Armata permanentă (doc)

Anunturi

Armata permanentă – Sursa puterii imperiale americane

“Doi italieni de această dată, Enrico Parenti şi Thomas Fazi, lansau în 2010 primul lor film documentar de lung-metraj, Standing Army, invitat la peste 19 festivaluri cinematografice, care prin vocile unor somităţi de talia lui Noam Chomsky, Gore Vidal sau Chalmers Johnson, dă glas unei probleme stringente, care a afectat peste 130 de ţări din întreaga lume – reţeaua caracatiţă a bazelor militare americane, înfiinţate în toată lumea după cel de-al doilea război mondial, fără a mai avea vreun alt corespondent în istoria cunoscută a omenirii.

Situaţia statelor lumii ar putea fi sintetizată astfel: la ora actuală există 193 de state suverane şi independente, Vaticanul plus 192 de ţări membre ale ONU şi, de asemenea, încă două entităţi statale, Kosovo şi Taiwan, care sunt recunoscute, fiecare în parte, ca state suverane şi independente, de circa un sfert din totalul celorlalte state.

O operaţie matematică banală, vă va furniza rezultatul uluitor de 66,67% (două treimi) dintre statele lumii, care mai au naivitatea de a se considera “suverane şi independente”, când plaga militară americană se manifestă prin trupe de ocupaţie, în fiecare dintre ele.

Cu toate acestea, harta întocmită de Hugh d’Andrade şi Bob Wing în 2002, intitulată “U.S. Military Troops and Bases around the World, The Cost of ‘Permanent War”, confirmă prezenţa personalului militar american în 156 de ţări.

Aşadar, deşi filmul oferă anumite date cifrice, îmi permit să vă ofer altele, ceva mai alarmante, privind natura reală a prezenţei militare americane în lume, potrivit profesorului Jules Dufour:

- totalul personalului militar american este de circa 1,4 milioane de oameni, dintre care 325.000 sunt staţionaţi în străinătate;

- cifra de 716 baze militare, oferită de film şi Pentagon, este corectată de unii autori la 737, argumentată fiind de existenţa bazelor militare secrete;

- în SUA, armata deţine 6.000 de baze militare, unele sub diverse acoperiri, cele mai secrete fiind administrate, se zice, de către NSA (National Security Agency);

- suprafaţa acoperită de toate aceste baze este de 2.202.735 hectare, care transformă Pentagonul în unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri din lume;

- aceste baze includ un total de 845.441 cădiri şi alte instalaţii.

O cerinţă fundamentală a strategiei militare, impune unui stat pentru a evita falimentul, să nu întreţină, pe timp de pace, o armată permanentă care să depăşească 1% din populaţia ţării.

Armata SUA pare să se conformeze acestui concept, reprezentând doar 0,45% din totalul de 312 milioane, dar bugetele militare uriaşe, care au atins recordul mondial sub “pacifistul” Obama şi întreţinerea unei permanente stări de conflict, undeva în lume, trebuie să-şi fi adus contribuţia la starea iminentă de faliment în care se află acest imperiu contemporan.

Care ar putea fi ameninţarea globală, care justifică existenţa acestui monstru militar ?

Raportul administraţiei Carter, “2000 Global Report” – menţionat în filmul anterior postat pe blog – publicat în 1980, sublinia “starea lumii” focalizându-se pe aşa-numitul “nivel al ameninţărilor”, care ar fi putut influenţa negativ sau chiar submina “interesele” americane în lume.

Îmi voi cere scuze o singură dată, pentru ghilimelele pe care sunt forţat să le folosesc, când citez din limbajul dogmatic american, fiindcă aceşti nemernici au pervertit total limba, inversând sau denaturând continuu sensurile cuvintelor şi voi exemplifica prin cea mai sugestivă denumire posibilă: SUA îşi numeşte ministerul de resort, “Departament al Apărării”, când, de fapt, ştim cu toţii că cel puţin de la al doilea război mondial încoace, americanii nu au mai fost forţaţi să se apere în faţa nimănui, ci dimpotrivă, au iniţiat şi purtat războaie de cotropire în toată lumea.

La 20 de ani de la definirea “doctrinei Carter”, strategii SUA, într-o încercare sfidătoare de a justifica intervenţiile lor militare în diferite părţi ale lumii, au scornit un alt concept, cea mai mare fraudă din istorie şi anume “Războiul global contra terorismului” sau GWOT, ca să folosesc acronimul lor preferat, un inamic fantomă care, spre deosebire de perioada războiului rece când era destul de clar definit, va permite SUA să menţină o stare perpetuă de război, pe întreaga planetă, ce le va justifica cumva lista de crime, ce devine interminabil de lungă.

Ulterior, folosind pretexte fabricate impuse lumii prin scandalul monstruos orchestrat de mass media corporatistă şi nu prin existenţa vreunei ameninţări concrete, SUA a declarat război tuturor celor care s-au opus, într-un fel sau altul, hegemoniei sale economico-militare, o formă modernă de sclavie, instrumentată prin militarizare obsesivă şi “piaţă liberă”.

Elementele majore ale strategiei SUA, de cucerire şi dominare a întregii lumi, ar putea fi definite prin:

1. controlul economiei mondiale şi a pieţelor sale financiare;

2. preluarea (a se citi tâlhărirea) tuturor resurselor naturale ale lumii şi, în special, a materiilor prime şi a surselor non-regenerabile de energie. Aceasta din urmă constituie piatra de temelie a puterii SUA, exercitată prin intermediul corporaţiilor transnaţionale.

Ultimul obiectiv s-a apropiat destul de mult de rezultatul scontat, o dată cu invadarea Afganistanului şi a Irakului, iar alte ţări care nu se supun cu obedienţă directivelor Washington-ului, cum ar fi Iran, Coreea de Nord, Siria şi Venezuela, au fost deja marcate ca posibile ţinte ale unei viitoare intervenţii militare.

Pe lângă controlul politic, exercitat prin ONU, SUA şi-a consolidat stăpânirea militară asupra celor 191 de guverne membre, prin cucerire, ocupare şi/sau “consiliere” militară, exercitată prin reţeaua integrală de baze militare, care acoperă practic întregul glob – continente, oceane şi chiar spaţiu cosmic.

Toate acestea definesc practic un imperiu, ale cărui dimensiuni exacte sunt aproape imposibil de stabilit.

Scopul declarat al bazelor militare este de pregătire pentru luptă şi stocare a echipamentelor militare, realitatea fiind prea puţin cunoscută, fiindcă nu sunt accesibile publicului, dar chiar dacă se prezintă sub diverse forme, potrivit funcţiunii militare de bază ar putea fi clasificate în patru mari categorii: baze aeriene, baze terestre, baze navale şi baze de comunicaţii & spionaj electronic.

Subiectul este extrem de vast şi poate imposibil de acoperit chiar şi de un tratat istoric, nicidecum de un simplu articol de blog, dar nu ar fi fost atât de dureros, dacă nu am fi noi înşine în situaţia de ţară ocupată, prin prezenţa imperialilor la baza de la Mihail Kogălniceanu, la adresa căreia au fost deja lansate acuzaţii în presa internaţională, că ar servi drept centru de interogare, prin tortură, al CIA.

Una dintre metodele preferate de denigrare a tuturor informaţiilor, care ar putea dezvălui scopurile reale ale prezenţei bazelor militare în ţările “gazdă”, cum sunt denumite în film, este încadrarea acestora în categoria de “teorii ale conspiraţiei” şi batjocorirea lor în mass media aservită, ceea ce mă face să mă întreb, ce denumire ai putea găsi pentru un tratat militar, care poate afecta grav independenţa şi suveranitatea unei ţări, atunci când este încheiat în secret şi fără a fi ratificat de parlament (asta neînsemnând că gaşca de vânduţi din parlament ar putea fi cumva salvarea noastră).

Ce se întâmplă când ai militari străini pe teritoriu, antrenaţi intensiv pentru a manifesta agresivitate pe câmpul de luptă, care sunt avertizaţi din start că nu vor fi condamnaţi, indiferent ce infracţiune ar comite în ţara gazdă ?

Şi de ce s-a plecat de la premisa scutirii anticipate a acestor militari, de consecinţele faptelor lor penale, de parcă ar fi diplomaţi ?

Şi cât de tâmpit şi trădător poate fi un preşedinte de ţară, ca să accepte ca implicită o asemenea condiţie ?

Din fericire, nu ne aflăm în situaţia Japoniei care se află sub ocupaţie de aproape şapte decenii, timp suficient pentru ca lista de infracţiuni şi accidente provocate de militarii americani să nu mai încapă pe pereţii unei case, nici măcar pentru o singură insulă ca Okinawa.

Teo Peter a fost ucis în data de 4 decembrie 2004, de un infanterist american, Christopher R. Vangoethem, aflat în stare de ebrietate, care nu a acordat prioritate taxiului în care se afla artistul român, lovindu-l în plin.

Consecinţa ?

Individul a fost judecat de Curtea Marţială în SUA, într-o caricatură de proces, în care a fost achitat de acuzaţia de ucidere din culpă a basistului trupei Compact, dar a fost condamnat simbolic pentru adulter, fiind cu amanta în maşină, pedeapsa constând într-o simplă mustrare scrisă.

Unor astfel de gunoaie umane, un guvern şi un preşedinte corupt şi laş, le-au acordat imunitate în propria noastră ţară, în care am ajuns să ne rugăm să ne omoare un român, dacă vrem cumva să se facă şi dreptate ulterior.

Revenind la film, care ar putea fi, ca o ultimă concluzie, scopul întreţinerii unei asemenea armate permanente ?

Pentru a putea clarifica scopurile insidioase ale conduitei unor criminali ca americanii, cred că cel mai corect ar fi să-i dau cuvântul unui alt criminal notoriu, Hermann Goering, judecat la Nuremberg, creaţie a bancherilor americani, care cunoştea intim jocul de culise al ocultei mondiale:

“În mod natural, omul obişnuit nu doreşte război: nici în Rusia, nici în Anglia, nici măcar în Germania. E ceva de la sine înţeles. Dar, până la urmă, LIDERII ţării sunt cei care determină politica şi nu este decât o problemă simplă, de a trage oamenii după ei, fie că e vorba de o democraţie, de o dictatură fascistă sau parlamentară sau comunistă. Cu sau fără voce publică, poporul poate fi întotdeauna scos la mezat de către lideri. E uşor ! Tot ce trebuie făcut, este să-i spui că este atacat şi să denunţi pacifiştii pentru lipsă de patriotism şi expunerea ţării unui pericol iminent. MERGE FĂRĂ PROBLEME ÎN ORICE ŢARĂ.”"

Un comentariu de Marian Matei

preluare de pe sursa: Dezvaluiri

Religie, obedienţă şi sclavagism

    Se întâmplă că în această societate a noastră a fi ascultător reprezintă o valoare. De exemplu, majoritatea părinţilor doresc să aibă copii “ascultători”. În limba română verbul a “asculta” este echivocabil între cele două sensuri pe care le poate avea:

1. a asculta cu sensul de a auzi ce spune o persoană

2. a asculta cu sensul de-a auzi ce spune persoana respectivă şi de-a executa ceea ce s-a auzit.

    Engleza este mai darnică cu noi şi ne oferă cuvinte diferite pentru ambele sensuri ale verbului; în engleză avem “to listen” pentru primul sens şi “to obey” pentru al doilea. Ne-a parvenit şi nouă termenul “obedient” probabil prin filiera franceză din latinescul  obediens, ~ntis. Despre acest sens al ascultării numit obedienţă trebuie să vorbim acum.

     Pentru a afla ce înseamnă de fapt această obedienţă vom folosi o tehnică pe care o numesc eu “reducere la extremă”. Ca atare să ne imaginăm obedientul perfect, suprem şi absolut. Un astfel de specimen nu ia nici un fel de decizie, doar execută ceea ce dictează stăpânul său.

Obedientul suprem nu are nici un fel de idee proprie, este echivalentul unui instrument cu formă umană, al unei maşini; nu este cu nimic mai presus decât un computer clasic care execută programele dictate de către utilizatorul său după placul acestuia.

Este însă mai prejos decât un sclav deoarece sclavul măcar poate să-şi urască stăpânul, să se răscoale sau să se sinucidă. Obedientul suprem nu deţine nici măcar aceste opţiuni de lux, creierul lui este astfel circuitat încât să asculte şi să se supună fără să crâcnească; nu este om şi nici măcar animal.

Este un trup de om lipsit de creierul său, creier care a fost deturnat de către stăpânii săi prin îndoctrinare repetată pentru a fi folosit pentru scopurile acestora. Un căţel al lui Pavlov care nu mai poate muşca şi nici măcar lătra. O prelungire corporală a creierului stăpânului.

    De fiecare dată când se pretinde obedienţă din partea cuiva se pretinde transformarea acelei persoane într-un instrument şi i se cere să renunţe la propria capacitate de-a gândi. Se pretinde transformarea  momentană a acelei persoane în simulacrul de individ prezentat mai sus.

Dacă i s-ar pretinde supunerea în virtutea unui fapt care poate fi justificat logic de ce să i se mai pretindă supunere în loc să i se justifice logic?

Dacă o acţiune este justificată sub aspect logic şi raţional atunci cum mai este relevantă supunerea?

    În fapt, chiar se pot detecta ideologiile nocive care promovează comportamente nejustificabile raţional după gradul de supunere pe care îl necesită din partea aderenţilor.

Cu cât mai iraţională este acea ideologie cu atât  obedienţa şi necesitatea suspendării judecăţilor critice devin mai necesare.

    Pe lângă faptul că această obedienţă este dezumanizantă, ea vine la pachet cu altă oroare – evadarea din faţa responsabilităţii.

Odată ce omul se consideră un instrument şi nu acţionează în baza unei decizii pe care a luat-o el ci în baza unei decizii luate de altcineva, instinctele lui spun că responsabilitatea se află pe umerii celor care au luat decizia respectivă nu pe ai săi. Şi astfel obedientul, instrumentul, devine capabil de-a comite orice fel de atrocitate pe care o dictează stăpânul său, începând de la torturi inimaginabile sau de la uciderea copiilor şi a femeilor însărcinate şi până la genocid.

În procesul de la Nurenberg au fost condamnaţi vreo 24 de inşi, ca şi cum doar acei 24 de inşi au fost responsabili pentru toate crimele de război comise de către germani în timpul numitului război. E de-a dreptul stupid să crezi că 24 de oameni pot aduce singuri la îndeplinire ceea ce a făcut maşina de război nazistă.

Totuşi la proces au fost condamnaţi 24 de oameni, nu a fost condamnată ideologia nazistă nici cea a obedienţei pe care se bazează orice maşină de război şi nici erorile de logică, căci dacă ar fi fost condamnate şi acestea la moarte aşa cum au fost condamnaţi cei 24, le-ai fi vazut studiate în prezent prin şcoli în aşa fel încât oamenii să se poată apăra de efectele lor, dar acest lucru nu se întâmplă pe nicăieri, nici măcar în ţările civilizate.

Ceea ce se poate întâmpla şi chiar se întâmplă sunt alte atrocităţi, care într-adevăr nu ajung nici de departe la nivelul celor din timpul nazismului, dar de care toţi se pot spăla pe mâni argumentând că ei doar au executat ordine. Au renunţat la propriul creier şi la responsabilitate şi au executat ordine fără să gândească.

Într-adevăr, a nu gândi este o crimă împotriva propriei fiinţe dar şi împotriva altora.

    Mi se pare cel puţin ironic faptul că teologii se folosesc de dogma liberului arbitru pentru a scăpa de problema răului în timp ce religia pe care o promovează are ca principal scop aservirea psihică a credincioşilor şi eliminarea totală a ceea ce ei numesc liber arbitru.

Ascultând muzică religioasă asculţi un singur cântec, acela al obedienţei, un cântec al sclavagismului mental; sentimentul de renunţare la creier iese prin toţi porii religiei, a dogmelor religioase şi a anecdotelor de prin cărţile sfinte, iar când spun despre religioşi că sunt sclavii lui Dumnezeu, nu cuvântul “sclavii” este o metaforă ci celălalt. 

În fapt unii dintre ei chiar au recunoscut că sunt sclavii lui Dumnezeu, şi pe deasupra mai erau şi încântaţi de asta. Dumnezeu este o metaforă pentru un grup de indivizi care se folosesc de această obscenă construcţie culturală pentru a-şi menţine o pepinieră de sclavi controlaţi prin cap, nu de alta, dar cei care sunt controlaţi prin trup sunt mult mai greu de întreţinut.

preluare de pe sursa: Sclavii lui Dumnezeu

Religie, obedienţă şi sclavagism

Se întâmplă că în această societate a noastră a fi ascultător reprezintă o valoare.

De exemplu, majoritatea părinţilor doresc să aibă copii “ascultători”.

În limba română verbul a “asculta” este echivocabil între cele două sensuri pe care le poate avea:

1. a asculta cu sensul de a auzi ce spune o persoană

2. a asculta cu sensul de-a auzi ce spune persoana respectivă şi de-a executa ceea ce s-a auzit.

    Engleza este mai darnică cu noi şi ne oferă cuvinte diferite pentru ambele sensuri ale verbului; în engleză avem “to listen” pentru primul sens şi “to obey” pentru al doilea.

Ne-a parvenit şi nouă termenul “obedient” probabil prin filiera franceză din latinescul  obediens, ~ntis.

Despre acest sens al ascultării numit obedienţă trebuie să vorbim acum.

     Pentru a afla ce înseamnă de fapt această obedienţă vom folosi o tehnică pe care o numesc eu “reducere la extremă”.

Ca atare să ne imaginăm obedientul perfect, suprem şi absolut.

Un astfel de specimen nu ia nici un fel de decizie, doar execută ceea ce dictează stăpânul său.

Obedientul suprem nu are nici un fel de idee proprie, este echivalentul unui instrument cu formă umană, al unei maşini; nu este cu nimic mai presus decât un computer clasic care execută programele dictate de către utilizatorul său după placul acestuia.

Este însă mai prejos decât un sclav deoarece sclavul măcar poate să-şi urască stăpânul, să se răscoale sau să se sinucidă.

Obedientul suprem nu deţine nici măcar aceste opţiuni de lux, creierul lui este astfel circuitat încât să asculte şi să se supună fără să crâcnească; nu este om şi nici măcar animal.

Este un trup de om lipsit de creierul său, creier care a fost deturnat de către stăpânii săi prin îndoctrinare repetată pentru a fi folosit pentru scopurile acestora.

Un căţel al lui Pavlov care nu mai poate muşca şi nici măcar lătra.

O prelungire corporală a creierului stăpânului.

    De fiecare dată când se pretinde obedienţă din partea cuiva se pretinde transformarea acelei persoane într-un instrument şi i se cere să renunţe la propria capacitate de-a gândi.

Se pretinde transformarea  momentană a acelei persoane în simulacrul de individ prezentat mai sus.

Dacă i s-ar pretinde supunerea în virtutea unui fapt care poate fi justificat logic de ce să i se mai pretindă supunere în loc să i se justifice logic?

Dacă o acţiune este justificată sub aspect logic şi raţional atunci cum mai este relevantă supunerea?

    În fapt, chiar se pot detecta ideologiile nocive care promovează comportamente nejustificabile raţional după gradul de supunere pe care îl necesită din partea aderenţilor.

Cu cât mai iraţională este acea ideologie cu atât  obedienţa şi necesitatea suspendării judecăţilor critice devin mai necesare.

    Pe lângă faptul că această obedienţă este dezumanizantă, ea vine la pachet cu altă oroare – evadarea din faţa responsabilităţii.

Odată ce omul se consideră un instrument şi nu acţionează în baza unei decizii pe care a luat-o el ci în baza unei decizii luate de altcineva, instinctele lui spun că responsabilitatea se află pe umerii celor care au luat decizia respectivă nu pe ai săi.

Şi astfel obedientul, instrumentul, devine capabil de-a comite orice fel de atrocitate pe care o dictează stăpânul său, începând de la torturi inimaginabile sau de la uciderea copiilor şi a femeilor însărcinate şi până la genocid.

În procesul de la Nurenberg au fost condamnaţi vreo 24 de inşi, ca şi cum doar acei 24 de inşi au fost responsabili pentru toate crimele de război comise de către germani în timpul numitului război.

E de-a dreptul stupid să crezi că 24 de oameni pot aduce singuri la îndeplinire ceea ce a făcut maşina de război nazistă.

Totuşi la proces au fost condamnaţi 24 de oameni, nu a fost condamnată ideologia nazistă nici cea a obedienţei pe care se bazează orice maşină de război şi nici erorile de logică, căci dacă ar fi fost condamnate şi acestea la moarte aşa cum au fost condamnaţi cei 24, le-ai fi vazut studiate în prezent prin şcoli în aşa fel încât oamenii să se poată apăra de efectele lor, dar acest lucru nu se întâmplă pe nicăieri, nici măcar în ţările civilizate.

Ceea ce se poate întâmpla şi chiar se întâmplă sunt alte atrocităţi, care într-adevăr nu ajung nici de departe la nivelul celor din timpul nazismului, dar de care toţi se pot spăla pe mâni argumentând că ei doar au executat ordine.

Au renunţat la propriul creier şi la responsabilitate şi au executat ordine fără să gândească.

Într-adevăr, a nu gândi este o crimă împotriva propriei fiinţe dar şi împotriva altora.

    Mi se pare cel puţin ironic faptul că teologii se folosesc de dogma liberului arbitru pentru a scăpa de problema răului în timp ce religia pe care o promovează are ca principal scop aservirea psihică a credincioşilor şi eliminarea totală a ceea ce ei numesc liber arbitru.

Ascultând muzică religioasă asculţi un singur cântec, acela al obedienţei, un cântec al sclavagismului mental; sentimentul de renunţare la creier iese prin toţi porii religiei, a dogmelor religioase şi a anecdotelor de prin cărţile sfinte, iar când spun despre religioşi că sunt sclavii lui Dumnezeu, nu cuvântul “sclavii” este o metaforă ci celălalt. 

În fapt unii dintre ei chiar au recunoscut că sunt sclavii lui Dumnezeu, şi pe deasupra mai erau şi încântaţi de asta. Dumnezeu este o metaforă pentru un grup de indivizi care se folosesc de această obscenă construcţie culturală pentru a-şi menţine o pepinieră de sclavi controlaţi prin cap, nu de alta, dar cei care sunt controlaţi prin trup sunt mult mai greu de întreţinut.

preluare de pe sursa: Sclavii lui Dumnezeu