Românii din Ucraina

Conform datelor ultimului recensământ din 2001, în Ucraina, 258.619 dintre persoane s-au declarat “moldoveni”, iar 155.130 persoane s-au declarat români sau au declarat în calitate de limbă maternă, limba română.

 

Aceştia trăiesc risipiţi de istorie în trei regiuni importante ale Ucrainei: Cernăuţi, Transcarpatia şi Odessa.

 

 

Generalităţi

 

Majoritatea absolută din cei 32.152 de etnici români din Transcarpatia trăieşte compact între Tisa şi Carpaţii ucraineni, la graniţa cu România.

 

Etnicii români trăiesc în principal in raioanele Teaciv (Teceu) – 21.300 de persoane (12,4% din populaţia raionului, faţă de 11,7 % în 1989) şi Rahiv (Rahău) – 10.500 de persoane (11,6% din populaţia raionului, faţă de 11,2% în 1989).

 

Circa 300 de etnici români există şi în alte raioane din regiunea Transcarpatia.

 

Cele două raioane reprezintă un areal românesc compact din Ucraina şi constituie populaţia majoritară absolută ân 13 localităţi.

 

Învăţământul

În raioanele Teceu şi Rahău funcţionează 11 unităţi cu predare în limba română, două şcoli mixte (româno-ucrainene) din care 7 şcoli medii de nivel I-II (primar-gimnazial), 6 de nivel I-III (primar-gimnazial-liceal) şi un liceu, respectiv Şcoala nr. 2 din Slatina declarată de către autorităţile ucrainene drept liceu, dar care întâmpină dificultăţi în activitatea sa din lipsă de cadre specializate.

Toate aceste şcoli însumează 4.541 de elevi şi 357 de cadre didactice.

În raionul Teceu sunt înregistraţi un total de 2975 de elevi şi 225 de cadre didactice (Apşa de Jos – 1.001 elevi/67 cadre didactice, Podişor – 200/18, Valea Malului – 75/10, Topcino – 260/16, Strâmtura – 366/27, Bouţu Mic – 124/13, Cărbuneşti – 209/15, Slatina – 566/47, la liceul din Slatina fiind înscrişi în acte 25 de elevi).

În raionul Rahău sunt înregistraţi 1.566 de elevi şi 132 de cadre didactice (Biserica albă – 311 elevi/34 de cadre didactice, Apşa de Mijloc – 908/60, Dobric – 193/15, Plăiuţ – 154/23).

În 13 dintre aceste şcoli, la conducere se află ca directori etnici români, astfel: Valentina Borca – Apşa de Jos, Gheorghe Opriş – Bouţu Mic, Dumitru Buga – Bouţu Mare, Mihai Popovici – Strâmtura, Larisa Kovaci – Podişor, Galina Dumitraş – Valea Malului, Mihai Opriş – Slatina, Rodica Kamerzan – Topcino, Mihai Clementiev – Biserica Albă, Gheorghe Marina – Apşa de Mijloc, Ioan Huzău – Dobric, Dan Nuţu – Plăiuţ.

În cadrul Universităţii Naţionale din Ujgorod funcţionează o secţie de învăţământ superior în limba română unde, o dată la doi ani, sunt alocate 10 locuri pentru potenţialii studenţi de etnie română, însă calitatea actului de predare datorită slabei dotări didactico-materiale lasă mult de dorit.

Organizaţii româneşti

În Transcarpatia se află constituite mai multe organizaţii aparţinând românilor maramureşeni, unele cu o activitate mai febrilă, altele existente doar declarativ, astfel:

-Asociaţia social-culturală “George Coşbuc’’, fondată în 22 octombrie 1989, înregistrată pe 24 ianuarie 1990 şi reînregistrată oficial pe 24 iulie 1994, având ca preşedinte pe Gheorghe Opriş.

-Societatea culturală “Ioan Mihaly de Apşa”, înregistrată pe 18 august 1999, la Teceu, având ca preşedinte pe Vasile Iovdi.

-Uniunea Regională “Dacia” din Transcarpatia, înregistrată în anul 2001, având ca preşedinte pe Ion Botoş.

-Asociaţia Primăriilor româneşti din dreapta Tisei, înregistrată în anul 2004, având ca presedinte pe Gheorghe Berinde, primar în localitatea Biserica Albă.

-Societatea Tineretului Român “Mihai Eminescu”, înregistrată pe 2 septembrie 2003, la Ujgorod, al cărei preşedinte este Ion Bococi, dar despre a cărei activitate nu se cunoaşte nimic concret.

Probleme

În Transcarpatia, apar cu unele intermitenţe şi cu mari dificultăţi de ordin financiar două publicaţii în limba română, “Apşa” (de unde au fost culese, de altfel, majoritatea acestor date statistice) şi “Maramureşenii”, însă tipărirea acestora a încetat în ultima perioadă datorită dificultăţilor de ordin financiar-material.

În schimb, deşi reduse ca număr de ore de difuzare, românii beneficiază de programe tv şi radio în limba maternă oferite de departamentul de resort din cadrul Societăţii de stat de televiziune şi radio din Ujgorod.

Numai că etnicii români se plâng că programele nu sunt reprezentative şi cu adevărat atrăgătoare, iar singura consolare vine de la programele tv ce mai pot fi recepţionate cu chiu cu vai de pe teritoriul României.

Românii din Transcarpatia nu suferă doar din aceste cauze, ci şi pentru că fondul de carte în limba română, în ciuda unor eforturi făcute, râmâne în continuare insuficient, la fel ca şi schimburile socio-culturale cu “fraţii” din România…

preluare de pe sursa: http://reinvierea.wordpress.com/romanii-din-transcarpatia-ucraina/

Demnitate românească în Transnistria

 

O frumoasă sărbătoare de suflet – cu poezie, cântec şi amintiri – a avut loc la Liceul românesc „Lucian Blaga” din Tiraspol.

Cu ocazia celei de-a 19-a aniversări, aici s-au adunat grămăjoară profesori, elevi, absolvenţi şi părinţi pentru a-i spune şcolii dragi: „La mulţi ani!”.

În aceşti ani zbuciumaţi, ei au fost o adevărată familie, mai ales când a trebuit să-şi apere liceul şi dreptul la limba română de agresiunile regimului separatist.

Manifestarea a început cu o slujbă religioasă şi sfinţirea instituţiei.

 „Este o tradiţie. Prima dată am sfinţit şcoala în 1992, iar ultima oară acum cinci ani, după ce am reparat-o în urma evenimentelor dramatice din 2004, când a fost distrusă de separatişti. Am luptat şi Dumnezeu ne-a ajutat să rezistăm”, spune directorul liceului, Ion Iovcev.

Pentru el, cea mai mare realizare este că, în 19 ani, peste o mie de copii au fost salvaţi de ideologia smirnovistă.

Un copil care a trecut prin Liceul „Lucian Blaga” ştie că vorbeşte româna şi ar putea da lecţii de demnitate naţională chiar şi unor politicieni de la Chişinău.

„Pentru noi, anii de liceu înseamnă un examen al vieţii, o lecţie de patriotism adevărat, nu de paradă, de care vorbesc comuniştii”, spune Irina Bolboceanu, elevă în clasa a XI-a.

La manifestare, au venit cu daruri oaspeţi de la Chişinău şi de peste Prut.

George Simion de la Asociaţia „Noii Golani” din Bucureşti a venit cu o donaţie importantă – peste 2000 de euro, bani adunaţi în cadrul unui proiect derulat cu ajutorul mai multor trupe hip-hop, care au înregistrat un CD cu muzică patriotică – „Uniţi sub tricolor” – şi au dat tot profitul de la comercializarea acestuia liceului românesc din Tiraspol.

Au fost procurate două microscoape, un laptop şi opt calculatoare pentru o sală de informatică.

Tocmai din judeţul Gorj a venit cu o donaţie de carte un alt tânăr – Ion Gheorghiţan.

Pentru prima dată a ajuns în Transnistria şi Mihai Nicolae, directorul Institutului „Fraţii Golescu” din Bucureşti, cunoscut prin proiectele de susţinere a românilor din afara graniţelor.

„Am urmărit cu mândrie totul ce au făcut profesorii şi aceşti tineri români de aici. Ei fac opoziţie agresiunii regimului lui Smirnov”, a spus Mihai Nicolae.

La sărbătoare, a vorbit cu admiraţie şi actriţa Ninela Caranfil: „Urmăream cum dansaţi şi cântaţi şi mă minunam câtă energie şi verticalitate aveţi. Pe voi nu vă va îngenunchea nimeni nici cu tancurile”.

Actriţa a venit şi cu un recital de versuri cunoscute în anii de renaştere naţională, din Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari…

Profesorul universitar Vasile Şoimaru le-a făcut o surpriză cu „Transnistria toată” – expoziţie cu 40 de fotografii extraordinare în care a surprins privelişti pitoreşti, monumente istorice şi locuri mai puţin cunoscute din teritoriul cuprins între Nistru şi Bug.

„Sper să redescoperiţi Transnistria noastră dragă, cea adevărată şi durută”, a menţionat autorul.

Alina Ţurcanu
Timpul, 12.02.2010

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/693/demnitate-romaneasca-in-transnistria/

INTERVIU cu Tudor Iordăchescu,român din sudul Basarabiei: „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…”

Fişier biografic

Tudor Iordăchescu s-a născut la 17 mai 1945, în satul Hagi Curda (Camâşovca), judeţul Ismail, într-o familie de ţărani. A absolvit şcoala medie din localitate şi Institutul Agricol din Chişinău (1971). Timp de 22 de ani a lucrat în gospodăria agricolă colectivă din sat, iar din 1993 până la pensie – în calitate de inspector fiscal în Ismail.
În ultimii cinci ani a publicat în ziarul „Concordia”, care apare la Cernăuţi, materiale din istoria satului natal. Săptămâna trecută, hagicurdeanul Tudor al lui Prohor Iordăchescu a lansat la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău o monografie a satului natal – „Hagi Curda (Camâşovca)”.


CRONOS: Domnule Iordăchescu, când aţi început colaborarea cu ziarul „Concordia” de la Cernăuţi aţi publicat o scrisoare pe care aţi intitulat-o „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…” şi care a avut ecouri deosebite. Vreţi să ne-o citiţi chiar la începutul acestui dialog?

T. I.: Cu plăcere. Prin ea o să vă redau mai bine situaţia românilor din sudul Basarabiei.
„Dragă redacţie,
Rogu-vă să publicaţi materialul pe care vi-l propun în continuare – un material despre adevărul istoric, ascuns până nu demult, privind confraţii noştri din sudul Basarabiei, care au fost făcuţi să rămână nepăsători faţă de propria lor istorie, de suferinţele strămoşilor de pe acest meleag. Pasivitatea, înstrăinarea şi nepăsarea noastră de azi, cultivate secole la rând de ruşi, au adus la aceea că noi practic suntem şterşi din lista neamurilor convieţuitoare în ţinut. Am observat nu o singură dată: chiar şi conducătorii, parlamentarii din Ţară, în cuvântările lor cu diferite ocazii, când vine vorba despre românii din afara frontierelor României, vorbesc despre cei din Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Transnistria, numai nu şi despre noi. De parcă nici n-am exista, de parcă am fi trecut cu tot cu zile în nefiinţă.
Vreau să le spun tuturor, să se ştie: noi, fraţilor, încă n-am murit cu toţii, iar de-om muri, pentru moartea noastră cineva va trebui să răspundă în faţa Celui de Sus. Este cu adevărat ceva de neînţeles, absurd. Toate popoarele bat la uşa noii Europe, iar noi, comunitatea românească din sudul Basarabiei, ne pomenim uitaţi cu desăvârşire, rămaşi în urmă de carul istoriei.
Iată de ce consider că trebuie să arătăm lumii că noi suntem încă în viaţă şi că rămânem mândri de neamul nostru, de obârşia noastră, chiar în condiţiile vitrege de azi. Condiţii, aş spune, foarte grele, când minţile oamenilor de rând, ale copiilor sunt întunecate fără milă prin diferite politici oficiale şi neoficiale de deznaţionalizare, cum ar fi mitul despre aşa-numita „limbă moldovenească” – deosebită, chipurile, de limba română, sau separarea moldovenilor de ceilalţi români. Toate acestea se fac ca noi să ne învrăjbim, să ne urâm între noi şi să uităm, pentru totdeauna, cine suntem…
(Pe invitatul nostru îl podidesc lacrimile)


CRONOS: De ce vă dau lacrimile, dle Iordăchescu?

T. I.: Noi suntem cu o limbă stricată şi deseori vorbim cu greşeli. Statul ucrainean vrea să ne distrugă cu totul – sută la sută. Noi, ca neam, nu avem acolo niciun ziar. Cândva apărea pe la noi „Concordia”, de la Cernăuţi, dar acum redacţia o fi având probleme, căci nu mai este cum îl ştiam. Când îl aveau acolo colaborator şi pe Vadim Bacinschi, ziarul era mult mai combativ. Prin el, ţineam şi eu legătura cu „Concordia”…



CRONOS: Ce ziare, posturi de radio, posturi de televiziune româneşti sunt difuzate sau recepţionate pentru românii din regiunea Odesa a Ucrainei?

T. I.: Posturile de televiziune de la Chişinău nu le prindem, ele sunt blocate. Le privim pe cele din România, că suntem la o azvârlitură de băţ de Patria noastră. De ascultat, ascultăm numai postul de radio Chişinău, dar numai de la 7 dimineaţa până la 7 seara. În schimb, permanent este difuzat postul de radio din Tiraspol, care se aude mai bine, vuieşte în tot satul. Ziare din R. Moldova nu putem abona.
Am fost la poşta din sat, unde mi-au spus că pot face abonament la ziare de la Chişinău. Am făcut, dar peste o lună mi-au întors banii înapoi, anunţându-mă că-i imposibil, pentru că nu-i constant cursul la schimbul valutar…
Dar de câte ori vin la Chişinău, plec acasă cu braţe de ziare. Iau „Literatura şi arta”, TIMPUL, „Jurnal de Chişinău”. Sora m-a abonat la „Ziarul de gardă” şi îmi strânge colecţia. Am acasă colecţii de ziare mai mari decât o bibliotecă. În ele găseşti multe lucruri din istoria neamului nostru. Am să le selectez pe diferite teme, am să le xeroxez ca, atunci când copiii vor veni în biblioteca Bisericii Mitropoliei Basarabiei, să le pun la dispoziţie – poftim, învaţă istoria neamului tău.


CRONOS: La Hagi Curda, toţi localnicii îşi manifestă spiritul românesc?

T. I.: Toţi vorbim aceeaşi limbă, dar nu toţi îndrăznesc să spună că limba lor este româna. Chiar şi la şcoală încă nu s-au decis să spună că vorbesc şi studiază limba română. Mai înainte, când la Chişinău era activă mişcarea de eliberare naţională, şi hagicurdenii se trezeau. Dar mai pe urmă a apărut în regiunea Odesa o asociaţie de „moldoveni”, în frunte cu Fetescu. Cu implicarea acestora, manualelor de limbă română din şcoli le-a fost încleiat pe prima pagină titlul „Manual de limba moldovenească”. Dar cărţile sunt în grafie latină.


CRONOS: Cam câte sate moldoveneşti sunt în sudul Basarabiei?

T. I.: Hagi Curda este un sat mare, cu vreo 4000 de locuitori, apoi dai de Prioziornoe, fostul Ceamaşir, satul de baştină a lui Pavel Boţu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, fost preşedinte al Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, vine Oziornoe, fostul Babele, baştina vestitului general român Averescu, localitate foarte mare în raionul Ismail. În raionul Reni sunt cinci sate – Barta, Frecăţei, Satul Nou, Dolinskoe… Sunt multe sate româneşti în regiunea Odesa în care geme blestemul împotriva celor care, la 2 august 1940, au dat Ucrainei sudul Basarabiei.


CRONOS: Unde îşi continuă studiile absolvenţii şcolii din Hagi Curda?

T. I.: Şcoala din satul nostru este de 11 clase. Mai trist e că peste 100 de copii merg la şcoala rusească din satul vecin, Muravliovka. Părinţii lor spun că nu vor să dea copiii în şcoala natală deoarece se tem că nu vor avea perspective de viaţă. După şcoala din Hagi Curda, ei pot merge la studii superioare doar în R. Moldova sau România. Dar diplomele pe care le vor obţine acolo nu sunt recunoscute în Ucraina. Părinţii se gândesc la viitorul copiilor lor şi cedează în detrimentul limbii, culturii şi istoriei strămoşeşti. Peste 50 de copii din Hagi Curda au absolvit studii în România, iar peste 20 – în R. Moldova, dar nimeni dintre ei nu s-a putut angaja pe specialitate după ce au revenit acasă sau în regiune. Vin să-şi vadă părinţii şi pleacă.


CRONOS: Acelaşi lucru se întâmplă în toate satele româneşti din sudul Basarabiei?

T. I.: Pete tot – aceeaşi jale. Situaţia e cu mult mai grea decât v-o închipuiţi.
Omul simplu n-are dreptul să gândească altfel decât ceea ce este promovat de către oficialităţi, iar oficialităţile fac tot posibilul ca să-i mancurtizeze pe români. Astfel se întâmplă că o bună parte din oamenii simpli nu mai sunt interesaşi de propria istorie, de neam, ei se gândesc ce ar face ca să-şi poată întreţine familia. Deşi oamenii din satele noastre vorbesc numai româna, când merg la poştă sau când fac anumite dări de seamă către oficialităţi trebuie să folosească limba ucraineană. Noi, cei mai vârstnici, n-o cunoaştem şi ne descurcăm cu limba rusă. Peste 10-15 ani o să fie prăpăd cu românismul în acea regiune. Din anul acesta, toate şcolile româneşti din regiunea Odesa sunt obligate să treacă studiul obiectelor în limba ucraineană. Limba română va fi studiată ca limbă străină. Oamenii n-au ce face, se supun, mai ales când se gândesc la
soarta copiilor lor.


CRONOS: Vi se permite să luaţi şi cetăţenia română? Nu vă gândiţi să părăsiţi acele locuri?

T. I.: Ucraina nu permite dubla cetăţenie…
Cum să plecăm? Asta ar fi o trădare de baştină. Dacă vor pleca toţi românii din sudul Basarabiei, îndată vor veni acolo ucrainenii, ruşii. Cred că anume asta şi vor naţionaliştii ucraineni, dar şi oficialităţile. De ce nu acceptă specialiştii care au făcut studii în România sau R. Moldova? Lor le trebuie teritorii, nu specialişti. Apoi, mai este o chestie simplă, de viaţă: omul mai degrabă va îndura greutăţile, decât să-şi părăsească satul, casa, lotul de pământ, vecinii, rudele…


CRONOS: Cine şi ce ar putea schimba situaţia românilor din sudul Basarabiei?

T. I.: Ucrainenii au pornit procesul şi situaţia devine din ce în ce mai gravă. Vă spun ceva. Îmi pare rău când cineva din România sau R. Moldova, chiar şi foşti consăteni de-ai noştri, vine şi ne probozeşte: „Faceţi ceva. Explicaţi oamenilor. Luptaţi pentru drepturile voastre…”. Le răspund să încerce să facă ei acest lucru, să vorbească cu cumetri sau rude de ale lor şi să le explice că trebuie să-şi păstreze identitatea românească. Din zece, doi-trei îi vor asculta cu dragoste, unii se vor feri de asemenea discuţii, iar alţii chiar se vor revolta, pentru că li s-a băgat în cap să urască românii.

Salvarea noastră o văd doar prin implicarea forurilor europene, a puterilor mari, care au capacitatea de a impune statul ucrainean să ne respecte drepturile de români băştinaşi în sudul Basarabiei. Mereu am tras nădejde că ne va susţine R. Moldova, dar văd că şi Chişinăul are destule probleme cu comuniştii şi cu alte forţe care promovează o politică de moldovenizare primitivă a statului, o politică antiromânească şi prorusească. Mai sperăm să ne susţină şi Patria noastră, România, dar şi acolo au cam uitat de noi, vorbesc de românii din R. Moldova, din Transnistria, din Bucovina, dar de cei din sudul Basarabiei şi-au luat grija, dar noi încă nu am murit…

În toate satele din sudul Basarabiei există oameni care se opun asimilării lor printr-o mocnire interioară, deşi majoritatea au fost mancurtizaţi. La grădiniţă, copiii sunt educaţi în limba ucraineană, la şcoală – aceeaşi poveste. Drepturile noastre au rămas doar pe hârtie, dar în realitate oamenii, chiar şi învăţătorii, cu părere de rău, nu vor să-şi facă probleme cu autorităţile. Şefa de studii a şcolii din Hagi Curda, spune faţă de elevi: „Ce-mi trebuie mie latiniţa, ce o să fac cu ea?!”

O strâmtorează şi pe ea de la Direcţia raională de învăţământ. Acum, când întrebi un copil din care naţiune face parte, el îţi spune că-i ucrainean. De te revolţi: „Cum, măi, dacă şi mama ta, şi tatăl tău sunt moldoveni?”, el îţi spune că trăieşte în Ucraina şi învaţă în limba ucraineană.
Diplomaţia română şi cea moldovenească ar putea influenţa Ucraina să ne respecte drepturile. Sau, bunăoară, în cadrul euroregiunii „Dunărea de Jos” trebuie să existe unele angajamente între România, Ucraina şi R. Moldova. Politicienii acestor state ar trebui să-şi amintească şi de noi, că eu, un simplu ţăran, nu pot influenţa lucrurile la un asemenea nivel.


CRONOS: Aveţi în sat şi o biserica ce ţine de Mitropolia Basarabiei. Satul a construit-o?

T. I.: Am construit-o cu ajutorul Departamentului pentru românii de pretutindeni. Dar mai avem o biserică – a Patriarhiei Moscovei. Autorităţile locale, conducătorii de sectoare, acei care primesc leafă de la stat ţin şi promovează biserica Moscovei, altfel îşi pierd postul. La biserica Moscovei merg şi o bună parte dintre oamenii simpli, ca să nu-şi facă probleme. Biserica noastră e mai frumoasă şi, de la o vreme, au început să-i treacă pragul mai mulţi creştini. Noi sărbătorim pe stil vechi, ca bisericile din R. Moldova.
La ridicarea bisericii ne-a susţinut şi „Dunărea şi marea” a lui Petru Grozavu. El venea mai des înainte pe la noi, dar acum oamenii din regiune sau făcut mai răi şi ar putea să aibă probleme dacă apare pe acolo, cum a avut, bunăoară, ziaristul George Damian, venit să vadă ce mai fac românii din satele noastre. Damian a scris apoi cartea „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”.


CRONOS: Hagicurdenii au susţinut valul de renaştere naţională din 1989 de la Chişinău?

T. I: Atunci am strâns în sat semnături pentru un ziar românesc, dar şi bani – 539 de ruble – pe care eu i-am adus la Chişinău, pentru Mişcarea de eliberare naţională. Mi-au dat o recipisă în care se menţiona că banii vor fi folosiţi la organizarea celei de-a doua mari adunări naţionale. Am fost la acea Mare Adunare Naţională. Atunci era o atmosferă sănătoasă în satul nostru… Dar au trecut anii şi acum unul dintre activiştii mişcării noastre din Hagi Curda îmi spune că-i pare rău că s-a implicat atunci, deoarece, zice, a avut numai de pierdut în anii următori…

CRONOS: Monografia despre Hagi Curda este mai degrabă un boţ de durere al românilor din sudul Basarabiei. Veţi face o lansare şi în satul natal?

T. I.: O s-o dau, în primul rând, consătenilor şi prietenilor din alte localităţi, inclusiv celor care se feresc să spună deschis că sunt români şi că pământurile noastre au fost ocupate. Eu nu sunt un intelectual deosebit şi aşteptam ca altcineva să scrie istoria satului nostru. Unii s-au apucat, dar, ajungând la anul 1940, s-au înecat, căci se tem sau nu vor să spună adevărul despre ocupaţie. Dar eu nu pot spune că în 1944 am fost eliberaţi, dacă în 1940 aceiaşi „eliberatori” ne-au ocupat. Când lucram în inspecţia fiscală nu puteam să public cartea, căci aş fi fost concediat îndată, am făcut-o după ce am ieşit la pensie, când nu mai au ce-mi face. Nu pot să plec pe lumea cealaltă fără a lăsa satului adevărul despre istoria sa.
Tare vreau să fac o lansare şi la şcoală, dar nu ştiu dacă îmi vor permite. Măcar la recreaţia mare de mi-ar permite să stau de vorbă cu elevii. Câteva exemplare le voi da prin bibliotecile din sate.


CRONOS: Hagi Cudra e la gurile Dunării?

T. I.: Da. Pământurile noastre sunt irigate, avem vreo şase staţii de pompare a apei din lacul Chitai, care-i unit cu Dunărea printr-o gârlă, numită Cofa, cu o lăţime de vreo 15 metri. Lacul Chitai are o lungime de vreo 30 kilometri. În partea cealaltă apa e mai sărată. Pământul e drept, nu văluros ca în Moldova. Avem în sat şi pescari, dar, acum vreo doi ani, lacul a fost privatizat, ne-au strâns toate luntrile. Înainte, mai ieşeam la prins peşte cu undiţele, la tăiat ţuţoi verde – stuful tânăr, pe care, când e de-o palmă deasupra apei, îl tăiam cu tărpanul şi hrăneam animalele. Ne-au luat toate luntrile, care erau înregistrate, aveau numere, dar şi ţuţoi nu mai putem aduna…


CRONOS: La care partid aţi adera, dacă aţi trăi la Chişţinău?

T. I.: Partidul meu este sufletul meu de român… La Hagi Curda, când oameni mă văd, pe mine sau pe fratele meu, îndată spun: „Iaca, vine românul”.
———————–

Neformal despre…Tudor Iordăchescu

„Nănaşii” cărţii „Hagi Curda”
După cum a spus Vlad Pohilă, „naşul” cărţii „Hagi Curda (Camâşovca)” este ziaristul Vadim Bacinschi. La îndrumarea şi cu ajutorul lui am scris materialele pe care le publicam în ziarul „Concordia” şi care au stat la baza volumului. Este şi un îndemn al lui Vasile Şoimaru. El este autorul fotografiilor şi coordonatorul apariţiei cărţii la Chişinău. Şoimaru, într-adevăr, a avut de înconjurat ca un şoim mai multe stânci până la apariţia cărţii.

La Cetatea Albă
Cetatea Albă e un simbol al românismului la sud. De multe ori am fost acolo ca să-mi mângâi inima, dar mai tare mă enervam, văzând ce fac ucrainenii cu istoria noastră. Îmi pare rău că învăţătorii din satele moldoveneşti nu folosesc acest simbol de la limanul Mării Negre pentru a trezi la elevi sentimentul naţional. Nici cei din Hagi Curda nu fac acest lucru. Nu mă duc prea des pe la şcoala din localitate, pentru că, odată, fosta directoare m-a jignit, spunându-mi cu ciudă că ziarul „Concordia” este unul proromânesc…


Cu Eminescu pe Tricolor
În sat avem o bibliotecă a şcolii şi două ale satului. Acum, pe lângă Biserica Mitropoliei Basarabiei, deschidem şi o bibliotecă de carte românească, unde bibliotecar voi fi eu. Am un lot de carte chiar la mine acasă. Trag nădejde să găsesc undeva ceea ce am văzut întâmplător la Chişinău – un Tricolor cu chipul lui Eminescu la mijlocul lui. Aş vrea să am aşa ceva în biblioteca românească.


Străbunii şi părinţii
Fraţii mai mari mi-au spus că unul din străbunii noştri a venit din satul Broasca de lângă Ismail, care acum se numeşte Broska. Adică tot neamul Iordăchescu îşi are rădăcinile în sudul Basarabiei. Am avut o mătuşă la Constanţa. Prin clasa a patra îi scriam scrisori cu alfabet latin. Şi tata era un bun român. În 1957 aveam un aparat de radio cu baterii şi el, venind de la lucru, făcea curăţenie prin curte, se spăla, mâncam, apoi căuta postul de radio românesc. Asculta, tăcea şi lăcrima. Imaginea asta o port toată viaţa în suflet. Mama, Dumnezeu s-o ierte, ne învăţa duminica poezii şi colinde.


Un pahar de vin pentru prieteni
Am sădit două vii, că moldoveanul fără un butoi de vin nu-i gospodar… La noi, creşte mai bine soiul „O mie unu”. Mai am şi câţiva butuci cu poamă albă. Dar satul nostru este lângă lacul Chitai şi nu avem beciuri, pentru că, dacă săpăm oleacă mai adânc, vine apa. Ţin butoaiele într-o cămară mai adâncită, unde vinul se păstrează până la… vinul cel nou. Întotdeauna am cu ce primi un prieten la… un pahar de vorbă.
———————

Opinii

Vasile Şoimaru, economist şi publicist
Acest Tudor Iordăchescu m-a frapat prin faptul că este un om foarte liniştit, dar sufletul lui e un vulcan de românism. Îi mulţumesc că are curajul să spună ceea ce gândeşte, chiar dacă în regiunea Odesa din sudul Ucrainei e periculos să spui că eşti român. Este un exemplu bun de urmat de către conaţionalii noştri din sudul Basarabiei. M-am bucurat să-l cunosc la Hagi Curda, unde am fost de mai multe ori şi unde fratele său, Vasile Iordăchescu, este ctitor al Bisericii Mitropoliei Basarabiei din localitate.


Vlad Pohilă, scriitor
În acest timp de haos, un român din sudul Basarabiei, aflată pe malul prăpastiei, îşi găseşte limanul de mântuire – studiul istoriei naţionale, în termenii lui Kogălniceanu, şi de aici încearcă să stea de vorbă cu trecutul, cu prezentul, ba chiar şi cu viitorul satului său prin cartea „Hagi Curda (Camâşovca)”. Este o carte care îi va pune pe gânduri pe cei care, în virtutea unor împrejurări istorice şi pur omeneşti, trebuie să se gândească şi la destinul conaţionalilor din regiunile înstrăinate. Rămân ferm alături de convingerea de care se ghida în viaţă Vitoria Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu: Domnul pe toate le vede şi pe toate le rânduieşte pe dreptate.

Timpul, 15 Aprilie 2011

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/

Interviu cu Nicolae Plushkis, preşedintele Societăţii Culturale a Românilor din Karaganda (Kazahstan), «Dacia»

Anchetă Potrivit ultimelor statistici oficiale, în Kazahstan locuiesc peste 20 de mii de români moldoveni. Societatea Culturală «Dacia»— singura organizaţie etno-culturală românească — a fost înfiinţată în 2005, pe 29 aprilie, la Karaganda, cu contribuţia Ambasadei Rom âniei în Kazahstan şi a ambasadorului de atunci, Vasile Soare.

— Cine sunt «dacii din Kazahstan» şi cum au ajuns în Asia Centrală?

— Cei mai mulţi au ajuns de nevoie… Primii care au mers încolo sunt din perioada reformei agrare a lui Stolîpin, mijlocul secolului XIX. Li s-a promis pământ şi au mers după pământ. Au mers cu carele cu boi, cu cai, drum lung, de vreo şase luni, şi când au ajuns în Kazahstan şi au văzut ce fel de pământ e acolo, că nu creşte nimic, mulţi au făcut cale întoarsă, dar o bună parte nu au mai avut curajul să se întoarcă şi au rămas.

— Reforma lui Stolîpin a fost, de fapt, o momeală, ca şi construcţiile comsomoliste de mai târziu… Era o politică de rarefiere a elementului românesc din Basarabia, pământul fiind un pretext…

— Aşa este. Şi au mers, de altfel, cei mai buni, elitele ţărănimii. Până la urmă, a fost un export de populaţie, dusă departe de lumea ei, de neam, de ţară, de tradiţie, aşa ca să se piardă în hăurile Asiei. Acesta a fost primul val, ca să zic aşa. Valul doi a fost după 28 iunie 1940, când s-au început deportările. A fost marea noastră tragedie… Luaţi noaptea, prin surprindere, arestaţi, băgaţi în vagoane ca dobitoacele şi duşi departe de casă, fără ştirea nimănui, decât a celor care i-au dus. Valul trei au fost prizonierii români, care au fost deportaţi în Kazahstan în 1943, unde au existat 24 de lagăre de prizonieri militari şi civili. După moartea lui Stalin au fost eliberaţi şi o bună parte s-au întors acasă, dar cineva, totuşi, a rămas. Care era faza? Condiţiile în lagăr erau insuportabile şi exista o lege la sovietici, că dacă cineva dintre localnici – mă refer la femei – se căsătorea cu un prizonier, acesta avea un regim mai liber, o ducea mai uşor, ziua mergea în lagăr la muncă, iar seara se întorcea în familie… Avem cazuri concrete, nu e o poveste, avem familia Cotoi, avem familia Braşoveanu – şi nu sunt singurele. Deci a fost o situaţie de force-majeure şi o parte au ales să se salveze în acest fel de la pierzanie… După prizonieri, vine valul deportărilor din 1949, marele prăpăd, când a fost ridicată în Kazahstan floarea românimii din Basarabia şi Bucovina… A urmat, peste alţi doi ani, valul deportărilor de la 1951, după care a venit desţelinirea şi toate celelalte proiecte comsomoliste, care te duceau în toată Uniunea Sovietică, inclusiv în Kazahstan.

 

«Unii îşi pun întrebări, alţii nu. Asta-i diferenţa…»

— De ce «Dacia» şi nu altfel, de ce v-aţi dus atât de departe în istorie?

— Păi de ce? Pentru că atunci când am dat să ne organizăm într-o asociaţie, nu ne puteam înţelege: unii ziceau că suntem moldoveni, alţii că suntem români. Şi atunci i-am întrebat şi pe unii, şi pe alţii: «Cine vă sunt strămoşii?» şi răspunsul a fost acelaşi: «Dacii». Păi, atunci să ne numim «Dacii» şi am pus punct. Aşa a fost.

— Există divergenţe în Kazahstan între cei care-şi zic români şi cei care-şi zic moldoveni sau moldovenii sunt peste tot la fel?

— Eu cred că e greu să-l lămureşti pe fiecare cine este. E acelaşi lucru ca şi în cazul limbii – în timp ce unii zic că vorbesc româneşte, alţii ţin morţiş că vorbesc moldoveneşte… Eu cred că depinde de cultura interioară a fiecăruia, că toţi am trecut prin aceeaşi maşină de tocat minţile şi la toţi ni s-au spus aceleaşi lucruri, numai că unii şi-au pus întrebări, iar alţii nu. Aşa şi continuă. Asta-i diferenţa. Am asistat odată, fiind în România, la o discuţie dintre o doamnă de-a noastră şi o vânzătoare, într-un magazin. Doamna vroia să facă o cumpărătură pentru soţ şi cere: «Daţi-mi, vă rog, o trubcă», la care vânzătoarea întreabă: «Ce fel de trubcă?». De «curit», răspunde doamna. «Ce-i acela «curit»?», întreabă iar vânzătoarea. Văd că lucrurile se complică, intervin şi-i explic că e vorba de o pipă sau lulea. După ce face cumpărătura, doamna îmi zice: «Vezi, măi Nicule, da’ tu zici că noi şi ei vorbim aceeaşi limbă. Ai văzut că nu a înţeles ce i-am cerut?»…  Asta-i, din păcate, situaţia. Şi în Kazahstan, ca şi la Chişinău.

—  Cât de mulţi «daci» sunteţi în Kazahstan?

— În Karaganda suntem cei mai mulţi, în jur de 4 mii. Karaganda este o zonă minieră… mine de cărbune, nu departe avem Djeskazganul cu cel mai mult cupru din lume, mai sunt minele de uraniu, sunt carierele de piatră, de marmură, granit, deci sunt sfere de activitate în care se câştigă bine. După Karaganda vine regiunea Kustanai, la hotar cu Rusia, unde sunt circa 3 mii de români, în Alma-Atî – vreo două mii şi ceva, apoi la Ust-Kamenogorsk – lângă Altai, la Cimkent, unde e vară permanent, în Djambul (acum Taras), apoi în regiunea Petropavlovsk, în Pavlodar… şi mai sunt în Tadik Kurda, care e o zonă cu climă blândă, prielnică pentru agricultură… aşa că suntem, «noi încă nu am murit“, după cum îi place să zică reputatului nostru poet basarabean de la Karaganda Simion Plămădeală. Ultimul recensământ a arătat peste 20 de mii de «români şi moldoveni», deşi, în realitate, suntem mult mai mulţi, numai că o parte şi-au ascuns originea, pentru că altfel era imposibil să faci o carieră la sovietci – avem exemple concrete când s-au scris ruşi sau ucraineni, iar alţii au renunţat la obârşie ca urmare a urgiei prin care au trecut. Frica.

 

«Am fost uitaţi în anul 1940, 1949 sau 1951…»

— Deportările sunt o temă deschisă în Kazahstan? La Chişinău situaţia diferă de la o guvernare la alta.
— În Kazahstan se vorbeşte deschis despre deportări. La toate nivelurile. S-au deschis mai multe arhive – şi cele legate de deportări, şi cele legate de prizonierii de război… A propos, după nemţi şi japonezi (50 de mii şi, respectiv, 15 mii) românii sunt pe locul trei – 7 mii de prizonieri, 1000 dintre care au rămas pe totdeauna în pământul Kazahstanului. Să ştiţi că kazahii au plătit şi ei preţ greu sovietizării. Colectivizarea din 1928 i-a costat pe kazahi două milioane de oameni din cele 7 milioane, câţi erau la vremea ceea.

— Cum arată Monumentul Deportaţilor, că gestul lui Nazarbaev a sensibilizat mai multă lume la Chişinău, unde încă nu avem un monument…

— Este în stil cazah, a fost ridicat acum patru ani şi reprezintă o iurtă imensă fără acoperiş – dovada unei mari nenorociri… Este ca un avertisment adresat urmaşilor.  Anul acesta, de 31 mai, va fi inaugurat şi un muzeu al deportărilor, pe locul fostului lagăr Karlag din stepa Kazahstanului. 31 mai este în Kazahstan Ziua deportărilor staliniste. Să vedeţi ce se face în această zi la Memorial, câtă lume s-adună, participă toate ambasadele străine: din partea Rusiei, Armeniei, Georgiei, Ucrainei, României, Germaniei, Lituaniei, Azerbaigeanului şi aşa mai departe – din partea Moldovei nimeni, de parcă nici nu am avut deportaţi. Te doare sufletul. Noi nu rămânem de lume, ne alăturăm Ambasadei României, mergem împreună, depunem flori, dar nu înţeleg poziţia Chişinăului…

— De vreo 6 ani la Chişinău se organizează, periodic, aşa-zisul Congres al diasporei moldoveneşti. De câte ori aţi fost la congres şi care este impactul lui pentru «Dacii“ din Kazahstan?

— Nu vă pot spune nimic, aud acum de la Dumneavoastră, nu am fost invitaţi niciodată, în schimb suntem de fiecare dată invitaţi la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, mergem în vizite, mergem la simpozioane, la festivalurile folclorice în România, mergem aşa cum merg ruşii în Rusia sau ucrainenii în Ucraina, că e firesc să fie aşa, nu?

— Şi relaţiile cu Chişinăul?

— Zero. Şi nu că zero, dar zero… cu minus.

— Cum explicaţi?

— Nu am explicaţii, pentru că e vorba, totuşi, de Kazahstan — un teritoriu pe care încap cinci Franţe, o piaţă imensă de afaceri, pe care se înghesuie toţi, şi R. Moldova nu are în Kazahstan ambasadă. Dar nu că ambasadă, nici măcar un consulat onorific. E grav de tot, când te gândeşti că Kazahstanul mai este, pe lângă toate, şi un loc de martiraj pentru neamul românesc. Ambasada şi consulatul R. Moldova pentru Kazahstan se află la Moscova, la 3 mii de kilometri… Închipuiţi-vă ce face omul când are o problemă urgentă, că 3 mii de kilometri sunt, totuşi, o distanţă, şi nu e vorba de un om şi nici de o mie.

— Dar nu aţi căutat să vedeţi ce zic Externele de la Chişinău?

— Am sperat să ne întâlnim anul trecut cu premierul Vlad Filat. Era vorbă să vină într-o vizită oficială în Kazahstan, am crezut că ne vom putea întâlni şi pune la punct relaţiile, dar vizita s-a contramandat şi lucrurile au rămas pe vechi. În 20 de ani de independenţă, nu şi-a amintit nimeni niciodată de noi. Am fost uitaţi, probabil, în anul 1940, 1949 sau 1951. Ca pe timpul lui Stalin. Şi dacă nu ar fi fost să apară la Chişinău volumul de poezie «Departe-aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan“, semnat de confratele şi poetul nostru Simion Plămădeală, la sigur că nu aveam a spune nimic despre relaţiile cu R. Moldova… Preşedintele României, Ion Iliescu, când a fost în Kazahstan, la deschiderea monumentului prizonierilor români, ne-a vizitat. Mai încoace, ne-a vizitat ministrul de externe Cioroianu, a fost preşedintele Băsescu, care, după ce şi-a încheiat programul oficial, a venit la noi de la 200 de kilometri de capitală, cu tot cu miniştri, ne-am întâlnit, ne-am bucurat noi, s-au bucurat şi ei că existăm, că nu am uitat cine suntem, că ne păstrăm limba, tradiţiile… De Ambasada României nici nu mai vorbim, aici suntem ca acasă. Din 2005, de când există Societatea «Dacia», tot sprijinul l-am avut de aici. Totul a început pe vremea fostului ambasador Vasile Soare şi a continuat cu actualul, Emil Raţă, care, de altfel, ne-a organizat, inclusiv, deplasarea noastră la acest eveniment editorial de la Chişinău. Datorită Ambasadei României şi Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, începând cu 2006, noi am putut ajunge în România şi la mare, şi la munte, am vizitat mai multe locuri istorice, am făcut un tur şi pe la Mănăstirile din România, avem copii la studii în România – unii au rămas acolo, alţii s-au întors, şi-au aranjat viaţa în Kazahstan după facultate…

— Statul kazah recunoaşte diplomele de studii din România?

— De ce mă întrebaţi?

— Pentru că la Chişinău până acum doi ani era o mare problemă.

— Nu, acolo nu există aşa ceva.

 

«Nu e simplu să renaşti. Dar e posibil»

— Cum e să trăieşti departe de tradiţie, într-un spaţiu lingvistic, cultural şi spiritual cu totul străin?
— Atunci, după 1940, poate că a fost greu şi, la sigur, a fost, iar acuma – nu vreau să idealizez, dar nu avem probleme care să ne complice existenţa. În parlamentul kazah există o Asamblee a popoarelor din Kazahstan. Fiecare comunitate netitulară este reprezentată în această Asamblee şi toate problemele pe care le avem se discută aici, după care se iau decizii la nivel oficial. Există o deschidere foarte largă în acest sens, ne putem dezvolta pe plan etno-cultural şi spiritual atât cât ne dorim. De doi ani există şi nişte dotaţii de la buget, mici dar există, însă norocul nostru mare e Ambasada României. De aici avem tot sprijinul, în toate. Avem o relaţie pe «zece» şi am fi avut-o, poate, la fel, şi cu ambasada R. Moldova. Dacă ar fi existat.

— Sunt foarte mulţi ani – 150 – de la primul exod din perioada stolîpinistă, mai ţine lumea «de acolo» la relaţiile de rudenie cu cei «de aici», mai sunt ataşaţi de Moldova ori a trecut prea mult timp ca să mai rămână loc şi pentru afecţiuni?

— E greu să rupi nişte relaţii de sânge, aşa că ele au rămas. Şi cei din prima generaţie, şi cei din a doua şi a treia – toţi au pe cineva în Moldova şi se ţin de neamuri. Dar aici depinde foarte mult de faptul cât de tare a fost tradiţia acestor relaţii în fiecare familie. Vreau să spun că nu e simplu să renaşti. Dar e posibil.  Şi noi căutăm să facem acest lucru în cadrul şcolii duminicale, pe care o avem la «Dacia». În clasă, pe un perete, avem toţi domnitorii principatelor române, iar pe altul, clasicii literaturii române. Aici învăţăm şi reînvăţăm Limba, acelaşi lucru îl facem şi cu Istoria.  Avem şi un colectiv folcloric, «Dorule», care este şi el o şcoală de renaştere a tradiţiilor populare. Sărbătorim împreună cu Ambasada României, pe 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, mai sărbătorim Ziua Limbii Române pe 31 August, anul acesta am sărbătorit Ziua lui Eminescu, Ziua lui Grigore Vieru; Mărţişorul îl sărbătorim aşa, după tradiţii, cu mărţişoare… Nu suntem pierduţi, nu. Păcat că nu ne vine nimeni şi de la Chişinău… nu vin artiştii, nu vin scriitorii.

— Cine profesează la şcoala duminicală?

— Păi acum mai mult o fac eu, dar o am ca ajutor şi pe fiică-mea – copiii mei cunosc bine româna, fiica e studentă la limbi străine la Universitatea din Karaganda, cunoaşte metodica predării, aşa că avem cu cine, avem şi cu ce: abecedare, cărţi, material ilustrativ… Când ne-a vizitat dl Băsescu, a venit cu 14 colete de cărţi, o bogăţie enormă. De altfel, noi am reuşit să deschidem la Biblioteca regională din Karaganda, din donaţiile noastre, şi o secţie de literatură română, iar acuma, dacă ne ajută Domnul, ne gândim să deschidem şi o biserică. Aşa că ne mişcăm.

 

Congresul românilor din Kazahstan

—  Cum sărbătoresc «dacii din Kazahstan» Paştele?

—  Ca la români, cu pască, cu ouă, după tradiţie…

—  Dar Crăciunul – pe vechi, pe nou?

—  Îl facem şi pe nou, dar mai mult pe vechi, pentru că bisericile la care mergem sunt ruse şi, respectiv, şi sărbătorile le facem după rânduiala bisericii. Dar l-am avut nu demult în vizită pe părintele Sebastian Lican, un foarte bun preot român din Novosibirsk, iar aici, la Chişinău, am reuşit să discut şi cu cineva dintre clericii Mitropoliei Basarabiei, ca să vedem cum putem oficializa o parohie românească.

— Cât de des vorbiţi româneşte? Şi cu cine?

— Mai des în familie. Şi când ne întâlnim între noi, cei de la «Dacia». Nu e o problemă. Dar nu fiecare o face. Mult depinde de familie. Avem cazuri când ambii părinţi vorbesc limba, iar copiii – nu. Sau, în 3-4 ani de zile, gata, îl auzi că a uitat limba. Nu ştiu, depinde de om. Pentru mine e o mândrie să vorbesc limba în care m-am născut, să îmbrac un costum naţional, să intru în horă (când e cazul), să recunosc că sunt român, dar… lumea e diferită. Bănuiesc că lucrurile astea au rămas din perioada anilor ‘70, când era ruşine să spui că nu eşti rus ori să vorbeşti altă limbă decât rusa.

— Dumneavoastră, pe care muchie de val aţi ajuns în Kazahstan?

— Eu am plecat în anii ‘80, aveam 22 de ani. Intrasem într-un impas. Absolvisem Institutul Pedagogic «Ion Creangă“, îmi doream foarte mult să devin profesor de sport… asta a fost pasiunea mea, dar nu a fost să fie şi mi-am luat lumea în cap. Iniţial am ajuns la Djeskazgan, am lucrat în mina de cărbune, după care am obţinut ceea ce-mi doream: să ajung profesor de sport, antrenor… Acum sunt antrenor emerit al republicii, arbitru internaţional la baschet şi şef al Catedrei de sport de la Universitatea de Business şi Drept din Karaganda.

— Veniţi des în Moldova?

— Păi… nu am mai fost de 15 ani.

— Şi cum aţi regăsit-o, după 15 ani?

— Mă doare să spun… Am fost la Călăraşi, la mormântul mamei, şi m-am îngrozit de atâta paragină, case părăsite, drumuri distruse, am auzit că lumea pleacă tot mai mult, nu mai are la ce rămâne. Nu mi-am închipuit că poate fi aşa. Eu peste tot şi la toţi le spun că Moldova e o gură de rai, dar am găsit cu totul altceva.

— În Kazahstan e altfel?

— Faţă de ceea ce am văzut aici, nu se compară… Vă dau un singur exemplu: dacă aici benzina ajunge la 1 Euro, acolo cea mai scumpă benzină e la 47-48 Eurocenţi. Dar nu e vorba doar de benzină. Nivelul de viaţă în Kazahstan şi în R. Moldova e de necomparat.

— Ce ştie lumea în Kazahstan despre Moldova?

— Ceea ce spun posturile de televiziune din Rusia. O altă părere nu există. Bine, ai noştri cunosc situaţia, că mai este şi internetul, mai citim presa de la Chişinău pe internet, dar restul cred ceea ce spune Rusia.

— Cel mai imediat proiect, pe care-l aveţi la «Dacia“?

— Anul acesta, de 31 mai, vreau să convoc un congres al tuturor românilor/moldovenilor din Kazahstan. Suntem mulţi, dar izolaţi. Vreau să vedem ce putem face ca să ne ţinem împreună. Poate că reuşim mai multe, inclusiv deschiderea unui consulat onorific al R. Moldova la Karaganda, dacă ambasadă nu avem. Să ştiţi că avem în Kazahstan o pleiadă întreagă de intelectuali basarabeni, dar care nu sunt cunoscuţi la Chişinău. E ca şi cazul poetului Simion Plămădeală.

— De altfel, cum apreciaţi evenimentul editorial de la Chişinău, care este o premieră absolută şi pentru R. Moldova: trei cărţi despre românii din afara României, inclusiv volumul «Departe-aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan», semnat de confratele şi colegul Dumneavoastră de la «Dacia“, Simion Plămădeală, care, plecat de 55 de ani din Basarabia, vorbeşte româneşte de parcă nu a plecat niciodată.

— Când a apărut varianta electronică a cărţii, foarte sugestivă, de altfel, în titlul ei cu acest «departe-aproape», am trimis-o peste tot în comunităţile româneşti din străinătate, iar faptul că ea a văzut lumina zilei în Basarabia e ceva de la Dumnezeu. E meritul, întâi de toate, al «călătorului prin românime», Vasile Şoimaru — după cum se autoidentifică, şi, desigur, al celor care au sprijinit financiar  editarea şi lansarea cărţii la Biblioteca «B.P. Hasdeu». A fost un eveniment excepţional, care va fi continuat de noi la Karaganda.

— Ar fi greu să reveniţi în Moldova?

— Personal aş reveni, dar mă gândesc ce să fac cu «Dacia»? Dacă plec, dispare. Moşii mei de acolo ştiţi ce-mi zic când mai vorbim ba de-o problemă, ba de alta? «E crucea ta şi trebuie s-o duci».

— Doamne ajută!

Pentru conformitate, Petru GROZAVU

Exclusiv

ZDG, Nr. 322 (21 aprilie 2011)

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/