Românii din Timoc sunt supusi unui genocid cultural

Reportaj printre românii din estul Serbiei: “M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu” (cu precizarea ca denumirea de vlahi e cea originala a populatiei originare din Balcani, tracii, adica noi, dar e folosita acum de sarbi pentru a-i rupe pe fratii nostri de noi, care ne mandrim cu un nume fals de romani – n.a.)

Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

Niciun român n-a putut să îmi spună în satul Zlot, din estul Serbiei, cine e Mihai Eminescu. Aici, la două ore distanţă de mers cu maşina până în România, românii nu ştiu nimic despre strămoşii lor.

După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului (discuţia e aici), am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de “vlahi”.


„Birocraţchi aparat”

Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre “birocraţchi aparat”, “economia” şi “euro”. Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt “numai români”.


Printre bordeie

La radio se vorbeşte în continuare de economie (“concurenţia”, “kriza”), după care ascult un “zurnal” scurt care se termină cu “horoskop”. În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.


„Toţi suntem aici români”

Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio “Avala” să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud “miza politica”, însoţită de aplauze frenetice, urmează “Slobodan Milosevici” şi “zemlea nasa” (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre “Schengen” şi închid radioul.
Când am ajuns în localitatea Zagubica (Jagubiţa) am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.

- Bună ziua, unde e Bor?

- Tot în faţă.

- E bun drumul?

- Da.

- Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?

- Drumu-i bun.

- Văd că vorbiţi bine româneşte.

- Da, păi da (zâmbeşte).

- De unde ştiţi?

- Păi toţi suntem aici români.

Mă uit în jur – toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că “limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi”. Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.


Farmacia Albina şi minerul

Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.

Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul “Amintiri din Copilărie”. Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.

Cotesc stânga la „Apoteka Albina”, farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.


Genocid cultural

Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat “adevărul”. Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. “E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde.

La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».

Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea”.


Drumul ciobanilor

Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.


- Dobar Dan („Bună Ziua” în sârbeşte), spun eu.

- Dobar Dan.

- Zlot? Zlot?, îi întreb.

Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:

- Sunteţi român?

- Da, îi răspund.

- Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.

- Pe unde exact, că se bifurcă drumul?

- Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).

- Mulţumesc.

- De unde veniţi?

- Din România.

- Sănătace, drum bun!


Miroslava (77 de ani): “Tu vorbeşti cam ca noi”

După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic.

Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.

În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.

Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.

- Sunteţi născută aici?
- Da.

- De unde ştiţi româneşte?

- De unde ştim? Păi e limba noastră.

- Tot satul e aşa?

- Da, da.

- Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?

- Nu, bre, nu.

- Sunteti româncă?

- Da, vlasi. Da tu de unde eşti?

- De la Bucureşti.

- Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.

- Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.

- Nu e aşa..nu..am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.

- Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?

- Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.

- Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?

- Nu, le-am uitat, am ani mulţi.

- Aţi auzit de Vlad Ţepes?

- Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde)

- Lumea vorbeşte aici româneşte?

- Ca mine, aşa, da.

- Sunt aici şi sârbi?

- Da, ne înţelegem bine. Da la voi cum e?

- Şomaj, nu ai de lucru, e greu şi la noi.



Georgevici (55 de ani): Ce-i aia vlasi nu ştiu nici io

Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka” (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.


- De unde eşti tu?, mă întreabă.

- De la Bucureşti.

- Eeee, asta ce e, o delegaţie ceva?

-Nu, vreau să văd cum e în sat, că lumea zice că n-ar fi români aici. Văd că vorbiţi româneşte.

- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici…aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.

- Ce sunteţi?

- Noi ne-am scris vlasi, vlasi. Da ce-i aia vlasi nu ştiu nici io.

- Cum adică nu ştiţi?

- Nu ştiu.

- Atunci de ce aţi scris acolo că sunteţi vlasi?

- Păi că noi aşa ne ştim de când ne ştim: vlasi, că noi nu suntem români, suntem numai vlasi. Acuma ce o fi aia vlasi..

- De ce nu i-aţi pus băiatului numele Paul?

- Pavle, Pavle, aşa a fost atunci. Atuncia nu s-a putut. Acum se poate, dar atunci nu. Aşa a scris acolo la Biserică şi cum a scris acolo cu papirul…

Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite.

E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor.

Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii – 250.000.

Georgevici mă mai întreabă dacă avem vreun oraş în România care se numeşte Târgu Jiu pentru că “a fost unul la mine de acolo să muncească”, mă mai întreabă dacă sunt însurat, îi fac o poză şi intru într-un bar sătesc.


Cântişile, jocurili…au rămas puţine

Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara”. Îmi zice că “noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag”.


Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că “nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da’ de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme”.

“Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot…nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi”, spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum”.


Arcul de triumf

Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice.

“Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918″, scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul “ici” tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.


Petra (83 de ani): “Mi-s română, baba”

La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară.

Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are. Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri” de ani să iasă din casă.

Femeia spune că “suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba”. Petra îmi spune că are doi copii care “lucră la Bor” şi îi place că îi fac poze.

- Aţi auzit de România?

- Am auzit de România, am auzit.

- Ce?

- Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.

Aţi auzit de Mihai Viteazul?

- Ha?

- De Mihai Viteazul, aţi auzit?

- Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?

- Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?

- E, da, de muuult. Or murit.

Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie.

Roşchici (59 de ani) e “rumân, da, vlasi” dar nu ştie nimic despre România. Drăgan (49 de ani) e “rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)” dar “n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu”.

Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

Monogamia umană - stare naturală sau construcţie culturală?

Despre monogamie...

Încă de la poveştile cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, spaţiul cultural în care trăim ne inoculează convingerea implicită că forma firească a relaţiilor este monogamia. Cu toate acestea, apar zilnic tot mai multe situaţii ce par să contrazică această idee: liderii politici şi sportivii celebri sunt surprinşi în situaţii dezonorante (de exemplu Bill Clinton, Tiger Woods, Arnold Schwartzenegger, Dominique Strauss-Kahn), organizaţiile cu profil religios sunt zguduite de scandaluri (a se vedea cazul abuzului de minori ce a răvăşit Biserica Catolică), iar industrii altădată de neimaginat câştigă tot mai multă importanţă economică (se estimează că pornografia produce anual venituri de aproximativ 100 de miliarde de dolari).

Pornind de la această premisă şi de la scandalul în care au fost implicaţi Bill Clinton şi Monica Lewinsky, psihologul american Christopher Ryan şi soţia sa, medicul psihiatru Cacilda Jethá, au cercetat originile sexualităţii umane, iar rezultatele le-au publicat în cartea intitulată Sex at Dawn: The Prehistoric Origins of Modern Sexuality.

Concluzia acestora? Monogamia, departe de a fi naturală, este o inovaţie socială aplicată de oameni doar în ultimele 10 milenii.

Ce a fost înainte de monogamie

În urmă cu câteva milioane de ani, Homo erectus, strămoşul omului, a renunţat la sistemul de înmulţire tipic gorilelor, în care un mascul alfa se lupta cu alţi masculi pentru a câştiga accesul la un grup de femele. În locul acestuia, Homo erectus a trecut la un model în care cei mai mulţi dintre masculi aveau acces la femele.

Oamenii există în forma anatomică actuală de aproximativ 200.000 de ani, atingând acum 50.000 de ani starea comportamentală evoluată denumită de antropologii americani "behavioral modernity". Aceasta este definită prin trăsăturile distinctive faţă de alte primate şi de strămoşi, printre care se numără uneltele avansate, comerţul şi trocul între grupuri, folosirea pigmenţilor şi a bijuteriilor pentru decoraţiuni, arta figurativă (picturile rupestre, petroglife, figurine), muzica, jocul şi înmormântarea.

Cea mai timpurie dovadă a cultivării pământului datează din jurul anului 8.000 î.e.n., adică de acum 10.000 de ani, însă planeta era în bună măsură ocupată de grupuri de vânători-culegători chiar şi acum câteva sute de ani.

În societăţile de tip vânător-culegător egalitarismul constituie strategia cea mai bună pentru supravieţuire, iar studiile efectuate asupra societăţilor contemporane de acest tip din Africa sau Australia au confirmat acest lucru. În aceste societăţi, resursele sunt împărţite în mod egal între membri, bunăstarea grupului fiind esenţială pentru existenţa sa.

Hrana este împărţită în mod echitabil între membrii grupului, copiii sunt alăptaţi de mai multe femei, iar intimitatea persoanei nu există. Acest principiu este aplicat şi în privinţa relaţiilor sexuale, membrii grupului având mai mulţi parteneri în acelaşi timp, fără reţineri, aceasta fiind situaţia normală în societăţile studiate.

Structura corpului reflectă, de altfel, promiscuitatea preistorică a omului: testiculele masculului uman sunt mai mari decât ar avea nevoie un primat monogam; acestea se află în exteriorul corpului, unde sunt vulnerabile, iar temperatura mai scăzută permite consevarea spermei pentru a permite ejaculări multiple.

Gorilele au testicule mici în comparaţie cu corpul lor masiv, pentru că avantajul asupra celorlalţi masculi se câştigă cu ajutorul corpului, nu al spermei. Cimpanzeii, în schimb, au testiculele mari, pentru că mai mulţi masculi copulează cu aceeaşi femelă într-un timp scurt.

Astfel, ei nu concurează cu ceilalţi masculi prin fizic, ci prin spermă, iar testiculele mari îi ajută să producă o cantitate mare de lichid seminal. În majoritatea speciilor, proporţia dintre testicule şi corpul masculului este un bun indicator al numărului de parteneri sexuali pe care îi va avea un animal.

De asemenea, membrul sexual al masculului uman este mai mare şi mai gros decât al celorlalte primate de pe Terra; lungimea sa permite plantarea spermei într-o zonă mai puţin accesibilă a vaginului, iar forma unică a penisului uman permite evacuarea din vagin a spermei competitorilor. Gorilele şi gibonii, la fel ca restul mamiferelor în rândul cărora nu se întâlneşte o competiţie de acest tip, nu sunt echipate anatomic pentru a concura în plantarea lichidului seminal.

Alte amănunte care indică faptul că strămoşii noştri aveau relaţii intime multiple vin din anatomia feminină: sânii femeilor sunt mai mari decât ar fi nevoie dacă singurul lor rol ar fi cel ce ţine de hrănirea copiilor. De asemenea, capacitatea femeilor de a avea orgasme multiple, alături de vocalizările copulatorii (sunetele pe care acestea le emit în timpul actelor sexuale, ce au rol de a incita ceilalţi masculi din grup), indică un trecut în care strămoaşele femeilor de astăzi aveau relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi.

Care este situaţia în rândul primatelor apropiate genetic de oameni?

Monogamia este un fenomen extrem de rar în rândul mamiferelor. Din aproximativ 4.000 de specii, doar câteva sunt monogame, printre care castorii şi alte rozătoare, liliecii, câteva specii de vulpe, câteva animale copitate şi un număr mic de primate -- gibonii, tamarinii şi saguinii. În schimb, aproximativ 92% din cele 9.700 de specii de păsări sunt monogame. De aceea, când cercetătorii doresc să studieze comportamentul animalelor monogame, de cele mai multe ori fac experimente pe păsări.

Monogamia nu caracterizează niciun primat ce trăieşte în grupuri mari şi are dese interacţiuni sociale. Cimpanzeii şi maimuţele bonobo sunt fiinţe sociale, extrem de inteligente şi care trăiesc pe pământ, la fel ca «rudele» lor cele mai apropiate, oamenii.

Din punct de vedere genetic, cimpanzeii şi maimuţele bonobo se aseamănă mai mult cu oamenii decât cu gorilele, urangutanii sau maimuţele. ADN-ul nostru diferă de cel al cimpanzeilor şi al maimuţelor bonobo în proporţie de doar 1,6%, ceea ce reprezintă o diferenţă mult mai mică decât cea dintre elefantul indian şi cel african, de exemplu.

Singura maimuţă monogamă, gibonul, trăieşte în Asia de sud-est în structuri sociale restrânse, formate din cuplul mascul-femelă şi din puii lor şi care trăiesc izolate pe teritorii de 30-50 de kilometri pătraţi. Ele nu părăsesc niciodată copacii şi nu interacţionează cu alte grupuri de giboni. De asemenea, nu prezintă o inteligenţă dezvoltată şi nu copulează în alt scop decât cel al reproducerii.

Maimuţele bonobo sunt fiinţele cele mai apropiate de oameni din punct de vedere al comportamentului (şi al ADN-ului, alături de cimpanzei).
Atât femelele umane, cât şi cele bonobo copulează de-a lungul ciclului menstrual, ca şi în timpul lactaţiei şi al sarcinii. În schimb, femelele cimpanezilor sunt active sexual de-a lungul a doar 25%-40% din ciclul lor menstrual. În timpul ovulaţiei, femelele cimpanzeilor copulează de 6-8 ori pe zi, răspunzând invitaţiilor tuturor masculilor din grup.

Maimuţele bonobo prezintă o sexualitate extrem de dezvoltată, ce nu are doar rol de reproducere. La fel ca în cazul oamenilor, perioada ovulaţiei femelelor de bonobo este necunoscută masculului, astfel că ambele specii au relaţii sexuale de-a lungul întregii luni.

Copiii omului şi puii de bonobo se dezvoltă mult mai încet decât cei ai cimpanzeilor, ei începând să se joace cu semenii lor abia la vârsta de un şi jumătate, mult mai târziu decât puii de cimpanzeu.

Ca şi în cazul oamenilor, femelele de bonobo revin în grupul social imediat după naştere, întreţinând relaţii sexuale la doar câteva luni după acest eveniment.

La fel ca oamenii, maimuţele bonobo folosesc mai multe poziţii sexuale, femelele preferând poziţia ventral-ventral (aşa-numita "poziţie a misionarului" în cazul oamenilor), iar masculii preferând penetrarea din spate. De asemenea, cuplurile de bonobo se privesc în ochi atunci când se sărută sau când copulează, lucru care nu este întâlnit la cimpanzei. O altă asemănare între oameni şi maimuţele bonobo este localizarea vulvei, aflată la ambele specii între picioare şi fiind accesibilă din faţă, spre deosebire de cimpanzei şi alte primate, la care este aceasta este orientată spre spate.

Dacă în rândul cimpanzeilor şi a altor primate activitatea sexuală are un rol strict reproductiv, atât maimuţele bonobo cât şi oamenii folosesc sexualitatea în scopuri sociale, precum reducerea tensiunilor, aprofundarea ataşamentului între parteneri, dezamorsarea conflictelor şi chiar în scopul distracţiei.

Cercetătorii care au studiat interacţiunile între cuplurile de maimuţe bonobo au descoperit că acestea se aseamănă foarte mult cu cele umane: partenerii se ţin de mâini, îşi sărută palmele şi picioarele şi chiar utilizează limba când se sărută. Înaintea unui act de copulaţie, maimuţele bonobo îşi privesc îndelung partenerii în ochi.

Oamenii şi maimuţele bonobo folosesc sexualitatea pentru plăcere şi pentru aprofundarea prieteniilor. Acestea sunt singurele specii descoperite până acum în rândul cărora sexul nonreproductiv este o caracteristică definitorie.

Majoritatea speciilor din lumea animală copulează doar în perioada în care femela ovulează, în scopul reproducerii. Au fost identificate doar două specii care întreţin acte sexuale des, în scopuri nonreproductive: oamenii şi maimuţele bonobo. În rândul ambelor specii, media numărului de acte sexuale per naştere este de câteva sute, dacă nu chiar câteva mii, un număr mult mai mare decât în rândul celorlalte primate.

Monogamia, produsul agriculturii

Dacă oamenii au trăit timp de milioane de ani în grupuri poligame, când am adoptat monogamia ca principal mod de organizare socială? Toate dovezile par să indice că monogamia este produsul schimbărilor culturale produse de trecerea de la societăţile de tip vânător-culegător la cele bazate pe agricultură

Până acum 10.000 de ani, când omenirea a început să evolueze de la societăţile de tip vânător-culegător, odată cu descoperirea agriculturii, monogamia era inexistentă. Odată cu aşezarea în comunităţi şi perfecţionarea agriculturii, hrana putea fi stocată pe termen mai lung. Apariţia proprietăţii private şi dezvoltarea capacităţii de a stoca resurse au făcut ca paternitatea să devină un element esenţial al societăţii umane.

Pentru a obţine hrana pe care până atunci o culegeau sau o vânau, oamenii erau nevoiţi să planteze grâne, să îngrijească pământul, să construiască sisteme de irigaţii, să culeagă grânele şi să stocheze hrana rezultată. Pentru a o apăra era nevoie de ziduri şi alte structuri de apărare, printre care şi armate, care iarăşi necesitau resurse.

Pe măsură ce agricultura a fost adoptată ca mijloc de trai, pământul a început să fie deţinut pe viaţă şi moştenit de generaţiile următoare. Astfel, odată ce proprietatea privată a înlocuit proprietatea comună, investiţia parentală a unui mascul într-un copil a crescut, astfel că importanţa paternităţii a crescut. Bărbaţii doreau să ştie cu siguranţă că resursele lor vor ajunge la progeniturile proprii, şi nu ale altcuiva, aşa că au impus un sistem nou, care să asigure acest lucru.

Odată ce oamenii au început să locuiască în comunităţi agricole, societatea s-a schimbat profund. Proprietatea privată înseamna că fiecare trebuia să cunoască limitele proprietăţii sale. Acest lucru este reflectat şi în Biblie, de cea de-a 10-a poruncă: "Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici un alt lucru care este al aproapelui tău". Tot de aici se poate observa că rolul pe care femeia îl juca în societate s-a schimbat: dacă în societăţile de tip vânător-culegător aceasta juca un rol central, fiind considerată egală, în societăţile bazate pe agricultură ea a devenit o altă posesiune a bărbatului, alături de ogor şi de animalele din gospodărie.

Dovezile arheologice arată că agricultura nu a reprezentat un pas înainte pentru omenire: scheletele găsite arată că abia după ce oamenii au trecut la acest tip de societate au început să sufere de foamete. Agricultura a însemnat o înrăutăţire a condiţiilor de trai în toate societăţile ce au adoptat acest sistem. Săpăturile arheologice efectuate în Grecia şi Turcia arată că oamenii ce trăiesc astăzi pe aceste teritorii sunt, în medie, mai scunzi decât strămoşii lor de dinaintea răspândirii agriculturii. Populaţia urbană a Europei nu a atins longevitatea de care se bucurau strămoşii vânători-culegători decât la mijlocul secolului al 19-lea.

Trecerea omului de la societatea de tip vânător-culegător la cea bazată pe agricultură reflectă povestea căderii din Rai: populaţiile de tip vânător-culegător petrec 20% din timp pentru obţinerea hranei, restul fiind dedicat activităţilor sociale; proporţia este inversată în cazul agricultorilor, care muncesc din greu pentru a-şi obţine hrana. De asemenea, dacă plăcerile sexuale în cazul societăţilor "primitive" erau dese, comune şi nu erau considerate a fi anormale, în societatea bazată pe agricultură, care a adoptat monogamia, acesta a devenit o sursă de ruşine.

Adoptarea agriculturii a avut însă un mare avantaj pentru omenire: chiar dacă a scăzut calitatea vieţii, fertilitatea a înregistrat o creştere spectaculoasă. Înainte de agricultură, populaţia la nivel global se dubla la fiecare 250.000 de ani. Atunci când strămoşii noştri au început să cultive pământul pentru hrană, au început un ciclu fără de sfârşit: deţinerea a unei fâşii mai mari pământ permitea obţinerea unei cantităţi mai mari de hrană. Cu mai multă hrană puteau fi crescuţi mai mulţi copii, care puteau oferi ajutor în agricultură şi care permiteau extinderea armatei. Această extindere, la rândul ei, crea o cerere mai mare de resurse, care necesita mai mult pământ, ce putea fi obţinut prin lupta cu alte grupuri.

Pentru a controla aceste resurse, din ce în ce mai preţioase, bărbatul a folosit instrumentul monogamiei pentru a gestiona comportamentul sexual al partenerei sale. Practic, monogamia codifică proprietatea bărbatului asupra capacităţii reproductive feminine. Infidelitatea feminină este pedepsită cu moartea în toate cele 3 religii abrahamice.

De-a lungul istoriei, societăţile patriarhale au recurs la diferite metode pentru a ţine "sub lacăt" femeile, de la corsete şi centuri de castitate până la mutilarea genitală şi chador-ul ce acoperă întreg corpul, cu excepţia ochilor. Dacă în evul mediu femeile erau arse pe rug pentru vrăjtorie, în istoria recentă reprimarea acestora s-a produs cu invocarea ştiinţei, fiind inventate boli precum nimfomania, respinse între timp de comunitatea ştiinţifică.

În ciuda metodelor dure prin care s-a încercat condamnarea adulterului, acesta este întâlnit în continuare în toate societăţile. Dacă monogamia ar fi o trăsătură naturală a oamenilor, de ce şi-ar risca atâţia oameni reputaţia, familia şi cariera pentru a obţine ceva contrar naturii umane? Dacă monogamia ar fi starea naturală a unei relaţii, n-ar fi fost nevoie în decursul evoluţiei societăţii umane de reglementări legale, norme morale sau de ameninţări cu moartea pentru ca omul să fie convins să acţioneze în conformitate cu propria sa natură, adică să-şi cultive relaţia monogamă.

În cazul bărbaţilor, monogamia nu a fost aplicată cu aceeaşi stricteţe. Prostituţia este un fenomen străvechi, observat în toate culturile în care normele morale impuneau monogamia. Celebrul filozof Arthur Schopenhauer nota în secolul al 19-lea că "sunt 80.000 de prostituate doar în Londra; şi ce sunt acestea dacă nu sacrificii pe altarul monogamiei?". Carl Jung îi menţiona lui Freud într-o scrisoare datată 30 ianuarie 1910 părerea sa despre căsătorie: "O premisă obligatorie pentru o căsătorie de succes, găsesc eu, este permisiunea de a fi infidel".

Cultura occidentală nu este singura ce tolerează infidelitatea masculină. În Arabia Saudită şi în Egipt există o formă a căsătoriei intitulată Nikah Misyar (căsătoria călătorului), care permite bărbaţilor să aibă relaţii sexuale în timpul călătoriilor lungi fără a încălca credinţa musulmană; 80% dintre aceste "căsătorii" sunt urmate de divorţ. Musulmanii şiiţi au Nikah Mut'ah ("căsătoria de plăcere"), aceste "căsătorii" fiind cu durată fixă; bărbaţii pot avea oricâte astfel de "căsătorii temporare"

În Moscova este acceptată infidelitatea masculină din cauza unui dezechilibru demografic: astăzi trăiesc în capitala Rusiei cu 10% mai multe femei decât bărbaţi, care au murit pe capete de-a lungul celor două războaie mondiale şi ca urmare a gulagurilor staliniste. Femeile care nu tolerează infidelitatea partenerului îşi găsesc cu foarte mare greutate unul, relatează jurnalista Iulia Joffe într-un articol publicat pe portalul Slate.

De ce înşală bărbaţii? Studiile arată că, pe măsură ce bărbaţii îmbătrânesc, nivelul testosteronului din corp scade. Aceleaşi cercetări arată că monogamia accelerează acest proces: bărbaţii căsătoriţi au un nivel al testosteronului mai mic decât al bărbaţilor de aceeaşi vârstă ce nu au parteneră. Cea mai mare scădere se observă în cazul noilor tătici. În schimb, în cazul bărbaţilor căsătoriţi ce au fost infideli, nivelul testosteronului era mai mare decât în rândul celor fideli.

Celebrii doctori Masters şi Johnson, pionieri ai cercetării în sexualitatea umană, au observat că bărbaţii sunt mai puţini interesaţi de parteneră din punct de vedere sexual odată cu trecerea timpului. Însă tot aceştia au notat că interesul faţă de parteneră revine dacă bărbatul are o amantă mai tânără. Alfred Kinsey, alt mare cercetător al sexualităţii umane, susţinea că "indubitabil, masculul uman ar fi promiscuu de-a lungul întregii sale vieţi dacă nu ar exista restricţii sociale".

Asta nu înseamnă, însă, că toţi bărbaţii sunt predispuşi la infidelitate. Cercetările recente arată că bărbaţii se situează pe un spectru larg, de la poligamie totală la monogamie totală. O genă care codifică un receptor al vasopresinei (hormon cu acţiune vasoconstrictoare şi antidiuretică secretat de hipofiza posterioară) ar putea fi cheia acestei variaţii. Când cercetătorii au inserat această genă în creierul unui şoarece de câmp, acest animal promiscuu a devenit monogam. Masculii care aveau o versiune mai lungă a acestei gene receptor petreceau mai mult timp cu puii lor şi prezentau o preferinţă mai mare pentru partenerele lor, chiar şi atunci când li s-a oferit şansa unei cuplări cu o femelă tânără şi fertilă. Astfel, monogamia masculină pare a fi, cel puţin parţial, prestabilită de genele pe care fiecare individ le-a moştenit.

Care este viitorul relaţiilor umane?

Structura corpului uman, infidelitatea întâlnită în toate culturile, promiscuitatea primatelor înrudite cu noi şi absenţa monogamiei în oricare dintre primatele sociale sugerează că oamenii nu sunt monogami prin natură.
Totuşi, dacă familia nucleară este structura naturală spre care tind cei mai mulţi oameni, de ce societăţile şi religiile contemporane consideră necesar ca aceasta să fie susţinută cu ajutorul unei legislaţii favorabile şi al taxelor reduse?

Iar dacă, într-adevăr, familia nucleară este structura naturală în societatea umană, de ce din ce în ce mai puţini aleg acest mod de organizare? În SUA, familiile nucleare constituiau 45% din populaţie în 1970, însă reprezintă doar 23.5% din populaţia americană de astăzi. De asemenea, în anii 1930 84% dintre gospodăriile americane erau formate din cupluri căsătorite (cu sau fără copii). Astăzi, cuplurile căsătorite reprezintă mai puţin de 50% din gospodăriile americane, iar cuplurile ce locuiesc împreună fără a se fi căsătorit au înregistrat o creştere spectaculoasă: de la 500.000 în 1970, la 5.000.000 în 2008!

Coabitarea capătă teren în tot mai multe ţări europene (fiind mai pronunţată în cele nordice). În Danemarca, Suedia şi Norvegia, 50% din copiii născuţi în ultimii ani nu sunt produsul unei căsătorii între părinţi. În 2009, 53.4% dintre copiii născuţi în Bulgaria proveneau din părinţi necăsătoriţi. Chiar şi în ţările mai conservatoare din Europa, copiii din relaţii neconcretizate în căsătorie reprezintă circa 40% din total.

Din ce în ce mai multe guverne europene recunosc că familia nucleară nu este singura structură socială viabilă, şi oferă ajutoare financiare mamelor singure şi susţinere pentru reintegrarea în forţa de muncă. De asemenea, anumite state din nordul Europei au introdus obligativitatea concediului postnatal pentru bărbaţi, pentru a reduce inegalitatea salarială între sexe. Statisticile recente arată că femeile reprezintă mai mult de 50% din persoanele ce urmează o educaţie superioară, pentru prima dată în istoria societăţilor occidentale.

Toate aceste amănunte, corelate cu o mai bună înţelegerea a naturii sexuale umane şi cu existenţa testelor ADN ce pot confirma paternitatea cu uşurinţă indică o reorientare a societăţii spre sporirea autonomiei şi autorităţii recunoscute femeilor.

În acest context, este de aşteptat o abordare francă a relaţiilor interumane, în care noile amănunte ce explică natura umană să joace un rol central. Doar o abordare sinceră, bazată pe înţelegerea naturii umane, poate avea un rezultat pozitiv.

Studiile efectuate asupra societăţilor în care femeile se bucură de tot mai multe drepturi, indiferent de cultura de care aparţin, arată că acestea tind să fie tolerante şi relaxate. Rămâne de văzut dacă viitorul imediat va confirma acest fapt.

sursa: descopera.ro

preluare de pe: http://intreadevarsiiluzie.blogspot.com/2011/06/despre-monogamie.html