Sistemul obiceiurilor la romani

In cultura populara traditionala, obiceiurile formeaza un capitol important, fiindca intreaga viata a omului, munca lui din timpul anului si diferitele lui ocupatii, relatiile cu semenii si cu intruchiparile mitologice erau

Intretesute cu obiceiuri. in folclorul nostru, unele obiceiuri au pastrat pina astazi forme ample de desfasurare, in care vechile rituri se imbina cu acte ceremoniale, cu manifestari spectaculoase. Ele sint adevarate sarbatori populare bogate in cintece, dansuri poezie si acte mimice si dramatice. La aceste sarbatori contribuie toate domeniile folclorului si chiar unele domenii ale artelor populare plastice, de exemplu costumul si diferitele obiecte de recuzita.

Limba noastra cunoaste doua cuvinte care denumesc acelasi lucru: obicei si datina, cuvinte pe care Dictionarul Limbii Romane Contemporane le considera sinonime. in limba literara si cea a specialistilor li s-au adaugat si termenii de rit si ceremonie. in vorbirea zilnica, cele doua cuvinte se intrebuinteaza cu acelasi sens si cei care le folosesc nu ar sti sa diferentieze usor sfera unuia si sfera celuilalt. Datina pare a fi termenul general popular penrtu tot ce se practica dupa anumite reguli de demult. Cuvintul are in limba literara un colorit arhaic, pe cind obicei este curent in uzul general al limbii literare si a devenit un termen tehnic in studiile de specialitate.Obiceiul cuprinde ansamblul manifestarilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumita data. Ceremonia este o parte a obiceiului constituita dintr-o secventa organizata de acte solemne, indatinate, cu conotatii primoriale de buna – cuviinta.Ritul este acel element al obiceiului in care intervin reprezentarile mitologice care se plaseaza deci la nivelul sacrului, in virtutea credintelor vechi ale mediilor folclorice. in comunitatile romanesti, obiceiul era o manifestare folclorica indatinata pe care o colectivitate data o repeta cu regularitate la acelasi prilej, socotind-o obligatorie. Obiceiurile sint, in cea mai mare parte, transmise prin traditie. Ele au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale si aceasta le-a asigurat trainicia. Dar colectivitatile umane pot sa creeze si creeaza obiceiuri noi. Obiceiurile au contribuit in trecut la inchegarea unei colectivitati, la pastrarea formelor traditionale de viata.

Pentru a ajunge la definirea termenului folcloristul francez Arnold Van Gennep pune in discutie problema ideologiilor diverse care stau la baza lor, de la credintele superstitioase pina la cunostintele stiintifice. Dupa parerea sa, credintele au jucat un rol cu atit mai mare in viata obiceiurilor, in comportarea oamenilor, cu cit colectivitatile folclorice s-au gasit pe o treapta mai inapoiata a dezvoltarii sociale. Din cauza ca obiceiurile au un caracter polifunctional, era foarte greu de diferentiat in obiceiuri elementele ce isi au originea in practica primitiva a muncii de cele ce isi au originea in credintele superstitioase sau cunostintele empirice de cele stiintifice. Aceasta din cauza ca, in toate obiceiurile traditionale, alaturi de elementele care ne duc spre practica primitiva a muncii, spre constiinta materialista spontana a oamenilor, gasim foarte multe elemente care ne duc la conceptiile vechi despre lume, la reprezentarile mitologice precrestine, necrestine sau crestine, la diverse ideologii cu care s-a confruntat societatea traditionala in decursul veacurilor.

Obiceiul are un caracter colectiv si general. Colectivitatile traditionale aveau tendinta de a pastra obiceiurile. Ele erau stapinite de acea “ forta a pastrarii “ despre care vorbeste marele teoretician al obiceiurilor, folcloristul Paul Sartori. Aceasta forta a facut ca anumite obiceiuri sa se pastreze chiar si dupa ce si-au pierdut sau si-au schimbat sensul.

Pastrarea obiceiurilor a fost, in anumite momente, un mod de aparare a colectivitatilor populare de influente dezagregatoare venite din afara. Obiceiul, obligatoriu pentru intreaga colectivitate, nu se realizeaza intotdeauna colectiv. De exemplu,obiceiul de a turna plumb de Anul Nou pentru a ghici viitorul era obligatoriu in satele cu viata folclorica traditionala pentru toate fetele, dar nu se practica in colectiv, ci in grupuri mici sau individual. in schimb, in satele cu viata folclorica traditionala, obiceiurile de peste an aveau un caracter general. in aceste sate colindau numai copiii sau ceata de flacai, deci numai ei luau parte activa la practicarea obiceiului. Totusi, intregul sat participa la desfasurarea lui, toate casele erau obligate sa primeasca colindatorii. Altadata cei care nu-i primeau erau batjocoriti. Participarea colectivitatii avea deci alte proportii si alt caracter decit la obiceiurile de nunta si inmormintare.

Dupa natura obiceiului, dupa imprejurari si dupa necesitati, colectivitatea traditionala practica obiceiul in ansamblul ei, in grup sau individual. Ea credea insa in obicei si-l respecta. Cind, dupa natura obiceiului, el se credea practicat, orice membru al colectivitatii cauta sa-l indeplineasca, nu incerca sa i se sustraga, respecta traditia. in acest respect al traditiei statea puterea obiceiului.Individul nu avea alta solutie decit sa actioneze potrivit cu datina, sa se conformeze rigorilor traditionale, sa respecte buna-cuviinta indatinata.Astfel se excludea singur din colectivitate. Cei ce apartineau unei colectivitati erau obligati sa-i respecte obiceiurile.

Obiceiul trebuia indeplinit corect, potrivit rinduielii traditionale. Neindeplinirea corecta contravenea bunei rinduieli indatinate a colectivitatii. Grija pentru indeplinirea corecta a obiceiurilor, ceremoniilor a dus la o cristalizare a obiceiurilor. Respectul fata de traditie si grija pentru forma obiceiului au facut ca, in satele cu viata traditionala, persoane cu aptitudini si interes sa se specializeze in anumite obiceiuri ale vietii folclorice. A facut ca in statutul lor social sa intre practicarea anumitor rituri sau cermonii pentru intreaga colectivitate.

Obiceiurile, ceremoniile, riturile reflecta, ca orice fapt de folclor, conceptia despre lume a oamenilor,contextul socio-cultural in care ei traiau. Este deci natural ca, odata cu dezvoltarea societatii,cu schimbarea contextului socio-cultural sa se schimbe si rostul obiceiurilor. Schimbarile de functie au dus la schimbari de structura si la schimbarea unor momente ale obiceiurilor.

La noi este si astazi obiceiul ca de Anul Nou sa se arunce cu griu sau cu ovaz si sa se ureze belsug pentru anul care vine. Este un stravechi obicei raspindit peste tot, altadata un act ritual menit,probabil, sa provoace belsug, roade bogate, fertilitate.

Fiind acte de comunicare rituale si ceremoniale, obiceiurile se realizau prin actiuni sau prin obiecte cu valoare simbolica. Dar alaturi sau impreuna cu actele de comunicare, intrau in componenta obiceiurilor si textele orale, recitate sau cintate, oratiile, uraturile, strigaturile si cintecele ceremoniale sau rituale. Ele marcau, pe aceasta cale, momente sau aspecte semnificative ale cermoniei sau ritului,vorbeau direct despre lucruri a caror semnificatie constituia sensul obiceiurilor, descriau practica rituala sau, in mod alegoric, prezentau anumite situatii in procesul de comunicare dintre partenerii obiceiurilor.

in colectivitatile traditionale, obiceiurile dadeau un ritm propriu vietii. Respectarea lor, practicarea lor dupa rinduiala indatinata imprima vietii colective, familiei si, in general, vietii sociale a satului o anumita cadenta. in perioada muncilor agricole ele stabileau un echilibru intre munca si odihna, prin etapele care marcau sfirsitul anumitor munci si pregatirea pentru altele. Chiar in timpul unei zile de munca, la coasa si la secera, se respecta cu multa rigoare prinzul mic si prinzul mare, odihna de dupa prinzul mare la care se cinta si se spunea povesti si cina.

Desi obiceiurile romanesti aveau o structura unitara pe tot teritoriul nostru folcloric, in viata folclorica traditionala fiecare tinut, fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri. Obiceiurile proprii anumitor locuri prezentau forme deosebite de realizare, dind astfel putinta de a deosebi prin aceasta pe oamenii care pastrau si practicau inainte formele acestei culturi.

Cum am mai spus, in satele cu viata folclorica traditionala respectarea obiceiurilor este obligatorie. Cei care le incalcau isi pierdeau numele bun, consideratia colectivitatii si puteau fi chiar pedepsiti. Strigarea de peste sat, obicei de primavara, era in trecut o astfel de pedeapsa. Ea avea un sens profund, era de fapt, o critica publica a pacatelor satului. Marturisirea publica este un stravechi obicei folcloric. Rostul ei era sa pazeasca colectivitatea de nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra ei din cauza greselilor unora, sa-i faca pe acestea sa-si ispaseasca greselile. Obiceiul Plugarului din Fagaras sau al Tinjalei din Maramures era un mod de a distinge pe cei care erau in fruntea muncilor de primavara, de a badjocori si pedepsi pe cei lenesi. Aceasta fiindca, in colectivitatile traditionale, individul reprezenta intreaga colectivitate, iar colectivitatea raspundea de fiecare membru al ei.

Este putin probabil sa ajungem sa cunoastem originea tuturor obiceiurilor, zice Paul Sartori.1 Realitatea este prea complexa si documentele din trecut prea putine pentru a ne-o lamuri integral.

Cum s-a vazut, originea unora dintre obiceiurile noaste poate fi dedusa din practici aparute in procesul muncii. Originea altora poate fi pusa in legatura cu rituri bazate pe credinte si mituri stravechi. Altele, care au ajuns pina in zilele noastre sub forma de joc, de petrecere, s-au putut naste chiar pe teritoriul nostru.

Multe dintre obiceiuri sau elemente ale obiceiurilor traditionale par a avea originea in cultura traco-daca. Altele sint vadite mosteniri romane. Unele le-am imprumutat, probabil, de la alte popoare din antichitate, mai cu seama de la cele din bazinul rasaritean al Mediteranei. Dar sint si obiceiuri care s-au format in perioada feudala, datorita unor masuri ale sistemelor politice de atunci. Biserica a introdus si ea o serie de obiceiuri si a contribuit la schimbarea sensurilor si a formelor obiceiurilor mai vechi. Am imprumutat obiceiuri si de la nationalitatile conlocuitoare, si de la popoarele cu care am intat in contact.

Cercetarile facute in trecut asupra originii obiceiurilor au fost uneori tentate sa gaseasca, prin reconstituire, urme foarte primitive. in general, aceasta s-a petrecut cind obiceiurile au fost cercetate izolat, neglijindu-se legatura lor cu viata colectivitatii si cu dezvoltarea generala a folclorului. S-a ajuns sa se creada ca toate obiceiurile populare sint de origine magica si ca poporul, pina la un anumit grad al dezvoltarii sociale, nu a creat decit acte magice. Adesea, urmele vechilor obiceiuri au fost cautate in folclorul copiilor, socotindu-se ca aceasta reprezinta stadii mai vechi de dezvoltare a folclorului maturilor, uitindu-se ca si acestea puteau avea dintotdeauna jocuri si obiceiuri proprii.

Pentru a cunoaste obiceiurile sub toate aspectele, se cere sa cunoastem locul si conditiile in care apar, sa cercetam concret si minutios fiecare obicei si apoi sa-l raportam la obiceiurile similare din alte zone ale folclorului, la intreaga categorie de fapte din care face parte in folclorul nostru si in folclorul altor popoare.

in structura generala a obiceiurilor traditionale romanesti, in care orice obicei marcheaza un moment necotidian al vietii, un moment important, un inceput sau un sfirsit, in orice caz, o trecere de la o stare la alta, obiceiurile se coreleaza in asa fel intre ele, incit vechea separare a obiceiurilor calendaristice de cele ale vietii de familie, desi marcata prin anumite trasaturi formale, se justifica numai partial, fiind redusa prin caracterul polisemic al fiecarui obicei ca semn. Viziunea asupra lumii si a vietii a oamenilor societatii traditionale era globala si implica in fiecare act valente multiple menite sa intareasca in om convingerea in pastrarea bunei rinduieli a vietii sociale ca o unitate.

Am amintit mai sus ca obiceiurile au la baza o credinta magica, manifestindu-se prin ceremonialuri si rituri. insa spre deosebire de rit, care isi pierde din pregnanta functionala, ceremonialul isi amplifica importanta. Obiceiurile in realitate sint fapte de cultura istoric aparute in viata comunitatii, in existenta ei sociala marcind etape importante ale trecerii acesteia prin lume, modelind-o comportamental, fixind-o intr-un cadru specific al civilizatiei traditionale. Obiceiurile aveau un rol functional bine determinat in momentele cele mai importante ale existentei materiale si spirituale ale omului. Pentru fiecare comunitate umana exista reguli traditionale cu ajutorul carora omul petrecea acele acte importante din viata sa depasind profanul si apropiindu-se de sfera cognoscibilului. Astfel, intotdeauna, trecerea pragurilor dintre ani, dintre anotimpuri solicita o initiere dublata de ceremonial. Functionarea obiceiului ca lege in viata comunitatii era data de caracterul obligatoriu si respectabilitatea acestora." Obiceiul este un fapt indelung repetat, un act traditional si social care da viata si actualizeaza datinile, in sensul nevoii de intretinere a vietii sociale, iar ca relitate culturala si sociala acesta este un fenomen de deprindere colectiva bazat pe reguli traditionale de comportare, organizind viata in acte ceremoniale si rituale. 

Structurate pe ritual, ceremonial si spectacular, obiceiurile traditionale romanesti sint realitati etno-istorice deschise perpetuu nevoilor sociale, culturale si psihice ale individului sau grupului uman respectiv. in procesul practicarii obiceiurilor au fost puse in circulatie nu numai idei si reguli de viata ale generatiilor trecute, dar si idealurile existentiale contemporane ale generatiilor prezente care s-au raportat din nevoi practice iminente la mostenirea de semnificatii a obiceiurilor. S-au schimbat sensurile in timp ce semnificatiile lor esentiale, arhetipale, ceremoniale si rituale au ramas in principiu neschimbate. Ceremoniile traditionale ale iernii, ale caror semnificatii si conotatii s-au adaptat continuu in timp la nevoile generatiilor, au pierdut din caracterul magic si ritual, cistigind in ceremonial si spectacular. Obiceiurile traditionale se infiripa si evolueaza pe o credinta sau pe un corpus de credinte, de regula, pagine.Aceasta este motivul pentru care “biserica a trebuit sa lupte mai bine de zece veacuri impotriva fluxului comtinuu de elemente de credinta si practici populare in practicile si legendele crestine cu un efect mai degraba modest, in cazul popoarelor din sudul si din sud-estul Europei, unde folclorul si practicile populatiilor rurale pastreaza inca reprezentari, mituri si rituri de mare vechime. Analizind vechi ritualuri si ceremonii agrare, putem observa ca “la festivitatile sacre care revin periodic odata cu anotimpurile, comunitatea sarbatoreste in spectacole ritualice marile evenimente din viata naturii. Ele infatiseaza succesiunea anotimpurilor, in cresterea si coacerea cerealelor. Omenirea joaca ordinea naturii, asa cum i-a intrat ei in constiinta. Structural se poate aprecia ca obiceiurile traditionale cuprind paradigmele mentale racordate la mentalitatea traditionala si la reglementarile acesteia privind sensurile existentiale, prototipia mitica cu referire la comportamentul unor personaje din patrimoniul mitologiei autohtone, reprezentind actiunile si gestica practicata in procesul obiceiurilor, ca tentativa de a reedita actele si faptele personajelor mitice invocate, de exemplu Sinzienele.

Obiceiul Sinzienelor se practica in perioada trecerii de la primavara spre vara cind se inregistreaza o perioada de virf de maxima intensitate a naturii si a energiei solare si cind, potrivit mentalitatii traditionale, noaptea Sinzienelor este punctul temporal in care rodul se prefigureaza plenar. Trecerea naturii de la o stare la alta este marcata ceremonial prin invocarea, cu scop benefic a Sinzienilor, “zinelor sau fetele frumoase care umbla prin paduri”, oficiind explozia vitalitatii in regnul vegetal si uman. Prezenta in ceremonial a miticelor Sinziene echivaleaza cu ceea ce unii specialisti au numit prototipia mitica. Sinzienele sai Ielele cum li se mai spune in alte zone, cutreera cimpul si poienele, cinta si joaca incinse cu briie si cu multe flori, o astfel de imagine avind vechi ecouri incepind cu grupurile de nimfe antice, continuind cu cetele rituale ale menadelor, ajungind apoi in profilul intens folclorizat al Rusaliilor si al zinelor.1Simbolul obiceiului Sinzienelor este roua, semn al purificarii si contaminarii cu seva si putere vegetala. Rostogolirea fetelor prin roua si, mai apoi, culegerea si impletirea de cununi de sinziene reprezinta ceea ce s-a numit actantialitatea ritualica. Cununile sint aduse in sat si puse pe la portile caselor, cite una pentru fiecare membru al familiei. Cea care se va vestezi, va semnaliza apropierea stingerii din viata a celor carora le-au fost rinduite. implinirea obiceiului are menirea de a asigura fecunditate si continuitate familiei, in special fecioarelor aflate in pragul casatoriei.

Substanta mitica gasim si in sarbatorile de Anul Nou. S-a constatat ca prototipia mitica a Craciunului este, prin simbolurile sale fundamentale, de obirsie precrestina, traco-dacica, deci indo-europeana, sau dupa teorii mai noi euro-indiana, caci astfel se pot interpreta apropierile semantice dintre colindele traditionale romanesti si unele texte vechi din tezaurul oral sau scris al traditiilor populare indiene. Invocindu-i simbolic fertilitatea si fecunditatea, obiceiurile calendaristice, anuntate in colinde si intregite ulterior cu jocurile mimice(turca, cerbul, brezaia, buhaiul), marcheaza intrarea comunitatilor sociale in timpul asteptat al muncilor de primavara, al acelei primaveri magice aducatoare de bucurie in suflete si belsug in hambare. Procesul debuteaza tot simbolic, prin sarbatorirea traditionala a tinarului cel mai vrednic din sat care iese primul la arat, conform unor obiceiuri milenare numite Craiul Nou, in Moldova de Nord, Plugarul, in satele din Fagaras sau Tinjala in Maramures. Primavara devine astfel un anotimp al bucuriei erosului si sarbatorescului.

Si anotimpul aducator de roade al verii, scaldat in energii solare, a determinat ceremonialuri specifice marcind incheerea cu bine a secerisului, al rodului semintei ajunsa holda. Cel mai raspindit dintre acestea este obiceiul cununii impletita din spicele manoase ale ultimei recolte. in Nordul Transilvaniei unde se pastra o tehnica mai veche de munca, fetele secerau, iar flacaii legau snopii si faceau claile. in Fagaras, unde se folosea o tehnica mai inaintata, feciorii coseau si fetele legau snopii in clai. Snopii erau asezati in sensul rotatiei soarelui. Cununa sau buzduganul se faceau din cele mai frumoase spice alese din ultima parte a lanului. in unele locuri se lasau intotdeauna neculese citeva spice pentru a nu se lua holdei intreaga putere roditoare. Obiceiul cununii are si o parte mitica, cintata, aducind cu melodica colindelor.

Autor: Cristina Fialcovschi

http://www.moldova.org/page/sistemul-obiceiurilor-178-rom.html

ANUNTURI SI PUBLICITATE BACAU

Accesati

http://anunturipublicitatebacau.blogspot.ro/

Publicatie on-line de Bacau, pentru anunturi gratuite de mica publicitate. 
Daca doriti sa publicati gratuit un anunt, trimiteti textul anuntului, insotit de numele, telefonul si 'adresa dvs. de e-mail, la: anunturi_publicitate_bacau@yahoo.com.
Dupa verificare, anuntul dvs. va fi publicat pentru o durata nedeterminata.

VIDEO Poveste din Revelioanele de altădată

 Autor: Ana-Maria Onisei 

Comentează

0

text

Tipareste

Dan Mihăescu a prins mărirea şi decăderea umorului românesc

 

„Înainte“, programul de Anul Nou se pregătea încă din vară. Nu existau manele şi se uita toată lumea. Dan Mihăescu scria texte pentru Toma Caragiu. I-a scris «Omul cu şopârla» şi Caragiu l-a numit «cel mai iubit dintre prietenii mei». Mihăescu vorbeşte despre o lume dispărută.

Dan Mihăescu, unul dintre cei trei autori ai scheciurilor interpretate de Toma Caragiu, povesteşte despre cum se pregătea Revelionul sub comunism. Şi despre cum s-a schimbat divertismentul românesc, de la epoca lui „Aşa-i în tenis", „Omul cu şopârla" sau „Petrecerea continuă", la epoca „Mondenii".vedete din lume

De la Toma Caragiu, la Mihai Bendeac. Dan Mihăescu lucrează acum cu Mihai Bendeac. La Revelionul din 1975, bomba care i-a consacrat pe Toma Caragiu, pe Dan Mihăescu şi pe Grigore Pop a fost „Omul cu Şopârla".

„Scheciul ăsta a avut un destin ciudat. Am dat textul la viză şi un vicepreşedinte de Partid a zis că nu se aştepta de la un redactor al televiziunii să scrie ceva atât de vulgar. Ce nu le plăcea? Că scrisesem de «Şopârla Dosaris», care făcea trimitere la un regim minat al delaţiunii. Tudor Vornicu a insistat totuşi să filmăm scheciul. Mi-a dat un operator, care a pus pur şi simplu două coarţuri şi l-a adus pe Toma în prim-plan", povesteşte Mihăescu.

„Şopârla" din sertar

Pentru „Omul cu Şopârla" au filmat noaptea. Apoi au montat materialul, care a rămas în cutie, să aştepte zile mai bune să poată fi dat pe post. Înainte de Revelion, la Televiziune a venit Bujor Sion, şeful secţiei de presă al Comitetului Central, pentru vizionare.

A văzut tot programul, dar n-a fost încântat: „Este obişnuit, n-aveţi ceva să trosnească!". Atunci Vornicu a scos din cutie scheciul. Când a început să ruleze, Bujor a pufnit în râs. „Căţeii din Direcţia Presei, care aşteptau să vadă mai întâi ce face şeful, au început şi ei să râdă. Aşa a trecut de cenzură. Totuşi, cu o singură obiecţie, să scoată două versuri din text, când Toma cânta «Sorcova»: «N-am plecat la colindat/Un vecin m-a şi turnat»".

Alt scheci celebru, „Petrecerea continuă", de la Revelionul din ‘76, a fost inspirat direct de Ceauşescu. „După nişte vizite în Coreea, venise cu ideea să facă un fel de militarizare deghizată a vieţii românilor. Se mobilizau gărzile patriotice, femeile exersau cu puşti din lemn, tinerii era chemaţi la instrucţie - deşi trăiam într-o ţară în plină pace.

Era absurd, aveai senzaţia că tot timpul e cineva după colţ gata să ne facă praf. Cu Grigore Pop şi cu Toma Caragiu am spus să avem curaj şi să arătăm ce făcea Ceauşescu printr-un scheci în care personaj să fie un activist de partid, unul micuţ".

Şi activistul, interpretat de Caragiu, i-a organizat pe civilii care urmau să sărbătorească Revelionul, i-a scos la careu la periniţă.

Caragiu repeta scheciurile şi în Dacie Mihăescu era tânăr şi cumva inconştient: „Nu ne era teamă să facem astfel de scheciuri. Aveam şi dorinţa să nu scriu banal, să aibă ecou ce ieşea. Voiam să atacăm - cum am atacat tot timpul cu Toma - lucruri majore din epocă".

Scheciurile de Revelion se pregăteau din vară. În septembrie trebuiau să fie gata scrise, după aceea se trecea la interpretare. Cu Toma Caragiu se lucra „foarte aşezat": „Mai întâi mergeam acasă la el, la Universitate, şi îi citeam scheciul.

Citeam eu, mi-o cerea el - mie îmi era jenă s-o fac, dar n-aveam încotro. Glumea când mă îndemna: «Hai, citeşte tu, ca să ştiu cum nu fac scheciul!». Voia, de fapt, să vadă nuanţele, unde subliniez, unde insist ca autor pe text. Apoi, punea şi el accente". Şi felul în care juca transforma mereu o replică. Îi dădea o forţă satirică uluitoare numai cu o sprânceană ridicată sau cu un rictus al gurii."Materialul devenea exploziv. Chiar şi pentru noi, cei care îl scrisesem: nu pusesem atâta dinamită în text câtă adăuga el".

În platou, venea cu materialul învăţat la virgulă, mai ales că nu exista prompter. „Slujba mea şi în calitate de regizor, nu doar de autor al scheciurilor era să îl pun în valoare pe Toma. Să se vadă fiecare expresie a lui, şi o geană dacă se mişca. Să arăt toate astea ca telespectatorul să priceapă unde bate". Se întâmpla să se sfătuiască pe parcurs.

„Mă suna după ce îi dădeam un scheci şi îmi citea. «Gagiule, ia vezi e bine aici?», zicea Toma. Şi începea să interpreteze, cu vocea schimbată, fie răguşită, fie urcând. Mai interpreta şi când îl duceam cu Dacia mea la Periş - nu suporta viteza, mergeam cu 40 la oră şi mereu mă certa: «Ce goneşti aşa?». Pe drum, îl lăsam să se joace: «De ce am ascuns colectivului că am platfus?»".

Viaţa fără „Sfântul Prompter"

Toma Caragiu venea întotdeauna cu materialul învăţat la virgulă. „Cine mai face azi aşa ceva când există «Sfântul Prompter?». Actorul vine la filmare şi nici nu ştie ce joacă. Întreabă: «Eu cine sunt?» «Eşti valetul!», i se răspunde. Şi începe să curgă un text pe prompter, iar valetul citeşte: «Bună ziua, domnule Conte!»", regretă Mihăescu.

Declaraţie de dragoste pe o bucată de staniol

După '89, în afară de libertate, Dan Mihăescu a mai câştigat un lucru: „Am putut să văd cum scheciurile mele inerpretate de Caragiu au rămas în memoria oamenilor, au intrat în folclor".

În februarie 1977, înainte de cutremur, Mihăescu a mers cu Toma să mănânce, la Capşa. „Era singurul local unde de bine, de rău mai găseai ceva şi toată lumea ştia că el e Caragiu. Şi atunci mi-a spus Toma, tandru: «Am început să ţin la tine, Mihăescu». Era un bărbat care doar făcea pe durul. «Lasă», i-am spus eu, «n-am o poză cu tine să mă dau mare la gagici că sunt prieten cu Caragiu, n-am o dovadă!».

S-a uitat la mine şi a scos staniolul dintr-un pachet de Dunhill, l-a întors pe partea albă şi a început să scrie cu o cariocă portocalie. «Dacă vreodată posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog să fii amabil şi să arăţi hârtia aceasta. Toma Caragiu»". „Ce e aia posteritate?" - a întrebat Mihăescu. „Machedonii trăiesc peste o sută de ani, care posteritate?". Iar Toma a zis: „Nu, nu. O să plec repede."

„Nu o să mai găsim..."

Mihai Bendeac vrea să ajungă şi el un „monstru sacru“

Chiar dacă e din ce în ce mai mult sex la televizor, Mihăescu e convins că divertismentul românesc va ajunge la o stare de normalitate.

„Lucrez acum şi cu Mihai Bendeac, care îl adoră pe Caragiu. Bendeac are şi blog, face şi reclame - dovadă că lumea s-a schimbat. Dar l‑am văzut şi pe scenă, la Teatrul de Comedie şi la Metropolis. Este un excelent actor şi sunt covins că o să ajungă unul de Naţional. Aşa că nu pot să cred în povestea clasică cu oamenii de neînlocuit".

În adolescenţă, lui Mihăescu i se spunea: „N-o să mai găsim un Birlic, o Lucia Sturdza-Bulandra, un Valentineanu, un George Măruţă sau Geo Barton". Apoi au apărut Cotescu, Amza, Caragiu, Bănică Senior, Vasilica Tastaman, Stela Popescu.

„Actori buni sunt şi astăzi: Ivaşcu, Bendeac, Cove, Medeea Marinescu, Anca Sigartău, Virginia Mirea....".

Televiziunea te ajută să te salute lumea la piaţă

Un Revelion înainte de 1989 înseamna 17 milioane de telespectatori. Nimeni nu concepea să-l petreacă decât în faţa televizorului. După Revoluţie, efervescenţa din stradă era mai importantă.

Tot atunci s-a mai schimbat ceva: a dispărut cenzura şi au apărut duşmăniile: dacă dai în cutare, se supără cutare, şi tot aşa. Şi aceste duşmănii te urmăresc, nu mai ştii încotro s-o apuci cu scheciurile. „Ce nu se înţelege e că nu poţi să critici decât puterea. N-ai cum să satirizezi opoziţia, aşa a fost încă de la Caragiale".

Toma Caragiu, preferatul românilor la începutul anilor ‘70

S-a modificat şi modelul, structura divertismentului. Mihăescu nu se aşază neapărat de partea cu umorul vechi. Dovadă că a lucrat cu mulţi actori tineri după 1989. A învăţat şi termeni ca „macho", „kinky", „trendy" şi „bunăciune".

Îi foloseşte în texte, dar într-un context în care să fie de râs. Altfel, se depăşesc nişte limite. „Am auzit pe un post TV un cântec de mi-a stat mintea în loc: «Foaie verde de lămâie/ Hai mândruţo să-ţi dau.... ». Dacă asta e glumă, eu sunt patriarh! Iar pentru mulţi, să lucrezi la televiziune a devenit o meserie care te ajută să te salute lumea la piaţă".

O plăcere nebună

Ce regretă de dinainte de '89 este audienţa. „Pe 2 ianuarie, mă urcam în autobuz să aud ce discută lumea. Vorbeau despre programul de Revelion. «Aia cu Toma a fost senzaţională! », zicea unul. Şi altul: «Dar te-ai prins la aia cu şopârla?». Îmi făcea o plăcere nebună". Nu se aştepta să spună ceva şi despre el. Era întotdeauna vorba despre Caragiu - actorul, vedeta care vindea marfa. 

Astăzi nu mai e acelaşi lucru. „Am făcut ratinguri bune, de 6, 7 sau 8 la nişte emisii la TVR şi la Antena 1. Însă publicul e segmentat.

Plus că a dispărut profesionalismul. Când lucram la Revelioanele TVR de dinainte de ‘89, după ce scriam scheciurile, mă întâlneam cu actorii şi făceam lectură la masă, ca la teatru. Râde lumea acum dacă aude asta. Cine mai face azi aşa ceva când există «Sfântul Prompter?». Actorul vine la filmare şi nici nu ştie ce joacă. Întreabă: «Eu cine sunt?» «Eşti valetul! », i se răspunde. Şi începe să curgă un text pe prompter, iar valetul citeşte: «Bună ziua, domnule Conte!»".

Obiceiul colindatului de Craciun

Obiceiul colindatului de Craciun isi are originile inainte de aparitia crestinismului, fiind la inceput chiar o traditie pagana. Inainte de crestinism, colindele aveau un rol ritualic, fiind de fapt niste urari care se puteau auzi de Saturnalii sau Calende si care ori alungau spirite malefice, ori incercau sa atraga fertilitatea si belsugul. Astazi, colindele de peste tot au luat de la cele vechi numai atmosfera de sarbatoare si functia de urare. In Italia secolului al IV-lea au aparut niste imnuri teologice, care insa nu aveau legatura cu Craciunul – cu toate acestea, sunt considerate o variatie a colindelor.

Obiceiul colindatului de Craciun difera de la o tara la alta, chiar si originile lor fiind diferite. Astfel, in secolul al XIII-lea, Italia, Franta si Germania au dezvoltat colinde in propriile limbi, datorita influentei mari pe care Francis Assisi a avut-o in istoria Craciunului. El este cel care a introdus colindele in slujbele religioase din aceste tari, iar apoi au fost folosite in diverse piese de teatru, crescandu-le astfel popularitatea. In Anglia, colindele au aparut prima data in secolul al XV-lea, cand un poet a publicat 25 de colinde de Craciun, cantate de grupuri de oameni care se duceau din usa in usa (la fel ca astazi).

In Romania, obiceiul colindatului de Craciun difera de la o zona la alta, fiecare regiune avand insa o frumusete aparte in ceea ce priveste aceste cantece si traditiile lor. Colindele de Craciun sunt denumite si cantece de stea, aceasta sintagma denumind majoritatea acelor texte puse pe muzica pe care le auzim in preajma sarbatorilor de iarna. Aceste cantece de stea, respectiv umblatul cu steaua, sunt prezente in traditia romaneasca in noaptea de Craciun, atunci cand crestin-ortodocsii sarbatoresc in acelasi timp, pe langa Nasterea Domnului, si inchinarea magilor. Chiar daca textele colindelor romanesti sunt aproape la fel in toata tara, traditiile pot diferi de la o zona la alta. De exemplu, cei din Moldova si Bucovina se rezuma doar la colindele bine stabilite, in timp ce oamenii din Transilvania pun si alte texte pe muzica de colinde, cum ar fi Miorita sau alte balade populare.

Obiceiul colindatului de Craciun la romani s-a intensificat chiar dupa aparitia crestinsimului la noi in tara, fiind de fapt expresie a credintelor poporului roman transpuse pe muzica. Colindele il infatiseaza pe Mantuitor in mai multe ipostaze, insa unele dintre ele au si alte teme in afara de cele religioase. Multe dintre ele au origini laice, in multe zone ale tari cantandu-se colinde de fata, de fecior sau de animale. Moldova si Transilvania isi pastreaza in continuare toate obiceiurile legate de colindat, iar in restul tarii acestea s-au atenuat odata cu trecerea timpului. In cele doua regiuni ale tarii, in special in sate, se pot vedea cum grupuri mari de tineri se aduna si vestesc Nasterea Domnului, reconstituind momentul de acum peste doua mii de ani. Traditiile sunt frumoase indiferent de zona – de exemplu, in Bucovina, fetele nemaritate asteapta sa fie colindate de feciorii care isi cauta sotii, iar cele mai multe colinde sunt cantate de femeile maritate si feciori. Dupa ce canta pe la ferestre, feciorii sunt poftiti de gazde in case si li se dau merinde, pastrandu-se astfel un ritual vechi de sute de ani.

Unele sate pastreaza din traditiile pe care sarbatorile pagane la aveau. De exemplu, daruirea nucilor si a colacilor, doua obiecte cu forma rotunda, are legatura cu sarbatorirea Calendelor. Calendele reprezentau sarbatoarea inchinata regelui soarelui si erau niste obiecte cu forma rotunda, asemenea astrului. Urarile de atunci se faceau in jurul unui cerc inchis (multe dintre colindele de astazi au pastrat acest obicei), iar pentru sase zile, pana in ziua noului an, barbatii faceau un cerc invizibil in jurul locului in care traiau, spunand ca astfel vor proteja comunitatea de demonii eliberati in prima zi a anului nou.

Obiceiul colindatului de Craciun in Romania este insotit si de alte elemente, cum ar fi mici scenete. Cel mai des se joaca Irozii sau Vicleimul, punandu-se in scena momentul in care cei trei magi se intalnesc cu Irod si ii povestesc de steaua Noului Imparat. O alta sceneta des intalnita in mediul rural, in special, este cea a lui Mos Craciun, adica intalnirea pe care a avut-o Maica Domnului cu batranul pe nume Craciun, care si-a pedepsit sotia cu cruzime pentru ca a ajutat-o pe Fecioara sa nasca. In plus, s-au pastrat traditiile ca in ziua de Craciun sa se cante “Buna dimineata la Mos Ajun!”.

Obiceiul colindatului de Craciun se pastreaza si la orase, insa an dupa an incepe sa isi piarda farmecul. Cu toate acestea, nu de putine ori prin orase se pot vedea grupuri de oameni care au venit cu “capra” sau cu “plugusorul” tocmai din satele vecine, sperand ca vor duce mai departe traditia si, de ce nu, sa castige bani sau chiar mancare. La oras insa cel mai mult colinda copiii, care bat din usa in usa sperand ca gazdele sa le deschida si sa ii rasplateasca pentru modul in care au cantat. Mai mult, se spune ca daca primesti macar un colindator in casa, iti va merge bine tot anul. Din pacate, multi dintre colindatori vor doar sa aiba de castigat si nu mai pun suflet in ceea ce fac, contribuind astfel la decaderea traditiei colindatului. Cei din mediu rural au insa grija sa pastreze viu acest obicei si asteapta cu usile si sufletele deschise colindatorii.

preluare de pe sursa:

http://dli.ro/obiceiul-colindatului-de-craciun.html

Asta-i seara de craciun - Colind Anca Parghel

 

preluare de pe sursa: http://filme.bizi.ro/filme-despre-craciun/asta-i-seara-de-craciun-colind-anca-parghel-ce1241du3d4u.html

Obiceiurile de iarnă – tradiţii ancestrale

Iată că a mai trecut un an… Un 2010 plin de evenimente care mai de care mai semnificative, atât în bine, cât şi în rău. Cu fiecare an care a trecut parcă s-au înmulţit asemenea evenimente, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere este un lucru bun, căci asta demonstrează că încă trăim şi avem o anumită importanţă aici, pe meleagurile acestea din Răscrucea Lumii.

Caldendaristic este iarnă din nou, deşi aceasta începe practic la solstiţiu pe 22 decembrie, şi ar trebui să ne gândim puţin la valoarea mistică şi esoterică a acestui număr. 22 reprezintă una dintre perechile de numere magice cu însemnătate spirituală aparte, ce atrage un anumit tip de energii.

În tradiţiile lumii, din vestul Europei şi până în estul Asiei, data de 22 decembrie reprezintă un moment special când Energiile Luminii încep să crească din nou în intensitate şi astfel acestea oferă naturii încă odată posibilitatea de a reveni la viaţă.

Simbolic vorbind 22 decembrie constituie mitul reînvierii eroului solar care biruie tenebrele, ori mitul ancestral al Zeului Luminii care se întoarce pentru a alunga întunericul ce cuprinde conştiinţa omenirii. Dincolo de complexitatea esoterică a unor asemenea informaţii şi cicluri ale vieţii, există totuşi anumite adevăruri care sunt conţinute în obiceiurile şi tradiţiile româneşti de astăzi.

Este evident faptul că în prezent, deşi trăim în vremuri moderne pline de influenţă tehnologică şi putem prezenta la modul practic asemenea tradiţii prin bogăţia hainelor şi a accesoriilor, totuşi încărcătura spirituală s-a pierdut de-a lungul mileniilor.

Altfel spus noi astăzi doar reproducem ceea ce cândva avea şi valoare spirituală autentică, care chiar producea efecte în timpul manifestării respective. De exemplu dansul popular „Căluşarii”.

Câţi cunosc faptul că nu este doar un dans popular, ci chiar un ritual magic ancestral care degajă o teribilă forţă energetică în timpul desfăşurării sale, dacă ar fi interpretat de strămoşii noştri?

Sunt puţini oameni în România care cunosc acest aspect esoteric al „Căluşului” aşa cum se numeşte în realitate. Deci în folclorul nostru moştenim o serie întreagă de valori spirituale, care în vremea noastră s-au estompat şi doar la modul artistic mai sunt interpretate.

În mistica esoterică este binecunoscut faptul că numărul 22 reprezintă Arcanele Majore ale sistemului magic numit Tarot. Fiecare ţară are o distribuire a acestor 22 de Arcane Majore, ca zone energetice ce influenţează mai mult sau mai puţin viaţa oamenilor.

Este deci uşor de înţeles că şi România, vechea Dacie pe care nemuritorul Eminescu a vrut să o reabiliteze cel puţin din punct de vedere moral, are 22 de zone energetice specifice şi care se află în strânsă legătură cu tradiţiile populare pe care noi le-am moştenit de la primii locuitori ai acestor meleaguri, respectiv agarthârşii despre care am scris în numărul trecut al revistei.

Cele 22 de Arcane Majore conţin 21 de zone ce se întind pe o circumferinţă în jurul celui de-al 22-lea care mai este interpretat ca şi 0, adică Punctul de Origine aflat în mijlocul celorlalte Arcane.

Dacă ar fi să considerăm Arcana 0 drept centrul ţării, vedem fără niciun dubiu că e vorba despre centrul Transilvaniei şi raportându-ne la Tarot avem prima carte numită „Nebunul”.

Desigur numele cărţilor este simbolic, „Nebunul” fiind elementul care nu se supune nimănui. Dar dincolo de aspectul interpretativ al Tarotului, să vedem care este de fapt taina tradiţiilor ancestrale lăsate nouă moştenire de agarthârşi. Multitudinea de obiceiuri şi tradiţii pe care le avem ca popor îşi are rădăcina în bogata cultură a agarthârşilor, neam stelar aşa cum explicam într-un alt număr al revistei.

Ce erau în realitate aceste tradiţii ritualistice ale stră-stră-stră-strămoşilor noştri? Ce anume semnifică valoarea lui 22 şi care era adevărul în această privinţă? Pentru că trebuie să admitem că 22 ca număr are legături subtile cu apariţia limbajului articulat la specia umană, ceea ce ne duce cu gândul la ideea că agarthârşii erau civilizatori stelari ce deţineau o ştiinţă prea avansată chiar şi pentru noi.

Ştim că alfabetele lumii sunt în general – aproape toate – alcătuite din 5 vocale şi restul consoane. Atât vocalele, cât şi consoanele reprezintă capacitatea omului de a emite sunete cu gura închisă dar şi deschisă.

De aici şi până la tradiţiile şi obiceiurile cântate şi vorbite nu este cale lungă. Practic putem înţelege că omul nu poate rosti şi emite alte sunete decât cele 22 de bază, deoarece aşa e structura noastră şi mai mult nu se poate.

Frumuseţea combinării lor o putem vedea în modul în care tradiţiile de iarnă la noi la români sunt manifestate în perioada sărbătorilor de iarnă, începând cu Crăciunul şi terminând cu Boboteaza.

Chiuiturile şi strigăturile sunt vocale prelungite ce poartă în ele încărcături de energii foarte mari, care practic sparg câmpurile nefaste de energie din preajma gospodăriilor. Sătenii şi localnicii devin imediat veseli şi primitori, iar colindătorii aduc energii benefice pentru fiecare.

Astfel că 22 devine de fapt un cod de combinaţii energetice, pe care agarthârşii îl cunoşteau, şi cu ajutorul cărora menţineau câmpuri de energii benefice în jurul teritoriului care cândva a fost Dacia Mare.

Există o anumită ordine a aşezării energiilor pe o suprafaţă dată, şi agarthârşii cunoşteau acest lucru, tocmai de aceea au lăsat peste zeci de milenii ca moştenire acest alfabet de origine, pe care noi îl avem acum, şi care este singurul din lume în care cuvintele se scriu aşa cum se pronunţă.

Asemenea combinaţii sunt modulate de către colindători în diverse cimilituri cântate cu mult haz, deşi încărcătura spirituală s-a pierdut prin vremuri.

Căci agarthârşii aveau şi ei asemenea obiceiuri pe care le practicau ciclic, în semn de respect şi omagiu faţă de Creator, însă ei cunoşteau exact ce anume combinaţii de litere şi sunete să folosească pentru a genera energii de înaltă intensitate, care să cureţe locurile şi să aducă spor.

În altă ordine de idei este necesar să desluşim înţelesul termenului „Arcan”, care conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înseamnă „loc tainic”.

Putem considera că agarthârşii au plasat în vremea lor, în zonele corespunzătoare celor 22 de Arcane, atât în centrul Transilvaniei, cât şi de jur împrejurul acesteia, anumite artefacte care încă funcţionează şi astăzi, probabil undeva în adâncurile munţilor noştri.

Iar aceste artefacte prim emisiile lor determină perpetuarea folclorului strămoşesc aşa cum îl vedem astăzi prin dansuri, cântece şi interpretări variate de la o zonă la alta. Avem foarte multe asemenea zone, fiecare cu un specific bogat, ceea ce demonstrează fără putinţă de tăgadă faptul că zestrea ancestrală pe care am moştenit-o este încă activă.

Obiceiurile şi tradiţiile de iarnă din Maramureş, Moldova, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Crişana, au fiecare tradiţiile locurilor, care de cele mai multe ori sunt foarte asemănătoare, deosebirea fiind aceea că interpretările folclorice au ritmuri şi versuri puţin diferite de la o regiune la alta.

Dacă v-aţi documenta în privinţa folclorului nostru românesc, aţi fi foarte surprinşi să aflaţi că există chiar şi un dans popular numit chiar aşa – Arcana, asemănător unei sârbe jucată vioi şi săltăreţ. Există chiar şi un dans specific numit „Sârba din Arcan” iar asta ne demonstrează, dacă mai era necesar încă odată, că moştenirea ancestrală încă este activă, şi este folosită în perioada marilor sărbători ale anului.

Obiceiurile de iarnă spre exemplu sunt unele dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de semnificaţii. „Jocul ursului”, „Capra”, „Pluguşorul” şi tradiţia acelor moşi ce poartă măşti care mai de care mai groteşti, conţin în ele prin însăşi ritualul cântat puterea de a stăpâni elementele naturii şi duhurile rele, ceea ce agarthârşii făceau cândva la propriu. Ursul era considerat în tradiţia geto-dacă un animal sacru, însă adevărata semnificaţie s-a pierdut.

În graiul geto-dac ursului i se spunea „zalmos”, de unde a şi derivat numele lui Zalmoxes, Zeul geto-dacilor care a condus cu multă înţelepciune neamul înaintaşilor noştri. Şi dacă ne referim la faptul că Zalmoxe sau Zamolxe cum i se mai spune, era originar din constelaţia Ursa Mare cunoscut azi ca şi Carul Mare, din sistemul stelar Alcor, atunci vom înţelege sacralitatea atribuită de către geto-daci ursului.

În realitate era vorba de o moştenire sacră primită din Ursa Mare, prin intermediul agarthârşilor, preluată de entitatea Zalmoxe şi perpetuată prin timp sub forme încifrate în obiceiuri, ritualuri şi tradiţii pe care noi românii le-am moştenit până în ziua de azi.

Să fim mândri că avem o asemenea moştenire şi că aceasta nu a dispărut indiferent câte urgii au trecut peste noi ca neam trăitor pe o micuţă planetă albastră în infinitatea Universului.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/obiceiurile-de-iarna-%e2%80%93-traditii-ancestrale/

Interviu cu Nicolae Plushkis, preşedintele Societăţii Culturale a Românilor din Karaganda (Kazahstan), «Dacia»

Anchetă Potrivit ultimelor statistici oficiale, în Kazahstan locuiesc peste 20 de mii de români moldoveni. Societatea Culturală «Dacia»— singura organizaţie etno-culturală românească — a fost înfiinţată în 2005, pe 29 aprilie, la Karaganda, cu contribuţia Ambasadei Rom âniei în Kazahstan şi a ambasadorului de atunci, Vasile Soare.

— Cine sunt «dacii din Kazahstan» şi cum au ajuns în Asia Centrală?

— Cei mai mulţi au ajuns de nevoie… Primii care au mers încolo sunt din perioada reformei agrare a lui Stolîpin, mijlocul secolului XIX. Li s-a promis pământ şi au mers după pământ. Au mers cu carele cu boi, cu cai, drum lung, de vreo şase luni, şi când au ajuns în Kazahstan şi au văzut ce fel de pământ e acolo, că nu creşte nimic, mulţi au făcut cale întoarsă, dar o bună parte nu au mai avut curajul să se întoarcă şi au rămas.

— Reforma lui Stolîpin a fost, de fapt, o momeală, ca şi construcţiile comsomoliste de mai târziu… Era o politică de rarefiere a elementului românesc din Basarabia, pământul fiind un pretext…

— Aşa este. Şi au mers, de altfel, cei mai buni, elitele ţărănimii. Până la urmă, a fost un export de populaţie, dusă departe de lumea ei, de neam, de ţară, de tradiţie, aşa ca să se piardă în hăurile Asiei. Acesta a fost primul val, ca să zic aşa. Valul doi a fost după 28 iunie 1940, când s-au început deportările. A fost marea noastră tragedie… Luaţi noaptea, prin surprindere, arestaţi, băgaţi în vagoane ca dobitoacele şi duşi departe de casă, fără ştirea nimănui, decât a celor care i-au dus. Valul trei au fost prizonierii români, care au fost deportaţi în Kazahstan în 1943, unde au existat 24 de lagăre de prizonieri militari şi civili. După moartea lui Stalin au fost eliberaţi şi o bună parte s-au întors acasă, dar cineva, totuşi, a rămas. Care era faza? Condiţiile în lagăr erau insuportabile şi exista o lege la sovietici, că dacă cineva dintre localnici – mă refer la femei – se căsătorea cu un prizonier, acesta avea un regim mai liber, o ducea mai uşor, ziua mergea în lagăr la muncă, iar seara se întorcea în familie… Avem cazuri concrete, nu e o poveste, avem familia Cotoi, avem familia Braşoveanu – şi nu sunt singurele. Deci a fost o situaţie de force-majeure şi o parte au ales să se salveze în acest fel de la pierzanie… După prizonieri, vine valul deportărilor din 1949, marele prăpăd, când a fost ridicată în Kazahstan floarea românimii din Basarabia şi Bucovina… A urmat, peste alţi doi ani, valul deportărilor de la 1951, după care a venit desţelinirea şi toate celelalte proiecte comsomoliste, care te duceau în toată Uniunea Sovietică, inclusiv în Kazahstan.

 

«Unii îşi pun întrebări, alţii nu. Asta-i diferenţa…»

— De ce «Dacia» şi nu altfel, de ce v-aţi dus atât de departe în istorie?

— Păi de ce? Pentru că atunci când am dat să ne organizăm într-o asociaţie, nu ne puteam înţelege: unii ziceau că suntem moldoveni, alţii că suntem români. Şi atunci i-am întrebat şi pe unii, şi pe alţii: «Cine vă sunt strămoşii?» şi răspunsul a fost acelaşi: «Dacii». Păi, atunci să ne numim «Dacii» şi am pus punct. Aşa a fost.

— Există divergenţe în Kazahstan între cei care-şi zic români şi cei care-şi zic moldoveni sau moldovenii sunt peste tot la fel?

— Eu cred că e greu să-l lămureşti pe fiecare cine este. E acelaşi lucru ca şi în cazul limbii – în timp ce unii zic că vorbesc româneşte, alţii ţin morţiş că vorbesc moldoveneşte… Eu cred că depinde de cultura interioară a fiecăruia, că toţi am trecut prin aceeaşi maşină de tocat minţile şi la toţi ni s-au spus aceleaşi lucruri, numai că unii şi-au pus întrebări, iar alţii nu. Aşa şi continuă. Asta-i diferenţa. Am asistat odată, fiind în România, la o discuţie dintre o doamnă de-a noastră şi o vânzătoare, într-un magazin. Doamna vroia să facă o cumpărătură pentru soţ şi cere: «Daţi-mi, vă rog, o trubcă», la care vânzătoarea întreabă: «Ce fel de trubcă?». De «curit», răspunde doamna. «Ce-i acela «curit»?», întreabă iar vânzătoarea. Văd că lucrurile se complică, intervin şi-i explic că e vorba de o pipă sau lulea. După ce face cumpărătura, doamna îmi zice: «Vezi, măi Nicule, da’ tu zici că noi şi ei vorbim aceeaşi limbă. Ai văzut că nu a înţeles ce i-am cerut?»…  Asta-i, din păcate, situaţia. Şi în Kazahstan, ca şi la Chişinău.

—  Cât de mulţi «daci» sunteţi în Kazahstan?

— În Karaganda suntem cei mai mulţi, în jur de 4 mii. Karaganda este o zonă minieră… mine de cărbune, nu departe avem Djeskazganul cu cel mai mult cupru din lume, mai sunt minele de uraniu, sunt carierele de piatră, de marmură, granit, deci sunt sfere de activitate în care se câştigă bine. După Karaganda vine regiunea Kustanai, la hotar cu Rusia, unde sunt circa 3 mii de români, în Alma-Atî – vreo două mii şi ceva, apoi la Ust-Kamenogorsk – lângă Altai, la Cimkent, unde e vară permanent, în Djambul (acum Taras), apoi în regiunea Petropavlovsk, în Pavlodar… şi mai sunt în Tadik Kurda, care e o zonă cu climă blândă, prielnică pentru agricultură… aşa că suntem, «noi încă nu am murit“, după cum îi place să zică reputatului nostru poet basarabean de la Karaganda Simion Plămădeală. Ultimul recensământ a arătat peste 20 de mii de «români şi moldoveni», deşi, în realitate, suntem mult mai mulţi, numai că o parte şi-au ascuns originea, pentru că altfel era imposibil să faci o carieră la sovietci – avem exemple concrete când s-au scris ruşi sau ucraineni, iar alţii au renunţat la obârşie ca urmare a urgiei prin care au trecut. Frica.

 

«Am fost uitaţi în anul 1940, 1949 sau 1951…»

— Deportările sunt o temă deschisă în Kazahstan? La Chişinău situaţia diferă de la o guvernare la alta.
— În Kazahstan se vorbeşte deschis despre deportări. La toate nivelurile. S-au deschis mai multe arhive – şi cele legate de deportări, şi cele legate de prizonierii de război… A propos, după nemţi şi japonezi (50 de mii şi, respectiv, 15 mii) românii sunt pe locul trei – 7 mii de prizonieri, 1000 dintre care au rămas pe totdeauna în pământul Kazahstanului. Să ştiţi că kazahii au plătit şi ei preţ greu sovietizării. Colectivizarea din 1928 i-a costat pe kazahi două milioane de oameni din cele 7 milioane, câţi erau la vremea ceea.

— Cum arată Monumentul Deportaţilor, că gestul lui Nazarbaev a sensibilizat mai multă lume la Chişinău, unde încă nu avem un monument…

— Este în stil cazah, a fost ridicat acum patru ani şi reprezintă o iurtă imensă fără acoperiş – dovada unei mari nenorociri… Este ca un avertisment adresat urmaşilor.  Anul acesta, de 31 mai, va fi inaugurat şi un muzeu al deportărilor, pe locul fostului lagăr Karlag din stepa Kazahstanului. 31 mai este în Kazahstan Ziua deportărilor staliniste. Să vedeţi ce se face în această zi la Memorial, câtă lume s-adună, participă toate ambasadele străine: din partea Rusiei, Armeniei, Georgiei, Ucrainei, României, Germaniei, Lituaniei, Azerbaigeanului şi aşa mai departe – din partea Moldovei nimeni, de parcă nici nu am avut deportaţi. Te doare sufletul. Noi nu rămânem de lume, ne alăturăm Ambasadei României, mergem împreună, depunem flori, dar nu înţeleg poziţia Chişinăului…

— De vreo 6 ani la Chişinău se organizează, periodic, aşa-zisul Congres al diasporei moldoveneşti. De câte ori aţi fost la congres şi care este impactul lui pentru «Dacii“ din Kazahstan?

— Nu vă pot spune nimic, aud acum de la Dumneavoastră, nu am fost invitaţi niciodată, în schimb suntem de fiecare dată invitaţi la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, mergem în vizite, mergem la simpozioane, la festivalurile folclorice în România, mergem aşa cum merg ruşii în Rusia sau ucrainenii în Ucraina, că e firesc să fie aşa, nu?

— Şi relaţiile cu Chişinăul?

— Zero. Şi nu că zero, dar zero… cu minus.

— Cum explicaţi?

— Nu am explicaţii, pentru că e vorba, totuşi, de Kazahstan — un teritoriu pe care încap cinci Franţe, o piaţă imensă de afaceri, pe care se înghesuie toţi, şi R. Moldova nu are în Kazahstan ambasadă. Dar nu că ambasadă, nici măcar un consulat onorific. E grav de tot, când te gândeşti că Kazahstanul mai este, pe lângă toate, şi un loc de martiraj pentru neamul românesc. Ambasada şi consulatul R. Moldova pentru Kazahstan se află la Moscova, la 3 mii de kilometri… Închipuiţi-vă ce face omul când are o problemă urgentă, că 3 mii de kilometri sunt, totuşi, o distanţă, şi nu e vorba de un om şi nici de o mie.

— Dar nu aţi căutat să vedeţi ce zic Externele de la Chişinău?

— Am sperat să ne întâlnim anul trecut cu premierul Vlad Filat. Era vorbă să vină într-o vizită oficială în Kazahstan, am crezut că ne vom putea întâlni şi pune la punct relaţiile, dar vizita s-a contramandat şi lucrurile au rămas pe vechi. În 20 de ani de independenţă, nu şi-a amintit nimeni niciodată de noi. Am fost uitaţi, probabil, în anul 1940, 1949 sau 1951. Ca pe timpul lui Stalin. Şi dacă nu ar fi fost să apară la Chişinău volumul de poezie «Departe-aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan“, semnat de confratele şi poetul nostru Simion Plămădeală, la sigur că nu aveam a spune nimic despre relaţiile cu R. Moldova… Preşedintele României, Ion Iliescu, când a fost în Kazahstan, la deschiderea monumentului prizonierilor români, ne-a vizitat. Mai încoace, ne-a vizitat ministrul de externe Cioroianu, a fost preşedintele Băsescu, care, după ce şi-a încheiat programul oficial, a venit la noi de la 200 de kilometri de capitală, cu tot cu miniştri, ne-am întâlnit, ne-am bucurat noi, s-au bucurat şi ei că existăm, că nu am uitat cine suntem, că ne păstrăm limba, tradiţiile… De Ambasada României nici nu mai vorbim, aici suntem ca acasă. Din 2005, de când există Societatea «Dacia», tot sprijinul l-am avut de aici. Totul a început pe vremea fostului ambasador Vasile Soare şi a continuat cu actualul, Emil Raţă, care, de altfel, ne-a organizat, inclusiv, deplasarea noastră la acest eveniment editorial de la Chişinău. Datorită Ambasadei României şi Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, începând cu 2006, noi am putut ajunge în România şi la mare, şi la munte, am vizitat mai multe locuri istorice, am făcut un tur şi pe la Mănăstirile din România, avem copii la studii în România – unii au rămas acolo, alţii s-au întors, şi-au aranjat viaţa în Kazahstan după facultate…

— Statul kazah recunoaşte diplomele de studii din România?

— De ce mă întrebaţi?

— Pentru că la Chişinău până acum doi ani era o mare problemă.

— Nu, acolo nu există aşa ceva.

 

«Nu e simplu să renaşti. Dar e posibil»

— Cum e să trăieşti departe de tradiţie, într-un spaţiu lingvistic, cultural şi spiritual cu totul străin?
— Atunci, după 1940, poate că a fost greu şi, la sigur, a fost, iar acuma – nu vreau să idealizez, dar nu avem probleme care să ne complice existenţa. În parlamentul kazah există o Asamblee a popoarelor din Kazahstan. Fiecare comunitate netitulară este reprezentată în această Asamblee şi toate problemele pe care le avem se discută aici, după care se iau decizii la nivel oficial. Există o deschidere foarte largă în acest sens, ne putem dezvolta pe plan etno-cultural şi spiritual atât cât ne dorim. De doi ani există şi nişte dotaţii de la buget, mici dar există, însă norocul nostru mare e Ambasada României. De aici avem tot sprijinul, în toate. Avem o relaţie pe «zece» şi am fi avut-o, poate, la fel, şi cu ambasada R. Moldova. Dacă ar fi existat.

— Sunt foarte mulţi ani – 150 – de la primul exod din perioada stolîpinistă, mai ţine lumea «de acolo» la relaţiile de rudenie cu cei «de aici», mai sunt ataşaţi de Moldova ori a trecut prea mult timp ca să mai rămână loc şi pentru afecţiuni?

— E greu să rupi nişte relaţii de sânge, aşa că ele au rămas. Şi cei din prima generaţie, şi cei din a doua şi a treia – toţi au pe cineva în Moldova şi se ţin de neamuri. Dar aici depinde foarte mult de faptul cât de tare a fost tradiţia acestor relaţii în fiecare familie. Vreau să spun că nu e simplu să renaşti. Dar e posibil.  Şi noi căutăm să facem acest lucru în cadrul şcolii duminicale, pe care o avem la «Dacia». În clasă, pe un perete, avem toţi domnitorii principatelor române, iar pe altul, clasicii literaturii române. Aici învăţăm şi reînvăţăm Limba, acelaşi lucru îl facem şi cu Istoria.  Avem şi un colectiv folcloric, «Dorule», care este şi el o şcoală de renaştere a tradiţiilor populare. Sărbătorim împreună cu Ambasada României, pe 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, mai sărbătorim Ziua Limbii Române pe 31 August, anul acesta am sărbătorit Ziua lui Eminescu, Ziua lui Grigore Vieru; Mărţişorul îl sărbătorim aşa, după tradiţii, cu mărţişoare… Nu suntem pierduţi, nu. Păcat că nu ne vine nimeni şi de la Chişinău… nu vin artiştii, nu vin scriitorii.

— Cine profesează la şcoala duminicală?

— Păi acum mai mult o fac eu, dar o am ca ajutor şi pe fiică-mea – copiii mei cunosc bine româna, fiica e studentă la limbi străine la Universitatea din Karaganda, cunoaşte metodica predării, aşa că avem cu cine, avem şi cu ce: abecedare, cărţi, material ilustrativ… Când ne-a vizitat dl Băsescu, a venit cu 14 colete de cărţi, o bogăţie enormă. De altfel, noi am reuşit să deschidem la Biblioteca regională din Karaganda, din donaţiile noastre, şi o secţie de literatură română, iar acuma, dacă ne ajută Domnul, ne gândim să deschidem şi o biserică. Aşa că ne mişcăm.

 

Congresul românilor din Kazahstan

—  Cum sărbătoresc «dacii din Kazahstan» Paştele?

—  Ca la români, cu pască, cu ouă, după tradiţie…

—  Dar Crăciunul – pe vechi, pe nou?

—  Îl facem şi pe nou, dar mai mult pe vechi, pentru că bisericile la care mergem sunt ruse şi, respectiv, şi sărbătorile le facem după rânduiala bisericii. Dar l-am avut nu demult în vizită pe părintele Sebastian Lican, un foarte bun preot român din Novosibirsk, iar aici, la Chişinău, am reuşit să discut şi cu cineva dintre clericii Mitropoliei Basarabiei, ca să vedem cum putem oficializa o parohie românească.

— Cât de des vorbiţi româneşte? Şi cu cine?

— Mai des în familie. Şi când ne întâlnim între noi, cei de la «Dacia». Nu e o problemă. Dar nu fiecare o face. Mult depinde de familie. Avem cazuri când ambii părinţi vorbesc limba, iar copiii – nu. Sau, în 3-4 ani de zile, gata, îl auzi că a uitat limba. Nu ştiu, depinde de om. Pentru mine e o mândrie să vorbesc limba în care m-am născut, să îmbrac un costum naţional, să intru în horă (când e cazul), să recunosc că sunt român, dar… lumea e diferită. Bănuiesc că lucrurile astea au rămas din perioada anilor ‘70, când era ruşine să spui că nu eşti rus ori să vorbeşti altă limbă decât rusa.

— Dumneavoastră, pe care muchie de val aţi ajuns în Kazahstan?

— Eu am plecat în anii ‘80, aveam 22 de ani. Intrasem într-un impas. Absolvisem Institutul Pedagogic «Ion Creangă“, îmi doream foarte mult să devin profesor de sport… asta a fost pasiunea mea, dar nu a fost să fie şi mi-am luat lumea în cap. Iniţial am ajuns la Djeskazgan, am lucrat în mina de cărbune, după care am obţinut ceea ce-mi doream: să ajung profesor de sport, antrenor… Acum sunt antrenor emerit al republicii, arbitru internaţional la baschet şi şef al Catedrei de sport de la Universitatea de Business şi Drept din Karaganda.

— Veniţi des în Moldova?

— Păi… nu am mai fost de 15 ani.

— Şi cum aţi regăsit-o, după 15 ani?

— Mă doare să spun… Am fost la Călăraşi, la mormântul mamei, şi m-am îngrozit de atâta paragină, case părăsite, drumuri distruse, am auzit că lumea pleacă tot mai mult, nu mai are la ce rămâne. Nu mi-am închipuit că poate fi aşa. Eu peste tot şi la toţi le spun că Moldova e o gură de rai, dar am găsit cu totul altceva.

— În Kazahstan e altfel?

— Faţă de ceea ce am văzut aici, nu se compară… Vă dau un singur exemplu: dacă aici benzina ajunge la 1 Euro, acolo cea mai scumpă benzină e la 47-48 Eurocenţi. Dar nu e vorba doar de benzină. Nivelul de viaţă în Kazahstan şi în R. Moldova e de necomparat.

— Ce ştie lumea în Kazahstan despre Moldova?

— Ceea ce spun posturile de televiziune din Rusia. O altă părere nu există. Bine, ai noştri cunosc situaţia, că mai este şi internetul, mai citim presa de la Chişinău pe internet, dar restul cred ceea ce spune Rusia.

— Cel mai imediat proiect, pe care-l aveţi la «Dacia“?

— Anul acesta, de 31 mai, vreau să convoc un congres al tuturor românilor/moldovenilor din Kazahstan. Suntem mulţi, dar izolaţi. Vreau să vedem ce putem face ca să ne ţinem împreună. Poate că reuşim mai multe, inclusiv deschiderea unui consulat onorific al R. Moldova la Karaganda, dacă ambasadă nu avem. Să ştiţi că avem în Kazahstan o pleiadă întreagă de intelectuali basarabeni, dar care nu sunt cunoscuţi la Chişinău. E ca şi cazul poetului Simion Plămădeală.

— De altfel, cum apreciaţi evenimentul editorial de la Chişinău, care este o premieră absolută şi pentru R. Moldova: trei cărţi despre românii din afara României, inclusiv volumul «Departe-aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan», semnat de confratele şi colegul Dumneavoastră de la «Dacia“, Simion Plămădeală, care, plecat de 55 de ani din Basarabia, vorbeşte româneşte de parcă nu a plecat niciodată.

— Când a apărut varianta electronică a cărţii, foarte sugestivă, de altfel, în titlul ei cu acest «departe-aproape», am trimis-o peste tot în comunităţile româneşti din străinătate, iar faptul că ea a văzut lumina zilei în Basarabia e ceva de la Dumnezeu. E meritul, întâi de toate, al «călătorului prin românime», Vasile Şoimaru — după cum se autoidentifică, şi, desigur, al celor care au sprijinit financiar  editarea şi lansarea cărţii la Biblioteca «B.P. Hasdeu». A fost un eveniment excepţional, care va fi continuat de noi la Karaganda.

— Ar fi greu să reveniţi în Moldova?

— Personal aş reveni, dar mă gândesc ce să fac cu «Dacia»? Dacă plec, dispare. Moşii mei de acolo ştiţi ce-mi zic când mai vorbim ba de-o problemă, ba de alta? «E crucea ta şi trebuie s-o duci».

— Doamne ajută!

Pentru conformitate, Petru GROZAVU

Exclusiv

ZDG, Nr. 322 (21 aprilie 2011)

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/