a judeţului Hotin şi cu sudul Basarabiei au fost ataşate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populaţie românească: „Cum se vede, autorităţile s-au lovit cu capul de realitate, şi acuma, pe ocolite, constată că şi în aceste ţinuturi au de-a face cu bietul moldovean“.

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format iniţial o regiune, cu reşedinţa la Cetatea Albă; după război, reşedinţa se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferenţieri, în regiunea Odessa, din care face parte şi în prezent.

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors ţării, prin acţiunile armatelor germană şi română, desfăşurate între 22 iunie – 25 iulie. Retrăgîndu-se, forţele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic şi au căutat să distrugă cît mai mult. Oraşul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acţiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împuşcături, vestind unităţile române de situaţia creată şi grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraş au fost arborate pe ascuns drapele româneşti şi germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi oraşului; numai o mică parte din clădirile şi instalaţiile portuare minate au putut fi distruse.

Inventarul agricol a fost rechiziţionat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalaţiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, şi în primul rînd tinerii apţi de luptă, au fost ridicaţi din satele lor. Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populaţiei civile care rămînea pe loc.

De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ştefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împuşcat. Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată şi violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

După îndepărtarea frontului, potenţialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut.

Din aceşti ultimi ani de administraţie românească reţinem un fapt demografic unic: repopularea unor localităţi din fosta zonă de colonizare germană, cu ţărani sosiţi din satele româneşti din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului. După clipe emoţionante de regăsire sufletească, primii care şi-au exprimat intenţia de a fi repatriaţi au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord şi Dunăreanca (Dunaievca) din judeţul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov. Repatrierea s-a făcut prin grija personală a mareşalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Raţiu. Românii repatriaţi au primit cîte o casă şi cinci hectare de teren, cei mai mulţi fiind aşezaţi în comuna Sărata (centrul Bugeacului).


Perioada contemporană

După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deşi armele amuţiseră, pentru populaţia Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei. La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriaşe fixate ţăranilor, precum şi distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat şobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în judeţul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În acelaşi timp, conducerea RSS Moldoveneşti raporta depăşirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

Pacea de la Paris, din acelaşi an, a oficializat statutul teritoriilor româneşti ocupate în 1940, şi apoi în 1944, ca părţi componente ale Uniunii Sovietice. Cîţiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puţin cu sute de metri, în dauna statului român (devenit la 30 decembrie 1947 din regat, republică populară). În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localităţile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuţii Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la Bucureşti, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă română“, în schimbul ocupării Insulei Şerpilor (aceasta rămăsese României şi la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

De asemenea, la 25 noiembrie 1949, frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe braţul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut şi cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de oraşul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai RSS Moldoveneşti de refacere a unităţii administrative a teritoriilor româneşti din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei şi, uneori, chiar a teritoriilor româneşti din Transnistria. Aceste încercări nu au fost departe de reuşită (se pregătiseră, în 1946, şi textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, şi chiar a unor judeţe din Ardeal, sub pretextul refacerii unităţii „poporului moldovenesc“ (vezi şi Anexa III).

Argumentaţia liderilor comunişti F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenţia însăşi, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaşte unitatea istorică şi economică a teritoriilor dezmembrate. Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca şi cele ţariste, sînt considerate false şi se propun cifre, mai apropiate de evaluările româneşti. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice al RSS Moldoveneşti, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în judeţul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populaţie mixtă, formată din moldoveni şi ucraineni, erau incluse în rîndul localităţilor populate de maloruşi, adică de ucraineni“, atrage el atenţia, printre altele.

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populaţiei româneşti, pentru cei mai mulţi drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinaţie au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc. Nu a existat şi aproape că nu există nici astăzi o viaţă culturală românească. Şcolile s-a căutat mereu să fie desfiinţate, încă de pe vremea aşa-numitei stagnări brejneviste.

De pildă, în 1971 şcoala din satul românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba rusă de predare. Procesul continuă şi după destrămarea Uniunii Sovietice, cu şcoli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) şi altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de şcoli româneşti, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar şi gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor româneşti. Dintre aceste şcoli, unele sînt de fapt mixte, româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în româneşte. La oraş limba română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, ameninţînd şi pe părinţii solicitanţi cu concedierea din serviciu.

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chişinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea şi Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoş, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunităţile româneşti. Ei aduc şi la Ismail această societate, încearcă să susţină publicaţii precum „Luceafărul“ de la Odessa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianţei Creştin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuţi din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăţi şi obstrucţii, în satul Babele (Oziornoie) s-a ţinut doar o conferinţă a acesteia.

În noiembrie 1991 românii au fost chemaţi, prin foi volante, să protesteze şi să boicoteze referendumul pentru independenţa Ucrainei, de la 1 decembrie, acelaşi an. Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc şi pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste şi-au dovedit eficienţa imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea şcolii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunţat, intervenind şi ambasada României la Kiev.

Tratatul din anul 1998 dintre România şi Ucraina stipulează o recunoaştere reciprocă a graniţelor şi o protejare a minorităţilor română din Ucraina (cel puţin 600.000 de persoane, diferenţiate în „români“ şi „moldoveni“) şi a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul judeţului Maramureş şi în judeţul Suceava, în timp ce românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureşul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum şi în sate puţin cunoscute şi depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbass, din Crimeea; la aceştia se adaugă comunităţile româneşti din marile oraşe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunităţi lipsite de organizare şi supuse cel mai uşor deznaţionalizării. Conştiinţa apartenenţei la neamul românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoriceşte.

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul naţiunii române. Piedicile din partea autorităţilor sînt mari, şi constituie, în limbajul democraţiei, încălcări ale drepturilor omului. Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicaţiile Româneşti din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Basaraba sau din România). Situaţia se poate îmbunătăţi mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator statul român – în acest sens consemnăm vizita preşedintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odessa din Ucraina, a Republicii Moldova (judeţul Cahul), a judeţelor Galaţi, Brăila şi Tulcea din România.

Idealul comunităţii Româneşti este ca o parte din tezaurul inalterabil al naţiunii si poate fi păstrat şi în Bugeac.


Sursa: dacialibera.com

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

Adevărul despre cum a murit Mihai Eminescu

Motto

„Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884.

În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele.

Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

 

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

 

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

 

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.

Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu.

Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde
Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător.

Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

 

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

 

 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată?

De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu.

În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.

„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996

2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: “Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007″

preluare de pe: www.financiarul.ro/.../