Apocalipsa virala

Cu toate ca, la nivel instinctual, ne este frica de ideea de sfarsit al lumii, rational, privim ideea de Apocalipsa drept un concept relativ iluzoriu, care apartine unei alte realitati: un eveniment pe care specia noastra nu-l va infrunta vreodata.

Cu toate acestea, in realitate, nu numai ca exista sanse consistente ca, in viitor, sfarsitul lumii sa vina aievea, intr-o forma sau alta, dar, nu de putine ori, evenimente catastrofale, aflate la un pas de o asemenea magnitudine, au avut loc in trecut. Din secolul XX, cea mai eficienta apocalipsa in imaginarul colectiv este cea virala. Diavolul a luat forma unui devastator virus ucigas, deformat intr-o pandemie, si a reusit, de cateva ori, sa ne ameninte specia cu extinctia, cauzand sute de milioane de decese.


Cruda si necrutatoare

Nu se stie cu exactitate ce le produce. Cand ucid in masa, se banuieste ca isi au originile in laboratoarele ultrasecrete ale organizatiilor care conduc lumea din umbra si conspira pentru controlul populatiei mondiale.

Sunt mai controversate si mai ucigatoare decat orice arma de distrugere in masa din arsenalul oricarei armate de pe Pamant. Oamenii religiosi le privesc precum niste aspre pedepse divine sau perfide atacuri diavolesti, in vreme ce pragmaticii le gasesc motive mai pamantene. Cert este ca, atunci cand izbucnesc, bolile virale si pandemiile fac ravagii, luand tribut milioane de oameni.

Poate cel mai sumbru si concludent astfel de episod din istoria moderna a omenirii este cel care a avut in rol principal – pe atunci letala si neiertatoare – variola. Estimarile, cele mai pesimiste e drept, spun ca aceasta boala ar fi distrus, in cadrul pandemiei starnite, aproximativ o treime din populatia mondiala.

Boala contagioasa, variola a fost una dintre cele mai mari catastrofe ale omenirii, omorand si desfigurand un numar imens de persoane de-a lungul secolelor.

Numai in secolul XX, virusul a rapus intre 300 si 500 de milioane de oameni. Intr-un singur an, 1967, s-au imbolnavit de variola circa 15 milioane de indivizi, dintre care doua milioane au murit.

Variola a cauzat, in secolul al XVIII-lea, decesul a peste 60 de milioane de europeni, intre care s-au numarat si cinci monarhi in exercitiu. Pana la 30% dintre cei infectati si 80% dintre copiii cu varsta de pana la cinci ani suferinzi de variola au murit din cauza bolii, iar o treime dintre supravietuitori a orbit.

Dar, poate cel mai mare dezastru demografic l-a pricinuit varsatul nativilor americani, in urma contactului cu europenii si africanii. Unii sunt de parere ca 90 pana la 95 de procente din totalul indigenilor Lumii Noi si-au inscris mortile in “palmaresul” bolilor Lumii Vechi. Se crede chiar ca variola se face direct raspunzatoare de uciderea a aproape tuturor locuitorilor originari ai Americilor, ramasi la momentul sosirii bolii pe cele doua continente.

In Mexic, in secolul al XVI-lea, atunci cand aztecii au pornit o rebeliune impotriva conquistadorului Cortes si spaniolii, depasiti numeric, au fost fortati sa plece, unul dintre soldatii europeni, bolnav de variola, a murit in inclestare.

Dupa batalie, aztecii au contractat virusul din cadavrul invadatorului. Atunci cand Cortes a revenit cu forte proaspete pe continent, boala deja decimase populatia bastinasa. Ucisese mare parte din armata azteca, pe imparat si 25% din restul populatiei. Acest lucru i-a inlesnit spaniolului victoria asupra aztecilor si patrunderea in Tenochtitlan, unde a descoperit ca boala Lumii Vechi a doborat mai multi oameni decat tunurile. Asadar, se poate considera, pe buna dreptate, ca variola a reprezentat, propriu-zis, inceputul sfarsitului lumii pentru cel putin o civilizatie.



Neagra si mortala

Nu degeaba i s-a spus ciumei bubonice “Moartea Neagra”. Un nume atat de tenebros si de rasunator este un titlu binemeritat pentru o boala adesea chiar mai ingrozitoare decat variola, chiar daca, poate, cu mai putine victime consemnate.

Este vorba despre una dintre cele mai distrugatoare pandemii din istoria umana. A inceput in sud-vestul sau in centrul Asiei si s-a raspandit prin Europa pana la finele anilor 1340. Numarul total de morti provocate de ciuma, in lumea intreaga, este estimat la 75 de milioane, numai 20 de milioane in Europa.

Se spune ca Moartea Neagra ar fi ucis intre una si doua treimi din populatia totala a Europei.

Cele trei forme ale molimei au adus o intreaga plaja de semne si simtpome celor infectati. Ciuma bubonica se manifesta prin inflamarea dureroasa a ganglionilor limfatici, aflati la baza gatului, in axile si vintre. Dar unele forme se concretizeaza in septicemie, o forma de otravire a sangelui si pneumonie, care ataca plamanii bolnavului.

Totusi, semnele clasice ale ciumei bubonice constau, mai ales, in apritia bubelor mari, cat portocalele uneori, in pantece, pe gat si la subsori, care supurau puroi si sange. Victimele sufereau de distrugerea pielii si a tesuturilor mai profunde, pana cand ajungeau sa fie acoperite de pete si coji negre. Cei mai multi mureau in patru pana la sapte ore de la infectare. Atunci cand ciuma a ajuns in Europa, a lovit mai intai orasele portuare si apoi a urmat rutele comerciale, atat pe mare cat si pe uscat.

Ciuma bubonica a fost forma cea mai intalnita in timpul Mortii Negre, cu o rata a mortalitatii de 30 pana la 75% si simptome ca temperatura ridicata, migrene, dureri ale incheieturilor, greata si stare generala bolnavicioasa. Dintre cei care au contractat virusul ciumei bubonice, 4 din 5 aveau sa moara intr-un interval de opt zile.

Se crede ca aceeasi boala s-a intors in Europa cu fiecare generatie, prezentand o virulenta si o mortalitate variabile, pana prin anii 1700. Pe durata acestei perioade, mai mult de 100 de epidemii de ciuma au maturat Europa. La intoarcerea sa din 1603, boala a ucis 38.000 de londonezi.

Alte carnagii notabile europene ale secolului al XVII-lea au fost molima italieneasca din 1629-1631, Marea Ciuma din Sevillia, in 1647-1652, Marea Molima din Londra, 1665-1666, si Marea Molima din Viena, in 1679. Exista o oarecare controversa asupra parcursului bolii, dar, in forma sa virulenta, dupa Marea Ciuma din Marsilia in 1720-1722 si dupa molima moscovita din 1771, pare sa fi dinsparut din Europa in secolul al XVIII-lea. Eruperea din secolul 14 a Mortii Negre a avut un efect catastrofal asupra populatiei Europei, transformand irevocabil structura sociala a Batranului Continent.

A reprezentat, de asemenea, o grea lovitura pentru Biserica Romano-Catolica si a rezultat in persecutarea extinsa a minoritatilor precum evrei, straini, cersetori si leprosi. Incertitudinea supravietuirii zilnice a creat o stare generala de morbiditate, influentandu-i pe oameni sa “traiasca clipa”, asa cum se ilustreaza in Decameronul, din 1353, al lui Giovanni Boccaccio.


Razboiul contagios

Prin toamna anului 1918, un val gripal, ce nu parea diferit de cel din anii precedenti, a degenerat in ceva atat de mortal si a instaurat o asemenea stare de panica si haos in comunitatile de pe intreg globul, incat multi oameni au crezut ca lumea se apropie de punctul sau final. Virusul a lovit cu viteza uimitoare, ucigandu-si adesea victimele in numai cateva ore de la primele semne de infectare. Virusul noii gripe cauza o hemoragie interna incontrolabila, de natura sa umple plamanii cu sange, pacientii ajungand sa se innece in propriile fluide.
Gripa Spaiola – asa cum a ajuns sa fie cunoscuta – pare sa fi fost aceeasi boala cu gripa porcina de astazi.

Nu numai ca era extrem de virulenta, dar manifesta si o neobisnuita preferinta in a-si selecta victimele, tinzand sa se instaleze in sistemele imunitare ale adultilor tineri si sanatosi, mai degraba decat in cazul celor mai slabi, precum copiii, batranii sau infirmii. Distribuirea normala a varstei pentru mortalitatea cauzata de gripa devenise, brusc, complet inversata, avand ca efect eliminarea din infrastructura societatii a factorilor cheie, responsabili de buna sa functionare cotidiana. Nu e de mirare ca oamenii au inceput sa creada ca orginea sociala se dadea peste cap, deoarece aproape s-a si intamplat acest lucru.

Fiind declansata chiar dupa Primul Razboi Mondial, Gripa Spaniola a ajuns in multe tari odata cu intoarcerea soldatilor acasa, ucigand intre 50 si 100 de milioane de persoane in toata lumea, intre 1918 si 1919. Se crede ca a fost una dintre cele mai letale pandemii din istoria umanitatii.

Semnele bolii s-au observat prima oara in Fort Riley, Kansas, SUA, pe 11 martie 1918. Aliatii din Primul razboi mondial au numit-o Gripa spaniola, pentru ca a primit mai multa atentie in ziarele spaniole decat in restul Europei. Spania nu a fost implicata in conflicat, iar presa de aici nu era cenzurata asa cum se intampla in restul continentului.

Nu se stie cu exactitate rata mortalitatii pandemiei din 1918-1919, dar se estimeaza intre 2,5 si 5% din populatia de pe Terra din acel moment si ca 20% au suferit boala. Gripa a putut ucide 25 de milioane in primele 25 de saptamani; in comparatie, SIDA a ucis 25 de milioane in primii 25 de ani. In India au murit 17 milioane de persoane, aproximativ 5% din populatia din acea epoca, atingand o rata a mortalitatii de 20% in unele zone. In armata indiana, cel ptin 22% dintre soldatii care s-au imbolnavit au murit. In Statele Unite, aproape 28% din populatie a suferit gripa si 500-675 mii au murit. In Marea Britanie au murit 200.000 de oameni, iar in Franta peste 400.000. In Alaska si in Africa de Sud au murit comunitati intregi, in timp ce in insulele Fiji 14% din populatie a decedat in doar. Spania a fost una dintre tarile cele mai afectate, cu 8 milioane de infectati si aproximativ 300.000 morti.

Chiar daca Primul razboi mondial nu a cauzat gripa, totusi, miscarile masive de trupe au ajutat la extinderea ei. Cercetatorii cred ca sistemele imunitare ale soldatilor au fost dezabilitate datorita tensiunii luptelor, atacurilor chimice, marind probabilitatea de a se contagia boala. Cantiatea de calatori soldati si modernizarea sistemului de transport a facut posibila propagarea pandemiei intr-un evantai mare de comunitati. Totusi, sfarsitul nu a venit, ci a ramas strict sub forma amenintarii, in urma tuturor acestor pandemii ingrozitoare. Intr-adevar, poate ca nu ne-au eradicat specia, dar au schimbat, cu siguranta, fata planetei, au distrus sute de milioane de destine si au insemnat, totusi, sfarsitul pentru atat de multi.



Fata in fata cu dusmanul

Virus, infectie, focar, moarte, incinerare, carantina… Cuvinte care, repetate obsesiv de luni de zile, ne-au bagat in cap imaginea terifianta a unei omeniri in pragul extinctiei. Cat de rau a fost, este sau poate fi?

Trei mari epidemii de gripa au lovit omenirea in ultimii 100 de ani. Cea mai grava dintre ele, marea pandemie de gripa – asa-numita gripa spaniola – din anii 1918-1919, a provocat moartea a milioane de oameni. Cu atat mai tragic, cu cat noul flagel a lovit o umanitate deja greu incercata, abia iesita din oribila criza a Marelui Razboi.

Virusul care a produs gripa spaniola apartinea subtipului numit H1N1. O a doua pandemie, gripa asiatica, produsa de subtipul H2N2, a bantuit Pamantul intre anii 1957-1958, iar a treia – gripa Hong Kong -, produsa de virusul H3N2, a circulat intre anii 1968-1969. Iar la toate acestea s-au adaugat gripa aviara si cea porcina, care desi cumulat au facut mai putine victime decat oricare alta gripa, au fost intens mediatizate.

De-a lungul vietii sale, mai scurte sau mai lungi – cum ii e datul -, organismul uman poate avea de-a face cu o multitudine de entitati patogene. Cele mai raspandite sunt, de departe, bacteriile si virusurile. Bacteriile sunt organisme unicelulare (alcatuite dintr-o singura celula). Ca toate celulele, au nucleu, citoplasma, membrana celulara si, mai ales, un perete celular cu o structura foarte complexa, alcatuit in cea mai mare parte din polizaharide.

Bacteriile sunt peste tot: in sol, in aer, in apa (chiar in izvoarele termale fierbinti) si in alte organisme – animale sau plante

. Ele sunt capabile sa sintetizeze “personal” proteine ori alte substante complexe si sa se autoreproduca. Numeroase bacterii traiesc in simbioza cu organisme vegetale sau animale, prelucrand substante din mediu spre folosul acestora din urma. Exista, evident, si o multime de bacterii patogene, acelea care produc boli numite bacterioze. Ciuma, holera, tuberculoza, angina streptococica sunt exemple de astfel de boli. Vestea buna este ca bacteriile (si numai ele) sunt sensibile la substantele numite antibiotice. Exista sute de antibiotice care actioneaza selectiv asupra diferitelor specii bacteriene.



Cavalerul Apocalipsei lipsit de nucleu

Spre deosebire de bacterii, virusurile nu au o structura celulara. Ele sunt lipsite si de nucleu, si de perete celular. Tot ceea ce au sunt niste segmente de acizi nucleici – ADN (la dezoxiribovirusuri) sau ARN (la ribovirusuri) – protejate de un invelis proteic sau lipoproteic. Virusurile nu sunt capabile sa se reproduca singure. Ele infecteaza celulele altor organisme – plante, animale, chiar bacterii – si folosesc “facilitatile” celulei-gazda pentru a sintetiza proteine ori alte substante necesare si pentru a se reproduce. Relatia lor cu lumea vie este un soi de parazitism, fiindu-le absolut necesara prezenta unor celule in care sa se inmulteasca.

Virusurile sunt, dupa parerea multor savanti, niste “chestii”, nu niste organisme. Fiind lipsite de una dintre insusirile esentiale ale materiei vii – capacitatea de a se autoreproduce -, ele sunt considerate nevii; sunt insa “entitati infectioase”, capabile sa determine la organismele superioare maladii numite viroze.

Virusurile reprezinta o descoperire de data recenta, motiv pentru care sunt inca putin cunoscute. Se afla peste tot si, cu toate acestea, stim asa de putin despre ele… Daca bacteriile au putut fi studiate la microscop si crescute pe medii de cultura inca din secolul al XIX-lea, virusurile sunt prea mici pentru a putea fi vazute la microscoapele optice si nici nu cresc pe mediile de cultura obisnuite folosite pentru dezvoltarea bacteriilor. Abia microscopul electronic si metodele de cultivare de ultima generatie au permis progrese in virologie.

Virusurile nu sunt sensibile la actiunea antibioticelor; este o mare greseala ca la orice raceala usoara sa luam astfel de medicamente, intrucat, pur si simplu, ele nu au efect asupra virusurilor. Antibioticele sunt prescrise doar pentru a preveni sau a trata o eventuala complicatie a virozei, care consta in suprainfectarea cu bacterii.

Altminteri, nu sunt necesare, ba devin chiar daunatoare. Virusurile nu sunt sensibile decat la medicamente specifice, numite antivirale. Vestea proasta este ca exista foarte putine asemenea medicamente. Asa cum am spus deja, studiul virusurilor este mult in urma celui al bacteriilor, din motive obiective, desigur, dar asta nu prea ne consoleaza…

Una dintre cele mai raspandite boli virale este gripa – o viroza caracterizata de un mare grad de contagiozitate. Desi, pana in anii ‘30, nu a putut fi identificata prin cercetari specifice de virologie, ci doar prin simptome, se crede ca gripa, sub forma de epidemii grave, a lovit omenirea de cel putin zece ori in ultimele trei secole. Cea mai veche consemnare istorica a unei posibile epidemii de gripa ar putea data din secolul V d.Hr.

Marile epidemii poarta numele de pandemii – boli care ataca toti oamenii (pan demos, in limba greaca).
Gripa nu este o boala “foarte mortala”, ca sa zicem asa, in sensul ca mortalitatea este, in cazul ei, de 0,1-2%, comparativ cu mortalitatea de 20-25% in cazul variolei si de aproape 100% in cazul rabiei. Ceea ce face insa gripa foarte periculoasa este rata mare de atac. Cand e vorba de milioane de oameni care se imbolnavesc, o mortalitate de 1% inseamna zeci de mii de morti, iar asta nu mai inseamna putin.

Virusul gripei are si fascinanta, dar foarte ingrijoratoarea insusire de a-si schimba cu usurinta structura si prin urmare si proprietatile patogenice, putand astfel sa treaca de la o specie la alta si sa scape actiunii specifice a unui vaccin, fapt care face ca gripa sa fie practic imposibil de eradicat.

Cel mai afurisit virus care produce gripa este virusul tip A. Genomul acestuia este alcatuit din 8 segmente de ARN. Importante pentru caracteristicile virusului sunt doua glicoproteine de suprafata: hemaglutinina (HA) si neuraminidaza (NA). Prezenta si structura acestor proteine determina subtipul de virus. Glicoproteinele, instabile, pot suferi schimbari la nivelul structurii lor moleculare.

O singura inlocuire a unui aminoacid cu altul in structura uneia dintre glicoproteine – si iata un nou tip de virus, aparut prin mutatie. De asemenea, virusul A de un anumit subtip se poate intalni, in celulele infectate, cu o particula virala de un alt subtip. Are loc o recombinare genetica – un schimb de fragmente de ARN – si iata aparand un nou subtip de virus, cu proprietati noi, care poate starni o noua epidemie. Acesta este scenariul de care ne temem: virusul gripei aviare, care deocamdata se transmite la om doar prin contactul cu pasari infectate, ar putea suferi o astfel de schimbare care il va face capabil sa se transmita de la om la om.



Rezervoare naturale de virus gripal A sunt omul si diferite specii de pasari salbatice. Porcul poate fi infectat atat cu gripa aviara, cat si cu gripa umana, oferind astfel posibilitatea amestecarii a doua tulpini virale si sansa funesta a recombinarii genetice care a dus la gripa porcina.

Asia este considerata punctul de origine cel mai probabil al unei noi epidemii de gripa. Acolo predomina un mod de viata care favorizeaza raspandirea bolii si recombinarea genetica: oamenii traiesc in sate dens populate si in stransa apropiere cu porcii si pasarile domestice. La drept vorbind, nici in Romania, in mediul rural, lucrurile nu stau altfel.


preluare de pe sursa: http://piatza.net/apocalipsa-virala/

Puricele – micul ucigaş

Salut! Eu sunt Pulex iritans, cel puţin aşa m-au botezat oamenii de ştiinţă.

Ştiu că vă vine să râdeţi, deoarece numele este în latină şi are, pe undeva, o rezonanţă hilară pentru voi.

Reţineţi, totuşi, că sunt printre cei mai periculoşi paraziţi externi.

Şi vă asigur că nu v-aţi dori să mă cunoaşteţi când mi-e foame…

Senzaţiile neplăcute de iritaţii şi mîncărimi ar trebui să fie ultima ultima voastră grijă.

Strămoşii mei v-au transmis de-a lungul istoriei zeci de maladii mortale (asta aşa, ca o scurtă paranteză).

Dacă treceţi de sila şi teama pe care v-o provoc, mă veţi descoperi în întreaga mea ”splendoare”.

Sunt sigur că după ce veţi parcurge acest articol, veţi şti cine sunt, ce fac, de ce fac, şi, din nefericire pentru noi, şi cum să scăpaţi în mod eficient de mine şi de neamurile mele.

Asta e viaţa. Care pe care. Aşa, ca între paraziţi…

Sub lupă

Alături de păduchi, ploşniţe şi căpuşe, puricele face parte dintre adevăraţii “vampiri” ai lumii vii, lăsând cu mult în urmă alte făpturi, precum liliacul-vampir din America de Sud.

Dintre toate artropodele care parazitează organismul uman, puricii sunt probabil cele mai celebre, deşi, ca periculozitate, sunt pe undeva la egalitate cu căpuşele. (Aici, o precizare: puricii sunt insecte, dar nu şi căpuşele; acestea fac parte din clasa arahnidelor, fiind mai degrabă înrudite cu păianjenii, având, ca şi aceştia, opt picioare, nu şase cum au insectele.)

Istoric vorbind, nimeni nu ştie cu siguranţă momentul în care drăcoasele insecte mici şi negricioase au apărut în arena evoluţiei.

Bazându-se pe faptul că cele peste 2.000 specii de purici din prezent se hrănesc exclusiv cu sângele mamiferelor şi al păsărilor, entomologii avansează ideea că aceste insecte hematofage s-au dezvoltat odată cu apariţia vieţuitoarelor cu sânge cald, cu toate că unele studii susţin că strămoşul comun al puricilor şi al insectelor mecoptere ar fi apărut acum 160 milioane ani.

Deci, spre bucuria lor, se pare că faimoşii dinozauri nu au avut probleme din partea puricilor.

Dacă aveţi ocazia (pe care nu v-o doresc cu tot dinadinsul) de a admira pe viu sau în insectar un purice, veţi descoperi o făptură pe cât de minusculă, pe atât de interesantă.

Nu vorbim doar de un vampir nesuferit, aducător de mâncărimi insuportabile şi, uneori, boli grave (Doamne fereşte!).

Eroul îmbrăcat în armură întunecată este un deţinător de recorduri al Lumii Vii. Da! Mica arătare este deţinătoarea titlului de vice-campion mondial la sărituri (fiind întrecut la această probă doar de nişte insecte hemiptere, din neamul ploşniţelor de plante).

Bădăranul sugător de sânge şi dătător de mâncărimi, cu a sa lungime corporală cuprinsă între 1,5 – 3,3 milimetri, este capabil de performanţe incredibile.

Astfel, puricele sare în înălţime pînă la 20 centimetri, iar în lungime (proba sa de aur), până la uluitoarea distanţă de 33 centimetri – de peste 200 ori lungimea propriului corp!

Fascinaţi de performanţa atletică a parazitului îmbrăcat în chitină, un grup de cercetători ai prestigioasei Universităţi Cambridge din Anglia a vrut să descifreze misterul biomecanicii care-i permite acestei insecte să facă salturi atât de spectaculoase.

Spre surprinderea lor, entomologii au descoperit că puricii sar ajutându-se strict de tibie şi tars (acele segmente ale membrelor echivalente gambei şi labei piciorului vertebratelor) şi nu de trochantere, corespondentele genunchilor la insecte.

Ca o adaptare în plus, trupurile puricilor sunt foarte comprimate lateral, permiţându-le o deplasare optimă printre firele de păr sau penele gazdei.

În plus, trupul chitinos este acoperit cu peri şi spini scurţi, orientaţi posterior, factori care de asemenea ajută deplasarea pe corpul victimei.

Puricii sunt insecte holometabole (cu metamorfoză completă), adică trec prin cele patru stadii de dezvoltare caracteristice acestei clase de vieţuitoare: ou, larvă, pupă (sau nimfă) şi adult.

Eclozarea larvei intervine după 2 zile sau 2 săptamani de la depunerea oului, totul depinzând de temperatura mediului înconjurător.

Femela puricelui depune în medie 700-800 ouă, în serii de cîteva duzini.

Ştiţi cum se desfăşoară întregul proces?

Femela trebuie să sugă o cantitate cât mai mare de sânge, pentru ca astfel rezerva proteică din organism să-i permită producerea optimă de ouă. Imediat ce şi-a scos trompa din pielea victimei-gazde, femela puricelui începe să depună ouăle.

Ouăle sunt depuse pe gazde, adică în special pe oameni, câini, pisici, şobolani, şoareci, vulpi, păsări domestice etc. Aşadar, următoarea generaţie de purici se naşte cu hrana la nas – sau la trompă, ca să rămânem în context.

O parte din ouăle depuse cad în mediul înconjurător (un motiv în plus, din punctul nostru de vedere, să avem grijă de igienă).

Dar ouăle care au căzut de pe trupul gazdei nu sunt neapărat ghinioniste.

S-a descoperit că din ouăle de purice căzute pe covor, sub pat sau în micile crăpături din mobilă sau podea, eclozează la fel de mulţi viitori purici precum din cele rămase pe corpul gazdelor.

Alte medii propice eclozării sunt cele nisipoase, sau porţiunile din locuinţe unde se găseşte praf sau rumeguş.

Scarpină-te sau păstrează curăţenia!

Aşa, ca fapt divers, merită să ştiţi că nesuferitul purice se ataşează foarte repede de dumneavoastră sau de animalul de companie favorit.

După nici 10 minute de când a sărit pe dvs., parazitul s-a “îndrăgostit” iremediabil de noua sa gazdă.

Din nefericire, relaţia nu-i aduce beneficii decât lui, puricelui. Pentru gazdă, coşmarul abia acum începe.

Puricii nu produc doar nesuferite mîncărimi de piele, datorate substanţelor toxice pe care le eliberează în fluxul sangvin al victimei, înainte de a începe hrănirea propriu-zisă.

Insectele pot cauza unor persoane sensibile cumplite alergii la toxinele din saliva lor, dermatite urâte, iritaţii secundare ale epidermei şi, în cazuri mai grave, anemie, infestare cu viermi intestinali sau afecţiuni stomacale.

Zonele corporale preferate de purici pentru a se hrăni sunt, în general, gleznele şi picioarele, iar iritaţiile şi senzaţiile neplăcute de mâncărime durează de la câteva minute până la ore sau chiar zile, depinzând de vârsta, zestrea genetică şi starea de sănătate a persoanei muşcate (de fapt, înţepate, pentru că puricele înţeapă, cu trompa, piele gazdei; însă aşa ne-am obişnuit să spunem: muşcături – sau pişcături – de purice).

Reacţia imediată constă în apariţia unei zone mici, de consistenţă mai tare, colorată în roşu, cu un singur punct în centru; punctul marchează locul uvinde puricele tocmai şi-a introdus organul prin care a supt sângele.

Acum încep problemele. Unele extrem de serioase.

S-a demonstrat că puricii transmit în mod destul de frecvent, prin intermediul muşcăturii, o serie de virusuri, bacterii, viermi paraziţi şi protozoare.

Consecinţele au fost, în special în trecut, deosebit de grave.

Răspândirea ciumei bubonice în Evul Mediu, cu milioanele sale de victime umane, s-a datorat în mare măsură puricilor, nu neapărat şobolanilor cenuşii.

Este adevărat că şobolanii cenuşii au adus temuta maladie din Asia în Europa.

Dar odată ajunsă pe Bătrânul Continent, ciuma bubonică a fost transmisă de la rozătoare la oameni prin intermediul miliardelor de purici, care muşcau deopotrivă atât şobolanii infestaţi, cât şi oamenii întâlniţi în cale.

Fără a exagera deloc, putem afirma că acesta a fost momentul în care Occidentul european medieval a plătit cel mai dur tribut, în vieţi omeneşti, mizeriei, jegului omniprezent şi lipsei celor mai elementare noţiuni de igienă.

Atât şobolanii, cât mai ales puricii prosperă în condiţii de mizerie generalizată, sărăcie şi indolenţă în privinţa curăţeniei, atât a oraşelor, cât şi a indivizilor.

Nu uitaţi că vorbim de o perioadă istorică de cîteva sute de ani în care occidentalii se fereau de apă, considerând-o ca o sursă de boli sau chiar moarte.

Nici clasele nobiliare sau chiar capetele încoronate nu iubeau igiena personală, istoria reţinând mărturii şi dovezi imbatabile în acest sens.

Evident, puricii nu puteau decît să se bucure şi să se înmulţească. Fără număr…

Alte nenorociri aduse oamenilor de micile insecte au constat în numeroasele epidemii de tifos exantematic, izbucnite în perioadele războaielor din epoca modernă.

Primul şi al doilea Război Mondial au provocat şi grave epidemii de tifos, aduse de cohortele nesfârşite de purici, care transmiteau bacterii din genurile Yersinia, Rickettsia şi Bartonella, de la şoarecii şi şobolanii infestaţi la nefericitele gazde umane.

“Cadourile” mortale aduse de purici oamenilor se menţin şi în prezent, în special în zonele de război sau în ţările sărace, unde igiena personală este ultima grijă pentru milioane de oameni care literalmente nu au de unde să bea apă sau să mănânce.

Jos cu puricii!

Bineînţeles, şi în cazul puricilor, la fel ca în cazul tuturor paraziţii externi sau interni, este mult mai bine să previi decât să tratezi.

Cel mai bun şi mai eficient mijloc de a scăpa de “invadatori” constă, pur şi simplu, în menţinerea curăţeniei exemplare a locuinţei şi, evident, a igienei corporale.

La fel de important este să evitaţi contactul cu zone sau locuinţe omeneşti care debordează de murdărie.

Încă şi mai importantă este evitarea oricărui contact fizic cu indivizi murdari, nespălaţi, care miros de la o poştă.

Aproape sigur adăpostesc pe propriile organisme adevărate legiuni de purici şi păduchi.

Să vă mai aduc aminte cât de uşor sare puricele de la o gazdă actuală la una potenţială?

Dacă inevitabilul s-a produs şi micul drac săritor a ajuns să vă muşte, nu vă panicaţi.

Specialiştii afirmă că sunt eficiente, împotriva mâncărimii şi iritaţiilor, unguentele şi soluţiile care conţin substanţe antihistaminice sau hidrocortizoni, ca şi loţiunile pe bază de calamină.

Pentru stârpirea insuportabilelor insecte, oamenii au descoperit o serie de substanţe relativ eficiente.

Între acestea se detaşează insecticidele pe bază de lufenuron pentru puricele adult şi în putere, precum şi cele care conţin methopren, destinat “pruncuciderii” larvelor vajnicului săritor.

În cazul infestării animalelor de companie, cele mai noi tratamente de eradicare a puricimii invadatoare folosesc aşa-numitul ulei de cedru, o substanţă naturală non-toxică.

Uleiul de cedru a fost folosit recent şi în tratarea soldaţilor americani detaşaţi în Irak, după ce aceştia au fost infestaţi de milioane de purici lihniţi de foame sub soarele arzător al deşertului (şi, pesemne, foarte recunoscători ultimelor evenimente internaţionale, concretizate, pentru ei, într-o cantiatate uriaşă de sânge american.)

În cazul locuinţelor invadate de purici, unul dintre cei mai eficienţi duşmani ai acestora s-a dovedit a fi banalul aspirator, cu condiţia ca sacul colector de praf şi mizerii să fie aruncat imediat după încheierea operaţiunii de aspirare.

Aparatele de climatizare dotate cu dispozitive de dezumidificare a atmosferei locuinţelor joacă şi ele un rol important în ciclul dezvoltării puricilor, deoarece s-a dovedit ştiinţific că ouăle de purice au nevoie de o umiditate de cel puţin 70-75%, pentru a ecloza, iar larvele de cel puţin 50% pentru a supravieţui.

Deci, o atmosferă uscată în locuinţă nu prieşte deloc acestor insecte parazitare.

Dacă ai reuşit, cumva, să pui mâna pe el, nimic nu-i mai dulce ca răzbunarea, nu-i aşa?

Dacă însă nu ştii cu cine ai de-a face, vei avea parte de o surpriză de proporţii.

Puţine insecte sunt mai greu de zdrobit decât puricele. Armura sa din chitină este incredibil de rezistentă pentru o insectă de dimensiunile sale.

Chiar dacă-l prinzi întree degete şi strângi cu toată puterea, acest mic drac cu 10 vieţi tot nu moare.

Reţeta clasică şi verificabilă a uciderii puricilor “cu mâinile goale” necesită o tehnică specifică.

Puricele trebuie prins între unghii şi strâns până se scurge toată viaţa din el.

La fel de eficient este şi înecul, deci cei slabi de înger care nu-l pot zdrobi, de milă sau silă, pot să-l arunce în apă.

Fapte şi recorduri

Femela de purice are nevoie doar de o simplă crăpătură în podea, adâncă de doar 4 milimetri, pentru a-şi depune ouăle.

Cel mai mare purice din lume – atinge o lungime de 8-10 milimetri – aparţine speciei Hystrichopsylla schefferi, care parazitează vizuinele unor rozătoare din America de Nord (dar muşcă şi din oameni dacă are ocazia.)

La aproape toate speciile de purici, “şefa” este femela. Ea este mai mare şi mai agresivă decît masculul.

Dacă 500 purici ajung într-o locuinţă, în următoarele 3 zile, invadatorii depun circa 20.000 ouă.

Cea mai mare aglomerare de purici din lume a fost descoperită în anul 1986, într-o fermă de porci din Marea Britanie.

Cercetătorii au estimat că, pe o suprafaţă de sol de dimensiunea unui teren de tenis, trăiau liniştite circa 133.378 450 de asemenea insecte.

Puricele şobolanului negru (Xenopsylla cheopis) a fost implicat într-o epidemie de ciumă fără precedent, survenită în Anglia în secolul al XIV-lea.

Tot puricii care au transmis ciuma bubonică au dus la moartea a 35.000 de londonezi în anul 1625, pentru ca, în anul 1665, tot ei să provoace decesul a alţi 20 000 lopcuitori ai capitalei britanice.

Bărbaţii din triburile Lundaya Murats, din Borneo, care îşi permit să ia un purice de pe trupul unei femei măritate sunt amendaţi cu câte un porc pentru fiecare insectă luată de pe femeia în cauză.

Dintre toţi masculii de insecte, cel de purice se poate lăuda cu cel mai mare penis, proporţional cu talia sa – de 2,5 ori mai lung decât propria-i lungime corporală.

Cercetătorul şi istoricul Jean-Paul Clebert relatează că poeţii secolului al XVI-lea din Franţa îşi doreau să fie metamorfozaţi, pe moment, în purici, “pentru a explora astfel, pe îndelete, peisajele şi formele trupurilor femeilor pe care le admirau”, dar de care nu s-ar fi putut apropia altfel.

Puricele la români 

Curăţenia personală, a casei şi, prin extensie, a întregii gospodării a fost preţuită în comunităţile rurale româneşti din toate timpurile.

Avem drept dovezi numeroase date folclorice şi mitologice care arată că paraziţii de toate felurile erau stârpiţi prin diverse mijloace, iar oamenii certaţi cu curăţenia erau ironizaţi acid prin zicători, proverbe, cântece, snoave sau chiar descântece specifice.

Puricele nu a scăpat nici ei atenţiei românilor.

Această insectă parazitară este prezentă mai ales în credinţele populare. Simbolistica puricelui are ca punct de plecare dimensiunile sale minuscule, capacitatea de a se deplasa rapid prin salturi şi, mai ales, pişcăturile sale nesuferite.

În mitologie, el este o făptură chtoniană, cu legături clare cu Lumea de Jos, fapt punctat prin unele legende vechi româneşti, conform cărora puricele a apărut pe lume din cenuşa năpârcii.

Mitul popular se întâlneşte aici cu referinţele biblice.

Povestea românească spune că, pe când Noe rătăcea peste ape cu Arca sa plină de felurite vieţuitoare, s-a produs o gaură în corabie, iar aceasta a început să ia apă cu repeziciune, periclitând astfel vieţile tuturor.

Salvarea a venit sub forma unui compromis păgubos.

Dintre toate animalele, năpârca a fost singura care s-a oferit să scape Arca, astupând cu coada ei spărtura din peretele ambarcaţiunii.

Drept răsplată, năpârca a cerut dreptul de a mânca în fiecare zi câte un om.

Mâniat de pretenţia neobrăzată a reptilei, Noe a înşfăcat-o şi a aruncat-o în foc.

Din cenuşa ei au apărut pe lume puricii, care de atunci, ca o amintire a dorinţei năpârcii, se hrănesc cu sângele oamenilor.

Asocierea tradiţională a puricilor cu vatra focului şi cenuşa, precum şi prezenţa sa în preajma omului, introduc insecta în familia duhurilor casei.

Evident, puricele este un duh malefic, dar uneori are şi valenţe coercitive.

Vedem, bunăoară, că una dintre consecinţele nerespectării interdicţiilor care reglează relaţiile omului cu duhurile casei se concretizează în înmulţirea fără precedent a puricilor, ca formă directă de pedeapsă.

În lumea satului se spunea că este “rău de purici”, atunci cînd nu se respectau, prin nelucrare, anumite zile consacrate pomenirii morţilor.

Odată ce puricele a fost “înregimentat” în armata vastă a spiriduşilor şi a altor duhuri ale case, au rezultat şi mijloacele magice de luptă contra lor.

Omniprezente sunt usturoiul, hreanul, pelinul, dar şi ofrandele şi descîntecele.

Credinţele strămoşilor noştri cu privire la purici reflectă un mit fundamental indo-european, conform căreia zeul suprem al cerului, supărat fără măsură la auzul veştii că soţia sa îl înşela cu un monstru din adâncuri, îi transformă pe ea, pe monstru şi pe copii rezultaţi din acest adulter în purici, după care decide să-i arunce pe Pământ.

În general, puricele este considerat în bestiarul străvechi românesc drept o creatură demonică, strâns înrudită cu diavolul.

Unele legende spun că puricele s-a născut din lacrimile de ciudă ale diavolului, de aici culoarea sa negricioasă.

Relaţia insectei cu maleficul este deosebit de interesantă.

Alte mituri româneşti ne spun că puricele a fost nimeni altul decât calul dracului, atunci cînd Satan a pornit războiul şi rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu.

Cu sau fără implicaţiile interesante ale mitologicului, simbolismului şi foclorului, puricele rămâne un inamic serios, de care trebuie să ne ferim cu orice preţ.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Ceapa – curiozitati

Din studiile efectuate asupra proprietatilor si efectelor Cepei si Usturoiului, se pare ca aceste doua vegetale deosebite au proprietatea de a “absoarbe” virusii si bacteriile, in momentul in care sunt “activate”, adica in momentul in care intra in contact cu aerul.

Astfel, in trecut, in traditia romaneasca Ceapa si Usturoiul se“desfaceau” la masa si se mancau direct, ca atare, pe loc. Nu se preparau spre a se lasa “pe mai tarziu”.

Si de ce se facea asa?… In momentul in care Ceapa si Usturoiul sunt “activate” (intra in contact cu aerul), ele incep sa “absoarba” din mediul inconjurator virusii si bacteriile.

Cind se mananca direct, pe loc, ea intra direct in organism. Astfel, procesul de absorbtie al virusilor si bacteriilor se produce doar in interiorul organismului, preluand de acolo virusi si bacterii.

In cazul in care Ceapa si Usturoiul nu se consuma “pe loc”, in contact cu aerul ele incep “absorbirea” de virusi si bacterii din mediul inconjurator (pana la momentul in care le mancam), pe care noi apoi le introducem in organismul nostru gata “impanate”.

Astfel, putem alege:

- folosim Ceapa sau Usturoiul spre a atrage virusii si bacteriile din atmosfera, pe care apoi sa le introducem in organism,

sau

- folosim Ceapa si Usturoiul sa absoarba doar virusii si bacteriile din organism?…

De noi depinde…

CEAPA

In 1919 cand gripa a ucis 40 milioane de oameni, un doctor vizita fermierii pentru a-i ajuta sa combata gripa. Multi dintre fermieri si familiile lor o contractasera si multi chiar murisera.

Doctorul a ajus la un fermier unde, spre surprinderea lui, toti membrii familiei erau sanatosi. Cand doctorul a intrebat fermierul ce facea el diferit de ceilalti, sotia lui a spus ca a pus o ceapa necuratata intr-un vas in fiecare camera a casei (si probabil pe vremea aceea casa avea doar 2 camere). Doctorul nu a crezut si a cerut una din cepe pentru a o analiza la microscop. Spre surprinderea lui a descoperit virusul gripei in ceapa. In mod evident aceasta a absorbit virusul pastrand familia sanatoasa.

Apoi, am auzit aceasta povestire de la coafeza mea din Arizona . Acum multi ani angajatii ei se imbolnaveau de gripa si la fel multi dintre clienti. In urmatorul an ea a pus cepe in boluri peste tot in salon.
Spre surprinderea ei nici un angajat nu s-a mai imbolnavit. Treaba functioneaza! (si nu, nu fac afaceri cu ceapa)

Morala povestii este: cumparati cateva cepe si puneti-le in boluri in fiecare camera din casa. Daca lucrati la birou, puneti unu sub birou sau undeva pe un raft. Incercati si veti vedea. Noi am facut asta anul trecut si nimeni din casa nu s-a imbolnavit de gripa. Daca va ajuta pe voi si pe cei dragi sa nu va imbolnaviti, cu atat mai bine. Daca totusi faceti gripa, va fi o forma usoara. Oricum… ce aveti de pierdut? Doar cateva cepe!!!!

Acum… mai exista si un PS la aceasta poveste, trimis de o prietena din Oregon care de obicei imi trimite contributii la articolele pe tema sanatatii. Ea mi-a povestit urmatoarea experienta despre ceapa:

“Eu nu stiam despre povestea cu fermierul… dar stiu ca eu personal am facut pneumonie si am fost foarte bolnava. Am citit un articol care spunea sa tai o ceapa la ambele capete, sa pui unul din capete intr-o
furculita si sa pui capatul infipt in furculita intr-un borcan gol… iar apoi sa pui borcanul langa patul pacientului peste noapte. Se spunea ca ceapa se innegreste peste noapte din cauza germenilor… si chiar asa s-a intamplat. Dimineata ceapa era un dezastru, dar eu deja ma simteam mai bine. Altceva ce am citit intr-un articol a fost ca atat ceapa, cat si usturoiul, distribuite prin camera, au salvat pe multi de la ciuma neagra. Ele au multe proprietati antibacteriale si antiseptice.”

Si acum inca o nota

CEPELE ABANDONATE DEVIN OTRAVITOARE.

Am folosit o ceapa care fusese lasata in frigider. Uneori nu folosesc o ceapa intreaga odata, ci pastrez cealalta jumatate pentru mai tarziu.

Dupa ce am citit aceasta informatie mi-am schimbat parerea… si pe viitor voi cumpara cepe mai mici.

Am avut privilegiul sa vizitez Mullins Food Products, divizia de fabricare a maionezei. Mullins este mare si este detinuta de 11 frati si surori din familia Mullins. Prietena mea Jeanne este CEO acolo.

A venit vorba despre intoxicatii alimentare si am dorit sa le impartasesc ceea ce am aflat de la un chimist.
Tipul care ne-a condus in turul fabricii se numea Ed si era unul dintre frati. Ed este un expert in chimie si este implica in dezvoltarea formulei sosului. El a dezvoltat formula sosului si pt McDonald’s

Deci retineti ca Ed este un magician al chimiei alimentare. In timpul vizitei cineva a intrebat daca chiar trebuie sa ne facem griji cu privire la maioneza. Oamenii intotdeauna sunt ingrijorati ca maioneza se va strica. Raspunsul lui Ed va va surprinde. El a spus ca toata maioneza produsa comercial este sigura.
 ”Nici macar nu trebuie pusa la frigider. Nu face nici un rau sa fie pusa, dar nu e neaparat necesar”. El a explicat ca pH-ul maionezei este stabilit la o valoare la care bacteriile nu pot supravietui in mediul inconjurator. El a vorbit despre picnicul esential, cu bolul de salata de cartofi pe masa si cum toata lumea da vina pe maioneza cand cuiva ii este rau.

Ed spune ca atunci cand este raportata intoxicatia alimentara, primul lucru pe care il cerceteaza autoritatile este cand a mancat bolnavul ultima oara CEAPA si de unde au venit aceste cepe (din salata de
cartofi?)

Ed spune ca nu maioneza (atata timp cat nu e facuta in casa) este cea care se strica la aer. Cel mai probabil este ceapa, iar daca nu ceapa, atunci CARTOFII.

El a explicat ca ceapa este o mare piata de desfacere pentru bacterii, in special ceapa negatita. Nu ar trebui niciodata sa pastrezi o bucata de ceapa taiata. Nu este sigura nici daca o pui intr-o punga etansa si o bagi la frigider.

Se contamineaza deja suficient doar prin faptul ca e taiata si sta la aer putina vreme, si poate deveni periculoasa pentru cine o ingereaza (asa ca, atentie sporita la ceapa care va este pusa in
hotdog la meciurile de baseball!)

Ed spune ca daca iei partea de ceapa lasata si o gatesti nebuneste s-ar putea sa fii in regula… dar daca tai ceapa lasata ca sa o pui in sandwich iti cauti problemele cu lumanarea. Atat ceapa cat si cartofii fierti dintr-o salata de cartofi vor atrage si favoriza inmultirea bacteriilor mult mai repede decat orice maioneza preparata
comercial.

Deci, cum suna asta ca noutate? Luati-o cum vreti. Eu (autorul) am de gand sa fiu foarte atent la ceapa de acum incolo. Din mai multe motive acord credibilitate unui chimist si unei companii care produce milioane de tone de maioneza pe an.

De asemenea, CAINII NU TREBUIE SA MANANCE NICIODATA CEAPA. Stomacul lor nu o poate metaboliza.

Deci, nu uitati ca este periculos sa tai o ceapa si s-o folosesti pentru gatit a doua zi. Devine otravitoare intr-o singura noapte si creeaza bacterii toxice care pot provoca infectii la stomac din cauza excesului de secretie de bila si chiar intoxicatii alimentare.

preluare: http://bloguri.piatza.net/ceapa-curiozitati/