Un test pentru Eurasia (German-Foreign-Policy.com)

Ein Testlauf für Eurasien 

BERLIN / TIRASPOL / MOSCOVA – Guvernul federal [german] lansează un nou test pentru o cooperare germano-rusă, ocolind Statele Unite ale Americii. Etapa experimentului este Transnistria, o regiune secesionistă din sud-estul Europei, care s-a separat de Republica Moldova după dezintegrarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ‘90 şi care, fără a fi recunoscută, îşi susţine suveranitatea. Sunt încă staţionate în Transnistria trupe ruseşti din regiunea Moscova, considerate ca fiind un avanpost al Rusiei în sud-estul Europei. Guvernul german a iniţiat recent o schimbare fundamentală privind conflictele din Transnistria. Dacă a fost vreodată de partea Republicii Moldova în conflictul secesionist, căutând, deasemenea, să slăbească poziţia Moscovei, cerând integrarea deplină a Transnistriei, acesta este acum apropiat de poziţia acesteia [a Moscovei]. Criticii subliniază că aceasta corespunde cu atitudinea Rusiei şi consolidează poziţia Rusiei în sud-estul Europei. Berlinul şi Moscova clasifică acest caz drept un test pentru o “arhitectură de securitate” comună a UE şi a Rusiei, fără Statele Unite ale Americii.



Conflictul secesionist
Sub numele de “Transnistria” s-a separat, la începutul anilor 1990, o parte estică mai industrializată a Moldovei, care ea însăşi tocmai părăsise Uniunea Sovietică aflată în prăbuşire. Un scurt război civil s-a încheiat cu participarea soldaţilor ruşi. Regimul separatist din capitala transnistreană, Tiraspol, a persistat; cu toate acestea, recunoaşterea internaţională a Transnistriei nu a avut loc. Numai Rusia “cooperează strâns cu guvernul de la Tiraspol şi îl susţine politic, financiar, economic şi militar”, spune ferm Fundaţia Konrad Adenauer (a CDU). [1] Moldova vrea să integreze Transnistria din nou, acest lucru este încă în litigiu. O asemenea soluţie ar fi fost de neconceput, în Moldova intervenind în anul 2001 o victorie electorală zdrobitoare care a adus la putere Partidul Comunist. Şeful partidului, Vladimir Voronin, a devenit preşedinte şi a solicitat aderarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus. La acel moment chiar părea posibil, şi ar fi privat deasemenea ţara vecină, România,de influenţa occidentală, făcând-o să se orienteze mai mult spre Rusia. Influenţa germană în Moldova a fost relativ scăzută în tot deceniul trecut, comerţul bilateral a crescut nesemnificativ, a existat o cooperare la scară mică a forţelor armate în formarea ofiţerilor.


Inspectorii de frontieră
În 2005 – la scurt timp după răsturnările pro-occidentale din Georgia şi Ucraina – UE a început, cu participare germană, să încerce să pună capăt secesiunii transnistrene; cooperarea Rusiei cu forţele din Europa de Est, despre care s-a estimat iniţial că ar putea fi mai strânsă, a fost de fapt mult mai slabă. După o reorientare pro-occidentală a comuniştilor din Republica Moldova, Bruxellesul a creat EUBAM (European Commission Border Assistance Mission to the Republic of Moldova and Ukraine), o structură a UE. Aceasta controlează participarea celor 15 poliţişti şi lucrătorii vamali germani de la graniţa dintre Transnistria şi Ucraina, care vor ajuta la punerea de bariere guvernului separatist de la Tiraspol. Cu toate acestea, în cele din urmă, măsura a avut consecinţe majore, ducând la creşterea dependenţei Transnistriei faţă de Rusia. Moscova livrează – printre altele – gaze naturale la preturi preferenţiale, un bonus exclusiv pentru republicile fostei Uniuni Sovietice nerecunoscute pe plan internaţional, şi are trupe staţionate în Transnistria.



Tensiunile
În anii 2008 şi 2009, tensiunile din zonă au continuat. Ocazia a fost primul război din Georgia, din 2008, care în cele din urmă a dus la recunoaşterea a două republici georgiene separatiste (Abhazia şi Osetia de Sud) de către Moscova. Raportând la scurt timp după război, Fundaţia Heinrich Boell (Alianţa 90/Grupul Verzilor) spunea, referindu-se la elita politică din Ucraina, că este “îngrijorată de faptul că ceea ce s-a întâmplat în Georgia” – recunoaşterea pierderii a două părţi ale ţării – “s-ar putea repeta în Transnistria (…) “. [2] Al doilea motiv pentru creşterea tensiunilor a fost că în 2009 a venit la putere în Republica Moldova, cu un ajutor puternic din Vest, un guvern pro-european. Este încă la guvernare Partidul Liberal Democrat (PLDM), care acum poartă negocieri privind un acord de asociere cu UE, inclusiv de liber schimb, conform unui acord de cooperare încheiat în 2010, susţine Fundaţia Konrad Adenauer. Transnistria se temea – deasemenea, având în vedere războiul din Georgia – că Republica Moldova ar dori, în strânsă legătură cu Bruxellesul, să pună capăt litigiului secesionist cu mijloace militare, şi a solicitat desfăşurarea de trupe suplimentare ruse [3] pentru a reuşi să împiedice escaladarea evenimentelor.



Europenizarea Transnistriei
Negocierile asupra Transnistriei, în formatul “negocieri 5+2″ dintre Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina, OSCE, UE şi Statele Unite ale Americii este împotmolit de ani de zile. Cu aproximativ un an în urmă, un vorbitor la o conferinţă a Fundaţiei Heinrich Boell, a insistat că UE ar trebui să admită că “Rusia nu are iniţiativa şi nu corespunde definiţiei de iniţiator al unui conflict”. [4] În plus, UE ar trebui să sporească contactele sale directe cu Transnistria, pe măsură ce avansează “europenizarea” transnistreană. Deasemenea, ar trebui ca propaganda UE să se intensifice în regiune. În cele din urmă, aşa-numitul ajutor de dezvoltare ar trebui să fie plătit direct către Transnistria şi nu retransmis de către Republica Moldova. O cooperare mai strânsă între Bruxelles şi Tiraspol ar consolida, în special, influenţa Germaniei în Transnistria, care împreună cu Italia sunt singurii parteneri comerciali din UE ai teritoriului secesionist – având relaţii economice la un nivel redus, dar constant. Companiile transnistrene au stabilit deja de un deceniu relaţii comerciale cu Germania, există aproximativ 20 de întreprinderi mixte germano-transnistrene. Camera de Comerţ din Tiraspol a fost invitată de către Camera de Comerţ din Leipzig, ultima oară în luna septembrie 2010, la un forum de investiţii din Saxonia. Un oraş din Saxonia (Eilenburg in Nordsachsen), a încheiat chiar şi un acord de înfrăţire cu Tiraspolul, în 2002.



Arhitectura de securitate europeano-rusă
În vara anului 2010, a devenit clar la ce poate servi o cooperare mai strânsă germano-transnistreană. La acea vreme cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Medvedev s-au întâlnit la Castelul Meseberg. Ei au adoptat un memorandum (“Memorandumul Meseberg”), în care se propune construirea unei “arhitecturi de securitate” comune a UE şi a Rusiei – “dincolo de NATO şi de SUA”, după cum au remarcat criticii. [5] Un nou “Forum de Securitate” eurasiatic. Dacă Moscovei i s-ar permite să aibe un impact asupra structurilor UE, influenţa Statelor Unite ar fi eliminată. [6] Ca un test pentru un nou “Comitet Politic şi de Securitate Europeano-Rus” ar trebui să fie, în special, “ca UE şi Rusia să lucreze împreună la o soluţie pentru conflictul transnistrean (…)”, spune “Memorandumul Meseberg” germano-rus – o definiţie care a fost făcută fără consultarea cu alte ţări din UE, şi cu toate acestea, face trimitere clară la politica UE.



Ocolind SUA
Berlinul planifică deja următorii paşi. Potrivit unui document al guvernului federal, Republica Moldova şi Transnistria vor forma o federaţie, iar guvernului transnistrean ar trebui să i se admită cererea privind modificarea amendamentelor constituţionale ale Republicii Moldova. Prezenţa trupelor ruse în Transnistria, care este în număr de 1375 de militari, în conformitate cu propriul “Centru pentru Operaţiuni Internationale de Pace” al Germaniei, nu va fi criticată – o schimbare fundamentală în politica germană. Explicat critic, cu noua sa propunere făcută, Berlinul nu face altceva decât să preia practic poziţia Rusiei cu privire la conflict şi să pregătească o soluţie unilaterală, ocolind SUA. [7] De fapt, termenul de germano-rus nu se potriveşte doar în ceea ce priveşte Transnistria, ca un caz-test, ci se aplică pentru o colaborare care – în cazul în care se dovedeşte adevărată – lasă uşa deschisă pentru o altă mişcare de îndepărtare a Germaniei de cooperarea trans-atlantică.

[1] Holger Dix: Die Republik Moldau am vermeintlichen Ende eines Wahlmarathons. Neuauflage der Allianz für die europäische Integration und weiterhin unsichere Perspektive, KAS-Auslandsinformationen 2/2011
[2] Kyryl Savin: Der Russisch-georgische Krieg aus ukrainischer Perspektive, Heinrich-Böll-Stiftung 26. August 2008
[3] Alexander Tanas: Rebel Moldovan region seeks more Russian; oldn.themoscowtimes.com 27.10.2009
[4] Alyona Getmanchuk: Die EU und Konflikte in ihrer östlichen Nachbarschaft – Ein Blick aus Kiew/The EU and Conflicts in the Eastern Partnership – A view from Ukraine, Heinrich-Böll-Stiftung 16. September 2010
[5] Vladimir Socor: German Diplomacy Tilts Toward Russia On Transnistria Negotiations; Eurasia Daily Monitor 06.06.2011
[6], [7] Vladimir Socor: Meseberg Process: Germany Testing EU-Russia Security Cooperation Potential; Eurasia Daily Monitor 22.10.2010

http://www.german-foreign-policy.com/de/fulltext/58134

preluare de pe sursa: Prioritate de dreapta

Cea mai mare lovitură de spionaj

În literatura de specialitate ce include sfera spionajului, românul Mihai Caraman are un loc de cinste, fiind considerat, nu de către puţini, unul dintre marii maeştri ai acestei arte.

Demon pentru Occident, erou pentru Est în perioada Războiului Rece, acţiunea intreprinsă de Mihai Caraman şi reţeaua sa, este totodată criticată de către alţi analişti, aceştia considerând-o ca fiind ”sprijinita” şi realizată tocmai cu ajutorul celor ce ar fi trebuit a fi victime, ceea ce bineînţeles i-ar ştirbi din măreţie şi glandoare. Pentru a ne forma totuşi propria opinie este necesar să cunoaştem şirul evenimentelor.

Născut în noiembrie 1928, într-o comună din judeţul Galaţi, terminând la 22 de ani Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, urmând apoi Cursuri Speciale de Informaţii Externe la Moscova , Mihai Caraman va fi trimis ca delegat al Ambasadei României la Paris, chiar de către Mihai Gavriliuc, ofiţer KGB sub acoperire, şeful Direcţiei a I a de Informaţii Externe a Securităţii .

Va ajunge în Franţa în 1958, la 30 de ani, alături de soţia sa Maria Caraman, în vârstă de 21 de ani, ocupând funcţia de Secretar I pe probleme economice, ambasador în acea perioadă fiind Constantin Nicuţã.

Avansat în funcţie, devenit consilier, Caraman se bucură de o imensă influenţa la Bucureşti.

Drept dovadă, Victor Dumitru, ambasadorul României la Paris din 1968, este rechemat în ţară la presiunile acestuia, întrucât se pare nu dădea dovadă de puternice considerente ideologice neactionând totodată eficient în repatrierea emigranţilor români.

În ceea ce îl priveşte pe Victor Dumitru, acesta va obţine trei ani mai târziu, în 1971, permisiunea de a vizita Parisul, acolo unde va reuşi să fugă, cerând şi primind azil politic.

Despre capacităţile excepţionale de care Caraman dădea dovadă stă faptul ca în 1968 a fost chemat în ţară pentru a asigura securitatea preşedintelui Charles de Gaulle, aflat în vizită la Bucureşti.

Cum istoria e plină de umor, spionul trebuia de această dată să fie ocrotitorul victimei sale. Portretul ideologic al lui Mihai Caraman este schiţat de către Pierre Accoce şi Daniel Pouget, autorii unei celebre cărţi, tradusă şi în limba română, în care se descrie această acţiune de spionaj.

Astfel, Caraman este descris ca un adevărat marxist, credinţă ce se datorazã se pare unor traume psihologice avute în perioada copilăriei, atunci când Mişcarea Legionară era în apogeul violenţelor socio-politice exercitate, ceea ce l-a făcut să creadă în comunism.


Acţiune şi Strategie

Trimis în 1958 ca diplomat, provenit din Est într-o ţară occidentală, în plin Război Rece, Caraman ajunge totuşi în Paris într-un moment propice, atenţiile fiind îndreptate asupra situaţiei socio-econmice pe care Franţa o traversa şi mai ales asupra problemelor legate de războiul din Algeria. Obiectivele sale, două la număr, erau însă bine stabilite.

Astfel, in primul rand acesta viza controlarea cercurilor de emigranţi ostili Bucureştiului, şi încercarea de a-i repatria pe cei mai importanţi dintre aceştia, în special savanţii. În acest caz, printre cele mai importante reușite se număra cea a lui Henri Coandă. Cel de al doilea obiectiv viza spionajul pentru Moscova, prin obţinerea a cât mai multor informaţii de interes geostrategic ale N.A.T.O.

Trebuie spus că în acest sens, Securitatea colabora direct cu KGB-ul, ambele beneficiind de rapoartele trimise de reţeaua Caraman, toate documentele fiind trimise la Bucureşti (unde se copiau) iar mai apoi către Moscova, în timp ce ordinele către Caraman, ajungeau de la Moscova via Bucureşti. Această colaborare, slăbea şi mai mult atenţia D.S.T.-ului (Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului) - contraspionajul francez, care vedea ca principali inamici ţări precum Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Cehia, mai puţin însă România, sora latină mai mică, şi ţara din blocul răsăritean mai puţin independentă de Moscova.

Caraman a reuşit să creeze în perioada 1958-1969 o adevărată reţea, bazată pe coruperea şi folosirea unor înalţi funcţionari, penetrând structuri precum N.A.T.O., Poliţia Franceză, Ministerul Finanţelor şi cel de Externe al Franţei, ajungând până la ambasada acestui stat de la Washington. Studiind profilele pshio-sociale ale celor ce vor deveni informatori, manipulându-i mai apoi, Caraman şi subalternii săi vor realiza o adevărată reţea, a cărei desfăşurare este demnă de un mare film, nelipsind scene de amor, filaj sau şantaj.

În acest sens, este normal să amintim şi ceilalţi membri cunoscuti ai reţelei, spioni români, aflaţi sub acoperire diplomatică la Paris: Căpitanul Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris).

Primul agent racolat de către Mihai Caraman va fi Robert Van de Wielhe, pe care îl va întâlni 1960 cu ocazia unui dineu oficial. Conexiunile lui Van de Wielhe în zona politicului, şi personalitatea acestuia îl vor face să devină interesant pentru Caraman, care după mai multe întrevederi între cei doi, va înştiinţa: “Şef Antenă Paris către Direcţia Generală.-Reperare eventual obiectiv SI.

Propun deschidere dosar. Subiectul va purta numele de cod Nina. Încheiat”. Alte trimiteri îl catalogau pe Van de Wielhe ca fiind leneş, lipsit de patriotism, cu tendinţe nevrotice, coeficient de inteligenţă ridicat, provenit dintr-o familie bogată, cu o copilărie dificilă, adolescenţă agitată, foarte sensibil la bani. În desele întâlniri dintre cei doi, Caraman aducea în discuţie apropierea şi conlucrarea Estului cu Vestul şi rolul pe care Franţa al putea să îl aibă, iar o eventuală colaborare cu România în acest sens nu ar reprezenta niciodată o trădare, ţinând mai ales cont că Bucureştiul nu era în cele mai bune relaţii cu Moscova.

În cele din urma, o altă trimitere a lui Caraman, redată de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, anunţa: “Şef Antenă Paris către Direactia Generală.-Nina obiectiv SI confirmat. Este funcţionar la N.A.T.O.

Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documente emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la cele clasate cosmice. Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare. Am declanşat explorare identitate şi comportament”.

Rolul lui Van de Wielhe va fi uriaş în realizarea celei mai mari lovituri de spionaj din istoria N.A.T.O., furnizând 60 de dosare, dintre care 16 ultrasecrete (cosmice) printre care informaţii privind logistica N.A.T.O. pentru pace şi război, bugetele militare ale Aliaţilor, sau sistemul de alarmă N.A.T.O.

Importanţa acestuia este dovedită de către propunerile lui Caraman care îi oferă un sejur pe litoralul românesc sau posibilitatea de a deveni angajat oficial al Securităţii, beneficiind de un salariu lunar de 10 000 de franci.

Aceste propuneri sunt refuzate, iar Van de Wielhe îşi va da demisia în 1961, fie pentru a scăpa de presiunile lui Caraman, fie la sfatul acestuia pentru a nu atrage atenţia şi a recruta alţi agenţi pe baza cunoştinţelor sale, variantă mult mai viabilă se pare, ajutându-l pe Caraman să îşi lărgească reţeaua, prin racolarea lui Francis Roussilhe, Sylvie X, Pierre X şi a turcului Emre.

O poveste interesantă, dar şi un eşec în acelaşi timp este dată de încercarea de racolare a Doamnei B., aceasta fiind-ui propusă lui Caraman, tot de către Van de Wielhe. Ştiind că femeia doreşte să vândă un tablou, Caraman îi va face câteva vizite scurte, o va studia, se va apropia de ea, cumpărând în final obiectul de artă, moment în care o va şi seduce. La un timp relativ scurt, în care Caraman nu mai dă nici un semn de viaţă, Van de Wielhe o contactează pe Doamnă B. transmiţându-i acesteia că ar putea câştiga foarte mulţi bani dacă ar a ”ajuta” România.

Se pare că de data aceasta Caraman s-a înşelat în conturarea profilului psihologic al acestei femei, întrucât imediat v-a contacta D.S.T.-ul, fapt ce a dus la filarea lui Van de Wielhe între decembrie 1962 şi ianuarie 1963 şi arestarea acestuia pentru trei zile, fiind eliberat în final pentru lipsă de probe. Un lucru este interesant totuşi: Caraman a ştiut încă de la bun început de întrevederea D.S.T.-ului cu Doamna B (căci a urmarit-o tot timpul) a ştiut mai mult ca sigur că şi el se află în vizorul autorităţilor franceze, şi totuşi acceptă să se întâlnească cu Van de Wielhe la doar 16 zile dupa ce acesta iese din arest.

Aflaţi într-o cafenea publică, Van de Wielhe începe a-i povesti lui Caraman cele întâmplate, însă aici românul ştiind că sunt ascultaţi îşi joacă rolul excepţional: se face că nu înţelege absolute nimic şi se ridică de la masă. Van de Wielhe este arestat la ieşirea din cafenea, acuzat de încălcarea articolelor 75 şi 78 din Codul Penal ce făceau referire la divulgarea de informaţii. Va fi închis o lună, apoi judecat primind o condamnare de 1 an cu suspendare.

Atenţia presei şi mai ales a serviciilor va fi iară distrasă de la aceste evenimente, concentrându-se asupra unui atentat ce tocmai avusese loc împotrivă lui de Gaulle. După 6 luni de filaj, Caraman şi Van de Wielhe vor ieşi se pare din vizorul D.S.T.-ului.

Francis Roussilhe, coleg cu Van de Wielhe la N.A.T.O. a ocupat mai multe funcţii în cadrul acestei instituţii, fiind chiar avansat pentru ajutorul oferit în deconspirarea unui jurnalist italian ce spiona pentru cehi. Intrat în contact cu Caraman, acesta este manipulat de către român, chiar şi sub pretextul conform căruia România ar fi foarte intersata dacă ar putea avea acces la documente secrete, pentru a cunoaşte interesul Vestului în situaţia în care ţara noastră s-ar desprinde total de sovietici.

Aici trebuie să facem o paranteză şi să stabilim faptul că toţi agenţii manipulaţi de Caraman s-au pretat de fapt banilor şi avantajelor materiale obtiunute, mai puţin datorită unor ideologii sau viziuni politice, sau într-un singur caz, au cedat datorită pasiunii şi a iubirii. În 1962 când Francis Roussilhe ocupă deja funcţia de documentarist livrează primul dosar privind modalităţi de conservare a alimentelor. Aparent fără importanţă, documentul era mai mult un gest faţă de prietenul sau român, ce de fapt îl testa şi analiza. Va continua să ofere de-a lungul timpului informaţii din ce în ce mai importante, în schimbul a frumoase sume de bani chiar şi după anul 1967, moment în care sediul N.A.T.O. se mută de la Paris la Bruxelles. Printre documente se aflau buletine interne, informaţii privind şedinţele secrete, bilanţuri financiare sau informaţii privind logistica militară a Alianţei.

Spionajul lui Roussilhe va continuă şi la Bruxelles, chiar sub aceeaşi formă, aducând microfilme ale documentelor ce ar fi trebuit arse. Postura sa, îi dădea posibilitatea de a le păstra şi pasa mai departe. Însă totdeaua acţiunea avea loc pe teritoriul francez. Roussilhe trecea microfilmele în cadrul controalelor vamale ascunse într-o batistă din buzunar, fapt ce nu îi era deloc greu, ţinând cont mai ales de funcţia deţinută.

O altă sursă importantă era funcţionarul turc Imre, ce a sustras fotografiind numeroase dosare importante din cadrul N.A.T.O., cooperând odată cu mutarea sa în Belgia prin intermediul lui Mihail Tincu, care bineînţeles lucra la Ambasada României din Bruxelles. Pierre X, un alt pion important pe această tablă de şah, funcţionar al Ministerului de Externe francez, expus dorinţei de avansare socială, este abordat în 1964 de către Constantin Mirea şi exploatat din 1965. Întâlnirea sa cu Mirea avea loc în restaurante, cei doi aşezându-se lângă mese apropiate. Pierre aşeza valiza lângă mese, Mirea o ridica, se ducea la baie, fotografia documentele, apoi aşeza servieta la loc.

Sylvie X, funcţionar al Ministerului de Finanţe francez, intră în joc în 1964, atunci când Mihail Simula o abordează în timpul unui cocktail organizat de U.N.E.S.C.O. Îndrăgostită de acesta, va începe din 1965 să ofere informaţii privind analize economice sau activităţi petroliere ale companiilor şi statului francez, până în 1967 când nu va mai reprezenta o sursă interesantă, moment în care Simula dispare.

Nedorind să înţeleagă că a fost trădată, începe să facă presiuni asupra Ambasadei române pentru a afla ce s-a întâmplat cu “iubitul” ei. În acel moment Sylvie reprezenta o reală ameninţare, însă alegerea lui Caraman nu este de a o elimina (aşa cum probabil alţii ar fi procedat) ci de a o controla, prin intermediul lui Mihail Georgescu.

Povestea lui Pierre Rocherou este o adevărată telenovelă. Intrat în vizorul lui Caraman încă de când era elev la Ėcole Nationale d’Administration, pe care o va absolvi în 1963, acesta va reprezenta o adevărată mînă de aur. Detaşat de către Ministerul de Externe francez la Washington, Rocherou va primi nume de cod Jean, în dosarul deschis de Caraman.

Înainte cu o săptămâna ca francezul să ajungă în capitala Statelor Unite, Securitatea îl trimite pe Victor Dorobanţu ca ataşat al Ambasadei române, tocmai cu scopul de a-l avea în vedere pe Rocherou. În această privinţă, agentul român scria: “Jean subiect foarte receptiv dar plin de sine. Îşi închipuie că poate juca un rol politic important în apropierea dintre ţările noastre ”. Într-o altă notă remarca: “Jean are probleme financiare, pare foarte sensibil la cadouri mărunte”

Cu alte cuvinte, Rocherou reprezenta profilul ideal. Studierea sa a durat până în 1965, perioadă în care românul i-a împrumutat numeroase sume de bani. Adevărata dramă începe când francezul se îndrăgosteşte de o mulatră, deoarece un posibil mariaj i-ar fi încheiat cariera diplomatică. Dumitru se dovedeşte a fi un adevărat prieten atunci când oferă o importantă sumă de bani pentru ca femeia să poată face un avort în Bucureşti. Nu a durat mult până a început exploatarea de informaţii privind misiunile Franţei la Washington şi N.A.T.O.

Se pare însă că Rocherou nu se simţea foarte confortabil, decizând ca în 1967 să păstreze cel de al doilea copil, şi şã demareze mariajul cu cea pe care o iubea. Surprinzător pentru el, diplomatul român se bucură în momentul când acesta a fost rechemat în Franţa. Hărţuirea sa va continua, mai alesdatoritã faptului că i-a fost repartizat un post onorabil în cadrul Băncii Mondiale, însă se pare că Rocherou nu s-a simţit deloc confortabil, refuzând apoi posturi mult mai importante, precum cel de membru al Cabinetului Secretariatului General al O.N.U.

O.C.D.E. a fost penetrat prin intermediul lui Klaus Edelman, membru al delegaţiei austriece. Această acţiune de care s-a ocupat în special Iacobescu, s-a realizat prin intermediul unui şantaj realizat ca urmare a unor fotografii compromiţătoare, făcute se pare într-o seară în care victima era beată. Exploatarea lui Edelman a durat 56 de luni, perioadă în care acesta a livrat peste 155 de dosare, în schimbul unei sume relative modice, aproximativ 15. 000 de franci.

Poliţia Franceză nu a scăpat nici ea atenţiei reţelei.

Întrucât reprezenta un interes ridicat, mai ales asupra rolului social pe care îl joacă, această instituţie a fost penetrată prin coruperea lui Gėrard Gautheriu, ce a furnizat mai multe informaţii, între 1967-1969, privind organizarea poliţiei pariziene, fapt ce a sporit totodată eficacitatea reţelei.

Cele mai puţine detalii privind manipualarea şi exploatarea informaţiilor le avem în cazul colonelului Charles de la Salle, care s-a sinucis după ce a fost deconspirat. Ştim totuşi că acesta a oferit informaţii privind aviaţia N.A.T.O şi cea franceză, dar şi detalii importante în legătură cu nava spaţială franceză.

Căderea reţelei Caraman se datorează trădării Căpitanului Iacobescu, care cere în 1969 azil politic Ambasadei Marii Britanii de la Paris, în schimbul confesiunii sale. Oficial se pare că Iacobescu se temea că deconspirarea va avea loc oricum, ca urmare a arestării deja în acel moment a lui Imre, a trădării unui important agent K.G.B. şi mai ales ca urmare a filajului intens al D.S.T.-ului asupra ambasadei române.

Totuşi, chiar dacă ar fi fost deconspiraţi, Iacobescu ca şi ceilalţi ar fi beneficiat de imunitate diplomatică, neputând fi arestaţi, ci doar trimişi în România, lucru care s-a şi întâmplat cu restul reţelei.

În ceea ce priveşte agentul K.G.B., este vorba despre Evgheni Evghenevici Runge, locotenent-colonel a cărei funcţie era de organizare a unei divizii K.G.B în Europa.

Şi el ca şi Caraman, trebuia să creeze o structură care să penetreze sistemul informaţional al Occidentului. Runge primeşte azil politic împreună cu soţia sa Valentine şi fiul Andreiev în vârstă de numai 8 ani, iar printre informaţiile oferite în timpul interogatoriului, rusul a mărturisit că există o cârtiţa în interiorul N.A.T.O., controlată din Franţa, ce are drept scop oferirea de informaţii financiare privind Alianţa.

În urma unui filaj, Imre este reţinut în timp ce oferea microfilme unui diplomata român, Mihai Tincu. Aceste fapte, şi mărturisirile lui Iacobescu au făcut ca reţeaua să cadă apoi ca un joc de domino.

Van de Wielhe va fi condamnat la 8 ani de închisoare, Roussilhe va primi o condamnare de 20 de ani, iar Rocherou va fi condamnat la 3 ani cu suspendare. Imre şi Edelman vor cere să fie judecăţi în ţările natale, în timp ce Pierre X, paradoxal, nu va primi nici o pedeapsă.

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Caraman acesta a fost avansat în diferite posturi în Securitate, în perioada 1973-1979, fiind trecut apoi în rezervă, mai ales ca urmare a trădării lui Pacepa şi a creşterii sentimentelor antimoscovite ale lui Ceauşescu.

Pentru meritele sale, Caraman a fost decorat cu grad de Căpitan de către K.G.B. , fiind mai apoi numit în 1990 adjunct al Ministerului Apărării naţionale, iar mai apoi, tot în 1990, pe 9 aprilie, primul director al S.I.E.

Şi-a dat demisia, la scurt timp tocmai ca urmare a dezaprobului N.A.T.O., România manifestându-şi interesul de a deveni membru al Alianţei.


Reflexii

Succesul acestei acţiuni de spionaj a durat până în 1969, moment în care francezii îşi alegeau al 19-lea preşedinte, punându-l în fruntea statului pe Georges Pompidou.

Nu putem face această analiză dacă nu luăm în calcul situaţia politică din Franţa acelor vremuri.

Înaintea lui Pompidou, statul era condus de către Charles de Gaulle, important om politic în a cărui viziune Franţa trebuia să îşi reconstruiască locul în cadrul relaţiilor internaţionale, fiind necesară astfel ieşirea acesteia de sub tutele Statelor Unite şi implicit a Alianţei Nord Atlantice.

Pentru de Gaulle, U.R.S.S. nu mai reprezenta o ameninţare, iar o alianţă politico-economică, între Franţa şi Germania, acceptată şi de către ruşi ar fi dus ţara acolo unde crede el, ar trebui să fie.

Ba mai mult, în 1967 Lėon Uris, publică în Statele Unite o carte ce face referire la “Afacerea Topaz”, bazată se pare pe relatările unui ofiţer dezertor din serviciile secrete franceze, Philippe Thyraud de Vosjoli.

Conform acestuia, U.R.S.S.-ul deţinea în Franţa lui de Gaulle, ca şi în alte state, un număr mare de de agenţi de influenţă situaţi la nivel înalt. Chiar în cercul restrâns al lui de Gaulle, se pare ce se află un astfel de personaj.

Un lucru este cert însă, relaţia Franţei cu Alianţa Nord Atlantică se înrăutăţeşte, Franţa se desprinzându-se de organizaţia militară a N.A.T.O. căpătând un statut aparte. Aceste relaţii tensionate vor duce la mutarea sediului general la Bruxelles.

În condiţiile date este foarte posibil ca reţeaua română să fi fost, dacă nu sprijinită, măcar nu încurcată de către D.S.T.-ul francez.

Se pot ridica semne de întrebare cum după arestarea lui Van de Wielhe din 1963, Caraman şi subalternii săi s-ar fi putut mişca aşa de lejer?

Dacă această situaţie plauzibilă este una reală, este foarte posibil ca reţeaua să fi fost supusă aşa numitei acţiuni ”deception”, chiar de către liderii N.A.T.O. sau S.U.A., care ar fi putut demasca din timp reţeaua, dar lăsând astfel să curgă informaţii pentru a intoxica adversarul, sau pentru a-i demonstra rolul defensiv al Alianţei.


preluare de pe sursa: Articole.org

Societatea supravegheată

Guvernele si agentiile subordonate acestora din SUA si China, elogiaza beneficiile cipurilor de identificare prin unde radio (RFID), datorita abilitatii acestora de a localiza, monitoriza si a aduna date personale despre fiecare individ si deci, de a tine populatia sub control.


Noi amenintari la adresa vietii private si a drepturilor civile

Daca incorporarea datelor personale intr-un RFID (dispozitiv de identificare prin intermediul undelor radio) implantat intr-un pasaport sau intr-un permis de conducere vi se poate parea o alternativa „inteligenta“ la cozile nesfarsite de la aeroport sau la intrebarile deranjante ale personalului de securitate din diverse zone, va sfatuim sa va mai ganditi.

Inca din anii ’90, sustinatorii corporatiilor au laudat „beneficiile“ acestor transmitatoare, prezentandu-le drept un mijloc „comod“ si „ieftin“ de a eticheta diverse produse, unul ce va „revolutiona“ modul de administrare a marfurilor si va contribui la prevenirea furturilor.

Intr-adevar, toate obiectele, de la servetelele de hartie pana la papuci, animale de companie si lenjerie de corp, a fost „etichetate“ cu cipuri. Iar „economiile“ realizate astfel vor deveni „beneficii“ pentru consumatori.

Etichetele RFID sunt mici cipuri, cu o antena in miniatura, care pot fi fixate sau implantate in interiorul diverselor obiecte, inclusiv a fiintelor umane.

Cipul RFID contine un „Cod Electronic de Articol (Produs)“ care poate fi „citit“ atunci cand un cititor RFID emite un semnal radio. Cipurile se impart in doua categorii: pasive si active.

O eticheta „pasiva“ nu contine o baterie si distanta de la care poate fi citita este variabila, de la mai putin de 2,5 cm pana la 6,1 sau chiar 9,14 m.

Pe de alta parte, o eticheta „activa“ contine o baterie si distanta de la care poate fi citita este mult mai mare.

Datele continute intr-o eticheta „activa“ pot fi trimise direct intr-un computer, realizandu-se astfel un inventar sau o supraveghere.

Asa cum au declarat organizatiile Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering (CASPIAN) impreuna cu American Civil Liberties Union (ACLU), Electronic Frontier Foundation (EFF) si Electronic Privacy Information Center (EPIC) in anul 2003 intr-o declaratie comuna:

„Cipurile RFID ameninta dreptul cumparatorilor la viata privata, reduc sau chiar elimina anonimatul consumatorilor si ameninta libertatile civililor“ (Comunicat cu privire la utilizarea dispozitivelor RFID la etichetarea produselor, Privacy Rights Clearinghouse, 14 noiembrie 2003, http://w2.eff.org/Privacy/ Surveillance/RFID/rfid_position_statement.php).

Asa cum au observat si aceste organizatii: „In timp ce exista si beneficii ale utilizarii dispozitivelor RFID, anumite atribute ale acestei tehnologi pot fi utilizate in moduri ce reprezinta o amenintare directa la adresa libertatilor civile si la o viata privata:


• Ascunderea etichetelor RFID.

Etichetele RFID pot fi incastrate in obiecte si documente, fara ca individul care cumpara acel produs sa stie de existenta lor.
O unda radio poate trece usor printr-o tesatura, plastic sau alte materiale; este perfect posibila citirea unei etichete RFID ascunsa intr-o captuseala sau atasata pe obiecte continute intr-o geanta, sacosa, etc.

• Cod de identificare unic pentru toate obiectele din intreaga lume
Codul Electronic de Produs permite ca fiecare obiect de pe fata pamantului sa detina un cod unic.
Utilizarea unor coduri unice poate duce la crearea unui sistem global de contorizare (supraveghere) in cadrul caruia fiecare obiect este identificat si pus in legatura cu cumparatorul sau detinatorul lui in momentul in care este vandut sau transferat

• Acumularea masiva de informatii.
Utilizarea dispozitivelor RFID necesita crearea unei baze de date masive care sa contina datele unice ale fiecarei etichete.
Aceste inregistrari pot fi puse in legatura cu datele personale de identificare, tinand mai ales cont de faptul ca memoria computerelor si capacitatea lor de procesare se extind pe zi ce trece.

• Dispozitive de citire ascunse.
Etichetele RFID pot fi citite de la distanta, de dispozitive de citire nu neaparat vizibile, ce pot fi incorporate intr-un mod aproape invizibil in aproape orice loc public.
Dispozitive de citire ascunse au fost deja incastrate in mod experimental in dalele pardoselii, in covoare, in cadrele usilor, in rafturile magazinelor si la ghisee, devenind astfel imposibil pentru un cumparator sa stie daca a fost sau nu „scanat“.

• Supravegherea individului si colectarea unor date personale
Daca identitatea personala este pusa in legatura cu codurile unice ale unor etichete RFID, indivizii pot fi monitorizati si se pot obtine date personale despre ei, fara ca acestia sa stie si fara sa li se ceara acordul cu privire la astfel de actiuni.
De exemplu, o eticheta RFID incastrata intr-un pantof poate servi pur si simplu ca mijloc de identificare a persoanei care poarta acei pantofi.
Chiar si daca informatia obtinuta astfel este generica, identificarea articolelor pe care oamenii le poarta sau le imbraca ii poate asocia cu diverse evenimente particulare, cum ar fi de exemplu un miting politic.“



Securitatea statului

Pe masura ce statul politienesc corporatist isi dezvaluie tot mai mult tentaculele in SUA, nu ar trebui sa ne mire faptul ca birocratii ce se ocupa cu securitatea ridica in slavi „beneficiile“ dispozitivelor RFID, in ceea ce priveste „securitatea statului“.

Nu trebuie sa fi un geniu sa intelegi ca atunci cand faci legatura dintre acestea si masivele baze de date comerciale, cat si bazele de date intocmite de cele 16 agentii de informatii diferite – cum ar fi de exemplu Terrorist Identities Datamart Environment (TIDE), agentie ce hraneste monstruosul sistem guvernamental de supraveghere cu numele celor suspectati de „terorism“ – arhitectura unui vast proiect totalitar a ajuns din stadiul de idee, pe strazi, in realitatea de zi cu zi.

Asa cum s-a putut vedea si in cadrul reprimarii protestelor pasnice de la Conventia Republicana Nationala din St. Paul, Minnesota, strategia „razboiului preemptiv“ a inceput deja sa fie aplicata. (Tom Eley, RNC in doua orase: opt protestatari au fost acuzati de terorism in baza a Patriot Act, WSWS, 6 septembrie 2008, http://www.wsws.org/articles/2008/sep2008/poli-s06.shtml)



RFID, AIM si biometria

Dispozitivele RFID sunt comparate cu codurile de bare de pe produsele de larg consum, dar ceea ce promoterii industriali cum ar fi de exemplu Association for Automatic Identification and Mobility (AAIM) uita sa mentioneze in cadrul propagandei pe care o fac dispozitivelor RFID este ca informatia care este inmagazinata intr-un pasaport sau carnet de conducere poate fi cu usurinta furata de catre orice persoana care detine un dispozitiv de citire (vanzatori, agenti de securitate, criminali, etc.) fara macar ca detinatorul sa stie ca este monitorizat si ca informatie aflata in deplina „siguranta“ este de fapt furata.

Conform unei prezentari de pe site-ul AAIM: „Tehnologiile de Identificare Automata si Mobilitate“
(Automatic Identification and Mobility – AIM) sunt o familie de tehnologii diferite ce au toate un scop comun, acela de a identifica, monitoriza, inregistra, inmagazina si comunica informatii esentiale de natura personala, informatii legate de produse sau informatii necesare in cadrul unei companii.

In cele mai multe cazuri, tehnologiile AIM reprezinta partea frontala a programelor de securitate ale unei firme, avand rolul de a colectiona rapid si sigur o serie de informatii“ (AAIM, http://www.aimglobal.org/ technologies/).

In cadrul acestei „familii de tehnologii“, multe au potentialul de a fi utilizate in moduri complet diferite; adica, aceeasi tehnologie care poate monitoriza un palet de bauturi racoritoare poate de asemenea fi folosita pentru monitorizarea unui om.

Intr-adevar, AAIM face reclama biometricii drept o „metoda automata de recunoastere a unei persoane pe baza unor caracteristici fiziologice sau comportamentale“. Acest lucru este foarte important, din moment ce „nevoia folosirii metodelor biometrice se face simtita intr-o multime de state, in cadrul administratiilor locale, in cadrul armatei si in cadrul firmelor private.“

Cand sunt folosite individual sau impreuna cu dispozitivele RFID, tehnologiile biometrice sunt „programate sa patrunda in aproape toate aspectele economiei si a vietii de zi cu zi.“ (AAIM, http://www.aimglobal.org/ technologies/biometrics). Halal „revolutie“.



„Unitatea de monitorizare individuala“ IBM

Industria a primit un puternic imbold din partea statului cand Serviciul Administrativ Guvernamental a emis un memorandum in decembrie 2004, care indemna conducatorii tuturor agentiilor federale „sa analizeze actiunile ce pot fi intreprinse pentru ca industria RFID sa avanseze“. (http://www.spychips.com/ press-releases/gsa-document.html). Un exemplu de spirit „inventiv“ capitalist sau o alta invazie insidioasa a vietii noastre private?

In anul 2006, IBM a obtinut un patent care va fi folosit pentru monitorizarea si obtinerea de informatii despre un consumator, pe masura ce acesta se deplaseaza printr-un magazin, chiar daca accesul la bazele de date comerciale este strict limitat.

Cand vine insa vorba de supravegherea si obtinerea de informatii despre un grup de oameni – de exemplu pentru a fi exterminati in masa la comanda nazistilor – concernul IBM are o pozitie unica.

In uimitoarea lucrare publicata in anul 2001 de jurnalistul de investigatie Edwin Black, numita „IBM si Holocaustul“, sunt explorate tehnologiile ce au contribuit la masacrarea a atat de multi evrei, comunisti, tigani si homosexuali.

Autorul arata cum incepand din 1933, concernul IBM si sucursalele sale au creat „solutii“ tehnologice care au ajutat la identificarea persoanelor „indezirabile“ pentru a li se putea confisca rapid si eficient bunurile, a fi deportati, dusi la munca silnica si in cele din urma ucisi. („IBM and the Holocaust: The Strategic Alliance between Nazi Germany and America’s Most Powerful Corporation“, Crown, New York, 2001, pp. 7-8, extrase din aceasta puteti gasi la: http://www.ibmandtheholocaust.com/ excerpts.php)

Acesta este un cumplit ecou al regimului politienesc ce a fost pus in scena in zilele noastre impotriva musulmanilor si a „extremistilor“ de stanga de coruptul regim politic al lui Bush, in „exaltata“ sa incercare de a face ca America sa fie „in siguranta“, urmand astfel si mai departe obiectivul capitalist si imperialist al unei dominatii globale.

Asa cum observa si analistul pe probleme de securitate si viata privata, Katherine Albrecht in descrierea patentului IBM de Identificare si monitorizare a persoanelor prin intermediul utilizarii unor etichete RFID in interiorul magazinelor: „Acesta descrie intr-un mod sec, potentialul dispozitivelor RFID de a asigura o buna monitorizare, intr-o lume in care dispozitive de citire RFID (cuplate la o retea), numite «unitati de supraveghere a persoanelor» vor fi incorporate practic pretutindeni – in magazine, aeroporturi, trenuri, statii de autobuze, lifturi, avioane, arene sportive, teatre, muzee – pentru a supraveghea indeaproape miscarile oamenilor“ (How RFID Tags Could Be Used to Track Unsuspecting People, Scientific American, august 2008, http://www. sciam.com/article.cfm?id=how-rfid-tagscould- be-used)

Conform patentului citat de Albrecht, pe masura ce un individ se deplaseaza printr-un magazin sau printr-un oras: „Un cititor RFID … scaneaza dispozitivul RFID aflat asupra persoanei ce se doreste a fi monitorizata… Pe masura ce aceasta persoana se deplaseaza prin magazin, diverse dispozitive de citire a etichetelor RFID, plasate peste tot in magazin preiau semnalele radio provenite de la dispozitivul RFID aflat asupra persoanei, astfel ca miscarile acesteia sunt monitorizate pe baza acestor detectii…«Unitatile de supraveghere a persoanelor» pot inregistra diversele locuri pe care persoana in cauza le-a vizitat, cat si timpul petrecut acolo“.

Chiar si in situatia in care nu sunt stocate in eticheta RFID nici un fel de informatii private, acest lucru nu constituie o problema, explica IBM, deoarece „aceste informatii personale vor fi obtinute atunci cand persoana in cauza isi utilizeaza cartea de credit“. Asa cum subliniaza si Albrecht, legatura dintre un cod RFID unic si identitatea unei persoane „trebuie sa fie realizata doar o singura data pentru ca si cardul sa serveasca ulterior drept un indiciu pentru identitatea persoanei“.



Supravegherea populatiei in China si in SUA

Daca partenerul cel mai important al Americii in domeniul comertului si uneori rivalul geopolitic in lupta pentru acapararea resurselor lumii – China, ne poate oferi o indicatie in privinta directiei in care vor evolua in viitorul apropiat tehnologiile de supraveghere datorita „miracolului pietei“, atunci cortina drepturilor individuale si a dreptului la viata privata va disparea curand. Albrecht scrie:

„De exemplu, cardurile de identitate din China contin o cantitate de informatii private pe care cea mai mare parte a oamenilor ar considera-o socanta, incluzand aici: trecutul medical, ocupatia, religia, etnia si chiar si numele si numarul de telefon al angajatorului detinatorului de card.

Ceea ce este si mai amenintator, este faptul ca aceste carduri reprezinta doar o componenta dintr-un proiect mai mare, ce urmareste in final supravegherea intregului teritoriu al Chinei, utilizandu-se in acest sens cele mai avansate tehnologii existente la ora actuala.

Michael Lin, vicepresedinte la China Public Security Technology, o companie privata ce furnizeaza carduri RFID pentru acest program, a descris fara sovaiala pentru publicatia New York Times aceste carduri drept «o cale prin care guvernul va putea sa controleze populatia in viitor». Si chiar daca guvernele nu vor utiliza imensul potential de supraveghere pe care il prezinta noile carduri de identitate dotate cu dispozitive RFID, exista deja dovezi clare care arata ca diverse corporatii vor face acest lucru“.

Nu sunt de acord cu Albrecht intr-un singur punct: guvernele, in particular marile corporatii, cu siguranta vor utiliza imensul potential de supraveghere a populatiei, pe care il ofera dispozitivele de tip RFID.

De exemplu, in martie 2005, Senate Republican High Tech Task Force, a laudat posibilele aplicatii ale dispozitivelor RFID, considerandu-le drept „noi tehnologii, extrem de interesante“, ce „promit foarte mult pentru economia americana“.

In acest spirit, ei au declarat ca vor „proteja“ tehnologiile RFID de diversele reglementari si legislatii (http:// republican.senate.gov/httf/)

In conditiile in care se contureaza o mare criza economica, un numar tot mai mare de someri, datorii ametitoare, prabusirea pietelor financiare si continuarea razboaielor de ocupatie din Irak si Afganistan, imperialismul american, in incercarea de proptire a imperiului ce e pe cale sa se prabuseasca, va continua sa utilizeze metodele totalitare de guvernare, pe care le-a introdus in „razboiul impotriva terorii“. Introducerea pasapoartelor si a carnetelor de conducere dotate cu dispozitive RFID, ce au ca scop supravegherea populatiei si reprimarea politica a populatiei americane, este doar o urmare a acestui fapt.
Infocrestin

preluare de pe sursa: http://piatza.net/societatea-supravegheata/

Tehnologia RFID

RFID (Radio-frequency Identification- Identificarea prin Radio Frecventa) este, conform Wikipedia, o metoda de indentificare automata ce se bazeaza pe inmagazinarea si transmiterea de date utilizand un dispozitiv de emisie-receptie numit RFID.

Un dispozitiv RFID este un obiect care se poate atasa sau incorpora intr-un produs, animal sau persoana, cu scopul de a fi indentificabil prin unde radio. Dispozitivul pe care se bazeaza RFID contine un cip silicon si o antena.

Exista RFID pasive (ce nu au nevoie de o sursa interna de energie) si active (cu propria sursa de energie interna). RFID este, practic, un sistem de identificare asemanator tehnologiei cu cod de bare.

Tehnologia RFID a fost inventata acum peste 60 de ani, dar a inceput sa fie din ce in ce mai folosita si in Europa, pe scara larga in ultimii ani, atat de firme private in special pentru etichetarea produselor, dar si de guverne care introduc taguri RFID in documentele de identificare (pasapoarte, carte de identitate, etc.)

Conform estimarilor Comisiei Europene, peste 600 de milioane de taguri RFID au fost vandute in 2005, iar estimarile arata ca in 2016 ar putea fi vandute de 450 de ori mai multe. Valoarea intregii piete a RFID (incluzand sistemele si serviciile) in UE a fost de 2.2 miliarde de euro si ea ar putea ajunge la 20.8 miliarde de euro in numai 10 ani.

In aceste conditii sunt de inteles activitatile desfasurate de Comisia Europeana, lansate la CEBIT in 2006, care au cuprins o serie de intalniri privind aplicatiile RFID, reactia consumatorilor, standarde si interoperabilitate, dar si eventuale cerinte de management al spectrului de radio-frecvente. Exista insa si cateva controverse legate de cipurile RFID si care se axeaza pe cateva categorii cheie.


Securitatea RFID

Lipsa securitatii in tagurile RFID a fost deseori subiectul conferintelor specialistilor in securitate, ei fiind contrazisi de fiecare data de producatorii de taguri RFID care sustin ca aceste probleme au fost deja depasite. In martie 2006, in cadrul conferintei RSA din San Jose, Adi Shamir a aratat ca se pot depasi mecanismele de securitate in tagurile RFID prin trimiterea unei parole gresite catre un tag de 8 biti care ar rezulta in utilizarea de energie suplimentara.

Industria a replicat ca deja exista cipuri cu securitate pe 32 de biti, care ar mari numarul de optiuni la o parola de la 256 la 4 miliarde.

In aprilie 2006 cercetatorii Melanie Rieback si Patrick Simpson, impreuna cu Andy Tanenbaum, de la Univesitatea Libera din Amsterdam, au dovedit posibilitatea de a introduce virusi in tagurile RFID.

Iar in acelasi an un expert de securitate german, Lukas Grunwald, a facut o demonstratie la o conferinta in Las Vegas despre cum se pot clona noile pasapoarte germane care au integrate cipuri RFID pentru o mai buna securitate.

Smart Card Alliance a contrazis rezultatele, aratand ca, chiar daca datele de pe cip nu sunt incriptate, acesta este semnat digital de autoritatea care emite pasaportul si, deci, orice modificare ar fi vizibila la un control.

Noile pasapoarte emise de Marea Britanie la sfarsitul lui 2006 au incriptat datele stocate in tagurile RFID. Dar codurile de securitate au fost “sparte” in mai putin de 48 de ore.


Utilizarea RFID si viata privata

Exista numeroase studii care discuta si modul cum tagurile RFID pot afecta viata privata a persoanelor. In ceea ce priveste produsele etichetate, cel ce cumpara un anumit bun poate sa nu stie de existenta tag-ului sau de posibilitatea de eliminare. Mai mult, tag-ul poate fi citit de la distanta fara ca tu sa stii de aceasta.

Posibilitatea ca oricine cu un cititor RFID sa identifice persoanele dupa obiectele pe care le poarta sau le poseda, a fost subliniata si de raportul Economist Intelligence Unit „RFID Comes of Age“. Autorii au sugerat necesitatea ca tagurile RFID sa fie dezactivate la iesirea din magazine.

Probleme si mai serioase sunt puse de implantarea cipurilor RFID la oameni. Nu este vorba de SF, Autoritatea Americana federala pentru Medicamente si Alimente (Food and Drug Administration – FDA) a permis inca din 2004 implementarea de taguri RFID pasive in unii pacienti (sub piele). Cipul nu ar contine date medicale, ci stocheaza un numar unic care permite identificarea lor rapida intr-o anumita aplicatie software medicala.

Aceleasi implanturi sunt folosite si de clubul Baja Beach din Barcelona, pentru abonatii care nu mai vor sa stea la coada.
Exista si critici din partea grupurilor religioase care considera ca tagurile RFID vor permite identificarea umana care duc la numarul Diavolului 666 prevazut in Apocalipsa.


Consultarile Comisiei Europene

Avand in vedere si problemele expuse mai sus, Comisia Europeana a decis sa deschida o serie de consultari care sa identifice daca este necesara o reglementare unitara a RFID, care sa nu fie o bariera in dezvoltarea sectorului, ci insa sa impulsioneze introducerea RFID. O parte dintre probleme, cum ar fi de exemplu standardizarea pentru interoperabilitate si alocarea radio-frecventelor comune in Statele Membre UE vor depinde de auto-reglementare si de organismele de standardizare din Europa.

Exista in acelasi timp si o serie de probleme de interes public, in special cele legate de protectia datelor si securitate, unde Comisia a propus un chestionar public care sa ajute la realizarea unui consens cu privire la chestiunile tehnice, juridice si etice, legate de RFID si, daca este necesar, sa intervina cu masuri de reglementare.

Chestionarul, la care au raspuns peste 2200 de persoane fizice si juridice, a aratat ca doar 15 % dintre cei care au raspuns considera ca problemele RFID trebuie lasate doar industriei pentru auto-reglementare.

In schimb 55% dintre respondenti si-au aratat ingrijorarea fata de problemele legate de viata privata si au cerut ca legile sa fie schimbate astfel incat informatia colectata de firme sau guverne sa nu faca obiectul unui abuz. Comisarul European pentru Societate Informationala, Viviane Reding, care a sustinut activ acest proces, considera ca unele masuri pentru rezolvarea acestor temeri pot fi etichetarea corecta a tagurilor si mai multa transparenta in ceea ce priveste riscurile si oportunitatile RFID.


preluare de pe sursa: http://piatza.net/tehnologia-rfid/

Statul securistilor Big-Brother: romanii vor fi obligati sa aiba si identitati virtuale

 

Pentru o mai usoara delimitare a actiunilor persoanelor pe internet, inteligentele de la putere au gandit un mod prin care fiecare roman sa fie “invitat” sa-si treaca majoritatea platilor si activitatile in online: crearea de identitati electronice, lucru promovat ca mesianic de autoritati, dar care ridica insa mari suspiciuni in privinta securitatii datelor, chiar daca legislativul neaga acest lucru.


Astfel, putem afirma si ca se pune in practica o “prelungire” a legilor privind informatiile personale (declarate neconstitutionale in 2009), periclitandu-se atat identitatile cetatenilor tarii, dar in acelasi timp si usurand munca de urmarire, stocare si catalogare intr-o baza de date “europeana” a persoanelor (cerinte de pe ordinea de zi a institutiilor statului politienesc roman), deoarece autoritatile incearca sa forteze oamenii sa detina aceste identitati virtuale.

Iata articolul care detaliaza “doleantele si expectantele” guvernantilor:

Ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor, Valerian Vreme, a declarat, joi, că orice român va avea şi în lumea virtuală o identitate, pentru aplicaţiile dezvoltate de instituţiile statului, cu ajutorul unui soft care va fi operaţional într-un an.

Ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor, Valerian Vreme, a declarat, într-o conferinţă de presă susţinută cu ocazia şedinţei Asociaţiei Municipiilor din România (AMR) de la Târgu Mureş, că le-a prezentat primarilor de municipii reuniţi o serie de proiecte dezvoltate de Ministerul Comunicaţiilor, care construieşte strategii şi planuri pentru a respecta “Agenda Digitală Europa 2020″ la care a aderat.

“Dacă discutăm de proiectele în operare, putem discuta de sistemul de achiziţii publice care anul acesta pe primele aproapeşase luni se ridică la volumul anului 2010, cu economii de peste 18 la sută. Ei ( autorităţile locale- n.r.) sunt principalii beneficiari şi au economii de peste 18 la sută. Avem proiecte în implementare – şi astăzi am prezentat în faţa membrilor AMR Sistemul Naţional de Plată cu cardul bancar, un sistem dedicat plăţii taxelor şi impozitelor locale de către cetăţeni prin intermediul cardului bancar, folosind o platformă web. În fază de proiectare şi foarte important pentru alfabetizarea României [cum vine asta, devii din analfabet academician daca iti da statul cip???] este proiectul managementului identităţii”, a spus Vreme.


Vreme a susţinut că proiectul respectiv – care va folosi o platformă soft finanţată din fonduri europene, operaţională în circa un an – presupune că orice român va avea şi în lumea virtualăo identitate, pentru aplicaţiile dezvoltate de instituţiile statului. “Practic, orice cetăţean al României, pe lângă identitatea pe care o are, cu buletinul de identitate, va trebui să aibă şi în lumea virtuală o identitate, care să îi permită să acceseze aplicaţiile care la ora actuală sunt destul de bine conturate în cadrul instituţiilor statului. De multe ori ne lovim de această problematică, a managementului identităţii”, a spus Vreme.

El a precizat că în ce priveşte platforma legată de managementul identităţii, aspectul hard este dat de dispozitiv – care poate fi cardul de identitate cu cip, cardul de sănătate sau telefonul, în timp ce platforma soft va fi realizată printr-un program cu finanţare europeană. Vreme a susţinut că îi este greu să estimeze cât ar putea costa o astfel de “soluţie majoră în România”, dar a arătat că platforma soft ar putea să fie operaţională în termen de 12 luni, după care va “urma şi o perioadă de implementare, legată de hard”.

Vreme a dat asigurări că nu vor apărea probleme legate de securitatea datelor şi că sistemul poate rezista atacurilor.

El a arătat că în ce priveşte Sistemul Naţional Electronic de Plată cu cardul bancar, aplicaţia funcţionează deja în unele primării, care au avut deja destul de multe încasări prin intermediul acesteia, şi ea a rezistat chiar şi la 60.000 de atacuri pe oră. În prezent, în cadrul acestui sistem se deruleazăfaza în care se distribuie “credenţialele”, a mai spus ministrul.

“Primăria Târgu Mureş este prima care a primit aceste credenţiale.

Credenţialele presupun primirea de către orice cetăţean a numărului de utilizator şi a parolei, cu care va intra în sistem. Primăria Târgu Mureş este prima care a primit aceste credenţiale şi cred că de săptămâna aceasta va începe distribuireaşi, totodată, conştientizarea cetăţeanului legat de acest nou mod de a pune problema”, a arătat Vreme.

 Faptul ca acest proiect s-a pus deja in practica, fara o baza legislativa solida, ne ridica urmatoarea intrebare: care va fi urmatorul pas in ce priveste biometricele si cum vor mai reactiona oamenii?

Vor realiza riscurile la care ii supune guvernul, sau vor fi in continuare atenti la tot felul de scandaluri mondene, la irinei si pepisori, uitand ca propria lor identitate este in pericol de a fi furata si / sau exploatata?…

Sub scuza informatizarii intregului sistem de plati catre stat, nu ne ramane decat sa ne cip-uim cu totii si sa ne plecam cu umilinta capetele in fata Uniunii Europene… Pentru ca asta vor “alesii” nostri? JOS GUVERNUL!

 

preluare de pe sursa: Centrul de Informare Alternativa

ÎN PLINĂ CRIZĂ, MAI MULT CA ORICÎND, INFORMAŢIILE DETERMINĂ ACŢIUNEA DIRECTĂ

În Franţa, Grecia şi Spania, tinerii îşi exprimă nemulţumirea faţă de situaţia lor, la Londra ei dau foc la cartiere.

Orientul Mijlociu e în fierbere, Polul Nord devine obiect de dispută, iar bursele din întreaga lume se află pe tobogan.

Toate ţările europene au trăit cu mult peste nivelul lor şi vor trebui fără excepţie să-şi strîngă cureaua.

Ceea ce va însemna sfîrşitul uneia dintre iluziile prăfuite ale Uniunii: ideea că, într-o Europă prosperă, totul se aranjează întotdeauna fără prea mult efort.

Pacea din ultimii 66 de ani a avut un cost: creşterea generozităţii statului social.

Astăzi, s-a terminat!

În Italia şi Spania, rata şomajului a atins recorduri: orizontul tinerilor este din ce în e mai mărginit, viitorul e ceva mic, negru şi urît, iar politicienii nu se mai bucură de nici un dram de încredere!

Pe negîndite, Noua Criză şi Noua Recesiune globală au afectat grav chiar măduva spinării societăţii globale, mult prea ocupate de binele imediat.

Dar, oare, chiar pe negîndite?

Înclin să cred că nu!

Numeroase agenţii, companii şi laboratoare de intelligence din întreaga lume au analizat situaţia economică globală care prevestea haosul ce pare că îl trăim în aceste zile.

Unele au emis avertismente, însă, acelaşi DECIDENT POLITIC preocupat doar de binele unui ciclu electoral, de 4 sau 5 ani, nu le–a luat în seamă.

Potrivit unui raport realizat de Oxford Research Group, criza financiară globală şi recesiunile economice, provocate de aceasta, reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa securităţii mondiale.

Autorul raportului, Paul Rogers, profesor la Universitatea Bradford, detaliind consecinţele acestor crize, susţine că deciziile viitoare luate la nivel mondial vor fi decisive în ceea ce priveşte securitatea internaţională.

El mai precizează că alegerea pe care o vom face acum, în cîteva luni, va determina dacă lumea devine mai

paşnică sau mai beligerantă în următorii zece ani.

Pe de altă parte, la 12 februarie 2009, în faţa Comisiei Senatului pentru Informaţii a Congresului Statelor Unite, Directorul Informaţiilor Internaţionale, Dennis C. Blair, a prezentat, pentru prima oară, un document provenind din analiza tuturor celor 16 servicii de informaţii şi securitate ale SUA, precum şi din informaţiile furnizate de companii private de intelligence care lucrează pentru Guvernul Statelor Unite.

Potrivit unui raport din 2008, 70% din informaţiile prezentate în sinteza din fiecare dimineaţă preşedintelui SUA provin de la Companiile Private de Intelligence!

Blair s-a referit la cele mai importante ameninţări de securitate cu care se confruntă, în prezent, societatea americană, menţionînd, în principal: -criza economică globală şi impactul său destabilizator asupra aliaţilor şi adversarilor, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea scăderii capacităţilor aliaţilor de a-şi asigura apărarea şi obligaţiile de asistenţă umanitară; -impactul intern şi internaţional al schimbărilor climatice globale; -accesul la resurse energetice în deplină securitate şi asigurarea managementului aprovizionării cu alimente şi apă, mai ales în condiţiile unei previziuni de creştere a populaţiei globului cu 1 miliard de locuitori pînă în anul 2025; -securitatea informatică şi ameninţările la structura informatică a SUA, atît din partea unor actori statali cît şi nestatali.

Dacă privim atent cele patru tipuri de ameninţări expuse, ele sînt valabile la nivelul întregului Bloc NATO, deci, şi România!

Referindu-se la criza economică globală, începută în SUA şi răspîndită rapid în alte ţări, Blair a spus: “Timpul este probabil cea mai mare amenintare pentru noi.

Cu cît trece mai mult timp pînă la începerea redresării, cu atît devin mai periculoase eventualele efecte negative asupra intereselor strategice ale SUA.

Analizele noastre arată că această criză economică duce la creşterea riscului de instabilitate a regimurilor politice, dacă ea continuă pentru o perioadă de înca 1-2 ani… instabilitatea poate duce la pierderea echilibrului fragil pe care multe state în curs de dezvoltare îl au în domeniile justiţiei şi ordinii interne de drept… fără a imprima o notă alarmistă, apreciez că, mult timp de acum înainte, abordările cu privire la securitate – naţională şi mondială – trebuie făcute numai în contextul crezei financiare globale şi a recesiunilor economice generate de aceasta”. Era 2009, dar, la Bucureşti “nu sosise criza”, iar România se pregătea de alegeri!

Într-un context firesc, neviciat de bruiaje electorale, o analiză de detaliu a situaţiei actuale, şi a evoluţiei ei probabile, pe palierele economic, financiar, politic şi social al României, dar şi al oricărei ţări europene, aflată în criză, scoate în evidenţă o serie de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, asociate crizei financiare globale şi recesiunii economice.

O asemenea construcţie poate fi realizată de pe poziţia analistului de securitate, conform căreia, aprecierea gradului de periculozitate al unei ameninţări începe de la valoarea maximă şi se diminuează apoi, pe măsura obţinerii de noi informaţii!

Sînt ferm convins că intelligence-ul românesc are o astfel de analiză, cum la fel de convins sînt că DECIDENTUL POLITIC a luat la cunoştinţă concluziile acesteia, dar veşnica politică gregară românească împiedică actuala putere să ia măsurile ce se impun.

Ce ar trebui luat în calcul?

- accentuarea sărăciei, ca urmare a desfiinţării unui număr mare de locuri de muncă, ce duce, inevitabil, la creşterea numărului de persoane care nu se pot hrăni în mod adecvat, în consecinţă – sporirea numărului de îmbolnăviri.

Amploarea unui asemenea fenomen va influenţa negativ sistemul de securitate socială, care şi aşa nu mai face faţă; -fragmentarea politică internă, apariţia de “partide miracol”, sau “adevăratele partide”, ce determină migraţia politică, urmare a inabilităţii şi eşecului unor politici guvernamentale de estompare sau ieşire din criză.

Aceasta ar putea duce la radicalizarea unor forţe politice, ce ar putea afecta sistemul democratic şi ar deschide drumul spre autoritarism şi dictatură.

Ca orice organism, primul pas spre vindecare este recunoaşterea faptului că eşti bolnav, iar punerea în discuţie, tot mai vocal, a sistemului democratic, în special în ţări europene, mă face să cred că politicienii, de pe Dîmboviţa, Sena sau Rhin, nu-şi recunosc boala; -extinderea sărăciei care, după estimări “optimiste” loveşte zeci de milioane de oameni!, ar putea determina apariţia unor mişcări sociale extrem de radicale şi violente, în faţa cărora o parte a puterii politice ar putea fi tentată să recurgă la forţă;

-reînvierea şi extinderea naţionalismului extremist, xenofobiei şi rasismului pe fondul instabilităţii sociale şi politice interne şi externe, reprezintă realitatea contemporană în Uniunea Europeană;

-diminuarea drastică sau, în cel mai fericit caz, limitarea bugetelor destinate securităţii naţionale, alocate dintr-un buget de stat foarte mic, ca urmare a falimentării unui număr mare de firme, a disponibilizărilor masive de angajaţi, sau acolectării submediocre a taxelor şi impozitelor de la contribuabili, sufocţindu-i cu creşteri aberante de cote pe puţinii plătitori care vor sfîrşi, la rîndul lor, în incapacitate de plată!

Este, din nou, imaginea României, în plin proces de diminuare a aparatului securităţii interne, prin disponibilizări masive de pompieri, jandarmi şi poliţişti, la care se mai adaugă discreditarea publică concertată a structurilor specializate în domeniul securităţii naţionale de către o parte a media şi a formatorilor de opinie, sau, mai rău, chiar de propriul ministru!

Acest comportament duce la scăderea accentuată a încrederii populaţiei în aceste structuri şi diminuarea severă a atracţiei tineretului valoros pentru aceste profesii.

La toate aceste riscuri şi vulnerabilităţi, desprinse din realitatea românească, aş mai aminti şi posibilitatea extinderii restricţiilor în domeniul cheltuielilor militare şi angajamentelor din cadrul alianţelor politico – militare internaţionale, soldate cu diminuarea prezenţei sau cu retragerea completă a forţelor multinaţionale din zone de conflict, posibila re-amorsare a unor conflicte latente şi chiar creşterea riscurilor de acţiuni teroriste.

După cum am mai scris pe acest blog, insecuritatea socială şi alienarea culturală crează premise favorabile pentru producerea de atentate teroriste de mare amploare.

Să nu uităm de creşterea riscului apariţiei războaielor civile ca urmare a posibilelor falimente statale, pe plan mondial!

Aceste vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări sînt, mai mult ipotetice şi oarecum alarmante.

Dar ele sunt posibile!

În primul rînd, pentru că sînt specifice şi asociate unei crize globale.

În al doilea rînd, pentru că sîntem contemporani cu ele, s-au declanşat deja în cele mai dezvoltate ţări economice şi în forme extrem de violente.

Această criză este aproape unanim apreciată ca fiind fără precedent care va crea o transformare atît de complexă în întreaga lume, cum nu a mai fost cunoscută de la al Doilea Război Mondial şi pînă acum.

Evoluţia ei este imprevizibilă şi obligă serviciile de intelligence să identifice permanent noi riscuri şi ameninţări.

De aceea, eu cred, că mai mult ca oricînd, zilele acestea sînt ale informaţiilor, mai mult decît ale acţiunii directe.

Determinată de acestea!

Sigur, asta doar dacă nu eşti preocupat EXCLUSIV de un nou mandat în 2012. La Bucureşti, Paris, Berlin, Washington sau, aiurea!

preluare de pe sursa: MERKAVA

Fenomene miraculoase

                                                                                          Autor: ROMULUS POPESCU

 Foto: Thinkstock 

Când am scris despre valorile ascunse ale unor ţi­nu­turi româneşti, unele unice în lume, am fost cri­ti­cat de unii în ideea că patriotismul nu mai are ce că­u­ta acum, la început de secol al XXI-lea, într-o Europă uni­tă.

Este o concepţie greşită.

Această uniune este ca un puzzle format din mai multe piese, fiecare cu iden­ti­ta­tea ei, care împreună formează o imagine, un în­treg.

Fără identitatea pieselor, puzzle-ul nu re­pre­zintă nimic.

Astfel, persoanele care promovează nive­la­rea identităţii na­ţionale prin nepăsarea lor ajută la pierderea, în ca­zul nostru, a identităţii uneia dintre cele mai importante civilizaţii omeneşti.

Astăzi, în aceste vremuri când constatăm, cu re­gret, că mulţi români o iau pe drumul emigrării, pu­tem spu­ne, făcând haz de necaz, că aşa-i românul, ca un ade­vărat patriot este acela care nu se mai poate des­părţi de ţara sa o dată ce a părăsit-o.

El pleacă pe alte tă­­r­â­muri, obli­gat de împrejurări, să câştige mai ome­neşte.

Dar mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine.

Până la urmă, unii ajung să-şi spună cu amă­ră­ciune: "Tu eşti eşecul meu preferat".

Şi pentru a ajunge aici, e adevărat, un ajutor deosebit este primit din partea aleşilor noştri.

Aşa că şi de astă dată încerc să demonstrez importanţa acestor locuri pe care respirăm.

Una dintre zo­ne­le miraculoase, în care fenomenele paranormale sunt la ele acasă, este zona carpatică şi subcarpatică din preaj­ma Buzăului.

Printre aceste fenomene se re­gă­sesc dis­pariţiile de persoane, apariţiile de OZN-uri, ape­le nu­mite vii, focurile vii, izvoarele radioactive, de­fectările inex­plicabile ale aparatelor electrice, voalarea filmelor foto, anomaliile magnetice, piscurile ce atrag fulgere, zo­nele cu un sol negru ca şi cum ar fi avut loc un in­cen­diu.

În plus, aici se găsesc Vulcanii Noroioşi, în aceste lo­curi s-au descoperit scheletele unor oameni giganţi, de aproape trei ori mai înalţi decât cei normali.

Sunt zo­ne aproape sălbatice de o nebănuită frumuseţe, care de­clan­şează sentimente sublime.

În unele locuri se ob­servă straturile geologice ridicate aproape pe verticală, în urma unor mişcări ale scoarţei terestre.

Dematerializările, călătoriile în timp, comunicările extrasenzoriale cu entităţi necunoscute au făcut să se îndrepte ochii multor cercetători către aceste locuri bizare.

Unul dintre aceştia este Vasile Rudan, care a făcut experimente cu un grup de copii care dovedeau calităţi paranormale.

Prin aptitudinile lor extrasenzoriale, aceştia au indicat, cu precizie, locul unde se află importante vestigii arheologice.

Rudan a observat că, atunci când cerul este senin, capacităţile acestor mici parapsihologi cresc.

El a descoperit că acel cer, de o seninătate stranie, are o temperatură de culoare de 23.000 grade Kelvin.

În mod normal, deasupra oraşelor, acest parametru se învârte în jurul a 16.000 grade Kelvin.

Anomaliile magnetice şi energiile ciudate, manifestate pe acest tărâm, au influenţe asupra omului atât în plan material, cât şi în cel spiritual.

În perioada comunistă, Nicolae Ceauşescu, fiind in­format despre cercetările secrete în domeniul parapsi­ho­logiei efectuate de SUA şi URSS, a dat ordin ca în ca­drul Serviciului de Securitate al României să se în­fi­in­ţe­ze un departament special pentru descoperirea şi edu­carea unor persoane care dovedesc a avea capaci­tăţi paranormale, pe care să le pregătească pentru a fi fo­lo­site în acţiuni speciale.

Astfel, în anul 1968, pe­ri­oa­­da când în Cehoslovacia se desfăşura "primăvara de la Praga", la data de 28 august, Ceauşescu a semnat un or­din ultrasecret, în virtutea căruia lua naştere De­par­ta­mentul Zero (DZ), cu o activitate independen­tă de cea a celorlalte departamente ale Securităţii.

Co­or­do­na­torii acestei structuri urmau să informeze di­rect numai şeful Securităţii şi  preşedintele ţării.

Ulterior, în anul 1972, a fost semnat un acord româno-chi­nez de co­la­bo­­ra­re între departamentele omoloage, exis­tente în fie­care dintre cele două ţări, cu activitatea le­gată de domeniul para­psihologiei.

Având în vedere încărcătura de fenomene paranormale care se petreceau în zona subcarpatică a Bu­ză­u­lui, în secret şi-a desfăşurat activitatea de pregătire în domeniul parapsihologiei un asemenea grup, format din persoane dotate cu calităţi paranormale.

Iată un fenomen de dispariţie printr-o poartă de tre­c­ere într-o altă dimensiune, petrecut pe acele locuri bu­zoiene, fenomen care atunci când s-a petrecut a stâr­nit numeroase discuţii şi a pus multe întrebări fără a fi găsite răspunsuri vreodată.

În anul 1980, lângă localitatea Nucu, în locul nu­mit "la Tiharia", se antrenau doi alpinişti  brăileni, unii spun că erau prieteni, alţii că erau fraţi.

Zona este muntoasă şi se află în apropiere de Întorsura Bu­zăului, la curbura Munţilor Carpaţi.

Cei doi escaladau o stâncă înaltă, izolată de masivul muntos.

Pri­mul a urcat aproape de vârful stâncii, unde a observat că erau săpate în piatră nişte semne ciudate, des­tul de erodate de vremurile trecute peste ele.

Ajungând sus, pe platforma îngustă a stâncii, a observat un obiect bizar, gălbui, asemănător unui lanţ.

Când a luat în mână obiectul pentru a-l vedea mai bine, tânărul a dispărut brusc sub privirea împietrită a celui care îl însoţea, aflat mai jos.

Iniţial, acesta a cre­zut că este o glumă, dar când a realizat care este ade­vă­rul a alertat rudele din Brăila şi organele locale ale Mi­nisterului de Interne, care au şi început cercetările.

Unii spun că tatăl celui dispărut, alţii că fratele lui, cu pregătire de alpinist, a escaladat stânca, a zărit şi el obiectul aflat pe vârful ei, iar când l-a ridicat a dis­pă­rut şi acesta fără urmă.

Jos se aflau zece persoane, printre care şi angajaţi ai Ministerului de Interne, care urmăreau ce se întâmplă.

Apoi, totul a luat am­ploare.

S-au deplasat la faţa locului ofiţeri de Securita­te din Bucureşti, precum şi de la Departamentul Zero, de­partament despre existenţa căruia am scris mai sus.

O echipă militară a izolat zona pe o rază de 100 de metri în jurul stâncii.

Un elicopter adus pentru survolarea lo­cu­lui a făcut posibilă detalierea amănuntelor de pe vârful stâncii.

Astfel, a fost observat obiectul auriu, care era un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii.

Nu au putut fi stabilite alte detalii despre provenienţa aces­tuia.

Conţinutul inscripţiilor de pe stâncă a fost cer­cetat atât în ţară, cât şi în afară, dar fără a-i putea fi făcută decodificarea.

Ulterior s-a primit ordin de la Bucureşti să fie dinamitată stânca.

După îndeplinirea or­dinului, pe locul respectiv a rămas un contur stră­veziu, verde deschis, asemenea unui abur, care a dis­pă­rut după câteva zile.

Am povestit această întâmplare pentru a întări credinţa în miracolul ascuns, existent pe aceste meleaguri.

Dar ea nu este singura de acest fel petrecută în zona Buzăului.

De altfel, în România se găsesc multe astfel de locuri în care se petrec fenomene paranormale (şi anormale, mai ales în această perioadă).

Grădina Maicii Domnului ascunde multe mistere

preluare de pe: http://www.jurnalul.ro/caleidoscop/paranormal/fenomene-miraculoase-557230.html