SPAŢIUL CARPATO-DUNĂREANO-PONTIC SAU PRIMUL REGAT DIN ISTORIA LUMII – IIMPERIIUL ATLANT

 

Poseidon Kleitho Gânditoril şi… Femeia lui

Istoria lumii a început la gurile Dunãrii, acum aproape 8(opt) milenii, în rãstimpul pe care specialiştii îl numnesc neolitic. Tot ce a fost pânã la cei dintâi iniţiaţi din lume, Poseidon şi Kleitho, poate fi considerat preistorie, o luptã fãrã preget a oamenilor de a se lumina, de a descoperi, dar atât. Istoria, cu toate consecinţele ei ce rãsunã pânã astãzi pe toatã planeta, aici a început, printr-o revoluţie de aceeaşi forţã cu Evul Astral, cãruia îi suntem contemporani.

A fost cu certitudine o intervenţie venitã din depãrtãrile cerului, fiindcã numai astfel poate fi explicatã trezirea Europei din somnul de gheaţã în care dormise, inconştientã de menirea ei pe Pãmânt. În fine, ceasul ei bãtuse. Pentru descâlcirea tainelor care încã mai înconjoarã începuturile culturii şi civilizaţiei europene, urmele lãsate de îndepãrtaţii noştri strãmoşi ne stau, bogate, la dispoziþie, iar arheologii le-au şi întocmit deja o destul de exactã cronologie.

Paleoliticul a acoperit o parte îndelungatã a timpurilor glaciare. Dar, cam cu 15.000-10.000 de ani î.e.n., gheţarii din miazãnoaptea Europei şi din Alpi au început a se retrage, scoţând la ivealã solul şi în câteva milenii, continentul a luat aspectul pe care îl are încã şi acum sub cerul arctic.

Templu atlant descoperit … la CĂSCIOARELE ( anii 5.000 – 3.000 î.e.n.)

Dupã topirea gheţurilor, a crescut şi nivelul mãrilor, scufundând vechile ţãrmuri, izolând Marea Britanie şi alte ostroave ale Europei, fãcând sã pãtrundã apele, uneori în profunzime, de-a lungul vãilor. În vremea încãlzirii, etajarea zonelor climatice a crescut: cea mediteraneanã, temperatã a devenit subtropicalã, cea subcarpaticã centralã a ajuns temperatã ş.a.m.d.

Zonele ecologice s-au prefãcut în acelaşi ritm: savana saharianã s-a ofilit, câmpia eurasiaticã a trecut în mare parte de la tundrã la stepã, Europa de Apus şi de Miazãnoapte, cea a masivelor muntoase, s-a acoperit de codri.

Încãlzirea s-a produs în faze, ale cãror durate au putut fi evaluate, datate şi, care au supus Europa unei succesiuni de clime: preborealã (8.200 – 6.700 î.e.n.), borealã (6.700 – 5.600 î.e.n.), atlanticã (5.600 – 3.000 î.e.n.). De când cu prima încãlzire, aproape pretutindeni, oamenii au pãrãsit peşterile şi adãposturile de stânci, pentru a se instala în colibe, adesea grupate în tabere pe malurile râurilor.

Neoliticul desemneazã ansamblul culturilor a cãror economie a trecut de la stadiul de vânãtoare şi de cules, la cel de agriculturã şi de creşterea animalelor, mai precis ale cãror purtãtori au trecut de la o viaţã bazatã exclusiv pe pradã, la starea de producãtori. Mutaţie profundã, cu urmãri imense şi care marcheazã o accelerare atât de decisivã în evoluţia civilizaţiei,

Apollo în chip de cavaler descoperit la Cislău

încât a fost, în mod curent, denumitã “Revoluţia Neoliticã”. Neolitizarea a cuprins uimitor de repede întreaga lume a Balcanilor şi a Mãrii Egee. O colonizare rapidã a lãrgit terenul de expansiune la periferia acestei zone întinse. Apoi dincolo de ea, o colonizare treptatã a extins- o de-a lungul marilor cãi de penetraţie continentale: râuri, câmpii, poieni şi pe cale maritimã. Pentru toţi arheologii neolitizarea Europei Centrale, de la Rin pânã în Panonia şi pânã în ţinuturile reci ale Nordului, apare ca o prelungire a neolitizãrii balcanice. Relativa omogenitate a mediului, împãdurit dar fertil graţie loessului, explicã masiva colonizare înfãptuitã cu regularitate începând din mileniul al VI-lea î.e.n. pânã în cel de-al V-lea î.e.n.

Severa arheologie aratã limpede cã, pe la mijlocul mileniului al V-lea î.e.n., în nordul Peninsulei Balcanice, la gurile Dunãrii, a apãrut primul regat de pe planeta noastrã, care dupã lupte crâncene, s-a impus în întreaga Europã, în Asia şi în Africa, formând o nemaipomenitã împãrãţie.Unde în lume, s-au mai descoperit statuetele Sfinţilor Împãraţi Poseidon şi Kleitho, fondatorii Imperiului Atlant, afarã de România? Cu aceste douã statuete de lut cunoscute sub denumirea de “Gânditorul şi Femeia lui”, este limpede cã ne aflãm pe drumul cel bun, care duce la izvoarele curate ale istoriei.

Ruinele marii cetăţi alante Histria – primul oraş din lume

http://basarabialiterara.com.md/?p=2552

preluare de pe sursa: MISTERELE LUMII

Legăturile de înrudire româno-albaneze

Zona de formare a poporului roman/valah

În opinia unor savanţi, albanezii, românii si aromânii sunt recunoscuţi ca adevãraţi autohtoni ai ţinuturilor sud-nord-dunãrene, fiind descendenţi şi continuatori ai traco-ilirilor

1. Rãsãrit din substratul traco-iliric, poporul albanez apare abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri din zarea istoriei (ca atestare documentarã – n.n.).

Intr`adevãr,îin acest secol se face pentru întâia datã, menţiune despre o populaţiune de pe actualul teritoriu naţional albanez cu numele Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis.

Dupã aceastã scurtã pomenire, urmeazã o tãcere pânã în sec. al XI-lea, când se aminteşte despre o rãscoalã din Albania, in care au luat parte si Albanezii. Din aceastã întreruptã amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese cã începuturile istorice ale poporului albanez se aseamãnã cu acele ale poporului român 2.

Din timpuri strãvechi şi pânã în vremea noastrã, zona sud-dunareanã, balcanicã, mai precis cea cuprinsã între mãrile Neagrã, Adriaticã şi Egee, foarte prielnicã vieţuirii omeneşti, a fost viu disputatã de numeroase seminţii. În zorii istoriei antice, aici s-au dezvoltat douã neamuri înrudite, dar totuşi distincte: tracii si ilirii 3., strãmoşii românilor şi albanezilor de azi.

Dupã Nicolae Iorga, temelia acestor douã popoare, român şi albanez, sunt seminţiile iliro-traco-dacice, care au populat întreaga Peninsulã Balcanicã, trecând sub numele de Geţi şi Daci, Dunãrea şi lãţindu-se apoi, peste întregul platou al Ardealului 4. Scriind despre înrudirea limbii române cu cea albanezã, redactorul unei reviste albano-române din Bucureşti, semna sub pseudonimul Boirevista, urmãtoarele: Faţã de niciunul din elementele care constituie limba noastrã de azi, nu ne poate cuprinde însã atâta duioşie faţã de cel ce ne e comun cu albanezii, cãci vechimea lui întrece douãzeci de veacuri 5.

Albaneza şi româna se caracterizeazã, în interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsã înrudire.

Aceastã înrudire se intrevede, cum se ştie, în întregul sistem al celor douã limbi, în alcãtuirea foneticã, în structura morfologicã, în construcţia sintacticã, în frazeologie, în formarea cuvintelor şi în vocabular 6.

Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are in comun cu albaneza, despre evoluţiile independente în fiecare dintre cele douã limbi, precum şi despre mostenirile independente din substratul traco-dac (în românã) sau traco-ilir (in albanezã), prof. univ. dr. Grigore Brâncuş subliniazã faptul cã româna şi albaneza sunt inrudite prin substrat, sub înrâurirea cãruia au apãrut inovaţii comune 7.

Relaţiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care existã o serie de similitudini, paralele şi concordanţe în viaţa spiritualã şi culturalã a celor douã popoare.

Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Cabej, avea sã afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul dese ori are impresia ca are în faţa lui o singurã materie de limbã, reprezentatã sub douã forme diferite 8.

Acelaşi învãţat aprecia: din caracterul acestei afinitãţi se poate afirma cu destulã siguranţã cã în istoria lor, poporul albanez şi poporul român au fost în vecinãtate unul cu altul, pe alocuri poate au trãit în simbioza 9.

Pentru filologul italian Giuliano Bonfante, albanezii şi românii erau într-o vreme unul şi acelaşi popor, care a primit acelaşi val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n. 10.

Ideea strãvechii legãturi de înrudire etnicã şi lingvisticã dintre români şi albanezi, dateazã încã din sec. al XVIII-lea.

Pionierul cercetãrilor istorice şi lingvistice sud-est europene, Johann Erih Thunmann, era convins cã existã o înrudire între românã şi albanezã bazatã pe o vecinãtate apropiatã: Albanezii sunt descendentii vechilor iliri, la fel ca şi vecinii lor vlahi, de care mã voi ocupa ulterior, sunt fii ai tracilor.

De remarcat cã Thunmann socotea necesar sã explice orientarea cercetãrilor sale: Nouã, celor din pãrţile apusene ale acestui continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai putin cunoscut în privinţa originii, istoriei şi limbii sale, ca albanezii şi vlahii. şi cum nu este vorba de popoare de rând; este vorba despre popoare de seamã, pe care orice istoric ar trebui sã vrea sã le cunoascã, a cãror istorie ar putea sã umple o lacunã din istoria mai veche şi mai nouã a Europei.

Dar ele nu mai joacã astãzi un rol important, ele sunt popoare lipsite de libertate, de drepturi si de noroc, iar istoricul este adesea tot atât de nedrept ca orice om: el îl dispreţuieşte pe cel fãrã noroc .

Din cercetãrile ulterioare, lingviştii noştri au constatat cã într-adevãr, preferinţele comparative s-au îndreptat cu precãdere spre limba albanezã, a cãrei înrudire originarã cu substratul românesc, este unanim recunoscutã.

Misterioasa noastrã înrudire cu albanezii este realitatea apropierii sufleteşti între cele douã popoare: o anumitã cãldurã în raporturile reciproce, toate aceste izvorâte dintr-o comunitate de civilizaţie care are începuturile în strãfundul veacurilor. Cu ocazia unei cãlãtorii în Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins sã audã cã albanezii au acelaşi ritm al frazei.

Albaneza, dupã Rosetti, este o limbã centum, prin elementele ei care se explicã prin ilirã, şi o limbã satem, prin elementele care se explicã prin tracã.

Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explicã – în afarã de câteva excepţii – prin tracã.

În acest sens, Rosetti aduce drept dovadã o serie de elemente ale vocabularului comun al românei şi albanezei, corespondenţe fonetice între cele douã limbi, expresii in comun, argumentând toate acestea prin existenţa unui substrat comun în douã sau mai multe limbi balcanice.

În Istoria limbii române, Rosetti susţine autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinãtate cu populaţia vlahã, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbã, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor douã popoare.

În acest sens, Th. Capidan este de pãrere cã poporul albanez s-a format pe teritoriul national din nordul Albaniei, într-un tinut în care el putea veni în atingere cu populatiunile româneşti medievale din sudul Dunãrii.

Prin aceasta trebuie sa admitem existenþa unei simbioze albano-române.

N.A Constantinescu constata că acum o mie de ani masa româneascã timoceanã, înainte pânã în regiunea oraşelor Niş-Vranje, unde fãcea legãturã cu masa etnicã albanezã care se lãteşte pânã la Adriatica. Numai admitând aceastã legãturã, care s-a rupt în epoca modernã, ne putem explica şi raporturile culturale şi de limbã dintre poporul albanez şi cel roman.

Un punct de vedere interesant are şi Nicolae Caratanã: Aromâna cunoaşte mai putini termeni albanezi decât româna.

O dovadã în plus cã albanezii au trãit în mai strânsã legãturã cu românii decât cu aromânii, probabil în Kosova şi încã mai spre nord-vest.

Despre vecinãtatea dintre cele douã popoare vorbeşte şi cercetãtorul albanez Jovan Prespa. Când vine vorbă despre albanezii kosovari aflaţi în vecinătatea directă cu românii timoceni, în anii 1877-1878, sârbii au alungat din aceastã zonã peste 300 mii de etnici albanezi, numai cu hainele ce le purtau pe ei, rămânând acolo (pe Topliţa), numai vlahii. Iată unde se ascund urmele simbiozei albano-române, existente în substrat!

Aceeaşi pãrere despre înrudirea şi asemãnãrile româno-albaneze, este susţinutã şi de Alexandru Graur, conform căruia limba albanezã este, în afarã de greacã, singura limbã autohtonã care s-a pãstrat din antichitate în Balcani.

Elementele comune ale albanezei numai cu romana, ca şi fapte de altã naturã, fac ca albaneza sã fie consideratã tot mai mult continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române, traca, dupã unii, chiar dacomoesiana.

———————–
1. Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani, Bucuresti, 1995, p.33.
2.Theodor Capidan, Simbioza albano-romana si continuitatea romanilor in Dacia, in Revista Fundatiilor Regale, nr.5, Bucuresti, l943, p.244..
3. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in Evul Mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1998, p.263-264.
4.Boirevista, Inrudirea limbei romana cu cea albaneza, in Tribuna Albano-Romana, nr.1-2, Bucuresti, 1916, p.15.
5. Ibidem.
6. Eqrem Cabej, Introducere in istoria limbii albaneze, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, l997, p.1O.
7. Grigore Brancus, Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane, Institutul roman de Tracologie, Bucuresti, 1995, p.8-9.
8. Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci si Kuteli, Bucuresti, l999, p.ll.
9. Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze), Tirana, l97l, p.l7l.
1O. Giuliano Bonfante, Studii Romeni, Roma, 1973, p.68.

preluare de pe sursa: Originea Poporului Roman

“Operaţiunea Grecia”, – Planul N.O.M. in Balcani

Anunturi

Probabil ca multi s-au intrebat cum a fost posibila prabusirea extrem de rapida a Greciei, un stat prosper pana nu demult. Stim toate discutiile despre Criza Mondiala, despre incapacitatea si coruptia conducatorilor, etc… insa in articolul urmator va oferim o alta perspectiva…

de Arhimandrit Nektarie Moulatziotis, Egumenul Sfintei Mânastiri Trikórfou

Orice om rational, vazând cele întâmplate în ultimii ani în Balcani si în Patria noastra (Grecia, n.tr.), nu poate decât sa se îngrijoreze si sa-si puna numeroase semne de întrebare.

Într-un mod cu totul deosebit sunt îngrijorati cei care au citit profetiile Sfântului Cosma Etolianul, descrise si în cartea Mitopolitului Florinei, k. Augustin Kantiotis, precum si profetiile Parintelui Paisie.

Înainte de a expune aceste profetii, as vrea sa trecem în revista evenimentele politice si nationale care au loc în tara noastra si în Balcani. Apoi, având la dispozitie profetiile celor doi mari Sfinti ai nostri, putem face comparatiile de rigoare si evalua situatia.

Evenimente national-politice

America a facut bucati puternica Iugoslavie, creând mici statulete, sprijinindu-i pe catolici si pe musulmani. Ulterior au fost instaurate, în urma alegerilor, guvernari dupa placul Americii.

Un plan identic are America, sustin destui specialisti, si pentru Grecia. Acest plan “Kissinger” prevede dezmembrarea Greciei.

Un nou stat, numit Albania Mare, ar fi localizat în Nord-Vestul Greciei, coborând pâna deasupra orasului Arta. O alta regiune ar forma împreuna cu Scopia (FYROM, n.tr.) statul Macedoniei, coborând dinspre nord pâna înspre Larisa. Al treilea statulet ar fi Thracia.

Va reamintesc ce a declarat Presedintele Paralamentului Elen, D-na Ana Psarouda Benaki, cu ocazia depunerii juramântului Presedintelui nou-ales, k. Karolos Papoulias:

“Preluati, domnule Presedinte, conducerea Democratiei Elene pentru o perioada de cinci ani, perioada în care vor avea loc evenimente semnificative: integrarea europeana va fi propulsata prin votarea Constitutiei, frontierele nationale si suveranitatea nationala vor fi restrânse de dragul pacii, bunastarii si sigurantei Europei extinse, drepturile omului si cetateanului vor suferi transformari, vor fi protejate, dar vor fi si încalcate de factori si influente noi, necunoscute si neobisnuite, Democratia confruntându-se cu provocari si testând noi forme de guvernare…”

Planul american “Kissinger” era si este cunoscut conducerii tarii noastre. Primul Ministru al Greciei, k. Konstantinos Karamanlis, stiind, bineînteles, acest plan, s-a preocupat sa rastoarne planurile Americii.

Cum a facut aceasta ? Firesc, facând întelegeri cu Rusia. Cel mai puternic acord cu Rusia, în afara permisiunii de trecere a conductei „Burgas” prin nordul Greciei, este acordul militar dintre cele doua tari, acord care prevede ca, în cazul în care conducta ruseasca Burgas – Alexandroupoli – Igoumenitsa ar fi pusa în pericol, Rusia are dreptul de-a interveni militar pentru a-si proteja interesele de pe teritoriul grec.

Acest lucru a aruncat în aer planul american “Kissinger”. În aceste conditii, cum sa se creeze Albania Mare, statul Thraciei, iar statul macedonean sa se întinda pâna la Larisa ? Daca ar îndrazni acest lucru, America ar avea de confruntat armata rusa.

Extrem de inteligenta miscarea Prim Ministrului elen, care, având spatele asigurat de Rusia, îndrazneste si spune un hotarât NU Scopiei (FYROM).

Domnul Prim Ministru Karamanlis devine însa foarte deranjant pentru America. Trebuie sa cada. Din acest motiv încep scandalurile. Incendiile de padure care au pârjolit Peloponezul l-au facut pe Ministrul Administratiei, k. Vironas Polydoras, sa declare în 26 august 2007 ca „facem fata unei amenintari disproportionate”, ceea ce, pentru noi înseamna ca facem fata unei amenintari a unei tari cu care nu ne putem compara.


Aceste evenimente au avut loc înainte de alegeri.

America credea ca domnul Karamanlis nu va putea câstiga alegerile din octombrie 2007, lobby-ul editorialistic vorbind în continuu despre incapacitatea Guvernului de a face fata incendiilor. În cele din urma, Karamanlis câstiga alegerile si formeaza si majoritatea parlamentara, având doar 2 parlamentari în plus, eveniment cu totul neasteptat pentru America. În luna Martie 2008, urmeaza NU-ul spus Scopiei; imediat, „interesele americane” încep razboiul împotriva lui Karamanlis.

Reamintim cititorilor articolului nostru ca, în 1973, atunci când Guvernul elen a spus NU Americii în privinta aterizarii avioanelor militare americane în Cipru, avioane care trebuiau sa sustina Israelul, dupa 6 luni de la eveniment am pierdut jumatate din Cipru.

Dupa NU-ul spus intrarii Scopiei în NATO, turcii ameninta astazi insulele Agathonisi si Farmakonisi. Coincidenta ?

În lunile anterioare am avut în continuu „dezvaluiri” ale unor existente si inexistente scandaluri pe seama Guvernului, precum Zahopoulos, Omóloga, Cartel, Siemens, Vatopaidi, incendierile din Atena, tulburarile interne etc. Tinta era una singura: ca Guvernarea Karamanlis sa para incapabila în ochii grecilor (lucru repetat continuu de mass-media), astfel ca America sa-l sileasca la alegeri anticipate si sa-l îngenuncheze…

Daca ati fi vazut ca familia dumneavoastra ar fi primit brusc, într-o buna zi, vizita Fiscului, apoi, dupa câteva zile, a celor de la Primarie, iar dupa alte câteva zile, a celor de la Urbanistica etc., ati crede ca aceste vizite ale oficialitatilor sunt cu totul întâmplatoare sau, mai degraba, ca i-a casunat cuiva pe familia dumneavoastra ?

Acelasi lucru se întâmpla si Guvernului elen. Doar fraierii si partinitorii nu pot vedea cine este în spatele tuturor acestor evenimente si de ce poarta razboi cu Guvernul elen.

Toate cele la care ne-am referit pâna acum sunt cele care au avut si au loc pe scena politica interna. Sa vedem acum ce spun profetiile Sfintilor nostri si sa le confruntam cu evolutiile politice si nationale în curs.

Profetiile Sfântului Cosma Etolianul si a Cuviosului Paisie Aghioritul


1. „Daca razboiul va apasa de deasupra, veti suferi multe chinuri. Daca va împinge de dedesubt, veti pati putine” – Sfântul Cosma Etolianul

Ar trebui sa stim ca Sfântul Cosma se gasea în Epir atunci când facea profetia, Albania si Scopia fiind deasupra. Insulele Agathonisi si Farmakonisi sunt, geografic, dedesubt. O posibila erminie: Daca America reuseste impunerea planului „Kissinger” care prevede ca viitoare Grecie sa se întinda înspre nord doar pâna la Larisa, atunci se va varsa mult sânge pentru a se izbuti acest lucru.

Daca razboiul începe de dedesubt, atunci vom patimi mai putin. Dedesubt se gaseste Israelul, deja în stare de razboi.


2. „Când veti vedea hiliarmen-ul în apele grecesti, atunci se va plini nazuinta” – Sfântul Cosma Etolianul
Nazuinta pe care o stim toti este, si pentru Sfântul Cosma Etolianul, eliberarea Constantinopolului.

Ce este însa hiliarmen-ul ? Literal ar putea însemna corabia care a facut o mie de calatorii ( = a naviga cu pânzele întinse) sau corabia cu o mie de catarge . În vremea Sfântului navele erau cu pânze. Trebuie sa fim atenti, Sfântul nu mentioneaza mai multehiliarmen-uri, adica mai multe nave, ci una singura. Adica o nava mare care sa aiba capacitatea pe care ar avea-o multe corabii, însumând mii de catarge. Acesta este hiliarmen-ul.

Având acceptul Guvernului elen, în apele grecesti este prezenta întâmplator, pentru exercitii militare, o imensa nava militara ruseasca, lunga de 991 de picioare, cu un echipaj de 2646 de persoane, 12 avioane de lupta, 24 de elicoptere si 12 lansatoare de rachete cu raza de actiune de 400 de kilometri etc.

Pentru toti cei care au vazut nava la televizor, acesta este hiliarmen-ul.

Cum de-a venit flota ruseasca s faca exercitii în apropierea insulei grecesti Agathonisi si sa-si plimbe hiliarmen-ul pâna înspre Creta ? O fi vorbit, în prealabil, Prim Ministrul grec cu Prim Ministrul rus despre toate cele câte ne face America si despre pericolul razboiului dinspre Turcia, pe spezele Americii ?

Sa nu uitam ca America, pentru a-si proteja interesele si a pune mâna pe petrolul Irakului si a instaura un guvern proamerican în acea tara, a declarat ca Saddam Hussein are arme nucleare si ca întreaga planeta este pusa în pericol un singur terorist ! Astfel, a facut razboi, l-a omorât pe Saddam, si-a asezat guvern pe placul ei, a luat petrolul dar, firesc, armele nucleare nu s-au dat de gasit.

Intentioneaza sa faca acelasi lucru Greciei si Primului ei Ministru, lui Karamanlis ?

Acum si aici, însa, lucrurile sunt mai dificile deoarece s-a amestecat si Rusia. Va îndrazni America sa impuna planul “Kissinger” ?


Sa vedem, însa, ce a spus si Cuviosul Paisie.

3. „Când va fi vremea spanacului…” – Cuviosul Paisie Aghioritul

Câtiva militari asteptau la gardul chiliei Parintelui, la Panagouda. Si-au ridicat ochii s l-au vazut venind catre ei. A deschis poarta de sârma si le-a urat bun venit. Le-a pregatit sa se aseze sub un copac si a-nceput sa discute cu ei. La un moment dat, unul dintre ei i-a spus: Nu mai suport, gheronda. M-am saturat de militarie… Parintele s-a întors, l-a privit si i-a spus: Tu n-o sa renunti. Tu o sa fii Comandantul Apararii atunci când ne vor ataca turcii… Toti l-au privit plini de uimire. Si când va fi, gheronda, treaba asta ?, l-au întrebat.

Când va fi vremea spanacului, le-a zis, si a schimbat apoi vorba.

Au trecut multi ani de atunci, gheronda Paisie a adormit iar respectivul a ramas în cadrul armatei si a avansat în grad. În prezent, el este Comandantul Armatei, domnul general Grapsas…

Constituie oare acestea profetii ? Daca da, acum se împlinesc, din moment ce suntem deja în „vremea spanacului”…

4. „Rusii vor avea interese în Grecia si dupa razboi vor darui grecilor Orasul” – Cuviosul Paisie Aghioritul
Atunci când gheronda Paisie a spus cuvintele de mai sus, nici un acord nu exista între Grecia si Rusia în privinta conductei „Burgas”.

Astazi, Grecia serveste interesele Rusiei, iar Rusia are toate motivele sa protejeze Grecia pe care o strabate una din cele mai mari conducte de gaz natural ale ei.

Daca îndrazneste America si-i pune pe turci sa ne atace, atunci Rusia, sa fiti siguri, va interveni de partea Greciei, pentru a-si proteja interesele. Asa se va plini si profetia Cuviosului Paisie.

Rusia va lua Constantinopolul si strâmtorile Dardanele pentru a întrerupe aprovizionarea turceasca, iar mai apoi va darui grecilor Constantinopolul.

5. „Grecia nu va suferi de pe urma razboiului, dar va veni mare foamete pentru câteva luni. Sa fiti gata sa o preîntâmpinati”– Cuviosul Paisie Aghioritul

Daca izbucneste razboi si intervine Rusia, sigur se va implica si America si alte puteri. Grecia, dupa cuvintele Cuviosului Paisie, nu va suferi de pe urma razboiului, dar datorita izolarii internationale, va trece printr-o mare foamete. Daca luam în calcul si actuala criza internationala, se pare ca foametea va fi dura.

Aceste lucruri sunt mentionate de profetiile Sfântului Cosma Etolianul si ale Cuviosului Paisie Aghioritul. Daca facem comparatie între actualele evolutii ale problemelor noastre politice si nationale si profetiile Sfintilor, realizam ca s-ar putea sa ne aflam în decursul desfasurarii acestora.

Evenimentele de mai sus marturisesc si striga un singur lucru: Ortodoxia este credinta cea adevarata; ea creste Sfinti care, cu sute si zeci de ani în urma, toate cele câte Dumnezeu le-a spus la ureche ni le-au transmis pâna astazi. Limpede vedem ca mâna lui Dumnezeu se ascunde în spatele istoriei omenesti.

Limpede vad si credinciosii, Noul Israil fiind ei, cum mâna lui Dumnezeu conduce neamul omenesc. Este necesar sa stim cu totii ca tinta lui Dumnezeu este una, mântuirea omului.

Sfintii au slujit cu smerenie acest plan care are drept scop pocainta si mântuirea acestui neam. Singura cale spre mântuirea noastra este smerenia  si pocainta singurele în stare sa întoarne toate nenorocirile si sa le amâne pentru alta vreme, atunci când oamenii nu vor mai voi sa se pocaiasca.

Fie ca aceasta vreme a nepocaintei sa nu fie în generatia noastra.

Sursa

preluare de pe sursa: Enigme si Conspiratii

Povestea lui Pazvante Chioru’

Anunturi

 

Foto (1)

Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat "stat" independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat.

Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.


Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri.

Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti.

Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang.

Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios.

Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autopro-clama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.


Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante.

Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte.

In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca.

In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul.

Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor.

Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante.

Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :

"Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!". Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani.

Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru', decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…

In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.



preluare de pe sursa:
http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru 

Românii din Timoc sunt supusi unui genocid cultural

Reportaj printre românii din estul Serbiei: “M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu” (cu precizarea ca denumirea de vlahi e cea originala a populatiei originare din Balcani, tracii, adica noi, dar e folosita acum de sarbi pentru a-i rupe pe fratii nostri de noi, care ne mandrim cu un nume fals de romani – n.a.)

Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

Niciun român n-a putut să îmi spună în satul Zlot, din estul Serbiei, cine e Mihai Eminescu. Aici, la două ore distanţă de mers cu maşina până în România, românii nu ştiu nimic despre strămoşii lor.

După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului (discuţia e aici), am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de “vlahi”.


„Birocraţchi aparat”

Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre “birocraţchi aparat”, “economia” şi “euro”. Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt “numai români”.


Printre bordeie

La radio se vorbeşte în continuare de economie (“concurenţia”, “kriza”), după care ascult un “zurnal” scurt care se termină cu “horoskop”. În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.


„Toţi suntem aici români”

Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio “Avala” să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud “miza politica”, însoţită de aplauze frenetice, urmează “Slobodan Milosevici” şi “zemlea nasa” (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre “Schengen” şi închid radioul.
Când am ajuns în localitatea Zagubica (Jagubiţa) am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.

- Bună ziua, unde e Bor?

- Tot în faţă.

- E bun drumul?

- Da.

- Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?

- Drumu-i bun.

- Văd că vorbiţi bine româneşte.

- Da, păi da (zâmbeşte).

- De unde ştiţi?

- Păi toţi suntem aici români.

Mă uit în jur – toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că “limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi”. Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.


Farmacia Albina şi minerul

Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.

Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul “Amintiri din Copilărie”. Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.

Cotesc stânga la „Apoteka Albina”, farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.


Genocid cultural

Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat “adevărul”. Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. “E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde.

La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».

Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea”.


Drumul ciobanilor

Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.


- Dobar Dan („Bună Ziua” în sârbeşte), spun eu.

- Dobar Dan.

- Zlot? Zlot?, îi întreb.

Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:

- Sunteţi român?

- Da, îi răspund.

- Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.

- Pe unde exact, că se bifurcă drumul?

- Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).

- Mulţumesc.

- De unde veniţi?

- Din România.

- Sănătace, drum bun!


Miroslava (77 de ani): “Tu vorbeşti cam ca noi”

După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic.

Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.

În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.

Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.

- Sunteţi născută aici?
- Da.

- De unde ştiţi româneşte?

- De unde ştim? Păi e limba noastră.

- Tot satul e aşa?

- Da, da.

- Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?

- Nu, bre, nu.

- Sunteti româncă?

- Da, vlasi. Da tu de unde eşti?

- De la Bucureşti.

- Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.

- Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.

- Nu e aşa..nu..am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.

- Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?

- Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.

- Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?

- Nu, le-am uitat, am ani mulţi.

- Aţi auzit de Vlad Ţepes?

- Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde)

- Lumea vorbeşte aici româneşte?

- Ca mine, aşa, da.

- Sunt aici şi sârbi?

- Da, ne înţelegem bine. Da la voi cum e?

- Şomaj, nu ai de lucru, e greu şi la noi.



Georgevici (55 de ani): Ce-i aia vlasi nu ştiu nici io

Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka” (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.


- De unde eşti tu?, mă întreabă.

- De la Bucureşti.

- Eeee, asta ce e, o delegaţie ceva?

-Nu, vreau să văd cum e în sat, că lumea zice că n-ar fi români aici. Văd că vorbiţi româneşte.

- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici…aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.

- Ce sunteţi?

- Noi ne-am scris vlasi, vlasi. Da ce-i aia vlasi nu ştiu nici io.

- Cum adică nu ştiţi?

- Nu ştiu.

- Atunci de ce aţi scris acolo că sunteţi vlasi?

- Păi că noi aşa ne ştim de când ne ştim: vlasi, că noi nu suntem români, suntem numai vlasi. Acuma ce o fi aia vlasi..

- De ce nu i-aţi pus băiatului numele Paul?

- Pavle, Pavle, aşa a fost atunci. Atuncia nu s-a putut. Acum se poate, dar atunci nu. Aşa a scris acolo la Biserică şi cum a scris acolo cu papirul…

Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite.

E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor.

Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii – 250.000.

Georgevici mă mai întreabă dacă avem vreun oraş în România care se numeşte Târgu Jiu pentru că “a fost unul la mine de acolo să muncească”, mă mai întreabă dacă sunt însurat, îi fac o poză şi intru într-un bar sătesc.


Cântişile, jocurili…au rămas puţine

Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara”. Îmi zice că “noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag”.


Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că “nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da’ de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme”.

“Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot…nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi”, spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum”.


Arcul de triumf

Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice.

“Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918″, scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul “ici” tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.


Petra (83 de ani): “Mi-s română, baba”

La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară.

Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are. Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri” de ani să iasă din casă.

Femeia spune că “suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba”. Petra îmi spune că are doi copii care “lucră la Bor” şi îi place că îi fac poze.

- Aţi auzit de România?

- Am auzit de România, am auzit.

- Ce?

- Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.

Aţi auzit de Mihai Viteazul?

- Ha?

- De Mihai Viteazul, aţi auzit?

- Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?

- Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?

- E, da, de muuult. Or murit.

Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie.

Roşchici (59 de ani) e “rumân, da, vlasi” dar nu ştie nimic despre România. Drăgan (49 de ani) e “rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)” dar “n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu”.

Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA