Walter T. Rea
Capitolul 12: Viaţa are întâmplările ei
Povestea incredibilă a modului în care Tragedia veacurilor a fost
copiată de la alţii de White iar apoi a pretins că e inspirată!
Experienţa ne învaţă că adevărul trebuie redefinit
odată la o generaţie sau două. Asta nu înseamnă că adevărul se schimbă ci că
percepţiile noastre se schimbă dacă minţile noastre sunt active şi se dezvoltă.
Istoricii ştiu acest lucru. Politicienii îl înţeleg. Economiştii funcţionează
cu aceeaşi presupunere. Şi muţi oameni obişnuiţi află acest lucru.
Doar administratorilor din sistemele teologice li
se pare greu de acceptat. Cu cât sunt mai conservatori trupul religios şi
oamenii care adoptă crezul, cu atât e mai greu să facă adaptarea mentală
necesară. În cazul extrem, dacă administratorii teologici şi oamenii lor au
acceptat înşelătoria că adevărul
lor, Dumnezeul lor, profetul lor sau sfântul lor sunt egali sau sunt unul şi
acelaşi lucru, e aproape imposibil să aici vreo schimbare pentru a aduce
lumină.
Cele patru tehnic esenţiale pentru „vânzarea”
minciunii albe sunt:
(a) să
pretinzi orice lucru neobişnuit şi misterios despre persoana care trebuie
venerată, în aşa fel încât să fie percepută la un nivel supranatural;
(b) să înalţi acţiunile şi vorbele lor la un nivel virtuos şi miraculos,
accentuând ideea că există o legătură supranaturală;
(c) să negi accesul la informaţii şi evenimente din trecut; şi
(d)să-ţi acorzi destul timp ca să te îndepărtezi cât poţi de mult de amintirea vie a începuturilor
legendei.
Toate aceste patru metode au fost
folosite de biserica adventistă de ziua a şaptea şi sunt încă folosite în cazul
lui Ellen White şi a lucrărilor publicate cu numele ei.
Prima:
Oricât ar părea de incredibil unui observator
imparţial, Fundaţia White vrea ca noi să credem că tot ce a scris Ellen către
oricine, tot ce a supravegheat de la oricine, tot ce a copiat de la oricine,
tot ce a scos la vânzare cu numele ei-chiar şi gânduri, cuvinte sau sugestii
(sau scrise) ale adepţilor ei-trebuie să poarte şi poartă amprenta aprobării
divine. Nici un scriitor din antichitatea sacră n-a pretins aşa ceva şi nici un
scriitor al Canonului n-a
trebuit să se ridice la o asemenea înălţime.
A doua:
Se spune că caii sălbatici se potoleau la porunca
ei. A ţinut în aer o Biblie grea la o depărtare
de un braţ, perioade lungi de timp. Din ordinul ei, fântânile uscate se umpleau
cu apă. În visele ei, apăreau clădiri care nu existaseră până atunci şi nici nu
aveau să existe. Scrisorile soseau la timp ca să anunţe un eveniment important
sau crucial, în ciuda cunoscutelor probleme ale sistemului de corespondenţă.
Adesea, membrii pentru care se ruga se ridicau de pe patul de boală –deşi ea nu
s-a vindecat niciodată şi s-a plâns de boală şi leşinuri până când a trecut de
vârsta mijlocie. Nu s-au spus prea multe nici despre moartea a doi din copiii
ei când erau încă mici. În ciuda rugăciunilor şi îngrijirilor ei, soţul ei a
trăit doar până la 60 şi ceva de ani. Totuşi, faptele şi cuvintele lui Ellen
White au fost imprimate studenţilor din extinsului sistem educaţional adventist
ca ridicându-se mult deasupra aptelor altor persoane—deşi a copiat nestânjenită
de la aceste "alte persoane."
A treia:
Foarte puţini din aceia care au avut de-a face cu Fundaţia
White—deţinătorul oficial al cheilor tuturor lucrurilor care îi aparţineau
sau se ştiau despre Ellen—au fost dispuşi să jure că li s-a permis accesul al
orice material, în orice moment, fără să primească indicaţii sau să fie
supravegheaţi şi să facă acest lucru sub jurământ. Desigur, controlul
informaţiilor face parte din toate instituţiile bisericeşti. Adventiştii sunt
experţi în a da membrilor bisericii şi publicului secular numai acele
informaţii care îi pun într-o lumină favorabilă. După cum spunea un editor la Los Angeles Times, "Adventiştii ar funcţiona mai
bine într-o ţară unde n-ar exista libertatea presei."Chiar şi aceia
care reuşesc să capete acces limitat la materiale, trebuie să semneze un
legământ --în schimbul privilegiului de a vedea ceea ce alţii n-au dreptul să
vadă—că nu vor copia materiale "sensibile" şi nu le vor arăta altora.
Pateu că toate astea sunt de înţeles. Fundaţia
White nu poate face public tot materialul referitor la viaţa şi scrierile lui
Ellen White şi să păstreze minciuna albă. E imposibil ca faptele să se
potrivească cu miturile. Dacă (aşa cum s-a spus la întâlnirea din ianuarie 1980
de la Glendale )
fiecare paragraf din Tragedia
veacurilor ar
primi note de subsol pentru a indica materialul sursă, atunci toate paragrafele
ar primi note de subsol—ce s-ar întâmpla cu legenda lui Ellen şi cu toţi
membrii bisericii care au crezut în această legendă timp de toţi aceşti ani?
Ce-ar fi dacă fiecare din celelalte patru cărţi--Patriarhi
şi Profeţi, Profeţi şi regi, Faptele apostolilor şi Dorinţa veacurilor (din cele cinci mari lucrări ale
ei)—ar fi incluse în această acuzaţie? E destul de sigur că nici un studiu
imparţial, detaliat al acestor cărţi nu poate şi nici nu va fi sprijinit de
Fundaţia White, indiferent când sau de cine ar fi făcut acest studiu. Orice
descoperiri ar fi făcute de un cercetător independent, poziţia de la Fundaţie va continua
sigur să fi următoarea:
(a) au ştiut asta tot timpul şi
b) nu contează pentru că Dumnezeu a avut partea Lui în asta
oricum şi pentru că Ellen a fost inspirată să facă tot ce a făcut la comanda
Lui.
A patra:
A câştiga timp e probabil unul din cele mai bune
ajutoare ale unei minciuni albe. Dacă membrii laici pot da dovadă de puţină
răbdare, pentru a-i da propagandistului ocazia să câştige vreme, în timp, minciuna
albă poate şi uneori devine o realitate. La urma urmelor, miturile şi legendele
nu sunt creaţii instantanee. Timpul acoperă faptele. Pentru că acţiunile lui
Ellen şi scrierile ei n-au fost niciodată arătate aşa cum sunt bisericii şi
lumii, timpul a ajutat la îngroparea înşelătoriei. Aceia care au încercat din
când în când să-şi ajute biserica să descopere adevărul, au fost daţi afară din
"Clan," sau îşi scuturau praful de pe picioare şi plecau. Astfel,
minciuna albă a crescut până când a devenit o problemă de credinţă; iar faptele
au fost uitate de mult. Iată sfatul obiectiv al unui observator:
Lasă lucrurile aşa.... Nu-ţi da demisia din funcţia de
păstor al bisericii adventiste de ziua a şaptea. .. Continuă cercetările cu
orice preţ dar fă-o pe holurile academiei. Nu folosi ca instrument de
distrugere biserica pe care se bazează majoritatea membrilor pentru
continuitatea credinţei lor. Dicţionarul defineşte credinţa ca fiind
"încredinţare fără dovezi," şi majoritatea membrilor bisericii sunt
gata s-o accepte ca atare. Ce păcat că majoritatea instituţiilor religioase nu
pot accepta şi ele această definiţie şi cred că trebuie să insiste că dogma lor
este cea corectă, bazată pe dovezi adevărate! Capacitatea inerentă de a separa
credinţa şi cunoştinţa adevărată ca să nu intre în conflict e un dar pe care
unii îl au iar altora le lipseşte. N-are nici o legătură cu inteligenţa şi-i
vedem pe aceia cu un coeficient scăzut de inteligenţă care sunt atei, iar unele
din minţile noastre cele mai strălucitoare sunt catolici devotaţi... Credinţa
religioasă e adesea nedăunătoare societăţii dacă e ţinută în perimetrul
religiei şi poate fi benefică pentru mulţi la un nivel personal. Dar abilitatea
de a segmenta mintea reprezintă mereu un pericol şi nu caracterizează numai
domeniu religios. 2
Aceia ce trebuie să creadă ce e de necrezut, care
trebuie să pretindă că văd invizibilul şi care trebuie să-şi petreacă viaţa
ţinându-se strâns de ceea ce nu poate fi atins, vor încerca mereu să transmită
altora „viziunea” lor a ceea ce e ireal, aplicând autoritatea şi forţa. Unu din
teologi explică bine acest lucru:
Recent, eu şi liderii noştri am auzit multe zvonuri... Dacă
memoria nu mă înşeală, nu cred că aţi fost la vreunul din serviciile mele de la
ora unsprezece începând cu luna septembrie, timp în care am abordat toate
subiectele controversate care au apărut în denominaţia noastră. Cel mai
periculos rezultat al multelor discuţii divergente din biserică din ziua de azi
are legătură cu ceea ce eu numesc "Evanghelia ieftină" . . . Trebuie
să ne încredem în lucrarea sfârşită a lui Hristos; dar tot la el de important e
faptul că trebuie, cu ajutorul lui Hristos, să fim gata să ascultăm. Asta
înseamnă că trebuie să fim gata să renunţăm la noi înşine şi să ne supunem
autorităţii trupului lui Hristos-biserica. Ştiu că e foarte greu atunci când te descurci
aşa de bine cu practica şi investiţiile financiare. 3
Sigur că acest propagandist al
sistemului s-ar bucura să împărtăşească succesul şi investiţiile financiare ale
unu membru şi ar dori să restrângă libertatea spirituală a acestui membru –pe
scurt, să-l controleze.
Aceste atitudini nu se limitează doar la aceia
care cred într-un sistem de mântuire prin fapte. Produsul unui asemenea sistem
sunt propagandişti religioşi care
cred că conştiinţa lor ar trebui să fie ghidul celorlalţi şi caută acest
control fără de Dumnezeu în numele lui Dumnezeu. Când oamenii înţeleg că ceea
ce vând aceşti propagandişti ai minţii e de fapt propriul lor sistem de valori
sau părerea lor despre ce ar trebui sau n-ar trebui să facă ceilalţi, doar
atunci unele din minciunile albe vor fi greu de vândut.
Între timp, până când sunt demascaţi aceşti
propagandişti, poate că cel mai bun sfat referitor la modul în care să ne
purtăm cu ei şi cu "adevărul"
lor vine din partea lui Robert J. Ringer:
Ignoraţi toate remarcile şi acţiunile nevrotice ale
oamenilor normali şi toate remarcile şi acţiunile nevrotice ale oamenilor
nevrotici. În cazurile în care o persoană nevrotică insistă, în ciuda
indiferenţei voastre, luaţi o atitudine pozitivă controlată pentru a-l scoate
complet din viaţa voastră.
N-aveţi nici o obligaţie
să aveţi de-a face cu persoane iraţionale...
Vorbele, argumentele
şi\sau implorările nu merg cu persoanele iraţionale. A încerca să-i convingi cu
argumente logice nu-ţi va aduce decât oboseală. Nu poţi avea succes în
încercarea de a face faţă unei persoane iraţionale. Dacă e un adept al
jocurilor minţii, adesea vei fi prins în capcană şi vei fi "blestemat
dac-o faci, blestemat dacă n-o faci." Ia-o pe alături pentru a evita
situaţiile fără ieşire. Când cineva te înconjoară din toate părţile cu
argumente iraţionale, nu-l lăsa să facă asta. Ieşi pe deasupra, dacă e nevoie,
dar ieşi afară. Când orice ai spune te afundă, te afli într-o situaţie fără
ieşire. 4
În problema propagandei lui Ellen
White (în relaţie cu biserica şi publicul), e clar că a vrut să-i încurajeze ba
chiar să le ceară altora să accepte structura ei de valori şi stilul ei de
viaţă. Pentru a-şi atinge acest scop, a ajuns să creadă şi să-i înveţe pe alţii
că ceea ce spunea şi ce scria trebuia să fie făcut pentru că Dumnezeu vroia
asta. Cei din jurul ei care împărtăşeau aceste vederi (şi într-adevăr i-au transmis unele
din ele) erau gata să-i lase pe credincioşi să creadă că ceea ce spunea şi
scria ea erau exact ideile şi metodele pe care i le dădea Dumnezeu. Acest lucru
conferea fiecăreia din afirmaţiile ei autoritatea necesară pentru a fi
crezută—în ciuda dovezilor din ce în ce mai multe (şi mărturia altora) că nu
era aşa. Cei care trăiau prin credinţă şi prin dovezile care sprijineau acea
credinţă au început să vadă că minciuna albă nu corespundea cu dovezile. Şi
când au făcut cunoscută această descoperire făcută cu greu, au fost daţi afară
iar caracterul le-a fost discreditat.
Pentru aceia care au curajul să pună alături
dovezile şi credinţa şi să vadă dacă se împacă, următoarele lucruri pot oferi
un exerciţiu de examinare amănunţită a câtorva din minciunile albe care au fost
folosite pentru a menţine legenda lui Ellen şi a scrierilor ei, ca venind majoritatea
de la Dumnezeu ,
direcţionate şi inspirate de Dumnezeu.
O evoluţie înceată a abilităţilor de citire ale lui Ellen:
A. Ştirile
seculare din mas media referitoare la răspunsul dat de adventişti criticilor
citează informaţii că 3.5 milioane de membri au acceptat cele 25 de milioane de
cuvinte scrise de Ellen ca fiind inspirate.5 Mulţi clerici ar ezita să jure că
lista lor de membrii este corectă. Afirmaţia că Ellen a scris 25 de milioane de
cuvinte e incorectă. Cum s-a ajuns la această cifră? Reprezintă produsul
imaginaţiei cuiva? Include oare tot materialul copiat (nu cuvintele ei) şi
toate paragrafele şi paginile nenumărate duplicate identic în materialul
subiectului câtorva compilaţii?
B. Fiecare adventist a citit sau a auzit că Ellen nu era o bună
cititoare, în parte pentru că avea doar trei clase. Aceasta a făcut posibil ca
o persoană fără educaţie să pretindă că este condusă în mod divin.6 Mai târziu, aceste limitări au fost
folosite pentru a da naştere la neadevăruri. Nu e nevoie de o educaţie formală
ca cineva să fie creativ şi educat.
C. Mai târziu, sub presiune, s-a descoperit că Ellen putea
citi dar că citea foarte puţin, dintre care cel mai puţin citea teologie. 7 Acelaşi argument a fost folosit pentru
a dovedi că nu a fost influenţată de alţii pe măsură ce scria. 8
D. Progresul acestei temea fost că Ellen putea citi dar nu
subiecte teologice –până când s-a descoperit că o făcea. 9 Cititorii lui Spectrum ştiu acum că citea mult mai tot timpul
şi că folosea lucrările publicate ale altor scriitori religioşi şi a celor ce scriau în alte domenii. 10
E. Deşi odată s-a argumentat că Dumnezeu a ajutat-o pe Ellen
să-şi îmbunătăţească abilităţile (şi frumoasa ei exprimare era rezultatul
acestui ajutor divin), noi dovezi indică aptul că îmbunătăţirea a fost
rezultatul unui ajutor îmbunătăţit din partea membrilor personalului şi
asociaţilor bine informaţi şi a unei mai bune selectări a autorilor.11
F. Acum că e disponibilă dovada că Ellen citea şi citea bine şi mult şi
că avea unul din materialele din care citea în faţă atunci când scria, noua
explicaţie e că avea o memorie fotografică.12 "Nu negăm dovezile Rev.
Rea," spunea Robert Olson, secretar la Ellen G. Fundaţia White din Washington, D.C.
"Mă bucur că avea unele lucrări în faţă atunci când scria”. Totuşi, a adăugat Olson, "biserica crede
că White poseda o memorie fotografică şi a folosit inconştient cuvintele altor
scriitori."13Olson nu specifică cine este "biserica"
care crede ceea ce pare el să creadă.
G. Ideea că Ellen nu ştia ce face când nu acorda nici un
credit autorilor pe care-i citea—ci s-a oprit când i s-a spus ce face—a fost
abordată în capitolele anterioare.. O revizuire obişnuită a autorilor pe care
i-a folosit ar arăta că ei acordau credit, ceea ce ea nu făcea, chiar şi atunci
când parafraza ce citau ei adesea.
H. Poate că una din acuzaţiile cele mai grave la care trebuie
dat un răspuns este că Ellen scria ce văzuse mai întâi în viziune şi că folosea
cuvintele, gândurile şi aranjamentele altora numai pentru că ei spuneau ceea ce
vroia ea să spună şi nu avea abilitatea s-o facă. Acest argument, deşi admite
faptul că a copiat oricând şi oriunde era necesar şi dorea, contrazice de fapt
multe din argumentele aduse înainte. Creează dificultăţi totuşi când e vorba de
cartea intitulată Evenimente
din viaţă.
Plagiatul Tragediei veacurilor
Una din poveştile nescrise din istoria adventistă
e influenţa pe care a avut-o James White la formarea ideilor şi propoziţiilor
care au apărut cu numele lui Ellen. Deşi nu era cunoscut ca scriitor literar
sau ca teolog, James a scris patru cărţi publicate. Două din acestea erau Evenimente din viaţă în legătură cu
marea mişcare adventistă,ilustrată de cei trei îngeri din Apocalipsa XIV,
publicată în 1868 şi în 1875 Schiţele
vieţii creştine şi lucrării publice a lui William Miller: culese din memoriile
lui de răposatul Sylvester Bliss şi din alte surse. Ambele cărţi erau
copiate aproape în întregime de la alţii. Cea despre William Miller era luată
de la Sylvester Bliss
(care scrisese în 1853 Memoriile
lui William Miller). Teologia din Evenimente
din viaţă era copiată
substanţial de la Uriah
Smith şi J. N. Andrews.14 Nici una din aceste cărţi n-a mai fost
publicată cu numele lui James White după cât se ştie.
Dar au fost într-adevăr retipărite cu alt nume,
cel al lui Ellen G. White, soţia lui, la câţiva ani după moartea lui în
1881—dar cu titlul Tragedia
veacurilor(1884). Astfel, această producţie a fost vândută credincioşilor şi
lumii ca fiind lucrarea lui Ellen şi a îngerilor. Deşi a fost îngrijită şi umplută cu alte materiale ca de
obicei, era clar că era vorba de materialul publicat înainte cu numele de
James. Ceea ce nu li s-a spus oamenilor era că cea mai mare parte
a acestei noi revelaţii fusese tipărită cu 16 ani în urmă şi că tema şi teza
fuseseră copiate literal şi liberal în noua Tragedie a veacurilor a lui Ellen.
E limpede acum de ce multe din informaţiile din
ediţia din 1884 a
Tragediei veacurilor n-ar fi putut să fie incluse în primele lucrări ale lui
Ellen cu acelaşi subiect (Daruri spirituale, publicată în 1858-64).
James nu terminase de copiat de la
J. N Andrews; aşa că nu era disponibilă pentru Ellen pe
atunci. Ediţiile din 1888 şi 1911 ale Tragediei veacurilor îşi aveau sursa în
compilaţia lui James White a doctrinelor şi evenimentelor şi includeau şi alte
idei şi descoperiri de ale lui. Dar
nu s-a sugerat niciodată că inima doctrinei adventiste –cum ar fi mesajul
mondial al celor trei îngeri pe care biserica l-a aplicat doar adventiştilor,
uşa închisă care lăsa pe toată lumea afară, cele 2300 de zile, cele 70 de
săptămâni, doctrina sanctuarului, Statele Unite în profeţie, "semnul fiarei," imaginea
acestei fiare—apăruseră toate înainte în evenimente din viaţă a lui James
White.
Era atât de evidentă copierea cu numele lui Ellen
–iar informaţiile sunt atât de delicate că baza teologiei şi escatologiei
adventiste a apărut nu din viziunile şi revelaţiile lui Ellen ci din scrierile
lui James cu 16 ani înainte ca Ellen să le scrie—încât ne trebuie timp ca să
examinăm dovezile din Evenimente din viaţă.
Trebuie să ne amintim că cele patru mici volume
ale Darurilor spirituale ale lui Ellen (1858-64) au fost completate şi au
devenit cele patru volume ale Spiritului profeţiei ale lui Ellen (1870-84) şi
extinse apoi în Tragedia veacurilor a lui Ellen (1888) din lucrarea de cinci
volume din Seria Conflictul veacurilor. Deoarece
primele opt volume sunt acum iar disponibile în ediţii reproduse, oricine poate
examina toate cărţile şi să observe lucrarea ei progresivă de copiere de-a
lungul anilor. Între timp,
în acei ani, legenda lua amploare şi era „vândută” şi acceptată ca dovadă că
Dumnezeu i-a dat lui Ellen cunoştinţă exclusivă şi directă a planurilor Sale
referitoare la ceea ce se va întâmpla în viitor cu biserica Sa şi cu lumea. Comparaţiile arată că
cuvintele, propoziţiile, citatele, gândurile, ideile, structurile, paragrafele
şi chiar paginile întregi au
fost luate din cartea lui James White şi trecute în cartea lui Ellen, cu un nou
titlu—fără pic de ruşine, fără menţionare a numelui soţului ei, fără mulţumiri
pentru Uriah Smith şi J. N. Andrews, pentru munca depusă şi adevărurile
teologice ale celorlalţi.
Din păcate pentru James, el nu avea avantajul
personal al îngerilor care să verifice informaţia primită. Ellen a pretins că-l
are. Fără nici un alt intermediar, trebuia să obţină acest material din surse
umane. Dar era egal cu sarcina. În mare parte, materialul său din evenimente
din viaţă a fost luat în cea mai mare parte de la J. N. Andrews, a cărui
carete publicată în 1860, a
fost intitulată destul de interesant Cele
trei mesaje din Apocalipsa XIV, 6-12, şi mai ales mesajul celui de-al treilea
înger şi fiara cu două coarne. James,
spre deosebire de soţia lui Ellen, nici măcar nu s-a deranjat să parafrazeze –
pur şi simplu a luat materialul de la Andrews şi l-a introdus în lucrarea sa.
Fundaţia White n-a dat nici o informaţie despre
modul în care s-au simţit Andrews sau Uriah Smith când au alat tot acest
„împrumut” în numele lui Dumnezeu. Poate că faptul că erau cumnaţi, amândoi
implicaţi în lucrarea de editare de la Review, amândoi prieteni personali ai
familiei White—şi astfel capabili să stea la aceeaşi masă să-şi şlefuiască
părerile—a alinat durerea copierii lui Ellen. S-ar putea să fim tentaţi să
gândim că Ellen a format
tiparul iar James nu s-a gândit prea mult să facă la fel. Sigur, n-avea nici o
scuză că nu s-a gândit—mai ales având în vedere afirmaţia publicată în numărul
din 1864 al lui Review cu
titlul "Plagiat":
Acesta e un cuvânt folosit pentru a defini "furtul
literar," sau luarea producţiilor altora şi transmiterea lor ca fiind ale
tale.... Dorim ca părţi din Review,
sau oricare din cărţile noastre să fie publicate iar tot ceea ce cerem este să
ni se recunoască dreptul de autor..15
Examinările dovedesc că cartea
din 1860 a
lui J. N. Andrews a fost o copie exact a articolelor ui din 1851-55 din Review. Astfel James şi Ellen aveau la dispoziţie pentru lectură şi
pentru utilizare după 1855 conţinutul şi forma lucrării lui Andrew, pentru a o
introduce în propria lor lucrare: Daruri
spirituale (1858-64);Evenimente
din viaţă (1868); Spiritul profeţiei (1870-84); Schiţe din viaţa lui. . . William
Miller (1875); Tragedia veacurilor (1888).
Aceste informaţii poate că-i deranjează sau nu pe
cei care spun acum că grupul de pionieri stăteau în jurul mesei şi lucrau
împreună cu Ellen la formularea ideilor şi teologiei lor. Dar într-adevăr îi
deranjează pe aceia care au fost învăţaţi că asemenea idei şi o astfel de
teologie au avut o origine mult mai autoritară şi mai mistică decât ideile
obişnuite pe car ele cere efortul uman.
Referinţe şi note
l. John Dart, conversaţie înregistrată cu Irene
Cole. Dart, care e editor religios la Los
Angeles Times, şi a scris articolul "Plagiatul găsit în cărţile
profetului," 23 Octombrie 1980, p. l.
2. Richard P. Hines, "Cunoştinţa şi credinţa
nu pot fi amestecate" scrisori către editor (Long Beach, CA:
Press-Telegram), 11 Noiembrie 1980.
3. Pastorul AZŞ din[Florida] către John LeBaron,
Decembrie 1980.
4. Robert J Ringer, În căutarea nr. 1 (New York:
Fawcett Crest Book Co.)
5. Hines, în Long
Beach Press-Telegram, 25 Noiembrie 1980. o parte în Los Angeles Times, 23 Octombrie
1980.
6. Ellen G. White, Schiţe din viaţă (Mountain View: PPPA, 1915), p.
3-19.
7. Arthur L. White, în Supliment la ediţia
retipărită a Spiritului
profeţiei, vol. 4, p. 535-36.
8. Ellen G. Fundaţia White nu recunoaşte că Ellen White a fost influenţată de ce a
citit sau de cei din jurul ei.
9. Uniunea pastorilor din [Healdsburg], "E
doamna E. G. o plagiatoare?" [Healdsburg, CA] Enterprise, 20 Martie 1889.
10. Donald R. McAdams şi Douglas Hackleman în
articolele lor din Spectrum 10, nr. 4, p.27-41 şi 9-15.
11. Vezi Apendice, fragmente comparate pentru
capitolele 5-9.
12. Chicago
Tribune, 23 Noiembrie 1980.
13. Ibid.
14. James White, Evenimente
din viaţă în legătură cu marea mişcare adventistă Battle Creek: Steam Press a
Asociaţiei de publicare a AZŞ, 1868). Vezi primele numere din Reviews din 1851-1856 pentru articolele lui J.
N. Andrews şi Uriah Smith.
15. [Uriah Smith, ed.], "Plagiat," Review 24 (6 Septembrie 1864)
preluare de pe sursa:
