Se afișează postările cu eticheta Tisa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tisa. Afișați toate postările

5 octombrie 2011

Ocuparea Budapestei de către armata română (1919)

Anunturi


Santinelă română la Budapsta, păzind unul dintre podurile de peste Dunare, 1919



























Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri pînă în ziua de astăzi. Cînd a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919. Pînă în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectînd dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919.


Memoriu asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie – 3 August 1919, data intrării în Budapesta

Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzîndu-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.
Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.



31 Iulie 1919

În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul pînă la ora 22.

Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.

1 August 1919

Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.

Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida pînă la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stînga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.

În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.
După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.

2 August 1919

În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.

Încă de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.

În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.

Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.

Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.

Se poate deduce că dacă nu operam decît la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lîngă că ar fi fost prea tîrziu, nu se obţineau rezultatele atît de hotărîtoare fără pierdere.

Pe cînd mă aflam în localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.

Aceştia arătîndu-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locotenent-colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.

Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.

Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărîtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).

Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în serios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătînd şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.

Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.

După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzînd că, pînă la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amîn înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care îndreptăm întreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.

Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.

Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru 3 august.


3 August 1919

În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.

Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secţie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.

Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) cînd mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.

Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gînd că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punînd în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.

Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest (dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea tîrziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci învăluirea nu ar fi putut avea efect decît făcută cu repeziciune.

Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, avînd pe lîngă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.

Corpul I Armată cu atît mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rîndurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.

Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.

Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspînteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.

Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.

În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri pînă la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.

Într-adevăr nu străbat decît vreun kilometru şi sunt întîmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, avînd comunicări importante.

La rîndul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi cînd am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.

Plouînd torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”

Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decît Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug: – „Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decît ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărîrea.

Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M.C.G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.

Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixîndu-le că dacă pînă la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!

Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.

La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est - N-Est – Pesta.

Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărîrea mea.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române.

I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspîndit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).

Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.

O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decît cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine.

Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.

Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.

Alte tratative nu am făcut decît cele privitoare la detaşamentul meu.


4 August 1919

A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămîn, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.

Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.

Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.

Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decît aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.

Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.

În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei române şi ocuparea Buda-Pestei.

Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cît mai repede, oraşul.

Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.

Crezînd importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.

În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.

Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.
Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919
Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.

Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

“Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919

Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,

Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.

În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.

Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.

Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.

De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.

Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.

Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.

Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.

Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandantul Trupelor din Transilvania
Generalul Mărdărescu.“


La fel, în telegrama adresată regelui:

“Majestăţii Sale Regelui

Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.

După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.

Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.

Comandantul trupelor din Transilvania
General Mărdărescu

Şef de stat-major
General Panaitescu“

Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:

“Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.

Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.

Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.

Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban.“
şi

“Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.

În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.

Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, – căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei – dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.

În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă.“

Ar mai fi un motiv de natură subiectivă, pentru care generalul Mărdărescu să ţină aşa de mult la data de 4 august. Atunci, la 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi  ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa.

Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. 

Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. 

Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938)


Generalul Gheorghe Mărdărescu. Scurtă Biografie:

Gheorghe Mărdărescu s-a născut la 4 august 1866 la Iaşi. În 1888 a absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie în Bucureşti. Între 1892-1894 şi-a continuat studiile la Academia Militară, urmând şi cursurile de comandant la Brueck şi Berlin-Spandau. Între 1901 şi 1906 a fost director de studii la Academia Militară.

Ulterior comandă Şcoala de trageri de infanterie şi este Şef de stat major al corpurilor 1 de armată, apoi corpul 2, în grad de colonel. În 1915 devine comandant al Academiei Militare, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primeşte comanda Brigăzii 18 Infanterie, ulterior fiind numit Şef de Stat major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu.

În septembrie, generalul Averescu preia comanda Armatei a 2-a, iar Şef de Stat Major al acestei armate devine generalul Mărdărescu. În această poziţie rămâne şi în cursul luptelor din vara lui 1917, unde Armata a 2-a are un rolul principal, mai ales în bătălia de la Mărăşti. În februarie 1918 este avansat general-maior, iar din 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, în locul generalului Traian Moşoiu, care preia zona de nord a acestor trupe. Din această poziţie, generalul Mărdărescu comandă direct trupele române în decursul războiului româno-ungar din 1919.

Este decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul Mihai Viteazu pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. După război devine ministru al apărării între 1922 şi 1926. În 1927 este avansat la rangul de general-locotenent. Se stinge din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.

Bibliografie (surse):
  1. http://www.marist.ro/aparitii_campania_ardeal.htm 
  2. General Gheorghe Mardarescu – Campania pentru dezrobirea Ardealului si cucerirea Budapestei
  3. http://www.istoria.md/articol/688/Ocuparea_Budapestei_de_c%C4%83tre_armata_rom%C3%A2n%C4%83

30 septembrie 2011

COMUNITATEA ROMANEASCA DIN REGIUNILE CERNAUTI SI TRANSCARPATIA (UCRAINA)

Date generale privind comunitatea romaneasca din Ucraina

Conform datelor ultimului recensamant din 2001, in Ucraina, 258.619 dintre persoane s-au declarat “moldoveni”, iar 155.130 persoane s-au declarat romani sau au declarat in calitate de limba materna, limba romana. 1. Situatia demografica in regiunile Cernauti si Transcarpatia; problemele culturale si de invatamant; organizarea etnicilor romani

1.1 Regiunea Cernauti

Ultimul recensamant din 2001 a consemnat un numar de 114.555 persoane sau 12,5% din populatia regiunii care s-au declarat de etnie romana, fata de 114,2 mii in anul 1989 (sau 10,7% din populatia regiunii) precum si 67.225 de persoane care s-au declarat moldoveni (58.519 in 1989).
In anul de invatamant 2008-2009, conform datelor statistice oficiale, functioneaza 80 de scoli cu predare in limba romana. Dintre acestea, in trei unitati scolare, exista clase de predare in limba ucraineana.
Etnicii romani din regiunea Cernauti sunt asociati intr-un numar relativ mare de organizatii, multe insa avand o activitate restransa.Intre publicatiile care apar la Cernauti in limba romana, mentionam:
  • ziarul republican “Concordia”;
  • cotidianul republican “Zorile Bucovinei”;
  • ziare cu aparitie neregulata “Junimea” si “Arcasul”;
  • revista pentru copii “Fagurel”;
  • almanahul cultural-literar “Tara fagilor”
  • revista trimestriala “Septentrion literar”
  • ziarul “Libertatea cuvantului”
  • ziarul "Clopotul Bucovinei"

1.2 Regiunea Transcarpatia

Majoritatea din cei 32.152 etnici romani din Transcarpatia (sau 2,6 % din populatia regiunii) traiesc compact intre Tisa si Carpatii ucraineni, la granita cu Romania.
Etnicii romani traiesc in principal in raioanele Teaciv – 21,3 mii persoane (12,4% din populatia raionului, fata de 11,7 % in 1989) si Rahiv – 10,5 mii persoane (11,6% din populatia raionului, fata de 11,2% in 1989).
Aproximativ 300 de etnici romani exista in alte raioane din regiunea Transcarpatia.

Cele doua raioane reprezinta un areal romanesc compact din Ucraina si constituie populatia majoritara absoluta in 13 localitati.

Privind invatamantul, in Transcarpatia functioneaza 11 scoli cu predare in limba romana si 2 scoli mixte, iar Scoala nr. 2 din Slatina, a fost transformata in “Liceul romanesc”, in anul 2003.
In anul scolar 2004-2005 au fost instruiti in limba romana 4.630 de elevi sau 2,3% din populatia regiunii. Exista circa 300 cadre didactice de limba romana cu studii superioare si peste 100 cu studii medii de specialitate.
La Universitatea de Stat din Ujgorod (Catedra de Limbi Romanice), Institutul de Informatica, Economie si Drept si la Scoala de Muzica din Ujgorod studiau limba romana 30 de studenti, absolventi ai scolilor romanesti, iar alti 35 de absolventi si-au continuat studiile in Romania.In plan cultural, pentru comunitatea romaneasca in regiune exista 7 camine culturale cu 32 de colective – 1.100 de artisti amatori, 2 scoli de muzica, 8 biblioteci cu un fond de carte romaneasca de peste 12.500 de volume.Mass media sunt reprezentate prin emisiunile de televiziune in limba romana “Zi de zi” si “Telerevista saptamanii”, iar la radio emisunea zilnica “Plaiul meu natal”.
Ziarul “Maramuresenii” – fonduri regionale. Ziarul “Apşa” – fonduri private.

Asociatii si organizatii romanesti din regiunile Cernauti si Transcarpatia


REGIUNEA CERNAUTI


Societatea pentru Cultura Romaneasca "Mihai Eminescu"
Infiintata in anul 1989 si inregistrata la 4 mai 1993, ca succesoare a ’’Societatii pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina’’ (fondata in 1862);
Presedinte: Arcadie Opait
Coordonate: Cernauti, strada Piata Centrala nr.9, telefon presedinte 00380509990397

Alianta Crestin - Democrata a Romanilor din Ucraina
Inregistrata la data de 21 decembrie 1992
Presedinte: dr. Constantin Olaru

Liga Tineretului Roman din Bucovina "Junimea"
Infiintata in anul 1998
Presedinte: Vitalie Zagrea, redactor-sef, Radio Ucraina International (absolvent al Catedrei de Filologie romana si clasica a Universitatii ’’Yurii Fedkovici’’ din Cernauti).
Coordonate: Cernauti, strada Piata Centrala nr. 9, tel. presedinte: 00380955027144

Societatea Victimelor Represaliilor Staliniste "Golgota"
Inregistrata oficial la 1 februarie 1992
Presedinte: Petre Grior, director adjunct la Arhivele de Stat din Cernauti
Coordonate: Cernauti, str. Piata Centrala nr. 9, tel. presedinte: 00380953949641

Asociatia Cultural-Sportiva "Dragos Voda"
Infiintata in anul 1990, reinregistrata in anul 1992
Presedinte: Petru Posteuca
Coordonate:Patrautii de Sus, nu are sediu, tel. presedinte executiv: 00380/80509104885

Societatea Medicilor Romani ’’Isidor Bodea’’
Inregistrata: 1995
Presedinte: dr. Ion Broasca
Coordonate: Cernauti, str. Piata Centrala nr. 9, tel. presedinte:00380 974285428

Societatea de binefacere ’’Casa Limbii Romane’’
Inregistrata in anul 2002
Presedinte: Vasile Tarateanu, publicist, redactor sef al ziarului ’’Arcasul’’
Coordonate: nu are sediu; tel. presedinte 00380954525508

Editura ’’Alexandru cel Bun’’
Inregistrata in 2001
Presedinte: conf. univ. dr. Alexandrina Cernof, Membru de Onoare al Academiei Romane
Coordonate: tel. presedinte: 00380507555347

Centrul Bucovinean Independent de Cercetari Actuale
Inregistrat oficial la 27 ianuarie 2003
Presedinte executiv: Aurica Bojescu
Coordonate: Hliboca, 60400, str. Persotravneva, 2-A, telefon: 00380/823422419, mobil 00380509104885, bukovina_center@yandex.ru

Uniunea societatilor romanesti pentru integrare europeana
Inregistrat 2004
Secretar executiv: Aurica Bojescu
Presedinte de onoare: dr. Ion Popescu
Coordonate: Hliboca, 60400, str. Persotravneva, 2A, tel: 00380824422419, mobil: 00380509104885, centrul-bucovinean@yandex.ru

Uniunea Interregionala “Comunitatea romaneasca din Ucraina”
Inregistrat pe 8 aprilie 2005
Secretar executiv: Aurica Bojescu
Presedinte de onoare: dr. Ion Popescu
Coordonate: Hliboca, 60400, str. Persotravneva, 2A, tel. 00380824422419, mobil: 00380509104885,

Societatea Scriitorilor Romani din Bucovina
Inregistrata:1997
Presedinte: Ilie Tudor Zegrea, redactor in cadrul postului de radio ‘’Bucovina’’
Coordonate: nu are sediu;tel. presedinte:003809665637066

Fundatia culturala - artistica ’’Prodromos’’
Inregistrata:2000
Presedinte: Stefan Purici, pictor, absolvent al Academiei de arte plastice ’’Nicolae Grigorescu’’ Bucuresti
Coordonate: nu are un sediu, tel. presedinte: 00380505847066


Centrul bucovinean de arta pentru conservarea si pastrarea culturii traditionale romanesti
Inregistrarea:2006
Presedinte: Iurie Levcic, redactor televiziune
Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte> 0038050906009


Societatea culturala a romanilor din regiunea Cernauti "Arboroasa" -
Coordonator: Dumitru Covalciuc, publicist
Coordonate: tel. presedinte: 0038037225764

Fundatia civica raionala ’’Gheorghe Asachi’’
Inregistrata: 2006
Presedinte: prof. Eugenia Cimborovici -Teodoreanu
Coordonate: Herta, nu are sediu, tel. presedinte: 00380824021519

REGIUNEA TRANSCARPATIA

Asociatia social-culturala a romanilor din Transcarpatia "George Cosbuc" - Slatina
Inregistrata societate regionala la 24 iulie 1994;
Presedintele: prof. Gheorghe Opris
Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: 00380/313456242, mobil: 80673721297

Societatea culturala "Ioan Mihaly de Apsa"- Apsa de Mijloc
Inregistrata: 18 august 1999
Presedinte: Vasile Iovdi, medic
Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: 00380/313421240

Uniunea Regionala a romanilor din Transcarpatia "Dacia” - Apsa de Jos
Inregistrata in anul 2001
Presedinte: Ion Botos, medic
Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: 00380/313456514

Societatea Tineretului Roman din Transcarpatia “Mihai Eminescu”
Inregistrata la 2 septembrie 2003 la Ujgorod
Presedinte: Ion Bococi
Coordonate: nu au sediu, tel. presedinte: 00380509869359

Asociatia Primariilor Romanesti din Transcarpatia – ’’Tisa’’
Inregistrata in anul 2004
Presedinte: Gheorghe Berinde, primar in localitatea Biserica Alba;
Coordonate: nu are sediu, tel. presedinte: mobil 00380679610790


articol primit prin email

28 septembrie 2011

De ani de zile ROMÂNII din Transcarpatia cer ajutor românilor de pretutindeni şi din Patria Mamă



Apsa


„Iubiti frati romani!
Se adreseaza catre dumneavoastra romanii din dreapta Tisei – Maramuresul Voievodal Ucraina, urmasii dacilor liberi, urmasii lui Bogdan si Dragos-Voda in legatura cu izolarea noastra din partea Romaniei. Aici, in Romania Mica locuiesc de mii de ani romanii ramasi dupa impartirea Maramuresului integral – 4 iunie 1920. Atunci eram 11 mii, azi am ajuns la peste 50 de mii de oameni. Atunci romanii nostri au fost impartiti si dati uitarii.

Dar s-au impacat cu soarta, cu mersul istoriei, bucurandu-se macar de faptul ca au avut posibilitatea sa se vada, sa se intalneasca unii cu altii, sa studieze in Romania, aflandu-se sufleteste alaturi de fii lor. Istoria a fost aspra – cehii au plecat, au venit maghiarii, am rabdat toti impreuna, dar nu am ingenuncheat, au venit rusii in 1944 si ne-au izolat si mai tare cu un gard de sarma ghimpata de GULAG stalinist, macar ca eram la un pas unii de altii si auzeam ciripitul pasarilor, sunetele clopotelor de la Sighet, radioul si televiziunea romana.

Am fost izolati fizic, dar nu sufleteste. Au trecut anii si noi credeam ca nu va sosi sfarsitul si ca Bunul Dumnezeu nu va lasa sa fie vesnic blestemul izolarii.Multa apa a curs pe Tisa, mult timp am asteptat ziua deschiderii punctului de trecere a frontierei Slatina-Sighet, care a coincis cu ziua de nastere a poetului national al Romanilor – Mihai Eminescu – 15 ianuarie 2007. Cu acest prilej, la Slatina, au fost prezenti cei doi presedinti – Presedintele Ucrainei – Viktor Iuscenko si Presedintele Romaniei – Traian Basescu.

Ne-am bucurat cu totii de ziua mult-asteptata, cu atat mai mult ca am fost vizitati la noi acasa de Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu. In acea zi am auzit numai vorbe frumoase si multe promisiuni. Si le-am dat crezare. Dar ne-am inselat din nou. Dupa cateva luni, la 22 august 2007, punctul de trecere a frontierei Slatina – Sighet a fost inchis pe motiv ca podul de peste Tisa „Slatina-Sighet” cere reparatii urgente. Noi am cerut sa se gaseasca o modalitate de trecere a frontierei, macar pietonal, dar strigatul nostru n-a fost auzit si ascultat.

La putin timp dupa aceasta, Romania a inchis si punctul de trecere al frontierei „Campulung pe Tisa – Teresva”, motivand ca „trenul” face contrabanda. Din nou am ramas izolati de Patria-mama, suntem la un pas de Romania dar nu putem sa o vizitam, dimineata auzim cocosii cantand, ne auzim unii pe altii, din stanga si dreapta Tisei – dar raul din nou ne desparte.

Ne-am adresat la cele mai inalte institutii din Romania in legatura cu redeschiderea circulatiei pe podul de peste Tisa, dar nu suntem ascultati. Noi strigam, iar ei nu ne aud.Oare de ce Doamne? Cate odata ni se spune – Romania a aderat la Uniunea Europeana, Romania este tara straina pentru voi. Ne intrebam: de ce? Noi cu totii suntem increzatori ca acolo unde se vorbeste limba romana – acolo este Romania si atunci, de ce ne-ai izolat, Patrie-mama? Apelam la d-voastra, frati romani de Pretutindeni, ajutati-ne sa iesim din izolare, prin redeschiderea punctelor de trecere a frontierei dintre Romania si Ucraina – Transcarpatia, noi dorim sa ne aflam alaturi de poporul roman si de toti acei care poarta numele de roman.

Va cerem sprijinul D-voastra si va rugam sa fiti alaturi de noi.

Cu stima frateasca, Ion BOTOS” (foto, in picioare);
Presedintele Uniunii regionale a Romanilor  din Transcarpatia „Dacia”, Ucraina Apsa de Jos
Vineri, 04 ianuarie 2008
Sursa: civicmedia.ro

Acest “manifest” a fost reluat de nenumărate ori, nu neapărat prin intermediul domnului Ioan Botoş, cât prin intermediul acţiunilor pe care încearcă (şi reuşeşte) să le întreprindă pentru fraţii noştri, Moroşenii de peste Tisa. În viitorul apropiat, noi, Moroşenii, vom continua să spijinim acţiunile fraţilor noştri din dreapta Tisei, pentru a demonstra fraţilor noştri că baza nu stă în organismele statului, ci în oamenii adevăraţi.

Doamne-ajută!

Cu multă dragoste de neam şi de ţară,

Semnează Moroşenii din Eternul Maramureş

Ce rău am făcut la lume… de nu-mi aud vorbe bune!?

8 august 2011

Adevărul despre cum a murit Mihai Eminescu

Motto

„Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”


Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.



 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”


„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884.

În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele.

Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

 

De ce era atât de incomod Eminescu?


Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

 

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii


Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

 

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare


La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.

Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu.

Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde
Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător.

Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

 

Omorât lent prin otrăvire cu mercur


De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.



 

 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria


Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată?

De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu.

În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.

„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … .
Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: “Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007″


preluare de pe: www.financiarul.ro/.../