Se afișează postările cu eticheta BBC. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta BBC. Afișați toate postările

7 decembrie 2011

FRANȚA CERE RUPEREA EUROPEI ÎN DOUĂ



Falimentul Uniunii Europene, falimentul SUA, căderea Rusiei…falimentul întregii economii globale. Înseamnă haos. Lupte de strada. Foamete. Epidemii. Dictatura. Adică un apocalips real, care va distruge ultima urma de democrație si va dura un secol. Pai nici un miting si nici o greva nu sunt mai rele decât asta. Dintre doua rele, rațional e sa-l alegi pe cel mai mic.


Politicienii au preferat orbirea: nu se poate domne’, ăștia cu apocalipsul sunt nebuni! Așa a zis atunci Traian Băsescu. Dar nu numai el: in Franța, absolut nimeni nu vorbea de criza până asta-vara. Cuvântul “austeritate” era interzis in presa. Chiar si in clipa asta, falimentul Franței e trecut sub tăcere: cum adică…Franța in incapacitate de plata? De ce, pentru ca subvenționam agricultorii si pentru ca nu dam patronilor voie sa mai concedieze pe nimeni? De ce, ca facem protecție sociala la greu? Franța, in faliment? FRANTA?!



Sarkozy vrea evacuarea țărilor mici si proaste. Ca România.


Sarkozy a făcut declarația asta pe 8 noiembrie (video aici). De atunci, s-au întâmplat lucruri grave: zona euro a trebuit salvata de la dispariție printr-o intervenție urgenta a americanilor. Așa ca propunerea lui Sarkozy, nu mai e o simpla propunere: ci este deja discutata cu Germania. Ar putea fi pusa in practica chiar in decembrie, sau in ianuarie 2012.


Ce vrea Sarkozy? Simplu: sa taie Uniunea Europeana in doua. O parte sa fie Europa Federala (adică boșii: Franța, Germania si câțiva aleși). Restul, umplutura, sa fie Europa…Confederala. Adică toți ratații: România, Bulgaria, Ungaria etc.


Practic, asta înseamnă micșorarea Uniunii Europene. “Casa comună” europeana, care este acum un palat scump de întreținut, se va transforma intr-o…vilișoară. Iar locatarii care nu mai au loc, vor fi evacuați.



Sarkozy e un idiot. Si uite de ce:


Nu România e de vina pentru falimentul Franței. Franța e de vina pentru falimentul Franței. România e de vina doar pentru falimentul României.


Dar aici e o aberație matematica: deci tu, Franța, nu mai ai bani. Tu, Franța, cheltuiești sute de miliarde pe ajutoare sociale si subvenții. Așa ca soluția ca sa ai bani din nou este sa…ii dai afara pe români? Pai, scuze, dar ce-are sula cu prefectura? E ca in bancul cu ursul si iepurașul. Da, zona euro se prăbușește: dar nu din cauza României. Ci din cauza politicilor aberante ale zonei euro.


Adevărul e ca lui Sarkozy i-e frica: daca începe sa taie la cheltuieli in carne vie, ii sar in cap sindicatele bugetarilor si agriculturilor. Celebrul CGT. Așa ca prefera sa dea vina pe români, ca e mai simplu. Dar nu-si da seama ca acum soluțiile de fațada nu mai servesc la nimic. Criza e prea grava. Daca pierzi timpul cu soluții false, ajungi in prăpastie.



Soluția Top Gear: sa fie împușcați bugetarii greviști. In fața familiilor.


Vedeta Top Gear, Jeremy Clarkson, a declarat asta in direct marți la BBC. A șocat toata Anglia: niciodată in istoria BBC-ului nu s-a mai făcut un asemenea apel. Eu cred ca e un semnal: sectorul privat a ajuns la limita răbdării. Taxele sunt enorme. Firmele nu mai au chef sa duca in spate putorile bugetare. In nici o tara! Așa ca declarația lui Clarkson e doar preludiul violentelor care vor veni. Sa nu va faceți iluzii: străzile se vor umple de sângele socialiștilor.


Si cu cat o tara întârzie mai mult reforma, cu cat poporul este mai socialist, cu atât viitorul ei va fi mai sângeros si mai îngrozitor. Așa ca Sarkozy, cu orbirea si lașitatea lui, își condamna propria tara.



Franța nu mai e demult printre “boșii” Europei.


  1. Povestea cu “confederația” e doar un mod politicos de a le zice adio românilor și bulgarilor. Europa “Confederala” (a săracilor) va fi pur si simplu abandonata.
  2.  
  3. Europa nu are doar doua plutoane: bogații din vest si săracii din est. E evident fals! Mulți “bogați” din vest (Spania, Italia) sunt de fapt in pragul falimentului. Nici măcar cei doi “boși” europeni (Franța si Germania) nu sunt pe picior de egalitate. Economia Franței e mult sub nivelul Germaniei si va avea ea însăși nevoie de ajutor german, foarte curând.
De aceea, nu cred ca Franța si Germania vor intra in aceeași barca de salvare. Europa nu se va rupe în două: ci se va face țăndări! Sarkozy vrea realism? Uite aici scenariu realist: Europa se scufundă. Franța înoată spre barca germană, iar Germania îi spune: nu-ti pierde speranța, frate european. Mă întorc repede, cu ajutoare (Austria, treci imediat in barcă!). Franța, prietene…Auf Wiedersehen!



Ce se va întâmpla cu românii din străinătate?


Pentru ei e dezastru. Vor începe pogromuri. Vor fi linșați pe străzi. Vor muri nevinovați. Nu bulgarii, nu polonezii, nu ungurii: românii! Nimeni n-o sa le asculte scuzele si explicațiile. Nimeni n-o sa-i ierte. Vor fi trimiși înapoi in România cu milioanele, daca nu au cetățenie. Dar chiar daca au dobândit cetățenia, ușor n-o sa le fie: mai bine sa nu spună nimănui ca sunt români si sa nu vorbească românește in public.


E o prostie, pentru ca emigranții ieftini sunt buni pentru economie. Dar așa va fi. Urmează o perioada de sărăcie crunta. Si sărăcia aduce ură, violență și prăbușirea justiției. Ce s-a întâmplat in Germania in 1930, se va repeta acum la nivelul întregii Europe.



sursa

26 octombrie 2011

Românii din Timoc sunt supusi unui genocid cultural

Reportaj printre românii din estul Serbiei: “M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu” (cu precizarea ca denumirea de vlahi e cea originala a populatiei originare din Balcani, tracii, adica noi, dar e folosita acum de sarbi pentru a-i rupe pe fratii nostri de noi, care ne mandrim cu un nume fals de romani – n.a.)
Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

 

Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

Niciun român n-a putut să îmi spună în satul Zlot, din estul Serbiei, cine e Mihai Eminescu. Aici, la două ore distanţă de mers cu maşina până în România, românii nu ştiu nimic despre strămoşii lor.

După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului (discuţia e aici), am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de “vlahi”.


„Birocraţchi aparat”

Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre “birocraţchi aparat”, “economia” şi “euro”. Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt “numai români”.


Printre bordeie

La radio se vorbeşte în continuare de economie (“concurenţia”, “kriza”), după care ascult un “zurnal” scurt care se termină cu “horoskop”. În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn.

Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.


„Toţi suntem aici români”

Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio “Avala” să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud “miza politica”, însoţită de aplauze frenetice, urmează “Slobodan Milosevici” şi “zemlea nasa” (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice.

Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre “Schengen” şi închid radioul.

Când am ajuns în localitatea Zagubica (Jagubiţa) am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.

- Bună ziua, unde e Bor?

- Tot în faţă.

- E bun drumul?

- Da.

- Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?

- Drumu-i bun.

- Văd că vorbiţi bine româneşte.

- Da, păi da (zâmbeşte).

- De unde ştiţi?

- Păi toţi suntem aici români.

Mă uit în jur – toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că “limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi”. Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.


Farmacia Albina şi minerul

Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.

Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul “Amintiri din Copilărie”. Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.

Cotesc stânga la „Apoteka Albina”, farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.


Genocid cultural

Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat “adevărul”. Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. “E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde.

La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».

Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea”.


Drumul ciobanilor

Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac.

Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.


- Dobar Dan („Bună Ziua” în sârbeşte), spun eu.

- Dobar Dan.

- Zlot? Zlot?, îi întreb.

Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:

- Sunteţi român?

- Da, îi răspund.

- Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.

- Pe unde exact, că se bifurcă drumul?

- Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).

- Mulţumesc.

- De unde veniţi?

- Din România.

- Sănătace, drum bun!


Miroslava (77 de ani): “Tu vorbeşti cam ca noi”

După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român.

Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic. Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.

În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.

Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.

- Sunteţi născută aici?

- Da.

- De unde ştiţi româneşte?

- De unde ştim? Păi e limba noastră.

- Tot satul e aşa?

- Da, da.

- Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?

- Nu, bre, nu.

- Sunteti româncă?

- Da, vlasi. Da tu de unde eşti?

- De la Bucureşti.

- Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.

- Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.

- Nu e aşa..nu..am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.

- Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?

- Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.

- Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?

- Nu, le-am uitat, am ani mulţi.

- Aţi auzit de Vlad Ţepes?

- Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde)

- Lumea vorbeşte aici româneşte?

- Ca mine, aşa, da.

- Sunt aici şi sârbi?

- Da, ne înţelegem bine. Da la voi cum e?

- Şomaj, nu ai de lucru, e greu şi la noi.


Georgevici (55 de ani): Ce-i aia vlasi nu ştiu nici io

Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka” (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.

- De unde eşti tu?, mă întreabă.

- De la Bucureşti.

- Eeee, asta ce e, o delegaţie ceva?

-Nu, vreau să văd cum e în sat, că lumea zice că n-ar fi români aici. Văd că vorbiţi româneşte.

- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici…aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.

- Ce sunteţi?

- Noi ne-am scris vlasi, vlasi. Da ce-i aia vlasi nu ştiu nici io.

- Cum adică nu ştiţi?

- Nu ştiu.

- Atunci de ce aţi scris acolo că sunteţi vlasi?

- Păi că noi aşa ne ştim de când ne ştim: vlasi, că noi nu suntem români, suntem numai vlasi. Acuma ce o fi aia vlasi..

- De ce nu i-aţi pus băiatului numele Paul?

- Pavle, Pavle, aşa a fost atunci. Atuncia nu s-a putut. Acum se poate, dar atunci nu. Aşa a scris acolo la Biserică şi cum a scris acolo cu papirul…

Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite.

Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu. Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii – 250.000.

Georgevici mă mai întreabă dacă avem vreun oraş în România care se numeşte Târgu Jiu pentru că “a fost unul la mine de acolo să muncească”, mă mai întreabă dacă sunt însurat, îi fac o poză şi intru într-un bar sătesc.


Cântişile, jocurili…au rămas puţine

Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara”. Îmi zice că “noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag”.

Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că “nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da’ de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme”.

“Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot…nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi”, spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum”.


Arcul de triumf

Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice. “Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918″, scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul “ici” tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.


Petra (83 de ani): “Mi-s română, baba”

La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară. Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are.

Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri” de ani să iasă din casă. Femeia spune că “suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba”.

Petra îmi spune că are doi copii care “lucră la Bor” şi îi place că îi fac poze.

- Aţi auzit de România?

- Am auzit de România, am auzit.

- Ce?

- Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.

-Aţi auzit de Mihai Viteazul?

- Ha?

- De Mihai Viteazul, aţi auzit?

- Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?

- Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?

- E, da, de muuult. Or murit.

Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie. Roşchici (59 de ani) e “rumân, da, vlasi” dar nu ştie nimic despre România.

Drăgan (49 de ani) e “rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)” dar “n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu”.


Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.


preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

POTOPUL LUI NOE A AVUT LOC IN MAREA NEAGRA

Putini stiu ca Marea Neagra este o mare foarte tanara. Pe vremuri, in locul ei era un lac cu apa dulce, cu o intindere mult mai mica. Intr-o buna zi, Mediterana a rupt istmul care o separa de acest lac si apele ei au navalit cu o forta nemaipomenita, inundand foarte repede sute de kilometri de asezari.

S-a iscat un exod urias, oamenii au fugit departe de mare, raspandindu-si limbile, traditiile si povestile in Europa si Asia. Intre aceste povesti se afla si cea a unui mare potop, ramasa in Biblie sub numele de “Potopul lui Noe”


Urgia

A fost odata ca niciodata, in vremea cand, in Moldova, preafrumoasele de la Cucuteni zugraveau spirale ametitoare alb-rosii, pe oalele de lut, incifrand in ele taina vietii, a mortii si a intregului univers. Pe atunci, mai spre miazazi, stramosii nostri inca mai strabateau campia presarata de dune ce lega Dobrogea de Crimea, prin luncile Nistrului, ale Bugului si ale Niprului, care in vremea aceea se varsau in Dunare.

Dunarea insasi serpuia departe, spre rasarit, catre sudul Rusiei actuale, iar Insula Serpilor era un deal, probabil pe malul Nistrului. Pamanturile acestea erau fertile si au fost populate intens, iar oamenii acestor locuri au ajuns la un nivel ridicat de civilizatie. Inainte fusese o perioada foarte aspra de glaciatiune, dar acum viata inflorea din nou, mai cu seama in aceasta gradina a Raiului.

Vremea se incalzise mult si devenise umeda, vegetatia si toate resursele vietii erau din belsug. Ghetarii se topeau, iar nivelul oceanului planetar se ridica pe nesimtite. Mediterana inghitea si ea apele ghetarilor, intr-un ritm mult mai rapid decat acest lac – stramosul Marii Negre. Diferenta de nivel dintre cele doua ajunsese deja la 150 de metri.

Intr-o buna zi, limba de pamant care despartea Mediterana de lacul pontic a cedat, iar apele au navalit cu o forta de neimaginat. Mai intai s-a auzit un muget din departari, care se apropia cu repeziciune. Zgomotul devenea atat de puternic, incat parea ca vuieste intreg cerul, iar pamantul se scutura din tatanile sale. Vuietul se auzea de la 200 de kilometri departare, ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodata, din mosi-stramosi.

Nu putea fi, in conceptia acelor oameni, decat pedeapsa zeilor. Apoi au venit apele, prabusindu-se in lac cu puterea a 200 de cascade Niagara, dupa ce au sapat in acea limba de pamant, spulberand-o si transformand-o in stramtoare. Cei care erau in preajma nu au apucat sa se dumireasca.

Au disparut sub ape mii, poate zeci de mii de oameni. Potopul a inaintat repede, inghitind pamanturi, asezari, paduri, cursuri de apa. Segmente intregi de rauri si fluvii au disparut pe fundul viitoarei mari. Cei ce se aflau mai departe, auzind vuietul ingrozitor, si poate apucand sa si primeasca vesti de la vreun mesager ingrozit, care reusise sa scape de urgie, au apucat sa impacheteze repede cate ceva din putinul lor si sa fuga cat mai departe de mare, fie pe uscat, fie cu luntrile, pe cursurile raurilor, in sus.

Apele cresteau cu 15 cm pe zi, asa incat exodul a fost aproape spontan. Vestea s-a raspandit departe, tot mai departe, iar cei la care apele nu ajunsesera inca isi faceau si ei bagajele. Au plecat sate intregi, popoare intregi, populand Europa, Asia si ajungand, poate, pana in Africa. Revarsarea a durat aproape doi ani, iar in final au fost inghitite de ape o suta de mii de km patrati de pamanturi.

Generatia potopului si urmatoarele generatii au trait cu trauma acestei cumplite pedepse divine, asa cum a fost interpretat cataclismul. Multa vreme, nimeni nu s-a incumetat sa treaca dintr-o parte in alta prin stramtorile nou aparute, Bosfor si Dardanele.

Va trece mult timp pana ce grecii vor avea curajul sa patrunda in aceasta mare intunecata, “neprimitoare”, plina de mister si de povesti fantastice. Argonautii vor fi cei dintai, porniti in cautarea bogatiilor fabuloase ale Colchidei.

Dupa ei au venit negustorii, care au impanzit tarmurile Marii Negre cu colonii. Acestia se vor aventura si mai departe, intrand in nou-formatul Bosfor Cimerian si Marea de Azov, care tocmai luase nastere, dupa ce acoperise cu totul apele Donului. Iar de aici inainte pasim in istorie, pe un pamant statornic, pe care zeii nu il vor mai rascoli cu asemenea cumplite catastrofe.


Doi americani in Marea Neagra

Teoria revarsarii bruste a Mediteranei in Marea Neagra a fost lansata de doi cercetatori americani oceanologi, William Ryan si Walter Pitman. Cercetarile lor au inceput in anii ‘60, dar puzzle-ul era prea complicat, si abia prin 1990 incepuse sa se dezlege cu adevarat.

Echipa lor a cules mostre de sedimente de pe fundul Marii Negre, care incifrasera in ele o istorie plina de surprize. Zonele care au fost inundate au oferit sedimente care apartineau evident unui tinut uscat, inundat brusc de o apa sarata. S-au gasit apoi sedimente specifice apelor dulci, care au fost acoperite brusc de un strat de sedimente aduse de ape sarate, fara nici o tranzitie.

Marea fusese inainte un lac de apa dulce si era clar ca acele ape venisera dintr-o data, nu se scursesera treptat, milenii la rand.


Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra - Walter Pitman si William Ryan

Apa sarata, fiind mai grea, s-a lasat la fund, ducand la crearea “zonei moarte”, lipsita de oxigen. La suprafata au ramas apele dulci, alimentate de numeroasele rauri care se varsa in mare. Marea Neagra este asadar o mare vie, pana la adancimea de cca 200 m, iar mai jos de atat, absenta oxigenului impiedica viata sa se manifeste.

Dar, in acelasi timp, se conserva tot ce se gaseste pe fundul marii, caci in absenta oxigenului, materiile organice nu se descompun. Asa incat fundul marii este un adevarat muzeu de asezari si epave foarte bine conservate.

Martorii acestui teribil potop au pastrat in amintirea lor evenimentul, pe care il regasim in Biblie ca “Potopul lui Noe”. In Vechiul Testament, potopul are insa loc mai tarziu, in vreme ce datarile celor doi cercetatori plaseaza catastrofa acum cca 7600-7500 de ani, deci pe la 5500 i.Hr. Nu poate fi o simpla coincidenta faptul ca Facerea Lumii e plasata, de traditie, tot cam atunci, mai precis in anul 5508!

Prapadul a avut dimensiuni apocaliptice, iar dupa incetarea lui se nastea, intr-adevar, o lume noua. In 1998, William Ryan si Walter Pitman au scris impreuna o carte pasionanta, “Potopul lui Noe”, aparuta recent si in limba romana, in traducerea Patriciei Serbac, la Editura Dacica. BBC a facut un documentar pe baza acestei carti, iar teoria lor a fost preluata si dezbatuta de lumea stiintifica.

Intre cei care i-au sustinut pe cei doi, se numara si Robert Ballard, descoperitorul Titanicului, care in anul 2000 a plecat in cautarea asezarilor neolitice aflate pe fundul marii. Ballard a gasit unelte si resturile unei asezari umane, la 95 m adancime, insa analizele nu au fost suficient de concludente pentru a clasa aceste vestigii drept antediluviene.

S-au detectat apoi constructii rectangulare de piatra, la 150 m adancime, cu siguranta facute de mana omului, s-au analizat moluste extrase din aceste asezari, care s-au dovedit a fi de apa dulce, iar cercetarile continua.



Cercetatorii romani: pro si contra

E general acceptat de catre toti cercetatorii faptul ca Marea Neagra si-a extins mult suprafata in perioada post-glaciara. Ceea ce insa nu e acceptat de toti este daca inundarea marii s-a produse treptat, de-a lungul mileniilor, sau brusc, in urma unei catastrofe.

La noi, biologul Sergiu Haimovici a subscris teoriei lui Ryan si Pitman, aratand ca aparitia speciilor acvatice mediteraneene Spondilus Gaederopus si Sparus Aurata pe litoralul romanesc al Marii Negre nu se poate explica decat prin acest eveniment al revarsarii bruste a Mediteranei. Geologul N. Panin si-a manifestat retinerea in fata teoriei lui Ryan si Pitman, fara insa a o contesta.

Cel care a contestat-o insa puternic, cu ecouri in cercurile stiintifice straine, a fost geologul Liviu Giosan, de la “Woods Hole Oceanographic Institution” din Massachusetts. El a facut cercetari in Delta Dunarii si a ajuns la concluzia ca, daca a avut loc un asemenea eveniment, acesta a fost de proportii mult mai mici, nivelul Marii Negre ridicandu-se cu doar 10 metri.

Din pacate, istoricii si arheologii nu au luat in seama dezbaterile cu privire la modificarea conturului Marii Negre, desi efectele unei astfel de catastrofe, de proportii mai mici sau mai mari, sunt fundamentale pentru a intelege deplasarea de populatii, aparitia unor culturi noi si disparitia brusca a altora.

Inundarea Marii Negre nu este o descoperire recenta. Recenta este doar teoria revarsarii catastrofice. La inceputul secolului XX, marina tarista ce sonda fundul Marii Negre in NV a descoperit in adanc o vale scufundata, ce porneste din dreptul actualului brat Sf. Gheorghe si se intinde spre est, spre Crimea. Aceasta era vechea albie a Dunarii, prin care fluviul se varsa in mare, mult mai departe decat astazi.

La noi, inca de la inceputul secolului XX, se stia ca Marea Neagra fusese un lac cu suprafata mult mai mica si ca raurile care se varsa acum in mare isi aveau gurile de varsare mult mai in interior. Ihtiologul A. A. Brauner arata, la inceputul secolului trecut, ca raurile Nistru, Nipru si Bug aveau, si ele, vaile lor, acum scufundate, care se indreptau spre SE, deci erau afluenti ai Dunarii, iar Insula Serpilor este un rest din vechiul mal al Dunarii. In 1924, T. Poruciuc arata ca grindurile submarine nu sunt altceva decat malurile fostelor albii ale raurilor inundate, iar acum, marea se afla cu mai mult de 50 de metri mai sus decat fostul lac.

Insula Serpilor era un deal pe malul Dunarii si pe coasta dreapta a Nistrului. Pe baza sondajelor facute de marina britanica in 1919, C. Bratescu a aratat in 1927 ca fenomenul trebuie sa fie general pe toata coasta de vest si de nord a Marii Negre. Cu alte cuvinte, la un moment dat, marea a fost inundata, nivelul ei crescand enorm, iar malurile locuite au disparut sub ape, pe distante de multi kilometri.

In 1936, Gh. Nastase, profesor la Facultatea de Geografie din Iasi si fost cadet in armata tarista, a alcatuit o lucrare pe baza sondajelor facute de rusi, in care descria vaile submerse ale Dunarii, Cogalnicului, Nistrului si Niprului, aratand ca fostul lac era mai jos decat marea actuala cu cel putin 50 m.

Alti cercetatori sustineau ca e vorba de o diferenta de nivel de cel putin 100 m, iar vechiul lac avea malurile cu cca 100 km mai la est decat actuala mare. Deci, cercetatorii nostri stiau foarte bine ca Marea Neagra arata cu totul altfel, acum ceva vreme. A fost insa nevoie de tehnologia si fondurile americane ca sa se poata face sondaje, scanari, analize si a se ajunge la concluziile la care au ajuns Ryan si Pitman.



De la legenda la istorie

Povestea unui mare potop este mult mai veche decat Biblia si exista in traditia a numeroase populatii.
Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Cercetatorii s-au intrebat daca a existat candva un potop universal sau e vorba de catastrofe locale, in diferite parti ale lumii. Se pare ca cea de-a doua ipoteza este mai vrednica de crezare.

Revarsarea Mediteranei in Marea Neagra a lasat marturii in texte vechi, anterioare Bibliei, la populatii care au trait nu foarte departe de locul catastrofei. Mesopotamienii au o asemenea poveste, foarte asemanatoare cu cea a lui Noe din Vechiul Testament, insa inregistrata cu 3-4000 mii de ani inainte de Hristos si transmisa ulterior in documente.

E posibil ca evreii sa fi luat povestea potopului dintr-o sursa comuna cu mesopotamienii, sau sa o fi luat direct de la acestia. Grecii aveau si ei mai multe legende legate de potop, dintre care cea mai interesanta e consemnata de Diodor din Sicilia, in insula Samos. Acesta vorbeste de un potop produs de revarsarea apelor Marii Negre in Mediterana, peste Bosfor si Dardanele, fapt ce a dus si la inundarea partiala a Samosului.

Ipoteza a fost sustinuta stiintific de unii geologi, care au aratat ca din pricina topirii ghetarilor, in perioada post-glaciara, nivelul Marii Negre a crescut treptat, ajungand acum 12000 de ani mai sus decat cel al Mediteranei. Un curent puternic de apa dulce a trecut din Marea Neagra peste Bosfor in Mediterana, alimentand-o, pana cand nivelele celor doua mari s-au egalizat. Asta s-ar fi intamplat acum 7500 de ani.

Apoi a inceput schimbul de apa si in sens invers, Marea Neagra primind apa sarata din Mediterana. Insa cei doi cercetatori americani pomeniti mai sus au demonstrat ca apa sarata a intrat brusc in Marea Neagra, nu treptat.

Interesant este faptul ca egiptenii nu au nici o legenda care sa pomeneasca despre un potop. Dar acest lucru este explicabil, caci potopul a fost perceput in toate culturile ca o pedeapsa, ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, care traiau din inundatiile periodice ale Nilului: pentru ei inundatia insemna belsug si viata, nu pedeapsa.

In folclorul nostru exista referiri la potop, dar sunt de sorginte biblica. E posibil sa existe insa si la noi povesti precrestine care sa fi inregistrat teribilul eveniment, pe care specialistii in folclor le-ar putea identifica.



Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Inainte de inundare, pe tarmurile lacului si ale raurilor care se varsau in el, locuiau populatii cu un nivel de civilizatie avansat. Sudul Dobrogei era unit cu Crimea, Donul se varsa direct in lac, caci Marea de Azov nu exista si nici stramtoarea Kerci (vechea delta a Donului a fost descoperita pe fundul marii), Nistrul, Niprul si Bugul se varsau in Dunare care, la randul ei, se varsa in lac la mare distanta de actualul tarm.

Oamenii ce locuiau in acele locuri au fugit ingroziti din fata prapadului, ducand cu ei limbile, culturile si povestile lor stramosesti. Intre cei ce au fugit de urgia apelor s-au aflat si stramosii nostri, ce locuiau pe tarmurile fostului lac.

Ei erau probabil strans inruditi, daca nu cumva acelasi neam, cu cei ce locuiau in nord-vestul si in nordul lacului, in Ucraina si sudul Rusiei actuale. Lucru straniu, dar arheologii si istoricii nu au luat pana acum in considerare aceasta uriasa descoperire din domeniul geologiei, care ar fi trebuit sa influenteze major cercetarile istorice.

Cum catastrofa s-a petrecut destul de recent, la inceputul neoliticului, efectele ei trebuie sa fie vizibile in arheologie. In 1978, Alexandra Bolomey, specialista in arheozoologie, se intreba de ce in Dobrogea lipseste cu totul cultura Cris, raspandita in restul Romaniei, dar si in nordul Bulgariei, Serbiei si Ungariei, iar in Dobrogea, neoliticul incepe doar cu cultura Hamangia, din neoliticul terminal.

Ea si-a pus problema daca in Dobrogea nu a existat un fel de potop, datorat, la un moment dat, fie revarsarii Dunarii, fie impreuna cu ea, si a altor ape curgatoare din regiune. Insa o astfel de revarsare nu avea cum sa duca la un hiatus de civilizatie, doar o catastrofa de proportii putea produce asa ceva. Istoricii insa nu au fost receptivi la aceste intrebari.

Incotro au fugit acesti stramosi ai nostri?

Spre Europa si Asia, presupun, in mod logic, Ryan si Pitman. Probabil pe cursul Dunarii in amonte, spre centrul Europei, ducand la nasterea culturii Vincea. Apoi, spre nordul si apusul Europei, punand bazele culturii ceramicii lineare.

O alta ramura a format cultura Hamangia. O a patra a plecat pe Nipru in amonte, intemeind poate una din ramurile proto-indoeuropene. Apoi spre Asia, o alta ramura a proto-indoeuropenilor s-a intins spre nord-est, pana in Urali, pe langa Marea Caspica. Toharii se vor fi desprins din aceeasi ramura, inaintand pana spre actualul desert Takla Makan, din vestul Chinei.

Spre sud-est, fugarii au ajuns in Levant, Egipt si Mesopotamia. Ubaizii si semitii ar putea fi ramuri ale aceluiasi exod post-diluvian, la fel si egiptenii predinastici. Unitatea exceptionala a culturii Vincea, pe o suprafata foarte mare, precum si cea a ceramicii lineare, arata ca e vorba de o raspandire aproape instantanee.


Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Asa s-ar explica, in opinia celor doi specialisti americani, aparitia aproape simultana a culturilor Hamangia, Vincea si cea a ceramicii liniare.

Istoricii nostri au o relatie mai speciala cu timpul, in sensul ca nu reusesc sa tina pasul cu el.

Daca ipotezele lansate dincolo de ocean nu au ajuns pana la urechile lor si nici luarile de pozitie ale biologilor si geologilor romani, speram ca aparitia cartii in limba romana o sa determine o reactie din partea lor. Istoria noastra se poate rescrie in urma acestor descoperiri, la fel ca istoria intregii Europe.

Ca sa nu gandim mai departe, pana in Levant si Egipt. Misterioasa explozie a indo-europenilor ce s-au imprastiat in Europa si Asia ar putea capata un sens, iar cei ce au trait candva pe malurile fostui lac – in mare masura stramosi ai nostri – trebuie readusi in istorie, cu toate consecintele care decurg dintr-o astfel de luminare a trecutului.

Cartea “Potopul lui Noe”, de William Ryan si Walter Pitman, poate fi comandata la Editura Dacica (www.dacica.ro, tel. 021-312.13.42).AURORA PETAN

N.A. Apreciem ca ce se pune cap la cap pe acest blog de peste un an de zile si-a gasit o forma atat de frumoasa intr-un articol al unui istoric respectat in Romania.


preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

5 octombrie 2011

TESTE în PORTUGALIA:Urban OS – SISTEMUL de OPERARE care VA CONECTA 50 miliarde de DISPOZITIVE ELECTRONICE pentru supravegherea doar a unui ORAŞ…

Anunturi



 Citez:Oraşele vor avea propriul sistem de operare – În lume – Radio România Actualităţi Online:

Metropolele ar putea avea propriul sistem de operare. În viitorul apropiat, marile oraşe ar putea beneficia de un sistem de operare care ar integra datele privind clădirile, traficul şi serviciile. Sistemul este testat în Portugalia.

Oraşele ar putea în curând să îşi monitorizeze cetăţenii mulţumită unui sistem de operare conceput pentru metropole, precizează BBC.

Urban OS, cum este numit sistemul, funcţioneaza ca un sistem de operare pentru calculatoare dar administrează clădirile, traficul şi serviciile.


Programul colectează datele prin intermediul senzorilor amplasaţi în punctele strategice ale oraşului.

Urban OS ar putea să eficientizeze schimbarea semafoarelor în cazul unui incendiu astfel încât pompierii să ajungă mai repede la locul afectat.

Ideea e ca prin intermediul senzorilor amplasaţi în diferite locaţii, sistemul de operare să poată monitoriza tot ceea ce se întâmplă.

Sistemul ţine evidenţa asupra oricărui eveniment, de la traficul rutier, până la temperatura din anumite locaţii.

“Colectarea datelor venite din aceşti senzori şi introducerea acestora într-un sistem de control are o mulţime de beneficii”, a declarat Steve Lewis, şeful companiei Living PlanIt, companie ce se află în spatele sistemului Urban OS.

Programul păstrează comunicarea între senzori şi dispozitive precum semafoarele, aparatele de aer condiţionat sau cele care administreaza resursele de apă potabilă, elementele care influenţează calitatea vieţii în oraşe.

Dezvoltatorii independenti vor putea de asemenea să realizeze propriile aplicaţii, pentru a colecta date şi a furniza diverse servicii în oraş.

“Dacă am folosi o analiză din punct de vedere anatomic, oraşele dispun de o reţea nervoasă formată din o mulţime de senzori care culeg datele şi produc acţiuni.

” Distribuim acel sistem nervos în părţile corpului-clădiri, străzi şi alte lucruri”, a declarat Steve Lewis.
Living PlanIT colaborează cu Cisco şi Deutsche Telekom, în scopul construirii unor elementele ale sistemului de operare Urban.

“Toata lumea discuta despre 50 miliarde de dispozitive interconectate, care presupun colectarea unei cantitaţi uriaşe de date, dar nimeni nu a venit cu o idee în sensul administrării şi canalizării lor – Urban OS reuşeşte toate acestea”, a declarat Markus Breitbach de la Deutsche Telekom.

O versiune de test a Urban OS este construită în Portugalia.

preluare de pe sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX

14 septembrie 2011

Românii din Timoc sunt supusi unui genocid cultural


Reportaj printre românii din estul Serbiei: “M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu” (cu precizarea ca denumirea de vlahi e cea originala a populatiei originare din Balcani, tracii, adica noi, dar e folosita acum de sarbi pentru a-i rupe pe fratii nostri de noi, care ne mandrim cu un nume fals de romani – n.a.)
Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

Niciun român n-a putut să îmi spună în satul Zlot, din estul Serbiei, cine e Mihai Eminescu. Aici, la două ore distanţă de mers cu maşina până în România, românii nu ştiu nimic despre strămoşii lor.

După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului (discuţia e aici), am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de “vlahi”.


„Birocraţchi aparat”

Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre “birocraţchi aparat”, “economia” şi “euro”. Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt “numai români”.


Printre bordeie

La radio se vorbeşte în continuare de economie (“concurenţia”, “kriza”), după care ascult un “zurnal” scurt care se termină cu “horoskop”. În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.


„Toţi suntem aici români”

Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio “Avala” să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud “miza politica”, însoţită de aplauze frenetice, urmează “Slobodan Milosevici” şi “zemlea nasa” (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre “Schengen” şi închid radioul.
Când am ajuns în localitatea Zagubica (Jagubiţa) am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.

- Bună ziua, unde e Bor?

- Tot în faţă.

- E bun drumul?

- Da.

- Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?

- Drumu-i bun.

- Văd că vorbiţi bine româneşte.

- Da, păi da (zâmbeşte).

- De unde ştiţi?

- Păi toţi suntem aici români.

Mă uit în jur – toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că “limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi”. Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.


Farmacia Albina şi minerul

Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.

Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul “Amintiri din Copilărie”. Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.

Cotesc stânga la „Apoteka Albina”, farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.


Genocid cultural

Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat “adevărul”. Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. “E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde.

La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».

Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea”.


Drumul ciobanilor

Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.


- Dobar Dan („Bună Ziua” în sârbeşte), spun eu.

- Dobar Dan.

- Zlot? Zlot?, îi întreb.

Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:

- Sunteţi român?

- Da, îi răspund.

- Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.

- Pe unde exact, că se bifurcă drumul?

- Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).

- Mulţumesc.

- De unde veniţi?

- Din România.

- Sănătace, drum bun!


Miroslava (77 de ani): “Tu vorbeşti cam ca noi”

După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic.

Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.

În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.

Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.

- Sunteţi născută aici?
- Da.

- De unde ştiţi româneşte?

- De unde ştim? Păi e limba noastră.

- Tot satul e aşa?

- Da, da.

- Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?

- Nu, bre, nu.

- Sunteti româncă?

- Da, vlasi. Da tu de unde eşti?

- De la Bucureşti.

- Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.

- Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.

- Nu e aşa..nu..am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.

- Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?

- Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.

- Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?

- Nu, le-am uitat, am ani mulţi.

- Aţi auzit de Vlad Ţepes?

- Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde)

- Lumea vorbeşte aici româneşte?

- Ca mine, aşa, da.

- Sunt aici şi sârbi?

- Da, ne înţelegem bine. Da la voi cum e?

- Şomaj, nu ai de lucru, e greu şi la noi.



Georgevici (55 de ani): Ce-i aia vlasi nu ştiu nici io

Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka” (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.


- De unde eşti tu?, mă întreabă.

- De la Bucureşti.

- Eeee, asta ce e, o delegaţie ceva?

-Nu, vreau să văd cum e în sat, că lumea zice că n-ar fi români aici. Văd că vorbiţi româneşte.

- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici…aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.

- Ce sunteţi?

- Noi ne-am scris vlasi, vlasi. Da ce-i aia vlasi nu ştiu nici io.

- Cum adică nu ştiţi?

- Nu ştiu.

- Atunci de ce aţi scris acolo că sunteţi vlasi?

- Păi că noi aşa ne ştim de când ne ştim: vlasi, că noi nu suntem români, suntem numai vlasi. Acuma ce o fi aia vlasi..

- De ce nu i-aţi pus băiatului numele Paul?

- Pavle, Pavle, aşa a fost atunci. Atuncia nu s-a putut. Acum se poate, dar atunci nu. Aşa a scris acolo la Biserică şi cum a scris acolo cu papirul…

Belgradul îi consideră “vlahi” (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite.

E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor.

Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii – 250.000.

Georgevici mă mai întreabă dacă avem vreun oraş în România care se numeşte Târgu Jiu pentru că “a fost unul la mine de acolo să muncească”, mă mai întreabă dacă sunt însurat, îi fac o poză şi intru într-un bar sătesc.


Cântişile, jocurili…au rămas puţine

Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara”. Îmi zice că “noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag”.


Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că “nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da’ de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme”.

“Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot…nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi”, spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum”.


Arcul de triumf

Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice.

“Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918″, scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul “ici” tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.


Petra (83 de ani): “Mi-s română, baba”

La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară.

Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are. Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri” de ani să iasă din casă.

Femeia spune că “suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba”. Petra îmi spune că are doi copii care “lucră la Bor” şi îi place că îi fac poze.

- Aţi auzit de România?

- Am auzit de România, am auzit.

- Ce?

- Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.

Aţi auzit de Mihai Viteazul?

- Ha?

- De Mihai Viteazul, aţi auzit?

- Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?

- Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?

- E, da, de muuult. Or murit.

Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie.

Roşchici (59 de ani) e “rumân, da, vlasi” dar nu ştie nimic despre România. Drăgan (49 de ani) e “rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)” dar “n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu”.

Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

11 septembrie 2011

Încălzirea globală, o farsă

Încălzirea globală, o farsă

Profesorul Phil Jones, aflat în centrul unui scandal privind acurateţea datelor privind încălzirea globală, admite că după anul 1995 nu s-au înregistrat creşteri “semnificative” ale temperaturii, recunoscând că vremea ar fi putut fi mai caldă în Evul Mediu.

Profesorul implicat în scandalul supranumit “Climategate”, ale cărui date sunt considerate esenţiale pentru a dovedi teoria încălzirii globale, recunoaşte că are probleme cu actualizarea informaţiilor.

Colegii lui cred că profesorul Phil Jones a refuzat să dea curs cererilor formulate în baza Legii privind accesul la informaţii pentru că nu are studii relevante.

Într-un interviu acordat BBC, Jones a recunoscut că este adevărat ce spun colegii lui, în sensul că nu are aptitudini organizatorice, precizând că pe biroul său sunt mii de studii pe care nu le poate analiza corespunzător.

Datele deţinute de profesor sunt considerate cruciale pentru susţinerea teoriei încălzirii globale.

În plus, profesorul Phil Jones admite că este posibil ca temperatura Terrei să fi fost mult mai ridicată în Evul Mediu decât acum , sugerând că fenomenul încălzirii globale ar putea să nu fie rezultatul acţiunilor umane.

Potrivit profesorului, în ultimii 15 ani nu există “statistici semnificative” care să ateste o încălzire la scară planetară.

Nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord că civilizaţia umană este responsabilă pentru încălzirea globală, iar unii nu cred nici măcar că există un asemenea fenomen.

În acest material vom dezvolta câteva dintre teoriile contrare, susţinute de importanţi oameni de ştiinţă.


1. Încălzirea globală există în acest moment sau a încetat?

Mai mulţi profesori, printre care şi Timothy F. Ball, de la Universitatea Winnipeg, sunt de părere că dovezile privind încălzirea climei sunt eronate pentru că pornesc de la date false.

“Temperaturile au scăzut din 1940 până în 1980, iar consensul era că suntem într-o perioadă de răcire.

Din 1990 temperaturile par a creşte din nou şi acum încălzirea globală pare a fi din nou la modă.

Ciclul începe de la capăt şi temperaturile globale indică acum o răcire”, a declarat profesorul.

Şi Vincent R. Gray, chimist şi fondatorul New Zealand Climate Science Coalition, susţine că afirmaţia ştiinţifică ale IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), cum că globul pământesc se încălzeşte din cauza creşterii nivelului de dioxid de carbon, generată de emisiile artificiale ale oamenilor, este eronată pentru că se bazează pe dovezi false.


2. Modelele climatice furnizate de Intergovernmental Panel on Climate Change sunt îndoielnice.

Hendrik Tennekes, fost director de cercetare la Institutul Regal de Metorologie din Olanda şi Antonino Zichichi, profesor emerit de fizică nucleară de la Universitatea Bologna şi preşedinte al Federaţiei Mondiale a Oamenilor de Ştiinţă, sunt de părere că modelele climatologice folosite de IPCC sunt incoerente şi invalide din punct de vedere ştiinţific.


3. Încălzirea globală este cauzată de procese naturale.

Această teorie are şi cei mai mulţi adepţi printre oamenii de ştiinţă sceptici.

Printre cei mai importanţi se află Khabibullo Abdusamatov, matematician şi astronom la Pulkovo Observatory de la Academia Rusă de Ştiinţă:

“Încălzirea globală nu rezultă din emisiile de gaze de seră în atmosferă, ci din pricina nivelului crescut al radiaţiilor solare din ultimul secol. Modificările aduse de gazele de seră atmosferei nu au o bază ştiinţifică”.

William M. Gray, profesor emerit şi şeful Proiectului de Meteorologie Tropicală de la Universitatea de Stat din Colorado, consideră că această mică “încălzire” datorează unor modificărilor naturale ale curenţilor oceanici.

Aceste variaţii sunt foarte puţin înţelese, iar rasa umană nu are nicio legătură cu modificările de temperatură. Eu cred că este una dintre cele mai mari farse făcute vreodată.

Foarte mulţi oameni au un interes direct în încălzirea globală, cu toate laboratoarele şi cercetările.

Ideea este să sperii publicul pentru a obţine mai multe fonduri”.

Tad Murphy, oceanograf, profesor la Departamentul de Inginerie Civilă şi Ştiinţele Pământului, de la Universitatea din Ottawa:

“Încălzirea globală este cea mai mare păcăleală făcută oamenilor. Nu există niciun fel de încălzire din cauza omului. Atmosfera nu s-a schimbat în ultimii 280 de milioane de ani şi întotdeauna au fost cicluri de încălzire şi răcire. Perioada cretacicului a fost cea mai caldă. Ai fi putut creşte roşii la Polul Nord.”

Fred Singer, profesor emerit de Ştiinţe ale Mediului de la Universitatea din Virginia:

“Efectul gazelor de seră este cât se poate de real. Efectul este însă insignifiant şi foarte greu de detectat. Nu înseamnă să este şi negativ; eu şi alţi mulţi alţi economişti suntem de părere că încălzirea este ceva bun”.

Sugestia unei conspiraţii care să promoveze teoria încălzirii globale a fost prezentată pentru prima oară într-un documentar, The Greenhouse Conspiracy, difuzat pe Channel Four în Anglia, în 1990.

Filmul arăta că oamenilor de ştiinţă, care erau împotriva acestei teorii, le-au fost refuzate fonduri.

Patrick Michaels, doctor în climatologie şi unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă care se opune teoriei încălzirii globale a încercat totuşi să sublinieze că nu este vorba de o conspiraţie, ci mai degrabă o coaliţie de interese.

Această coaliţie conţine nume mari (presupuşi membri): Al Gore (fost vice-preşedinte al Statelor Unite), James Wolfensohn (fostul preşedinte al Băncii Mondiale), James Gustave Speth (directorul Programului de Dezvoltate a Naţiunilor Unite), Shridath Ramphal (fost secretar general al Commonwealth), Ingvar Carlsson (fost prim-ministru al Suediei), Mikhail Gorbachev şi George Bush Senior.

Un raport realizat de o comisie a Senatului Statelor Unite, actualizat în 2009, citează aproape 700 de oameni de ştiinţă, din întreaga lume, care nu sunt de acord cu faptul că la baza încălzirii globale stă rasa umană.



preluare de pe: http://piatza.net/incalzirea-globala-o-farsa/

21 august 2011

Maşina personală îţi va monitoriza starea de sănătate

Compania Ford lucrează la dezvoltarea unui scaun de maşină capabil să evalueze funcţionarea inimii şoferului, chiar în timp ce acesta conduce.

Cum tot mai mulţi dintre clienţii firmei au peste 65 de ani, grija pentru sănătatea acestora devine o preocupare importantă, afirmă reprezentanţii companiei.

Având în vedere că aceşti clienţi vârstnici suferă adesea de probleme cardiace, un scaun cu monitor cardiac incorporat s-ar putea dovedi foarte util pentru a preveni accidentele care au loc din cauza unor afecţiuni ale inimii.

Scaunul este dotat cu 6 senzori (dreptunghiurile albe din imagine) care urmăresc şi înregistrează ritmul bătăilor inimii, la fel ca electrozii folosiţi pentru electrocardiogramă.

Ei pot detecta apariţia unui atac de inimă, dar şi alte probleme, de pildă o creştere a tensiunii arteriale.

În cazul în care sesizează o problemă, maşina îl poate atenţiona pe şofer sau chiar se poate opri singură, iar informaţiile despre eveniment ar putea fi transmise automat unui centru medical, prin intermediul telefonului mobil al utilizatorului.

Testat pe aproximativ 200 de voluntari, sistemul a înregistrat corect parametrii de funcţionare a inimii în 98% din timpul de testare, în cazul a 95% dintre subiecţi.

Tehnologia are încă nevoie de unele ajustări de pildă, senzorii pot “citi” corect parametrii respectivi printr-un tricou sau o cămaşă subţire, dar nu şi printr-o haină groasă de iarnă.

De asemenea, forma corpului poate influenţa, în unele cazuri, acurateţea înregistrărilor.

Totuşi, metoda este promiţătoare, putând duce nu doar la o mai bună supraveghere a sănătăţiii utilizatorilor, ci şi la creşterea siguranţei pe şosele: compania Ford consideră că, prin folosirea acestui sistem, s-ar putea reduce numărul accidentelor care au loc din cauza atacurilor de cord survenite la volan.


Sursa: BBC
Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA