Extraordinarele dezvaluiri ale lui Robert Dean

Robert O. Dean, veteran al armatei americane, a fost invitat la Congresul de exopolitica organizat la Madrid in iulie 2010.

De mai bine de 20 de ani, el le vorbeste oamenilor despre ceea ce i-a fost dat sa descopere pe cand era in exercitiul functiunii.

Acest fost militar de cariera impresioneaza de fiecare data publicul prin precizia si forta marturiilor sale.

Dosarele se deschid

In lunga istorie a relatiilor dintre extraterestri si pamanteni, Robert Dean apreciaza ca exista trei categorii de marturii.

1. Observatiile facute dupa cel de-al doilea razboi mondial, consemnate in marturii ce au fost confiscate de catre autoritatile militare, fiind tinute strict secrete in anii 50.

2. Marturii ce provin de la multe persoane ce pretind ca au fost rapite si utilizate drept cobai de experiente sau drept purtatoare ale unor mesaje de pace sau de avertisment legate de greselile civilizatiei pamantene.

3. Dezvaluiri provenite de la persoane din inalte sfere politice si militare, dupa ce se retrag din functie. Majoritatea lor au lucrat in servicii guvernamentale ce au legatura cu observarea fenomenului OZN sau chiar au intrat in contact cu extraterestrii.

Marturia si dezvaluirile lui Robert O. Dean apartin acestei ultime categorii: cea a faptelor recunoscute in mod oficial de catre inaltele autoritati militare, de catre NATO sau NASA.

Fapte care au speriat suficient de tare puterile militare, pentru ca ele sa le transforme in “dosare strict secrete”.

Numeroase persoane ce lucreaza pentru armata au trebuit sa jure ca vor pastra secretul, ele fiind amenintate cu moartea, in caz ca nu se conformeaza.

Se pare ca unele dintre ele chiar au disparut in mod misterios, pentru ca au vorbit prea mult.

Dar Robert Dean si-a asumat acest risc, ba mai mult, a amenintat ca va da si nume, daca va fi persecutat.

Si nu e singur!

In ultima vreme, tot mai multe marturii ale unor fosti inalti militari vin sa completeze puzzle-ul pe care il reprezinta problema extraterestra.

Faptul ca devin obiectul unor campanii de dezinformare si denigrare pare sa nu-i impresioneze prea mult, de altfel, chiar guvernele unor tari precum Anglia si Canada au dezvaluit, recent, dosare secrete legate de OZN.

Dupa zeci de ani de tacere, autoritatile lasa, intr-un fel, sa esapeze problema extraterestra.

De ce se deschid aceste dosare oficiale, e mai greu de raspuns.

Stiu puterile lumii adevaruri despre extraterestri ce trebuie comunicate inainte de a fi prea tarziu?

Sau este vorba doar despre o ceata care trebuie sa adoarma curiozitatea, ascunzand pe mai departe esentialul?

Un secret prea greu de pastrat

Robert O. Dean este astazi pensionar. Asadar, a scapat de controlul direct al superiorilor sai si de juramantul moral al tacerii care i-a fost impus.

In perioada activa, dupa o cariera militara stralucita, confirmata de decoratii primite in razboaiele din Coreea si Vietnam, a fost detasat la Centrul de Comunicare al NATO din Europa (SHAPE) (condus de generalul Lemnitzer, comandantul suprem al fortelor aliate din Europa), fiind numit analist al observatiilor clasificate drept “Cosmic Top Secret” si, totodata, membru al comandamentului.

La scurta vreme, i-a fost inmanat un raport ultra-secret in legatura cu o posibila amenintare militara contra fortelor aliate din Europa.

Spre stupefactia lui, posibilii atacatori nu erau pamanteni, ci extraterestri, documentele continute in dosar relatand exclusiv despre aparitii si prabusiri de OZN-uri in Europa.

Concluzia era clara: autoritatile militare ale puterilor importante se temeau de un atac extraterestru. Robert Dean relateaza toate aceste lucruri intr-o carte numita “NATO meets ET”.

SHAPE a fost alegerea inimii mele.

Trebuie sa ai un dosar fara nici un fel de pata si sa treci prin multe teste de securitate, ca sa fii selectat. Mi-am dorit enorm acel post si pana la urma l-am obtinut.

Acolo dispuneam de o acreditare “Top Secret Cosmic”.

 Este nivelul de securitate cel mai ridicat de la Nato.

Am fost detasat la centrul operational al comandamentului suprem.

La vremea aceea, lucrurile puteau deveni oricand fierbinti, in functie de cum doreau rusii sa joace partida dupa sfarsitul razboiului.

Dar cel mai tulburator lucru pentru mine nu erau informatiile stupefiante continute in documente, ci faptul ca aparitiile de OZN-uri continuau, starnind mari probleme.

In mod regulat primeam rapoarte legate de intalnirea cu OZN-uri metalice de dimensiuni mari, pretutindeni deasupra Europei.

Ele provocandu-le mari problemele pilotilor.

Fusesera semnalate de catre radare si chiar vazute de catre piloti.

Unele zburau in formatie, parand sa vina din Uniunea Sovietica, trecand peste Germania de Est, cea de Vest, Franta, intorcandu-se mai apoi peste Canalul Manecii si indreptandu-se spre nord, disparand de pe radarele NATO deasupra Marii Norvegiei.

Aceste obiecte erau foarte mari, se deplasau foarte repede, la altitudini mari, ce nu ne erau accesibile pe atunci, si pareau a fi controlate in mod inteligent”.

Februarie 1961

Am constatat, deci, ca evenimentele cuprinse in dosare se petreceau in continuare, iar in februarie 1961 lucrurile luasera chiar o turnura dramatica.

Cincizeci de astfel de obiecte au fost detectate pe radar deplasandu-se in formatie dinspre Uniunea Sovietica catre Europa, la o altitudine de aproximativ 3000 de metri.

Sovieticii isi inchisesera pe atunci frontierele.

Toata lumea a intrat in alerta de gradul zero.

Ne-am gandit cu groaza ca a inceput din nou razboiul. A fost cel mai mare numar de ozn-uri ce au fost observate vreodata.

Din fericire, si doar multumita lui Dumnezeu, nu ne-am lansat rachetele si nici rusii pe ale lor. In noua minute, OZN-urile au disparut.

Stiu sigur ca Sir Thomas Pike, comandantul de-atunci al fortelor aliate din Europa, a cerut de mai multe ori informatii, la Londra si la Washington, despre aceste obiecte, dar nu a obtinut nici un raspuns.

Am aflat mai tarziu ca reteaua de spionaj “Columbina Topaz”, aflata la Paris, intercepta totul si transmitea KGB-ului, care obtinea astfel informatiile secrete inainte chiar ca noi sa le primim.

Pike a decis atunci sa inceapa un studiu intern, pentru a afla daca acele obiecte reprezinta sau nu o amenintare militara.

Alianta impotriva unui dusman comun

In cele din urma, fenomenul OZN a dus la stabilirea unor legaturi si a comunicarii directe intre blocurile din est si din vest, in 1962, lucru pe care il consideram in acelasi timp interesant si ironic.

La vremea aceea, stabilisem definitiv ca acele obiecte zburatoare nu erau rusesti, dupa cum si rusii s-au convins ca nu sunt nici americane.

S-a ajuns, astfel, la o intelegere mutuala si a fost deschisa o linie directa intre SHAPE si comandamentul cartierului general al Tratatului de la Varsovia.

Cum nu puteai fi sigur niciodata de rusi si se putea foarte bine sa fie vorba despre o capcana, ne-am asigurat de sinceritatea lor prin diferite mijloace.

Totusi, avand in vedere ca ambele parti erau inarmate pana in dinti si deasupra capului tuturor plana amenintarea unui razboi, s-a considerat ca legatura cu ei ar fi, cu siguranta, un pas in directia cea buna.

Urmarea a fost stabilirea unei linii directe intre presedintele Statelor Unite si cel al Uniunii Sovietice, in timpul crizei rachetelor din Cuba.

Dovada realitatii ei mi-a ajuns pe birou.

Intr-o noapte de ianuarie a anului 1964, pe la ora doua dimineata, cand totul parea linistit, controlorul centrului de comanda a intrat in camera punandu-mi pe masa un document: “Aruncati o privire peste el”, mi-a spus.

Documentul era numerotat cu cifra 3 si era stampilat “Top Secret Cosmic”.

El continea foarte multe anexe si fotografii. Fusese consemnat in camera blindata de catre colonelul german Heinz Berger, seful securitatii centrului de comanda, si le era destinat sovieticilor, in vederea unui schimb de informatii.

Fusese finantat din fondurile NATO si editat in cincisprezece copii, in engleza, germana si franceza. Fiecare dintre ele era numerotata.

Niste obiecte ce sfidau legile fizicii si ale chimiei

Noul dosar devansa cu mult ce aflasem pana atunci.

A fost documentul cel mai ciudat pe care l-am vazut in viata mea.

El a fost pus la punct de catre reprezentantii militari ai fiecarei tari NATO, continand si contributia celor mai mari oameni de stiinta ai vremii.

Acele obiecte zburatoare violau toate legile cunoscute ale fizicii, si echipa de cercetare a trebuit sa mearga pe la toate marile universitati ale lumii, pentru a colecta informatii in legatura cu chimia, fizica, fizica atmosferica, biologia, istoria, psihologia, ba chiar si teologia, fiecare dintre aceste domenii fiind tratat in cate o anexa.

Am citit diferite teorii in legatura cu cercetarile lui Einstein asupra campurilor unificate si asupra prezentei unor radiatii puternice in locurile unde aterizasera OZN-uri; am aflat despre observari ale OZN-urilor ce se intindeau din vremea romanilor si pana la intalnirile cu pilotii nostri de pe F-105.

Fusesem sceptic pana atunci, dar acel raport conchidea ca nu era vorba doar de science-fiction.

Intalniri si contacte

Anexa care m-a marcat cel mai tare a fost cea intitulata “Autopsii”.

Am vazut fotografiile unui disc de 30 de metri, ce se prabusise la Timmensdorfer, in Germania, in apropierea Marii Baltice, in 1961.

Conform raportului, armata britanica a ajuns prima la fata locului si a instalat imediat un perimetru de securitate.

Aparatul aterizase pe un sol foarte moale si din aceasta cauza nu fusese distrus, chiar daca o parte din el era ingropata in mal.

In interior se gaseau corpurile a 12 extraterestri, de dimensiuni mici, morti cu totii. In fotografii se putea distinge ca faceau parte din asa-zisa “rasa gri”.

Fusesera intinsi pe niste brancarde, iar apoi transportati cu niste jeep-uri.

Doctorii insarcinati cu autopsia au tras concluzia ca pareau “fabricati” , fiind ca niste clone, fara aparat digestiv.

Nu ingerau mancare, ca noi, si nu aveau nici un fel de aparat eliminator.

Nava lor a fost taiata in sase bucati, instalate pe transportoare si remorcate.

“Scuttlebut” era numele partii atribuite americanilor, ea fiind dusa la baza aeriana Wright-Patterson din Ohio.

Ma uitam la acele fotografii si nu imi venea sa cred.

Niciodata nu impartasisem ideea ca eram singuri in univers dar, totusi, ceea ce vedeam era greu de admis.

Un raport incredibil

Concluziile raportului NATO erau urmatoarele:

- fusesera identificate, vizual, patru rase extraterestre diferite. Una dintre ele parea identica cu a noastra. O alta avea o statura asemanatoare cu a noastra, dar pielea era foarte gri si aspra. Cea de-a treia rasa este cunoscuta sub numele de “gri”, iar cea de-a patra era descrisa drept reptiliana, cu pupile verticale si pielea ca a soparlelor.

- vizitele extraterestre se derulau de o perioada indelungata, cel putin 200 de ani, poate chiar mai mult.

- extraterestrii nu pareau sa manifeste nici un fel de ostilitate.

- aparitiile si disparitiile rapide de OZN-uri, ca si zborul lor, pareau sa fie demonstratii menite sa le dovedeasca pamantenilor capacitatile lor.

- un program oarecare parea, totusi, sa existe in spatele acestor vizite, zborurile transformandu-se, treptat, in contacte.

Am vazut multe lucruri teribile in viata mea, dar acel raport depasea orice imaginatie.

Voiam cu orice pret sa fac o copie dupa acel document.

Am facut o fotografie a copertii, dar, de teama, nu am luat notite decat la toaleta, cu foarte mare prudenta.

Sunt constient de riscurile pe care mi le asum incalcand juramantul, dar cred ca aceasta este problema cea mai importanta a epocii noastre.

Nu pot sa imi imaginez ceva mai important, iar in toti acesti ani, opinia publica a fost pacalita si tinuta in cea mai crunta ignoranta.

Si, de fapt, ce am de pierdut?

Am 64 de ani. Ma vor omori?

Eu am spus numai adevarul. Integritatea si credibilitatea sunt dovezile mele.

Un drum lung si grav

Dupa anii de armata, Dean a avut o cariera de 14 ani in cadrul departamentului serviciului de urgenta al serifului comitatului Pima, din Tucson.

In 1990, el a tinut o conferinta la Universitatea din Arizona, unde a vorbit despre ozn-uri.

Declaratiile sale au facut valuri in presa locala.

Mai tarziu, i s-a refuzat promovarea in cadrul departamentului serifului pentru ca credea in ozn-uri.

Dean a intentat o actiune in justitie si a obtinut despagubiri in 1992.

Din 1990, el a avut interventii la diferite congrese, despre ceea ce vazuse cu ochii lui sau despre ce aflase in urma cercetarilor pe langa anumiti angajati ai serviciilor americane si ale NASA.

Eforturile sale tintesc, in principal, obtinerea unei imunitati care sa le permita vechilor membri ai personalului militar sa marturiseasca ce au vazut sau aflat despre OZN-uri si prezenta extraterestra, in fata unei audiente a Congresului, fara a risca sa isi piarda pensia sau sa fie persecutati, dupa cum se intampla in prezent.

Dean incearca, de asemenea, prin toate mijloacele legale, sa obtina o copie a documentului top-secret al NATO pe care l-a avut in maini; viseaza sa adune intr-un congres despre OZN-uri toate marturiile si informatiile credibile.

Un viceprim-ministru rupe tacerea

Paul Hellyer a fost viceprim-ministru al Canadei si ministru al apararii. In 2005, in timpul unei alocutiuni publice tinute la Universitatea din Toronto, el a declarat: “Din pacate, ne indreptam cu pasi mari spre distrugerea planetei noastre.

De mult timp, vizitatori veniti de pe alte planete ne-au pus in garda asupra directiei pe care am luat-o, oferindu-ne ajutorul.

Dar, in loc de asta, noi, sau cel putin unii dintre noi, am interpretat vizita lor ca pe o amenintare si am preferat sa tragem si apoi sa punem intrebarile.

Rezultatul inevitabil este ca unele dintre avioanele noastre au disparut.

Dar cate dintre aceste pierderi sunt represalii si cate sunt de fapt rezultatul propriei noastre prostii este un subiect de controversa”.

Hellyer a cerut parlamentului canadian sa tina conferinte publice in legatura cu contactele cu extraterestrii.

El a mai afirmat: “OZN-urile sunt la fel de reale ca si avioanele ce zboara pe deasupra capului nostru.

A venit timpul sa se ridice valul de deasupra acestui secret”.

El a mai propus un program pe zece ani, bazat pe o “educare publica formala, proiecte educative, cercetari stiintifice si elaborarea unei diplomatii necesare intalnirii oficiale si publice cu culturile extraterestre avansate ce viziteaza in prezent Terra”.

Hellyer s-a opus vehement politicii lui Bush de a militariza spatiul in vederea unui razboi impotriva invadatorilor veniti de pe alte planete.

El a primit Premiul Nobel pentru pace.

Proiectul “Disclosure”

La toate cele spuse se adauga “Proiectul Disclosure”.

Lansat de catre guvernele american si englez, acesta reuneste marturii de la cel mai inalt nivel militar in legatura cu prezenta extraterestrilor pe Pamant.

Organizatia isi are baza in SUA.

Prin intermediul ei, autoritatile accepta sa i se ofere publicului larg anumite informatii ce au fost tinute mult timp secrete.

Astfel, pe mai multe site-uri de pe internet, se gasesc documente, marturiii si rapoarte oficiale atestand observarile de OZN-uri si contactul cu extraterestrii.

Guvernul francez a deschis, si el, anumite dosare OZN.

Dar se poate foarte bine ca aceastea sa fie, dupa cum crede Robert O. Dean, doar partea vizibila a icebergului.

Oare ce se ascunde in partea nevazuta a lui?

Sursa: Dincolo de limite – Beyond the limits

Proiect Camelot: O conversatie cu Bob Dean

Un nou interviu cu Bob Dean realizat de Proiect Camelot (Avalon).

Este posibilă Dezvăluirea acum? Este oportună?

Este omenirea pregătită să afle, în sfârşit, adevărul?

Ni se va permite vreodată să aflăm TOT adevărul?
Aceasta e tema principală a interviului, filmat cu ocazia Congresului Internaţional OZN din Phoenix, Arizona.
Din cuprins:
“– Cine sunt eu? De ce sunt aici?”
“– Eşti o fiinţă nemuritoare şi ai venit aici ca să faci o treabă. Fă treaba pe care ai venit s-o faci!”
——–
Şi zic: “Nu, eu nu doar CRED în Dumnezeu.
Eu ŞTIU, pentru că am trăit aşa ceva.”
——–
Omenirea se trezeşte. Treptat, în valuri, se trezeşte…

Sursa: http://documentaresifilmespirituale.blogspot.com/

Sursa: Dincolo de limite – Beyond the limits

Clubul nemuritorilor – cum atingem viata fara de moarte?

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

La inceput a fost un basm frumos, pe care nu doar un singur popor il are in patrimoniul traditiilor sale culturale.

In varianta sa romaneasca se numeste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

Ca orice basm, el vorbeste mai degraba despre visari decat despre realitati.

Despre dorinte ascunse, provenite din neimpliniri, despre limite ale vietii pe care omul si le-ar fi vrut dintotdeauna extinse dincolo de “obisnuit”.

Despre iluzii si figurari mentale ale imposibilului ca posibil.

Prezenta motivului in creatia populara nu face decat sa-i ateste stravechimea.

In ciuda caracterului sau utopic, nemurirea este o obsesie a speciei umane.

Si nu doar la modul fictiunilor literare.

Alchimistii, care erau, in felul lor, savantii unei epoci prestiintifice, au inclus-o in cautarile si experientele proprii, alaturi de piatra filosofala.

In forme mai “decente” si mai rationale, ideea a patruns intrucatva si in medicina moderna, unde geriatria lupta tot cu limitele vietii, straduindu-se sa le impinga in timp pana la ultimele resurse biologice ale omului.

Speranta de viata – o chestiune discutabila

Cand vorbim despre aceste resurse, un termen uzual precum “speranta de viata” nu ne este de folos cata vreme il definim conform unei medii, pentru un grup social sau o epoca.

Limitele se testeaza in individ, nu in grupuri, si intotdeauna au existat persoane ajunse la varste exemplare indiferent de durata medie de viata din epoca lor.

Este ceea ce se intampla si astazi, cand centenarii devin obiect de curiozitate publica, iar secretul longevitatii lor este cautat ca un mesaj ravnit de toata lumea.

Pana nu demult, se admitea ca omul ar putea sa traiasca 130-140 de ani; ca motorul sau biologic i-ar permite sa functioneze pe o durata reprezentand, asadar, dublul celei pe care o stapaneste acum.

E adevarat: omul si-ar atinge aceasta limita maxima de viata in conditii mai degraba de laborator decat in cele de stres si chiar de mizerie in care se traieste azi cam peste tot.

Viata agitata, nesiguranta, tensiunea nervoasa acumulata din conflicte de tot felul, hrana de proasta calitate, aerul poluat si apa contaminata chimic ori bacteriologic, excesele legate de alcool si tutun, ignorarea unui regim corect de refacere fizica si psihica, toate acestea prejudiciaza in mod sistematic organismul, iar prin cumulare devin o piedica majora in atingerea varstei la care omul ar putea spera sa ajunga prin resursele sale genetice.

Traim intr-un mediu parca facut anume sa ne scurteze viata; in plus, exista nenumarate dovezi ca ne si complacem in el.

Schimbarea mediului si restructurarea propriilor obisnuinte presupun, bineinteles, preocupare continua si efort, dar ele reprezinta conditii esentiale pentru lansarea intr-o cursa lunga, in varianta optima a destinului individual.

Cursa aceasta, afirma gerontologii, e la indemana oricui.

Ramane de vazut cine are dorinta, vointa si puterea de a se antrena in ea, iesind din comoditati tentante si transformandu-si slabiciunile proprii in virtuti.

Prin tratamente de specialitate, medicina contribuie si ea, decisiv, la atingerea obiectivului amintit.

Cine sunt imortalistii?

Daca pana nu demult gerontologia, ramura a stiintelor medicale dedicata studiului imbatranirii, putea fi privita ca un domeniu de avangarda, astazi ea a ajuns, in mod surprinzator, sa fie considerata mult prea prudenta si conservatoare.

Viata omului nu are o limita maxima, afirma curentul imortalist, care isi face tot mai simtita prezenta in zona fierbinte a cercetarilor stiintifice de astazi.

Deschizatori de noi perspective asupra biologiei senescentei, inventatori cu brevete acceptate in domeniul unor ramuri aproape exotice ale tehnologiei, precum inteligenta artificiala si nanorobotica, savantii acestia refuza sa priveasca procesul imbatranirii ca pe un aspect implacabil al existentei, asumandu-si delicata misiune de a redesena tabloul genetic si, implicit, viitorul speciei noastre.

E ceva de-a dreptul ametitor in teoriile lor: omul poate trai oricat, organismul sau poate intra de nenumarate ori in “reparatii capitale”, in asa fel incat tineretea fara batranete si viata fara de moarte sa-i fie asigurata chiar fara multele si drasticele restrictii pretinse de adeptii caii naturale de prelungire a existentei umane.

Omul va trai din ce in ce mai mult intr-o avantajoasa, profitabila si chiar fericita simbioza cu tehnologiile de varf ale prezentului si viitorului.

Asemenea fraze seducatoare si, totodata, pline de promisiuni par preluate din repertoriul alchimistilor de odinioara.

Nici nu le-am trata altfel, daca autorii lor n-ar fi, totusi, niste distinse personalitati ale cercetarii contempo-rane, inventatori eminenti, cu merite recunoscute de juriile unor importante premii rezervate stiintelor si tehnologiilor actuale, oameni ale caror cariere stralucite se pun garantie pentru ideile si cuvintele lor.

Ray Kurzweil, de pilda, si-a vazut recunoscuta calitatea de inventator prin diploma de onoare acordata de Oficiul de Patente al Statelor Unite in anul 2002, prin Premiul Lemelson-MIT (in valoare de 500.000 USD), prin Medalia Nationala pentru Tehnologie, pe care insusi Bill Clinton, pe atunci presedinte al SUA, i-a inmanat-o in 1999, in cadrul unei ceremonii de la Casa Alba.

Este doctor honoris causa in cadrul a 12 universitati, iar lista recunoasterii sale internationale ar putea sa continue.

Inventiile sale cele mai spectaculoase sunt un dispozitiv care recunoaste textul scris si il sonorizeaza pentru orbi, un sintetizator de sunete capabil sa recreeze instrumentele orchestrale, precum si diverse alte produse tehnice din categoria inteligentei artificiale.

A scris o serie de carti cu titluri sugestive pentru asemenea preocupari insolite: Era Masinilor Inteligente,

Cand computerele depasesc inteligenta umana,

In preajma singularitatii: cand omul transcende biologia, iar impreuna cu Terry Grosmann a publicat incitantul volum Calatorie fantastica: traieste destul incat sa traiesti vesnic.

Nu este doar un teoretician, un rafinat al ideilor extravagante, ci si un practician redutabil, numeroasele sale companii ocupandu-se de exploatarea cu succes comercial a inventiilor proprii, toate menite sa sublinieze impactul tehnologiilor asupra societatii.

Sursa: Descopera-Terra

Supersimturi umane

Din perspectiva felului in care au fost creati, oamenii sunt, cu totii, la fel. Desigur, in limitele unor rigori destul de tolerante, insa niciun om nu poate, de pilda, sari de 10 ori mai sus decat altul. Suntem mici variatiuni ale unui tipar unic.

Cei mai multi dintre noi. Pentru ca, cercetand, vom constata cu stupoare ca cei mai putini tind sa se abata surprinzator de mult de la “matrita”, intr-o directie sau alta.

Nu este vorba despre oameni cu patru maini si cu doua capete sau de indivizi cu un al saselea simt, ci de persoane ale caror simturi si capacitati tipic umane se manifesta la un nivel, uneori“supereroic”, alteori doar neobisnuit, comparabil cu cel din lumea animala sau din fanteziile noastre. Sa cunoastem cateva astfel de “porniri”.

9. Supergust

Acei oameni care simt gustul alimentelor cu o intensitate mai mare decat restul populatiei sunt denumiti superdegustatori. Se crede ca prezenta pe limba a papilelor gustative fungiforme – acei cili linguali in forma de ciuperci, acoperiti cu receptori de gust – este motivul pentru care aceste persoane au un raspuns mai puternic la senzatia de gust.

Dintre cele cinci tipuri de senzatii gustative existente: dulce, sarat, acru, amar si umami, un superdegustator considera in general “amareala” ca fiind cea mai perceptibila. Cercetatorii au observat, initial, abilitatile diferite ale oamenilor de a resimti gustul unui compus cunoscut, atunci cand un chimist din DuPont, Arthur Fox, a cerut unui esantion de subiecti sa puna pe limba fenil-tio-carbamida.

Unii oameni i-au putut resimiti gustul amar, iar altii nu. In timp ce 70% dintre indivizi pot detecta aceasta substanta, doua treimi dintre ei o fac la nivel mediu si o singura treime, aproximativ 25% din populatia mondiala, a experimentat intens, putand fi catalogata drept una de superdegustatori. Acestor personaje le vor displacea adesea anumite sortimente culinare, in special cele amare, precum varza, cafeaua si grapefruitul. Femeile asiatice si africane sunt cele mai predispuse sa prezinte un numar crescut de papile fungiforme, menite sa le faca superdegustatoare.

8. Auz incredibil

Contrar banuielii, aceasta trasatura nu implica un auz foarte ascutit si posibilitatea de a percepe mai bine decat normal sunete aflate la distanta mare sau cu un nivel redus de emisie. Nu este vorba despre o abilitate sporita de a auzi, ci de capacitatea mentala de a intelege, diferentia si clasifica sunetele in cateogorii bine definite. Exemple ale acestei competente includ identificarea corecta a franturilor sonore indiferent de sursa ( claxoane, sirene, motoare etc.), abilitatea de a recunoaste o nota muzicala extrasa dintr-un context sonor, recunoasterea unei tonalitati si sesizarea cheii in care este redata un cantec.

Fiecare dintre aceste lucruri este o actiune cognitiva, care presupune inregistrarea si recunoasterea frecventei fiecarui ton si capacitatea de a-l eticheta. Abilitatea poate fi deprinsa atat genetic, cat si printr-o oarecare forma de invatare, influentata de expunerea individului la muzica in stadii cruciale ale dezvoltarii lui. Estimarile referitoare la procentul populatiei cu “superauz” variaza intre 3%, in randul populatiei neavizate si 8% in cazul muzicienilor profesionisti si semi-profesionisti.

Aceasta se intampla in Europa si SUA. Interesant este ca in conservatoarele din Japonia, 70% dintre muzicieni au superauz. Parte a motivului pentru aceasta diferenta semnificativa ar putea consta in dezvoltarea acestor oameni intr-un mediu lingvistic fundamentat pe tonalitati (mandarin, cantonez, vietnamez) sau pe accente (japonez). Simtul este, de asemenea, comun, si in randul celor orbi din nastere, sau care sufera de Sindromul William, ori de autism.

7. Tetracromia

Este abilitatea perceperii culorii din patru surse diferite. Un exemplu din regatul animalelor vine de la pestele-zebra (Danio rerio), care poate capta lumina din canalele rosu, verde, albastru si ultraviolet ale spectrului luminos. Adevarata teracromie la oameni este foarte rara si numai doua posibile cazuri au fost identificate in istorie pana acum. In mod normal, oamenii sunt tricromi, dispunand de trei tipuri de conuri oculare, care primesc lumina din zonele rosie, verde si albastra ale spectrului luminos.

Fiecare con poate distinge aproximativ 100 de gradatii de culoare, iar creierul combina culorile si nuantele astfel inca 1 milion de umbre distinctive ajung sa ne coloreaze lumea. Un adevarat tetracrom, cu un tip suplimentar de con, intre rosu si verde (frecventa portocalie), ar putea, teoretic, sa percepa 100 de milioane de culori. La fel ca si supergustul, tetracromia este considerata mai comuna in randul femeilor decat la barbati. In mod interesant, incapacitatea de a detecta culorile la barbati (mai mult decat la femei), poate fi mostenita tocmai de la mame cu tetracromie.

6. Ecolocatia

Ecolocatia este ceea ce liliecii si delfinii folosesc pentru a-si gasi drumul prin intuneric, respectiv prin apa. Emit un sunet, asteapta ca ecoul sa se intoarca si il folosesc pentru a descifra, in functie de directie si durata, pozitia, dimensiunea si distanta la care se afla un obiect. Surprinzator, si oamenii pot folosi ecolocatia. Ea le este accesibila in special celor orbi, deoarece dureaza foarte mult timp sa stapanesti si sa ascuti senzitivitatea fata de sunetul reflectat. Dar este o tehnica si se invata, nu o abilitate innascuta.

Pentru a naviga cu ajutorul ecolocatiei, o persoana creeaza, voit, un sunet (loveste dintr-un baston sau cu limba de cerul gurii) si determina, in functie de ecoul creat, unde sunt pozitionate obiectele in jurul sau. Cei bine initiati pot spune adesea unde se afla un obiect, cat este de mare si ce densitate are.

Poate cel mai remarcabil si bine documentat caz individ care se foloseste de ecolocatia in viata de zi cu zi este cel al lui Ben Underwood, din SUA, decedat anul trecut, la varsta de 17 ani, care si-a pierdut ambii ochi din cauza unui cancer de retina, la varsta de numai trei ani.

5. Himerism genetic

In Iliada, Homer descrie himera, o creatura fabuloasa, ale carei organe externe provin de la animale diferite, un monstru mitologic de la care se trage si numele echivalentei genetice – himerism. Himerismul genetic, sau tetragametismul, la oameni si la alte animale, se intampla atunci cand doua oua fertilizate sau doi embrioni fuzioneaza, in prima faza a sarcinii.

Este, practic, o afectiune in care doi embrioni gemeni cresc in pantecele unei mame, dar unul dintre ei il absoarbe pe celalalt, astfel incat rezulta un embrion ce contine doua ADN-uri, aflate in diferite parti ale corpului. La oameni, himerismul este foarte rar, cunoscandu-se numai 40 de cazuri confirmate in istorie. In aceste situatii, eventualele teste ADN facute unor persoane inrudite biologic – fie chiar parinti-copii – pot indica o nepotrivire genetica intre parti, ca si cum nu ar avea acelasi sange.

Ceea ce este si adevarat, profilul genetic al sangelui copilului diferind de cel al parintilor, prin combinarea ADN-ului sau cu cel al potentialului frate geaman in faza intrauterina. Un exemplu in oglinda al acestei conditii medicale este cel al Lydiei Farichild: testele ADN facute ei si celor doua fetite pe care le-a nascut au subliniat o nepotrivire genetica mai mare de 50% intre femeie si copii, tradusa prin neinrudire biologica; genetic, Lydia nu era mama copilelor.

Explicatia? Femeia era rezultatul unui himerism si poseda doua seturi de ADN. Unul era predominant in corp, insa ovarele contineau celalalt material genetic. Cu greu, Lydia a fost recunoscuta drept mama copiilor, dar nu inainte de a fi data in judecata. Ca un avantaj, oamenii nascuti cu himerism au, in general, un sistem imunitar tolerant la ambele tipuri genetice de celule din corpul lor. Astfel, un “himerian” se poate potrivi, in cazul unui transplant de organe, cu un procent mult mai mare din populatie decat oricine altcineva.

4. Sinestezia

Cum ar fi sa asociezi, efectiv, consistent si realistic, cifrele sau literele cu anumite culori, sau sunetul unui anumit cuvand sa iti declanseze senzatia unui gust precis pe limba? Sunt doua forme de manifestare ale tulburarii neurologice denumita sinestezie.

Sinestezia se intampla atunci cand stimularea unei anumite regiuni senzoriale sau cognitive declanseaza un raspuns involuntar in alte regiuni senzoriale sau cognitive.

Sinestezia este adesea genetica iar asocierea semnelor grafice cu diferitele culori reprezinta cea mai comuna forma a sa. Alte versiuni de sinestezie implica asocierea datelor calendaristice cu locatii precise, alocarea unei personalitati numerelor sau perceperea sunetelor ca pe gusturi sau culori.

Desi sinestezia este o disfunctie neurologica, ea nu ar trebui considerata o tulburare, deoarce nu interfereaza, in general, cu abilitatea unei persoane de a functiona normal. Cei mai multi oameni “suferind” de sinestezie nici macar nu isi dau seama ca experientele lor cotidiene stimuleaza mai multe raspunsuri senzoriale decat in cazul altora, iar cei care observa considera foarte rar sinestezia ca avand un impact negativ asupra vietilor lor.

3. Calculatoare mentale

Stim despre savanti ca sunt acei oameni care au ajuns la un nivel cognitiv extraordinar, aproape suprauman, invatand si experimentand, la nivel stiintific, toata viata. Dar termenul mai desemneaza si o dimensiune patologica. Este vorba despre autismul savant sau despre savantii autisti, indivizi a caror functionare cerebrala anormala le permite sa execute cele mai complxe calcule, in general matematice, posibile.

In timp ce planeta este populata de multi oameni antrenati sa poata lucra rapid cu numere mari in gand, abilitatea “nedresata” si superioara a autistilor de a face acelasi lucru este cu mult mai interesanta. Majoritatea acestor oameni se naste cu sindromul savantului ( doar 50% dintre oamenii cu savantism sunt si autisti; mai pot suferi de epilepsie si alte malformatii cerebrale), care este inca sarac inteles, si putini sunt cei care il dezvolta in timpul vietii, de obicei din cauza unei lovituri la cap.

Exista mai putin de 100 de savanti prodigiosi recunoscuti in lume, iar dintre savantii cu autism capabili sa foloseasca tehnici de calcul mental exista chiar mai putini. Cercetari recente au evidentiat ca fluxul sanguin din regiunea creierului responsabila de calculele matematice este de sase pana la sapte ori mai crescut decat normal, cu siguranta unul dintre factorii care potenteaza aceasta capacitate de a gandi mantematica mult mai repede decat o persoana normala.

2. Memoria reprezentationala

Atunci cand o persoana poseda memorie fotografica sau isi aminteste totul despre orice cu lux de amanunte se spune ca are memorie reprezentationala. Este vorba de abilitatea de a evoca si reda sunete, imagini sau obiecte din amintire cu o acuratete extrema.

Exemplele de memorie reprezentationala includ prestatia impresionanta a lui Akira Haraguchi, care a recitat din memorie primele 100.000 de zecimale ale lui pi si desenele lui Stehen Wiltshire – savant autist – care a reprodus in creion Roma in mare detaliu dupa un survol, cu elicopterul, deasupra orasului.

Kim Peek, omul dupa care a fost inspirat personajul Raymond Babbit din filmul Rainman, poseda la randul sau memorie reprezentationala, fiind capabil, printre alele, sa redea pana la 12.000 de carti din memorie. Daca memoria fotografica adevarata exista la adulti este, inca, o problema controversata.

Dar este acceptat ca abilitatile reprezentationale sunt distribuite in mod egal intre femei si barbati. In plus, asemenea capacitate nu poate fi deprinsa prin repetitie si invatare, ci numai ereditar.

1. Celulele nemuritoare

Exista un singur caz cunoscut al unei persoane cu celule nemuritoare (celule care se divid indefinit in afara corpului uman, sfidand Limita Hayflick) si este cel al unei femei pe nume Henrietta Lacks. In 1951, H.L., in varsta de 31 de ani, a fost diagnosticata cu cancer cervical, din cauza caruia a si murit un an mai tarziu.

Fara consimtamantul familiei femeii, un chirurg a sustras o mostra de tesut din tumora pacientei si i-a transmis-o doctorului George Gey. Cercetator al Laboratorului de Tesuturi din cadrul Universitatii John Hopkins, Gey a introdus mostra de tesut a lui Lacks intr-o linie de celule nemuritoare – linia de celule HeKa.

Celulele din tumora femeii decedate au o verziune activa a enzimei telomeraze (telomeraza este mecanismul prin care celulele imbatranesc sau sunt imbatranite) si se prolifereaza anormal de rapid. In ziua mortii Henriettei Lacks, dr. Gey a anuntat lumea ca o noua era in cercetarea medicala a inceput – una care avea sa ofere leacul pentru cancer.

Celulele HeLA au fost utilizate in 1954 de catre Jonas Salk, pentru a dezvolta leacul impotriva poliomelitei. De atunci, au fost folosite in cercetarea cancerului, a SIDA, a efectelor radiatiilor si substantelor toxice, dar si pentru cartografierea genelor, printre alte lucruri. Astazi, celulele HeLa sunt atat de comune in laboratoare incat contamineaza multe alte culturi celulare

De asemenea, astazi sunt mult mai multe celule HeLa vii azi decat in vremea cand Henrietta Lacks traia – ii depasesc masa fizica de multe ori. Tragic, Lacks nu a stiut niciodata despre contributia imens de valoroasa pe care celulele ei au adus-o stiintei, iar familia femeii nu a fost informata decat multi ani mai tarziu ca celulele acesteia au fost folosite in scopuri de cercetare.

preluare de pe aursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA