Trupe de Comando - SAS - Special Air Service (Serviciul Special Aerian)

Special Air Service (Serviciul Special Aerian) - este principala unitate de forte speciale a armatei britanice. A fost formata in 1941 de catre David Sterling pentru a executa incursiuni in spatele liniilor germane din Africa de Nord, impreuna cu Long Range Desert Group.

Astazi ea constituie un model pentru alte unitati speciale din alte tari. SAS este o unitate secreta, de mici dimensiuni si intra in alcatuirea fortelor speciale ale Marii Britanii, impreuna cu Special Boat Service (SBS), Special Reconnaissance Regiment (SRR) si Special Forces Support Group (SFSG).

Organizare - SAS are trei regimente (regimentele 21, 22 si 23). In misiunile lor sunt sprijinite de catre Corpul Aerian 8 (8 Flight Army Air Corps)si doua echipe de la Corpul Regal de Transmisiuni (Royal Corps of Signals), a caror militari, desi nu fac parte din SAS, sunt antrenati de catre acestia.

Misiunile SAS:
-Strangerea de informatii in spatele liniilor inamice
-Distrugerea de tinte pe teritoriul inamic
-Protejarea demnitarilor britanici
-Instruirea fortelor speciale din alte tari
-Operatiuni contra-teroriste in tara si peste hotare

Instructia include:-Recrutare - militarii SAS sunt recrutati in principal din randul armatei regulate britanice (in special parasutisti), dar si din fostele colonii britanice Republica Irlanda, Noua Zeelanda, Fiji, Australia;
-Pregatire teoretica - aceasta etapa dureaza 2 zile si consta in informarea candidatilor in ceea ce priveste oragnizarea, tacticile si misiunile SAS;
-Pregatire fizica;
-Pregatire pentru jungla;
-Supravietuire in situatii de lupta - include evadari, evitarea inamicului, interogatorii, etc.;
-Pregatire specializata - salturi cu parasuta (HALO/HAHO), folosirea armelor cu luneta, limbi straine, folosirea autovehiculelor, explozibililor, etc;

De-a lungul timpului, SAS a executat misiuni in toata lumea, atat impotriva armatei germane in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cat si in fostele colonii britanice, impotriva miscarilor separatiste (Oman, Malayesia, Brunei)
Cea mai cunoscuta operatiune SAS a a avut loc in 1980, cand ambasada Iranului din Londra a fost ocupata de sase teroristi la 30 aprilie. La data de 5 mai, in urma esuarii negocierilor, un detasament de cca 30 membri SAS a luat cu asalt ambasada, prin folosirea de explozibili. Doar unul din cei sase teroristi a scapat cu viata, fiind arestat.

In Irlanda de Nord SAS a avut ca misiune strangerea de informatii despre IRA si contracararea atacurilor teroriste, care avea ca tinta politicienii locali si membrii fortelor de politie civila (Royal Ulster Constabulary).

De asemenea, SAS a executat si misiuni de rapire si aducere in Irlanda de nord a comandantilor IRA aflati pe teritoriul Republicii Irlanda (Seán MacKenna)
In timpul razboiului din Golf din 1991, SAS a executat numeroase misiuni in spatele liniilor irakiene, starngand informatii despre miscarile de trupe si distrugand lansatoarele mobile de rachete SCUD.

Cea mai cunoscuta misiune de acest gen a fost "Bravo 2-0", in timpul careia o echipa de opt militari a patruns adnac in teritoriul irakian.

Descoperita de inamic, s-au retras spre Siria, ucigand pe traseu cca. 250 de soldati inamici. Patru militari au fost prinsi si torturati, iar alti trei ucisi.

Alte tari au unitati de forte speciale inspirate de catre SAS-ul britanic, precum Australia si Noua Zeelenda (unde poarta aceeasi denumire).

preluare de pe sursa: http://spionaj.3xforum.ro/post/6/1/Trupe_de_comando/

Apriga şi trista viaţă a fondatorului trupelor de comando româneşti, paraşutistul basarabean Mihai Ţanţu

Plutonul de Misiuni Speciale – Judo, paraşutism şi patriotism

Înfiinţarea primelor unităţi de comando ale Armatei Române nu este cunoscută de publicul larg potrivit cu jertfa şi statura militarilor care si-au dedicat întreaga viaţă apărării ţării, printre care se afla legendarul paraşutist basarabean Mihai Ţanţu, fiu al unui membru al Sfatului Ţării care a votat Unirea şi a fost de trei ori prefect de Chişinău, erou al luptelor anti-sovietice, după 23 august 1944 activ în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, arestat, condamnat la 25 de ani de temniţă, evadat de la Aiud, fugit în Franţa, unde intră în Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Exil, reîntors în ţară pentru acţiuni de sabotaj, rearestat şi închis din nou, tot la Aiud, până la decretul de amnistie din 1964.

După înfiinţarea, la 10 iunie 1941, a primei companii de paraşutişti din Armata Română, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de la Popeşti-Leordeni, locotenentul de atunci Mihai Ţanţu a fost printre primii ofiţeri care au răspuns apelului de încadrare în această unitate care avea să se situeze în scurt timp în elita oştirii române, după cum se arăta într-un studiu publicat sub egida Fundaţiei Mareşal Alexandru Averescu, consultat de Ziaristi Online.

În Foaia sa calificativă pe anul 1943, aflată în Arhivele Militare Române, se menţionează că Mihai Ţanţu s-a evidenţiat mai ales în diferite acţiuni diversioniste cu Plutonul de Misiuni Speciale, „dovedind excepţionale aptitudini în instruirea elementelor sale ca saboteuri, informatori şi terorişti”.

Un veteran judoka, profesorul Anton Muraru, antrenor emerit, centura neagra 8 dani la judo, povesteşte:

„La ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, Detaşamentul Operativ al căpitanului Mihai Ţanţu a intrat în dispozitiv cu: un pluton de paraşutişti sub comanda slt. paraşutist Petre Ghica, pe aerodromul Băneasa; un pluton de paraşutişti sub comanda slt. paraşutist Vasile Fulicea, pe aerodromul Boteni (Titu), unde se afla dislocat Statul major al Aerului; un pluton de paraşutişti sub comanda slt. paraşutist Vasile Frugină, pentru paza Subsecretariatului de Stat al Aerului (Bucureşti); un pluton de paraşutişti sub comanda lt. paraşutist Grigore Meteş, la Comandamentul Artileriei Antiaeriene din Parcul Carol.

Cele mai bune cadre din acest Detaşament – denumit şi Compania de Misiuni Speciale – au intrat sub conducerea personală a cap. Mihai Ţanţu, care avea ordinul de a avea o trupa de comando, gata de acţiune.

Au beneficiat de stagii de pregătire în Germania sub conducerea unor instructori japonezi. Instrucţia lor de paraşutişti încuraja iniţiativa, originalitatea în luptă, trucurile, şiretlicurile din jiu-jitsu, orientarea în teren, abilitatea şi curajul fără margini…

Acţiunile de comando au fost iniţiate de căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu, începând din anul 1943. La o astfel de acţiune a participat – şi ne-au şi confirmat – Vasile Cosma şi Mircea Butoescu.

 După ce au distrus un pod şi un depozit de muniţii în Uniunea Sovietică, paraşutiştii au trecut printre linii şi s-au întors în ţară.

În România, membrii acestor trupe de elită aveau îndatorirea de a căuta punctele vulnerabile ale apărării obiectivelor strategice din România, de a lăsa urme ale trecerii, vizibile pentru „arbitrii” de la Statul Major.

Odată cu sosirea ruşilor, au venit vremuri grele pentru practicanţii tehnicilor din jiu-jitsu şi judo, componenţii din trupele de paraşutişti, au trecut în silentio-stampa pentru că riscau să fie duşi ca prizonieri în Uniunea

Sovietică.

Comandantul Mihai Ţanţu a distrus arhiva şi a desfiinţat unitatea.

Paraşutiştii s-au răspândit în ţară. Vasile Cosma s-a întors în Timişoara, unde-i locuiau părinţii.

Personal l-am cunoscut în anul 1967, domnia sa fiind contabil la C. S. S. Energia Bucureşti, după 12 ani de detenţie. Luptase într-o trupă de comando în munţii Făgăraş împotriva ocupanţilor ruşi şi a comuniştilor”, aminteşte profesorul Anton Muraru în lucrarea sa, „Judo în Armata României”.

Memoriile dlui Cosma, în care este pomenit şi căpitanul Ţanţu, sunt reproduse şi de Vali Corduneanu în articolul Amintirile unui absolvent al celei dintâi promoţii de paraşutişti militari.

Viaţa legendarului Mihai Ţanţu este prezentată în detaliu în revista „Străjer în calea furtunilor” – magazin al Fundaţiei Mareşal Alexandru Averescu, într-un material extrem de bine documentat, realizat de colonel dr. Mircea Tănase, de la Statul Major General:  „Căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu s-a născut la 16 iulie 1914 la Ghermăneşti, judeţul Bălţi, Basarabia, fiul lui Vasile şi al Mariei.

Tatăl său, învăţătorul Vasile Ţanţu, a fost deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău, unul dintre principalii artizani ai unirii Basarabiei cu România la 23 martie 1918.

La 20 noiembrie 1919, în sala mare a Ateneului Român, la deschiderea lucrărilor primului Parlament al României întregite, din care făceau parte şi trimişii Basarabiei, Vasile Ţanţu reprezenta ca deputat judeţul Chişinău.

A fost prefect de Chişinău de trei ori, deputat şi preşedinte al Camerei de agricultură. Dezamăgit de viaţa politică, s-a retras la ţară, profesând în continuare ca învăţător.

La 30 ianuarie 1937, la vârsta de 55 ani, în urma unei boli grave, a fost operat la Iaşi, dar nu a supravieţuit operaţiei. Autorităţile române i-au făcut funeralii naţionale. A fost înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău. Ioan Pelivan afirma cu acest prilej: „Cu Vasile Ţanţu dispare unul dintre cei mai vajnici luptători basarabeni pentru realizarea idealului naţional: Unirea.”

La ocuparea Basarabiei, în 1940, de către sovietici, aceştia i-au căutat pe toţi cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi realizaseră, în 1918, unirea Basarabiei cu România. Pe toţi cei care mai trăiau i-au arestat şi deportat în URSS, dintre mulţi în RASS Tătară, unde şi-au găsit sfârşitul repede. Pe Vasile Ţanţu, plecat în lumea celor drepţi cu câţiva ani mai înainte, nu l-au mai găsit.

S-au răzbunat în schimb pe familia acestuia, omorându-i doi dintre fii. Cel de-al treilea, Mihai Ţanţu, era ofiţer în armata română şi avea să devină o figură marcantă în timpul evenimentelor din august 1944 şi imediat următoare. Va căuta, în noile condiţii create după 23 august 1944, să continue lupta tatălui său, declarând că nu mai are alt scop în viaţă decât lupta pentru Basarabia.”

Pentru apartenenţa la Mişcarea Naţională de Rezistenţă este arestat la 28 aprilie 1946 şi condamnat la 25 de ani închisoare pentru „crimă de complotare întru distrugerea unităţii statului”.

Istoricul Mihai Pelin, în lucrarea sa „Opisul emigraţiei politice – Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii”, apărută la Editura Compania, îl fişează pe Ţanţu astfel:

„Născut la 14 august 1914 în Basarabia (astăzi în Republica Moldova). Fost căpitan de paraşutişti. Arestat ca membru al pretinsei Mişcări Naţionale de Rezistenţă. În 1949 a evadat din penitenciarul Aiud şi a fugit din ţară la Viena, unde ar fi fost recrutat de spionajul francez. La Paris, împreună cu generalul Dumitru Petrescu şi comandorul Mihai Opran, a făcut parte din Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Exil. Ar fi fost instruit corespunzător de Biroul 2 francez, fiind apoi trimis în România să verifice tăria rezistenţei din munţi şi să înfiinţeze un serviciu sedentar al PNŢ, serviciu care urma să fie condus de Dumitru Secară. În 1950 a descins în România şi a intrat în legătură cu Lia Popescu, o fostă amantă a lui Mihai Opran. În scurt timp a fost arestat de Securitate, iar Lia Popescu a fost surprinsă într-o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei”, citează colonelul Mircea Tănase în studiul sau.

Istoria vieţii lui Mihai Ţanţu reintră în conul de tristeţe.

Ţanţu ajunge din nou la Aiud, de unde evadase. La prima pedeapsa se adaugă acum şi cea de spionaj. Este eliberat în 1964, în urma decretului de amnistiere a deţinuţilor politici emis după scăparea de consilierii sovietici. A trăit în anonimat şi moare secerat de boala în 1979, fiind condus pe ultimul drum, la cimitirul Cărămidarii de Jos din cartierul Berceni, de către camarazii săi de arme, membrii primelor trupe de comando româneşti.

Viaţa şi faptele de arme ale eroului basarabean sunt povestite, pe larg, în articolul colonelului Mircea Tănase, Căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu, un nume pentru istorie, aflat la pagina 58 a revistei Fundaţiei Mareşal Alexandru Averescu „Străjer în calea furtunilor”.

preluare de pe sursa: www.flux.md

Cele mai temute trupe de comando

Când ai intrat în atenţia celor mai buni soldaţi din lume, fiecare nanosecundă a vieţii tale se scurge cu greutatea unui an de zile. Steaua ta a apus subit. Orice plan de viitor devine pură fantasmagorie. Hăituitorii şi vânătorii tăi aparţin celor mai antrenate şi mai redutabile trupe de commando din lume. Nu contează absolut deloc cât eşti de puternic, bogat sau fioros.

Nu contează influenţa politică pe care o ai, nici numărul gărzilor de corp menite să te protejeze. Odată ce oricare dintre unităţile de mai jos a primit ordin să te lichideze, nimeni şi nimic nu te mai poate salva. Decât poate mila providenţei sau un ordin de anulare a misiunii. Dacă ordinul ajunge la timp, bineînţeles...


Sayeret Matkal

Încep, deloc întâmplător, cu vârful de lance al impresionantei maşini de război a statului Israel, mă refer aici la unitatea specială Sayeret Matkal.

Faimoşi pentru faptul că aparţin celei mai de temut unităţi dintr-o armată de elită, cum sunt forţele de apărare ale statului Israel, războinicii moderni care au onoarea şi privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de commando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălţimea renumelui lor.

Înfiinţată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, iniţial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci etalonul trupelor de comando prin definiţie.

Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, consideraţi printre cei mai buni experţi în misiuni de recunoaştere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum şi în operaţii de contra-terorism.

Numărul exact al specialiştilor din Sayeret Matkal este necunoscut, fiind ţinut secret. Aceşti luptători şi-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în cadrul unor evenimente celebre, precum Războiul de Şase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operaţiunea Entebbe, Războiul din Liban din anul 1982, prima şi a doua Intifada, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban în anul 2006, precum şi Operaţiunea Orchard, în care forţele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.

Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existenţa ei au apărut de abia la sfârşitul anilor 1970.

Testele de admitere sunt extrem de severe şi restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă mondială în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a supravieţuirii în detenţie sau pe teritoriul inamic, precum şi conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.


Spetsnaz



Prin anii 70-80, în plin Război Rece, printre cadrele militare circula un banc, savuros de altfel, dar care spunea totul despre natura şi menirea demonilor cu chip uman care activează în cadrul trupelor de comandă ruse, considerate de mulţi experţi drept cele mai dure din întreaga lume.

"Cică, la un moment dat, s-au întâlnit la sediul ONU, într-o pauză de lucrări, preşedinţii Reagan şi Brejnev. Ameţiţi de numărul paharelor date peste cap, cei doi lideri mondiali au început, uşor-uşor, să se laude şi să se ameninţe reciproc. A început, evident, Reagan. (după cum era de aşteptat, americanul a cedat primul la băutură.)

- Dacă trimitem portavioanele, submarinele nucleare şi aviaţia noastră, URSS-ul va fi distrus într-un minut, zise Reagan.

- Foarte bine, încercaţi numai. Noi nu ne vom trimite flotila şi rachetele nucleare spre SUA, replică neobişnuit de calm Brejnev.

- Dar ce veţi face atunci, aveţi cumva o arma secreta capabilă de pagube mai mari? întreabă curios americanul.

- Nu, dar o sa timit o echipă Spetsnaz în America, ameninţă, calm, rusul.

- Asta nu, orice dar asta nu. Ăia nu sunt fiinţe omeneşti, nu ştiu cum i-aţi făcut. Ăia ar goli până şi Iadul de diavoli. Uită, te rog, de glumele mele proaste şi hai să rămânem prieteni, a încheiat - speriat pe bună dreptate -, Reagan".

"Diavolii" grupaţi sub titulatura oficială de Voiska Spetsialnogo Naznacheniya, pe scurt Spetsnaz, fac parte din cea mai dură unitate de comando din lume.

Copiii cei răi ai Mamei Rusia,aflaţi în prezent în în subordinea GRU, serviciile secrete ale Kremlinului, pot fi consideraţi aproape o nouă etapă evolutivă a speciei Homo sapiens sapiens.

Îmbrăcaţi, de regulă, în uniformele de camuflaj, cu tricourile lor caracteristice, alb-albastru sau alb-negru, la vedere, militarii Spetsnaz sunt o specie distinctă în rîndul trupelor de comando.

Termeni precum Frică, Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini.

Antrenamentele lor sunt pur si simplu inumane, aceste moduri de a pregăti cadeţii fiind interzise în ţări unde drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.

Dacă antrenamentele şi pregătirile celorlalte trupe de comando din lume se axează pe acumulare de cunoştinţe şi abilităţi, ideologia celor din Spetsnaz se bazează doar pe Durere, Violenţă şi Teroare.

Orice cadet care refuză antrenamentele - care ar îngrozi orice om normal -, este liber să plece oricând.

Spetsnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici şi necruţători, pe cei cu înclinaţii înnăscute spre violenţă şi moarte.

Aceştia sunt materia primă ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor făuri războinicii perfecţi.

Cadeţii sunt sfărâmaţi încet şi metodic, pentru a fi ulterior remodelaţi sub forma unor luptători de elită nemaivăzuţi.

Reflexele le sunt ascuţite, instinctele devin precum cele ale animalelor de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată.

Antrenamentele deosebit de complexe urmăresc decondiţionarea treptată şi transformarea ucenicului într-un luptător care se bazează pe folosirea aşa-numitului "creier reptilian".

Cadeţii se luptă zilnic, cu scopul precis de a-şi face răni cât mai grave.

Coastele şi degetele rupte, nasul şi dinţii sparţi, articulaţiile sucite, sunt evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni.

Instructorii Spetsnaz susţin că este practic imposibil să ignori senzaţiile atroce de durere, din această cauză soldaţii sunt învăţaţi să iubească durerea, să o aprecieze şi să nu fugă niciodată de ea.

Toţi membrii practică la nivel superior arte marţiale ruseşti, extrem de eficiente, precum Systema şi Combat Sambo.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns pentru nişte specimene capabile să ucidă chiar şi cu o coală de hârtie, cei din Spetsnaz beneficiază de o serie de arme specifice, care le sporesc eficienţa în misiuni sau pe câmpurile de luptă.

Relatările de groază despre "isprăvile" lor de pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează calităţile războinice ale trupelor de comando ale GRU.





Beretele maron



Eficienţa şi ferocitatea trupelor de comando turceşti a depăşit de mult graniţele acestei ţări, cu o cultură şi istorie fascinante.

Puţini oameni au habar că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar.

Mentalitatea tradiţional-războinică a urmaşilor otomanilor, precum şi orgoliile şi nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să investească enorm în sectorul militar.

Astfel, la ora actuală, Turcia are cea mai mare şi mai puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite.

Aşezarea ţării - la răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de numeroşi duşmani tradiţionali -, i-a pus în gardă pe strategii militari de la Ankara, care au preconizat crearea şi dezvoltarea unor trupe de comando excepţionale, destinate să sugrume în faşă orice pericol extern sau intern la adresa statului turc.

Aşa a luat naştere legenda adevărată a forţelor speciale grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forţe speciale) sau Bordo Bereliler, în limba natală.

Oricât de mult nu le-ar conveni americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de aceşti vajnici urmaşi ai ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevăraţi supra-oameni policalificaţi.

Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător şi este capabil să supravieţuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de la gheţurile arctice, nisipul deşerturilor şi junglele luxuriante, până la megalopolisurile înţesate de zgârie-nori.

Testele de admitere sunt extrem de drastice, selecţionerii căutând subiecţi perfect sănătoşi, cu inteligenţă nativă deosebită şi o condiţie fizică de invidiat.

 Pregătirea ulterioară durează nu mai puţin de 3 ani şi jumătate, interval la sfârşitul căruia tânărul turc este transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume.

Beretele Maron sunt printre puţinele forţe speciale care au parte de antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare dată. Desele confruntări cu gherilele kurde menţin performanţele ridicate ale acestor trupe de elită.





Kopassus



Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia), însemnă Forţele Speciale ale Armatei Indoneziene şi constituie o unitate de elită specializată în războaiele neconvenţionale, sabotaje, acţiuni antitero, asasinate şi eliberări de ostatici.

Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admişi, după teste dure, doar cei mai hotărâţi şi chiar fanatici soldaţi indonezieni. Membrii săi au o reputaţie sumbră în regiune, fiind nimeni alţii decât cei care au înăbuşit în sânge revoltele etnicilor papuaşi din Timorul de Vest.

Agenţii din cadrul Kopassus au mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător al Consiliului Prezidenţial din Papua. Oficialul din opoziţia papuaşă a fost prins şi executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu mâinile goale. Ferocitatea acestei trupe de commando s-a evidenţiat şi în perioada confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia şi Malaezia. Criteriile de selecţie sunt foarte dure.

Dintr-un număr de 1.500 de candidaţi care aplică pentru a deveni membri Kopassus, doar 15 trec de selecţia iniţială. După această etapă, cei 15 "norocoşi" sunt supuşi unor teste teribile, timp de o lună. La sfârşitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar 5 sau 6 sunt admişi în Kopassus.

Pentru aceştia, de abia acum urmează antrenamentul adevărat. Sunt obligaţi să devină experţi în Pentjak Silat, un complex de arte marţiale indoneziene axat pe lupta cu cuţitul, lupta la sol şi tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este antrenat în tehnici secrete de autohipnoză şi autoprovocare a transei, stări limită ale conştiinţei în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete, oboseală şi este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.



Unitatea Ghatak

Sunt consideraţi elita trupelor de intervenţie din India şi se numără, fără îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei.

Încadraţi în rândurile Armatei Indiene şi încartiruiţi în mod tradiţional în oraşul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene înglobează 7 batalioane de intervenţie, compuse din războinici moderni, capabili să jupoaie un om de viu cu mânile goale, după cum au dovedit-o unele cazuri reale de interogări şi execuţii în care le-au căzut victime extremiştii musulmani pakistanezi, duşmanii "de tradiţie", dacă putem spune aşa, ai comando-urilor indiene.

La fel ca în majoritatea trupelor de elită din lume, cei care activează în unităţile de comando indiene sunt oameni de excepţie, capabili să conducă orice mijloc de locomoţie, fie el aerian, nautic sau terestru.

Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obţinerea de informaţii, misiuni de recunoaştere în teritoriul
inamic, acţiuni de sabotaj şi asasinări, răpirea de terorişti sau comandanţi ai forţelor armate inamice, infiltrări şi operaţiuni anti-tero, precum şi acţiuni de salvare a ostaticilor pe teritoriul indian sau în afara graniţelor acestei ţări. Sunt antrenaţi în condiţii de mediu ostil, în deşerturile, junglele, munţii sau pe mările Indiei.

Comando-urile indiene au beneficiat de stagii de perfecţionare alături de experţi din Spetsnaz sau SAS.

Zi şi noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărşăluiască, fără întrerupere, pe o distanţă de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme.

Sunt antrenaţi în tehnici secrete de Raja Yoga şi meditaţie avansată de către maeştrii autentici din Himalaya.

După unele surse, orice membru al comando-urilor indiene poate să hipnotizeze cu uşurinţă alte persoane, cei mai avansaţi ofiţeri fiind capabili de capacităţi care ţin de domeniul paranormalului şi inexplicabilului.


Batalionul Cobra

Sârbii sunt un popor dur, redutabil şi demn de admiraţie pentru modul prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb în adevărata sa esenţă, decât în privirile necruţătoare ale membrilor comando-urilor sîrbeşti.

Circulă relatări conform cărora, la recomandarea CIA, Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunţe la o eventuală invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998, din teama, perfect întemeiată, că mult-lăudaţii soldaţi din Navy Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la Hollywood) vor fi obligaţi să lupte cu dârzele comandouri sărbeşti, în munţii şi văile sălbatice ale Serbiei.

Crema forţelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon vojne Policije specijialne namene "Kobre" are o tradiţie care coboară până în anul 1978, când acest corp de elită a fost înfiinţat printr-un ordin al Secretarului Apărării din acea perioadă.

Pe baza rezultatelor obţinute în competiţii specifice adresate trupelor speciale, "cobrele" sârbe şi-au cucerit un renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.

Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute, precum şi de o pregătire unică în domeniul artelor marţiale.

Recentele războaie din fosta Yugoslavie, precum şi incidentele armate din provincia sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulţi luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forţe para-militare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).




SAS

Soldaţii de elită din Special Air Service (SAS) constituie prototipul luptătorului de comando - aceasta pentru că SAS poate fi considerat primul corp militar modern de comando, fiind înfiinţat în anul 1941 şi botezat în focul celui de al doilea Război Mondial. Forţele SAS au servit ca model iniţial pentru toate trupele de elită similare din toate ţările lumii.

În mare, antrenamentul şi metodica pregătirii specifice în domeniu se bazează pe primul manual după care erau instruiţi membrii SAS, deci putem afirma că SAS este "strămoşul" conceptului de comando sau trupe speciale. Cei grupaţi sub motto-ul "Who Dares Wins" s-au străduit mereu să se ridice la înălţimea acestor cuvinte.

De-a lungul timpului, SAS s-a distins nu doar în soluţionarea exemplară a celebrei luări de ostatici din Ambasada Iranului din Londra, ci şi pe majoritatea teatrelor de operaţiuni militare din ultimele decenii, începând cu conflictul dintre Indonezia şi Malezia şi terminând cu războaiele recente din Irak şi Afganistan.

Agenţii SAS sunt antrenaţi pentru a se descurca cu brio atât în operaţiuni tipice de comando, cât şi în domeniul contra-spionajului, fiind pregătiţi de specialişti din serviciile secrete MI -5 şi MI -6. Antrenamentele lor includ deprinderea tainelor luptei cu cuţitul ale indienilor apaşi, Sayoc Kali, Krav Maga sau Jeet Kune Do, stilul de arte marţiale fondat de însuşi Bruce Lee.


Brigada Leopardului de Zăpadă

Puţine forţe speciale transmit groaza şi disperarea pe care o par să o împrăştie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflaţi cu siguranţă printre cei mai buni luptători din lume.

China a avut încă din Antichitate o bogată tradiţie a luptătorilor şi gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor "Revoluţiei Culturale", această moştenire s-a transmis mai departe şi Chinei comuniste. În prezent. Marele Dragon beneficiază de protecţia a numeroase detaşamente şi brigăzi de trupe de elită.

Între acestea se evidenţiază Brigada Leopardului de Zăpadă a fost denumită astfel la propunerea ofiţerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea ambuscadelor vânătorilor şi se întoarce, neştiut, pe urmele lor, ucigându-le toţi câinii.

Este un corp special alcătuit doar din ofiţeri experţi în Sanshou militar, o formă de kung fu full-contact, cu potenţial mortal, adaptată special pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului a participat, împreună cu omologii lor din Spetsnaz, la exercitţiile comune "Cooperation-2007", destinate combaterii anti-terorismului.

Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200 de flexii abdominale şi 100 de genuflexiuni.

Rezistenţa lor este de invidiat: orice membru al Brigăzii Leopardului poate alerga pe o distanţă de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.




preluare de pe sursa: http://www.descopera.ro/timp-liber/8182928-cele-mai-temute-trupe-de-comando

Vânătorii de talibani, un reportaj realizat de Adelin Petrişor, la Realitatea TV.

 

 

VEZI VIDEO:România are în Afganistan comandouri care vînează lideri ai talibanilor

2009-01-06 12:32:24
România are în Afganistan comandouri care vînează lideri ai talibanilor

 

preluare de pe sursa:

http://www.realitatea.net/vanatorii-de-talibani-un-reportaj-realizat-de-adelin-petrisor-la-realitatea-tv-vezi-aici-cele-patru-episoade_423741.html#ixzz1cODpNHmY

Ortodoxia Româneasca sub asediul masoneriei

În primăvara anului 2003, un grup de comando al trupelor antiteroriste a descins la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel. 12 călugări au dispărut peste noapte şi nimeni nu a dat o explicaţie coerentă.

Un singur ziar local din Argeş a avut curajul să relateze faptele şi să înceapă o anchetă. După mai bine de patru ani, acest caz este tot învăluit în mister.

Evenimentele s-au petrecut la scurt timp după lansarea „Proclamaţiei Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală”.

Această misterioasă mişcare alcătuită, după declaraţiile care circulă pe Internet, din 500 de călugări, călugăriţe, stareţi, preoţi ortodocşi şi având susţinerea unor călugări de la muntele Athos, protestează împotriva unor hotărâri ale celor care conduc acum Biserica Ortodoxă Română. Ecumenismul este demascat ca erezie de Proclamaţia care atacă, de asemenea, prezenţa masonilor în fruntea Bisericii.


Comando la mănăstire. Fenomene paranormale sau conspiraţie?

Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel a fost ctitorită în 1215 de domnitorul Radu Vodă. În 2003 aici îşi duceau viaţa 12 călugări, conduşi de stareţul Vichentie Punguţă.

Într-o noapte din Săptămâna Luminată (săptămâna de după Sărbătoarea Paştelui), trupele Departamentului de Intervenţii Antiteroriste (DIA) iau cu asalt mănăstirea. Toţi călugării sunt îmbarcaţi în forţă, fără nici o explicaţie, în dubele parcate în faţa porţii. Destinaţia? Necunoscută.

În ziua următoare este adus în mănăstire un grup de măicuţe, care susţin cu tărie că ele sunt acolo de la întemeierea mănăstirii. Acest lucru este infirmat chiar de prezentarea făcută pe Internet a mănăstirii Negru Vodă, în care se afirmă că aceasta este o mănăstire de călugări.

După o săptămână, câţiva dintre cei luaţi pe sus de mascaţi în plină noapte apar la mănăstirea Curtea de Argeş, însă au „interdicţie de a vorbi”. Despre părintele Vichentie se spune că a plecat în America „în pelerinaj”. Dar călugării ortodocşi nu merg în America în pelerinaj, deoarece nu există locuri sacre pentru ortodocşi acolo.

Minciuna măicuţelor, cum că ar locui dintotdeauna la Mănăstirea Negru Vodă, era totuşi prea gogonată. Mult mai târziu, reprezentanţii Arhiepiscopiei Argeşului au dat câteva declaraţii oficiale, dar nici versiunea lor nu lămureşte ce s-a petrecut.

Explicaţiile lor, date în 2006 unicului ziar care a avut curajul să investigheze subiectul, sunt însă cusute cu aţă albă şi pline de contradicţii. Poziţia oficială a Bisericii, care ar fi trebuit să protejeze călugării de abuzurile autorităţilor statului, dovedeşte din contră implicarea acesteia în evenimente.

Fostul stareţ de la Mănăstirea Negru Vodă, expediat sau autoexilat în străinătate, reuşeşte să trimită de acolo un material cutremurător despre descinderea din 2003. Acest material a circulat din mână în mână şi poate fi citit acum pe Internet.


Versiunea oficială: la mănăstirea Negru Vodă s-au făcut… reparaţii?! curăţenie?!

Purtătorii de cuvânt ai Episcopiei Argeşului şi ai Episcopiei Muscelului, ca şi episcopul Calinic Argeşeanul admit, în cele din urmă, trei ani mai târziu, că a avut loc o mutare a comunităţii de călugări. Însă una temporară, se dezvinovăţesc ei.

„În urmă cu trei ani, la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung au fost executate nişte lucrări de reparaţie. Cu acea ocazie au fost mutaţi călugării la alte lăcaşuri de cult din judeţ,” declară în 2006, pentru un ziar electronic argeşean, consilierul episcopal Ovidiu Vlăsceanu.

Protopopul de Muscel, Eugeniu Matei, vrea să îi ţină isonul, dar vorbeşte despre o acţiune de curăţare a mănăstirii: „În perioada ianuarie-septembrie 2003, călugării de la Mănăstirea Negru Vodă au fost repartizaţi la alte lăcaşuri de cult din judeţ, deoarece în cadrul complexului monahal s-a făcut curăţenie. În toată această perioadă, la Negru Vodă au fost aduse măicuţe pentru a pregăti masa muncitorilor şi a face rânduiala aşa cum se cuvine într-un sfânt lăcaş.”

 De ce nu puteau face călugării de mâncare muncitorilor şi a fost necesar să fie aduse măicuţe, practică nemaiîntâlnită în nici un alt caz de renovare a unei mănăstiri, rămâne un mister. La fel cum, vorbind de o perioadă de câteva luni în care s-a făcut mutarea, Eugeniu Matei abate atenţia de la faptul că toţi cei 12 călugări au fost mutaţi într-o singură noapte şi nu s-au mai întors apoi la mănăstire.


MIREM, Mişcarea Ortodoxă de Reînviere Monahală

„Curăţenia” de care vorbesc reprezentanţii episcopiei este însă una simbolică. Mascaţii au intervenit în forţă întrucât se credea că la Negru Vodă se afla un nucleu al Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală (MIREM).

Aceasta este, conform propriului statut: „una din reacţiile născute la ultimele evoluţii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, şi la hotărârile luate de capii acesteia care sunt total contrare învăţăturilor lăsate de Sfintii Părinţi ai Bisericii.”

Proclamaţia lansată în primăvara anului 2003 de Mişcarea Ortodoxă de Reînviere Monahală probabil că a venit ca o lovitură pentru Biserica Ortodoxă Română (BOR). Această proclamaţie afirmă că peste 500 de călugări, călugăriţe, preoţi, stareţi sunt „înmărmuriţi” de hotărârile capilor Bisericii, care vin în contradicţie cu credinţa seculară ortodoxă şi sunt, de altfel, veritabile erezii.

Proclamaţia cere Patriarhiei retragerea BOR din Consiliul Ecumenic şi cere ca Biserica să ia poziţie împotriva politicilor de globalizare, precum şi împotriva intrării României în UE.

Este foarte posibil ca evenimentele de la Mănăstirea Negru Vodă din primăvara anului 2003, evenimente care au survenit la o săptămână de la lansarea Proclamaţiei, să nu fie deloc singulare. Este de asemenea foarte posibil ca Patriarhia să fi cerut sprijinul serviciilor secrete pentru a depista componenţa MIREM şi a extermina această Mişcare.

Cert este că nu s-a reuşit anihilarea ei. După trei ani şi jumătate, aceasta continuă să existe şi înţelegem discreţia care o înconjoară pe de o parte ca prudenţă a celor care fac parte din MIREM şi ca muşamalizare, din partea oficialităţilor.

Acţiunile MIREM sunt cu precădere orientate împotriva masonizării şi ecumenizării Bisericii Ortodoxe Române. Printre altele, a luat poziţie împotriva introducerii în România a noilor cărţi de identitate cu microchipuri.

L-a demascat, înainte de alegerea noului patriarh, pe mitropolitul Daniel al Moldovei ca fiind francmason. A organizat proteste publice la Patriarhie în acest sens şi a postat afişe în principalele oraşe.

Presa a relatat destul de puţin despre aceste acţiuni, ridiculizând şi minimalizând importanţa acestei mişcări alcătuită din 500 de călugări, aşa cum face de fiecare dată când are de-a face cu cei ce nu sunt recunoscuţi de masonerie.


Biserica trebuie totuşi să dea explicaţii pentru cazul Negru Vodă

Revenind la cazul de la mănăstirea Negru Vodă, s-au cerut, dar nu s-au oferit, explicaţii. Cităm câteva fragmente din materialul care a circulat pe Internet: „La cererea noastră de a face cunoscută părerea avizată a oficialilor episcopali în legătură cu dispariţia nocturnă a obştii de la Negru Vodă, am fost respinşi cu cuvintele: «Nu avem nimic de declarat».

Asemenea fapte sunt de netolerat, de neînchipuit, de netrecut sub tăcere! Este clar un abuz, o încălcare flagrantă a drepturilor de vieţuire într-o ţară ortodoxă, dar de cine îngăduită? De cine pusă la cale? Cine şade în spatele întregii regii, căci actorii îi cunoaştem? Să fi fost acolo sălaşul vreunui cuib terorist ce pregătea atentate la adresa Ortodoxiei şi care doar cu trupe super-specializate a putut fi anihilat? Greu de închipuit!

Nu vrem să ne lansăm în afirmaţii neîntemeiate, dar ca o coincidenţă, descinderea a avut loc cam la o săptămână după lansarea Proclamaţiei Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală. Dacă mercenarii au crezut că în Negru Vodă este centrul Mişcării s-au înşelat amarnic.

Ceea ce ne stârneşte pricini de nelinişte este tocmai modul comunisto-securist de operare ce aminteşte întrucâtva de sinistrul an ‘59, când călugării şi monahiile au fost evacuaţi „legal“ din mănăstiri prin decretul 410 (ce luaţi aminte, nu a fost încă abrogat!) semnat de liftele roşii în acordul şi sprijinul cât disimulat, cât manipulat al prelaţilor vremii.


Problema ce o ridicăm este însă de conştiinţă:

• Ce-aţi face dumneavoastră, da, chiar oricare dintre cititorii acestor rânduri – monahi sau nemonahi – de aţi fi puşi în situaţia de a fi declaraţi de oficiali pur şi simplu dispăruţi sau chiar nenăscuţi, şi să vă treziţi înghiţiţi de beciurile Securităţii pentru oarece bănuieli de propagandă ortodoxă antiecumenistă? Să fiţi condamnaţi pentru aceasta, conform decretului x, la temniţă sau internaţi în vreun ospiciu pentru „acţiuni teroriste de destabilizare a României“!

• Ce-aţi face de veţi afla apoi că toţi v-au uitat, că nimănui nu-i pasă, că tuturor le e frică de represalii şi tac mâlc, că cei responsabili nu vor să bage de seamă.

• Ce-aţi face dacă v-ar dispărea peste noapte duhovnicul – cică ar fi plecat să-i încreştineze pe eschimoşi?

Cât despre cele ale credinţei, ortodocşii şi Ortodoxia din România se manifestă în plin spaţiu totalitar. La orice cuvânt anti-eres de-al nostru, Big Brothers au pregătit mii de contre, unele chiar în formă de bâtă. Dar cui îi e frică de beci, de lanţuri, de mărturisire?

Bătrânii cercaţi au sfătuit cam aşa: „Vremea noastră a cam trecut, voi sunteţi cei ce trebuie să duceţi până la capăt nestinsă flacăra Ortodoxiei. Noi am înfundat temniţele comuniste, tocmai ca voi, cei ce ne urmaţi, să nu mai treceţi prin iadul acela. Nu vă siliţi spre eroisme gratuite.

Nu denigraţi arhiereii apostaţi. Încă nu a venit timpul.“ Dar când plinirea vremii va sosi, vom cunoaşte lămurit aceasta, căci atunci „urâciunea se va trufi pe faţă în locaşurile sfinte“. Pentru monah este o normalitate a afirma adevărul fără să se bată cu pumnul în piept; poţi ajuta poporul fără a crea dizidenţă, panică şi răzvrătire şi fără „a arunca cu pietre“ în ierarhie.

Pentru monahismul contemporan, anihilarea obştii Mănăstirii Negru Vodă este doar un nor ce prevesteşte furtuna ce va să vină. Aşadar, oare cine urmează?”


Oare cine va urma?

Aşa se încheie, în mod aproape profetic, materialul care dezvăluie abuzurile din 2003. În mediile ortodoxe se cunosc astăzi mai multe cazuri „care au urmat”. Cel mai recent este cel de la mănăstirea Petru Vodă din Bucovina, unde stareţul Iustin Pârvu a fost înlocuit cu un mason.

Acest lucru a dat naştere unor ample proteste din partea călugărilor şi credincioşilor, care au fost înăbuşite cu ajutorul poliţiei. Se urmăreşte chiar eliminarea din rândul monahilor „recunoscuţi” a celor care nu sunt de acord cu masonizarea şi ecumenizarea Bisericii Ortodoxe.

Un alt caz este cel al părintelui Calistrat de la mănăstirea Bârnova, care a îndrăznit să îl „mustre” în public pe Daniel, mitropolitul Moldovei (pe vremea când acesta încă nu era Patriarh), trăgându-l chiar în glumă de barbă, fapt care a făcut să fie interzis de la cele sfinte pe termen nelimitat.

Părintele Amfilohie Brânză de la schitul Diaconeşti din Bacău, discipol al lui Cleopa, este şi el ameninţat cu caterisirea (răspopirea) deoarece i-a spus în public unui episcop că trebuie „să ascultam mai mult de Dumnezeu decât de conducătorii de tot felul”.

Şi cum acesta nu a fost de acord cu această afirmaţie, Amfilohie l-a întrebat în mod inevitabil: „Prea-sfinţia voastră sunteţi mason?”.

Iar episcopul, lăsând la o parte orice menajamente i-a răspuns: „Băi băiatule, tu nu ştii ce e asta, ia cel mai mare mason şi îmbracă-l în veşmintele arhiereşti şi se topeşte tot răul din el”.

Părintele Amfilohie nu s-a lăsat: „Dacă sunteţi mason, Prea-sfinţite nu vă mai pomenesc la sfintele slujbe, că mulţi sfinţi şi sinoade au condamnat masoneria!”

În timp ce astfel de preoţi şi călugări, care iau poziţie împotriva masoneriei, sunt marginalizaţi, persecutaţi sau puşi sub interdicţii de tot felul, vedem cum tot mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe nu se dau în lături să participe făţiş la ritualuri masonice.

Recent am putut vedea cum la înmormântarea lui Florian Pittiş ritualul masonic a primit binecuvântarea unui preot ortodox.

O ceremonie de numire a unor cavaleri de Malta s-a desfăşurat la Arad într-o catedrală ortodoxă şi o alta a fost oficiată la Suceava cu participarea unui preot ortodox.


***
Modul de acţiune ca şi amploarea forţelor utilizate în descinderea de la Mănăstirea Negru Vodă din 2003, total disproporţionate faţă de numărul şi modul de viaţă al celor atacaţi, sunt similare cu cele din „Operaţiunea Christ” demarată un mai târziu împotriva Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut.

O altă bizară asemănare este faptul că descinderile au avut loc, în ambele cazuri, în preajma Sărbătorii Paştelui. Chiar denumirea aleasă pentru această operaţiune este semnificativă.

De asemenea, există nenumărate similarităţi cu cazuri petrecute în alte ţări.

Toate acestea dovedesc că este vorba de acţiuni concertate organizate împotriva oricăror curente spirituale care nu se lasă îndoctrinate şi controlate de Francmasonerie.


preluare de pe sursa: Fata nevazuta a lumii