Biblioteca Vaticanului confirma: dacii nu au fost romanizati niciodata, dacii erau de fapt stramosii romanilor condusi de Traian...

Ceea ce afirmă acum oamenii de ştiinţă şi istoricii din Occident, dar şi cercetătorii de la Hamburg, care au prelevat AND-ul unor morminte străvechi de pe teritoriul Daciei, că românii sunt urmaşii dacilor, ramura nordică a tracilor, este tot mai evident şi devine un curent istoriografic autentic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai.

 

El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers!!!

 

Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.

 

În general, istoricii români au mers pe pista falsă a cercetărilor făcute de Şcoala Ardeleană că dacii au fost exterminaţi de romani şi noi suntem latini puri. Sigur, în perioada interbelică, curentul acesta latinist, mai mult politic decât ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa lui BP Haşdeu, de istoricii Giurescu, Iorga sau PP Panaitescu, care au presărat şi elemente dacice de continuitate şi chiar o importantă influenţă slavă. A fost comod pentru istoricii români să susţină continuitatea latină şi originea romană a românilor din considerente politice, pentru a avea un loc important în Europa, iar românii ardeleni oprimaţi să aibă drepturi egale cu ungurii şi austriecii în Transilvania.

 

În anii 90, la facultatea de istorie a UBB am susţinut în scrieri şi seminarii elementul etnic major de origine dacică a românilor în dauna celui latin. Eu eram un adept al teoriilor lui Nicloae Densuşianu şi Vasile Pârvan şi chiar editasem celebra carte a lui Nicolae Miulescu, “Dacia – Ţara Zeilor”, ce susţinea originea dacă a românilor şi chiar că limba geto-dacilor era înrudită cu latina, astfel explicându-se de ce Traian vorbea, conform imaginilor de pe Columnă, cu dacii capturaţi fără translator. Pentru susţinerea acestor teze am fost ostracizat la UBB. Era moda atunci ca noi românii să fim latini, slavi, mongoli, cumani sau avari, numai români NU. Bineînţeles, colegii mei, adepţii teoriei cumane, slave şi maghiare la baza originii poporului român erau repede răsplătiţi de Marga şi profesorii de la UBB cu burse în străinătate şi invitaţii la conferinţe naţionale şi internaţionale, pentru a se susţine tot felul de teze soroşiste.

 

De dragul adevărului istoric, chiar dacă am fost izolat în universitate, nu am renunţat la ideea că românii sunt urmaşii dacilor, ca trunchi etnic major. Pur şi simplu m-am bazat pe logica istorică simplă. Romanii au cucerit numai circa 28% din teritoriul Daciei. Pe Traian nu l-a interesat decât un culoar de ocupaţie spre capitala Sarmisegetuza şi minele de sare şi aur de la Roşia Montana din Munţii Apuseni, ca să-şi umple tezaurul de la Roma. Dacia lui Burebista şi Decebal se întindea de la Tisa, Carpaţii Păduroşi în Slovacia, Bucovina de nord din Ucraina de azi, peste Nistru până la Bug. În concluzie, romanii au cucerit abia o treime din teritoriul ocupat de daci: ei controlau Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Partium, Maramureş, Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Deci cea mai mare parte a teritoriului Daciei a rămas în stăpânirea dacilor liberi.

 

Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“

 

Ocupaţia romană a durat din 105 până în 275 e.n., adică 170 de ani şi numai pe un teritoriu restrâns. În consecinţă cum puteau fi romanizaţi şi să-şi însuşească limba latină dacii, dacă numai o treime din teritoriul lor era ocupat de către romani. Mai mult, ocupaţia romană a durat numai 170 de ani, cu mult mai puţin ca în Galia şi Britania, iar englezii nu vorbesc o limbă latină, iar galeza se mai vorbeşte popular până azi în unele regiuni ale Franţei rurale. Transilvania a fost ocupată de către austrieci de la 1700 la 1918, adică 218 ani şi românii ardeleni nu vorbesc germana nici acasă şi nici pe stradă, poate numai elevii de la un liceu de profil. Basarabenii au fost ocupaţi 200 de ani de ruşi dar vorbesc limba română în familie. Deci ideea romanizării Daciei ocupată teritorial numai o treime de Roma cade şi din punct de vedere al simplei logici istorice.

 

Tot mai evident ies la lumină cercetări ştiinţifice legate de ADN, că românii sunt urmaşii dacilor. Nu va trece mult timp când curentul istoriografic al originii geto-dace a limbii şi poprului român se va impune, bineînţeles cu recunoaşterea unor influenţe istorice latine sau slave.

 

sursa foto:www,descopera.ro

De Ionuţ Ţene – NapocaNews.ro

http://manifestulromanuluiscuipat.blogspot.ro/2014/02/bibliotecile-vaticanului-confirma-dacii.html

HORA UNIRII - NU UITA CA ESTI ROMAN!

preluare de pe sursa: http://filme.bizi.ro/filme-despre-romania/hora-unirii-caff9f1u6n0t.html

Nedeia Halmagenilor_2007

preluare de pe sursa: http://filme.bizi.ro/filme-despre-romania/nedeia-halmagenilor-2007-c9a4d6eu0n2u.html

Doar cinci tari europene vor sa-si hraneasca cetatenii cu Organisme Modificate Genetic (OMG). Tarile care vor cel mai tare OMG-uri sunt Spania si Romania

Anunturi

Desi, la cererea mai multor guverne europene, UE intentio-neaza sa dea drept de veto fiecarei tari in parte in privinta transgenicelor, Spania, care detine 80% din culturile din Europa, se opune.

Doar cinci tari UE autorizeaza deja culturile transgenice, printre care si Romania.

Secretara de Stat pentru Schimbari Climatice a Ministerului Mediului spaniol, Teresa Ribera, a aparat “maxima rigoare” a controalelor stiintifice la care sunt supuse toate organismele modificate genetic (OGM) ce se vor introduce in UE si a avertizat asupra riscului pentru piata interna daca cei 27 membri ai UE vor opta pentru “renationalizarea” normelor asupra acestui tip de culturi, informeaza Europa Press.

Ribera nu a dorit, insa, sa comenteze informatiile Wikileaks, divulgate de “El Pais”, care sustin ca secretarul de Stat al Mediului Rural spaniol, Josep Puxeu, a cerut Statelor Unite ale Americii sa “faca presiuni asupra Comisiei Europene in favoarea transgenicelor”.

Este vorba, in opinia lui Ribera, de “pareri personale” despre o conversatie purtata de Puxeu, despre care “ar trebui intrebat dansul”.

Ribera a facut aceste declaratii la sosirea reuniunii de ministrii ai Mediului din UE, de la Bruxelles, unde ministrii au discutat despre propunerea Executivului comunitar pentru a da mai multa flexibilitate tarilor care vor dori sa aiba drept de veto asupra cultivarii transgenicelor, desi acestea sunt autorizate la nivel comunitar.

Austria, Ungaria si Luxemburg, cei mai vehementi opozanti ai culturilor modificate genetic

Acestei propuneri a UE i se opun tari precum Spania si Franta, din diverse motive.

Bruxelles-ul vrea sa dea satisfactie guvernelor Austriei, Ungariei si Luxemburgului, care se opun din rasputeri culturi-lor transgenice, pentru ca doresc protejarea si incurajarea agriculturii ecologice si traditionale. Alte tari, precum Olanda, sunt partizane ale acestei biotehnologii.

In acest context, Ribera a insistat ca Guvernul, prin “departa-mentele” de Mediu, Sanatate si Consum si Stiinta si Inovatie, a “militat pentru maxima rigoare stiintifica in deciziile care se vor lua”.

“Totul trece printr-o comisie nationala de biosecuritate, care analizeaza orice substante si organisme modificate genetic care se introduc in Europa, pentru ca acestea sa treaca toate controalele cu maxima rigoare stiintifica”, a mai spus secretara de Stat pentru Schimbari Climatice.

Ribera recunoaste ca exista State membre “mai vehemente” impotriva prezentei transgenicelor in Uniunea Europeana, dar considera ca “aspectul cel mai sensibil al dezbaterii este riscul pe care si-l asuma privind posibilele diviziuni pe piata interna”.

Romania, intre cele cinci tari care permit culturile transgenice

“Daca ne intoarcem la un proces de nationalizare a deciziilor in acest domeniu, riscam sa cream un precedent care ar putea avea, totodata, consecinte dure asupra mediului inconjuratori”, a continuat Ribera, avertizand ca “intoarcerea la o schema in care fiecare poate avea drept de veto sau de a analiza fara a avea incredere in ceilalti, generam un germen foarte periculos pentru unitatea acestui domeniu”.

80% din totalul spatiului cultivat cu transgenice, din Europa, este in Spania, care destineaza 90.000 de hectare cultivarii de porumb modificat genetic MON 810.

Doar cinci tari din UE (Spania, Romania, Portugalia, Cehia si Slovacia) autorizeaza acest tip de culturi.

preluare de pe sursa: Adevarul

Interviu cu Nicolae Plushkis, preşedintele Societăţii Culturale a Românilor din Karaganda (Kazahstan), «Dacia»

Anchetă Potrivit ultimelor statistici oficiale, în Kazahstan locuiesc peste 20 de mii de români moldoveni. Societatea Culturală «Dacia»— singura organizaţie etno-culturală românească — a fost înfiinţată în 2005, pe 29 aprilie, la Karaganda, cu contribuţia Ambasadei Rom âniei în Kazahstan şi a ambasadorului de atunci, Vasile Soare.

— Cine sunt «dacii din Kazahstan» şi cum au ajuns în Asia Centrală?

— Cei mai mulţi au ajuns de nevoie… Primii care au mers încolo sunt din perioada reformei agrare a lui Stolîpin, mijlocul secolului XIX. Li s-a promis pământ şi au mers după pământ. Au mers cu carele cu boi, cu cai, drum lung, de vreo şase luni, şi când au ajuns în Kazahstan şi au văzut ce fel de pământ e acolo, că nu creşte nimic, mulţi au făcut cale întoarsă, dar o bună parte nu au mai avut curajul să se întoarcă şi au rămas.

— Reforma lui Stolîpin a fost, de fapt, o momeală, ca şi construcţiile comsomoliste de mai târziu… Era o politică de rarefiere a elementului românesc din Basarabia, pământul fiind un pretext…

— Aşa este. Şi au mers, de altfel, cei mai buni, elitele ţărănimii. Până la urmă, a fost un export de populaţie, dusă departe de lumea ei, de neam, de ţară, de tradiţie, aşa ca să se piardă în hăurile Asiei. Acesta a fost primul val, ca să zic aşa. Valul doi a fost după 28 iunie 1940, când s-au început deportările. A fost marea noastră tragedie… Luaţi noaptea, prin surprindere, arestaţi, băgaţi în vagoane ca dobitoacele şi duşi departe de casă, fără ştirea nimănui, decât a celor care i-au dus. Valul trei au fost prizonierii români, care au fost deportaţi în Kazahstan în 1943, unde au existat 24 de lagăre de prizonieri militari şi civili. După moartea lui Stalin au fost eliberaţi şi o bună parte s-au întors acasă, dar cineva, totuşi, a rămas. Care era faza? Condiţiile în lagăr erau insuportabile şi exista o lege la sovietici, că dacă cineva dintre localnici – mă refer la femei – se căsătorea cu un prizonier, acesta avea un regim mai liber, o ducea mai uşor, ziua mergea în lagăr la muncă, iar seara se întorcea în familie… Avem cazuri concrete, nu e o poveste, avem familia Cotoi, avem familia Braşoveanu – şi nu sunt singurele. Deci a fost o situaţie de force-majeure şi o parte au ales să se salveze în acest fel de la pierzanie… După prizonieri, vine valul deportărilor din 1949, marele prăpăd, când a fost ridicată în Kazahstan floarea românimii din Basarabia şi Bucovina… A urmat, peste alţi doi ani, valul deportărilor de la 1951, după care a venit desţelinirea şi toate celelalte proiecte comsomoliste, care te duceau în toată Uniunea Sovietică, inclusiv în Kazahstan.

 

«Unii îşi pun întrebări, alţii nu. Asta-i diferenţa…»

— De ce «Dacia» şi nu altfel, de ce v-aţi dus atât de departe în istorie?

— Păi de ce? Pentru că atunci când am dat să ne organizăm într-o asociaţie, nu ne puteam înţelege: unii ziceau că suntem moldoveni, alţii că suntem români. Şi atunci i-am întrebat şi pe unii, şi pe alţii: «Cine vă sunt strămoşii?» şi răspunsul a fost acelaşi: «Dacii». Păi, atunci să ne numim «Dacii» şi am pus punct. Aşa a fost.

— Există divergenţe în Kazahstan între cei care-şi zic români şi cei care-şi zic moldoveni sau moldovenii sunt peste tot la fel?

— Eu cred că e greu să-l lămureşti pe fiecare cine este. E acelaşi lucru ca şi în cazul limbii – în timp ce unii zic că vorbesc româneşte, alţii ţin morţiş că vorbesc moldoveneşte… Eu cred că depinde de cultura interioară a fiecăruia, că toţi am trecut prin aceeaşi maşină de tocat minţile şi la toţi ni s-au spus aceleaşi lucruri, numai că unii şi-au pus întrebări, iar alţii nu. Aşa şi continuă. Asta-i diferenţa. Am asistat odată, fiind în România, la o discuţie dintre o doamnă de-a noastră şi o vânzătoare, într-un magazin. Doamna vroia să facă o cumpărătură pentru soţ şi cere: «Daţi-mi, vă rog, o trubcă», la care vânzătoarea întreabă: «Ce fel de trubcă?». De «curit», răspunde doamna. «Ce-i acela «curit»?», întreabă iar vânzătoarea. Văd că lucrurile se complică, intervin şi-i explic că e vorba de o pipă sau lulea. După ce face cumpărătura, doamna îmi zice: «Vezi, măi Nicule, da’ tu zici că noi şi ei vorbim aceeaşi limbă. Ai văzut că nu a înţeles ce i-am cerut?»…  Asta-i, din păcate, situaţia. Şi în Kazahstan, ca şi la Chişinău.

—  Cât de mulţi «daci» sunteţi în Kazahstan?

— În Karaganda suntem cei mai mulţi, în jur de 4 mii. Karaganda este o zonă minieră… mine de cărbune, nu departe avem Djeskazganul cu cel mai mult cupru din lume, mai sunt minele de uraniu, sunt carierele de piatră, de marmură, granit, deci sunt sfere de activitate în care se câştigă bine. După Karaganda vine regiunea Kustanai, la hotar cu Rusia, unde sunt circa 3 mii de români, în Alma-Atî – vreo două mii şi ceva, apoi la Ust-Kamenogorsk – lângă Altai, la Cimkent, unde e vară permanent, în Djambul (acum Taras), apoi în regiunea Petropavlovsk, în Pavlodar… şi mai sunt în Tadik Kurda, care e o zonă cu climă blândă, prielnică pentru agricultură… aşa că suntem, «noi încă nu am murit“, după cum îi place să zică reputatului nostru poet basarabean de la Karaganda Simion Plămădeală. Ultimul recensământ a arătat peste 20 de mii de «români şi moldoveni», deşi, în realitate, suntem mult mai mulţi, numai că o parte şi-au ascuns originea, pentru că altfel era imposibil să faci o carieră la sovietci – avem exemple concrete când s-au scris ruşi sau ucraineni, iar alţii au renunţat la obârşie ca urmare a urgiei prin care au trecut. Frica.

 

«Am fost uitaţi în anul 1940, 1949 sau 1951…»

— Deportările sunt o temă deschisă în Kazahstan? La Chişinău situaţia diferă de la o guvernare la alta.
— În Kazahstan se vorbeşte deschis despre deportări. La toate nivelurile. S-au deschis mai multe arhive – şi cele legate de deportări, şi cele legate de prizonierii de război… A propos, după nemţi şi japonezi (50 de mii şi, respectiv, 15 mii) românii sunt pe locul trei – 7 mii de prizonieri, 1000 dintre care au rămas pe totdeauna în pământul Kazahstanului. Să ştiţi că kazahii au plătit şi ei preţ greu sovietizării. Colectivizarea din 1928 i-a costat pe kazahi două milioane de oameni din cele 7 milioane, câţi erau la vremea ceea.

— Cum arată Monumentul Deportaţilor, că gestul lui Nazarbaev a sensibilizat mai multă lume la Chişinău, unde încă nu avem un monument…

— Este în stil cazah, a fost ridicat acum patru ani şi reprezintă o iurtă imensă fără acoperiş – dovada unei mari nenorociri… Este ca un avertisment adresat urmaşilor.  Anul acesta, de 31 mai, va fi inaugurat şi un muzeu al deportărilor, pe locul fostului lagăr Karlag din stepa Kazahstanului. 31 mai este în Kazahstan Ziua deportărilor staliniste. Să vedeţi ce se face în această zi la Memorial, câtă lume s-adună, participă toate ambasadele străine: din partea Rusiei, Armeniei, Georgiei, Ucrainei, României, Germaniei, Lituaniei, Azerbaigeanului şi aşa mai departe – din partea Moldovei nimeni, de parcă nici nu am avut deportaţi. Te doare sufletul. Noi nu rămânem de lume, ne alăturăm Ambasadei României, mergem împreună, depunem flori, dar nu înţeleg poziţia Chişinăului…

— De vreo 6 ani la Chişinău se organizează, periodic, aşa-zisul Congres al diasporei moldoveneşti. De câte ori aţi fost la congres şi care este impactul lui pentru «Dacii“ din Kazahstan?

— Nu vă pot spune nimic, aud acum de la Dumneavoastră, nu am fost invitaţi niciodată, în schimb suntem de fiecare dată invitaţi la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, mergem în vizite, mergem la simpozioane, la festivalurile folclorice în România, mergem aşa cum merg ruşii în Rusia sau ucrainenii în Ucraina, că e firesc să fie aşa, nu?

— Şi relaţiile cu Chişinăul?

— Zero. Şi nu că zero, dar zero… cu minus.

— Cum explicaţi?

— Nu am explicaţii, pentru că e vorba, totuşi, de Kazahstan — un teritoriu pe care încap cinci Franţe, o piaţă imensă de afaceri, pe care se înghesuie toţi, şi R. Moldova nu are în Kazahstan ambasadă. Dar nu că ambasadă, nici măcar un consulat onorific. E grav de tot, când te gândeşti că Kazahstanul mai este, pe lângă toate, şi un loc de martiraj pentru neamul românesc. Ambasada şi consulatul R. Moldova pentru Kazahstan se află la Moscova, la 3 mii de kilometri… Închipuiţi-vă ce face omul când are o problemă urgentă, că 3 mii de kilometri sunt, totuşi, o distanţă, şi nu e vorba de un om şi nici de o mie.

— Dar nu aţi căutat să vedeţi ce zic Externele de la Chişinău?

— Am sperat să ne întâlnim anul trecut cu premierul Vlad Filat. Era vorbă să vină într-o vizită oficială în Kazahstan, am crezut că ne vom putea întâlni şi pune la punct relaţiile, dar vizita s-a contramandat şi lucrurile au rămas pe vechi. În 20 de ani de independenţă, nu şi-a amintit nimeni niciodată de noi. Am fost uitaţi, probabil, în anul 1940, 1949 sau 1951. Ca pe timpul lui Stalin. Şi dacă nu ar fi fost să apară la Chişinău volumul de poezie «Departe-aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan“, semnat de confratele şi poetul nostru Simion Plămădeală, la sigur că nu aveam a spune nimic despre relaţiile cu R. Moldova… Preşedintele României, Ion Iliescu, când a fost în Kazahstan, la deschiderea monumentului prizonierilor români, ne-a vizitat. Mai încoace, ne-a vizitat ministrul de externe Cioroianu, a fost preşedintele Băsescu, care, după ce şi-a încheiat programul oficial, a venit la noi de la 200 de kilometri de capitală, cu tot cu miniştri, ne-am întâlnit, ne-am bucurat noi, s-au bucurat şi ei că existăm, că nu am uitat cine suntem, că ne păstrăm limba, tradiţiile… De Ambasada României nici nu mai vorbim, aici suntem ca acasă. Din 2005, de când există Societatea «Dacia», tot sprijinul l-am avut de aici. Totul a început pe vremea fostului ambasador Vasile Soare şi a continuat cu actualul, Emil Raţă, care, de altfel, ne-a organizat, inclusiv, deplasarea noastră la acest eveniment editorial de la Chişinău. Datorită Ambasadei României şi Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, începând cu 2006, noi am putut ajunge în România şi la mare, şi la munte, am vizitat mai multe locuri istorice, am făcut un tur şi pe la Mănăstirile din România, avem copii la studii în România – unii au rămas acolo, alţii s-au întors, şi-au aranjat viaţa în Kazahstan după facultate…

— Statul kazah recunoaşte diplomele de studii din România?

— De ce mă întrebaţi?

— Pentru că la Chişinău până acum doi ani era o mare problemă.

— Nu, acolo nu există aşa ceva.

 

«Nu e simplu să renaşti. Dar e posibil»

— Cum e să trăieşti departe de tradiţie, într-un spaţiu lingvistic, cultural şi spiritual cu totul străin?
— Atunci, după 1940, poate că a fost greu şi, la sigur, a fost, iar acuma – nu vreau să idealizez, dar nu avem probleme care să ne complice existenţa. În parlamentul kazah există o Asamblee a popoarelor din Kazahstan. Fiecare comunitate netitulară este reprezentată în această Asamblee şi toate problemele pe care le avem se discută aici, după care se iau decizii la nivel oficial. Există o deschidere foarte largă în acest sens, ne putem dezvolta pe plan etno-cultural şi spiritual atât cât ne dorim. De doi ani există şi nişte dotaţii de la buget, mici dar există, însă norocul nostru mare e Ambasada României. De aici avem tot sprijinul, în toate. Avem o relaţie pe «zece» şi am fi avut-o, poate, la fel, şi cu ambasada R. Moldova. Dacă ar fi existat.

— Sunt foarte mulţi ani – 150 – de la primul exod din perioada stolîpinistă, mai ţine lumea «de acolo» la relaţiile de rudenie cu cei «de aici», mai sunt ataşaţi de Moldova ori a trecut prea mult timp ca să mai rămână loc şi pentru afecţiuni?

— E greu să rupi nişte relaţii de sânge, aşa că ele au rămas. Şi cei din prima generaţie, şi cei din a doua şi a treia – toţi au pe cineva în Moldova şi se ţin de neamuri. Dar aici depinde foarte mult de faptul cât de tare a fost tradiţia acestor relaţii în fiecare familie. Vreau să spun că nu e simplu să renaşti. Dar e posibil.  Şi noi căutăm să facem acest lucru în cadrul şcolii duminicale, pe care o avem la «Dacia». În clasă, pe un perete, avem toţi domnitorii principatelor române, iar pe altul, clasicii literaturii române. Aici învăţăm şi reînvăţăm Limba, acelaşi lucru îl facem şi cu Istoria.  Avem şi un colectiv folcloric, «Dorule», care este şi el o şcoală de renaştere a tradiţiilor populare. Sărbătorim împreună cu Ambasada României, pe 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, mai sărbătorim Ziua Limbii Române pe 31 August, anul acesta am sărbătorit Ziua lui Eminescu, Ziua lui Grigore Vieru; Mărţişorul îl sărbătorim aşa, după tradiţii, cu mărţişoare… Nu suntem pierduţi, nu. Păcat că nu ne vine nimeni şi de la Chişinău… nu vin artiştii, nu vin scriitorii.

— Cine profesează la şcoala duminicală?

— Păi acum mai mult o fac eu, dar o am ca ajutor şi pe fiică-mea – copiii mei cunosc bine româna, fiica e studentă la limbi străine la Universitatea din Karaganda, cunoaşte metodica predării, aşa că avem cu cine, avem şi cu ce: abecedare, cărţi, material ilustrativ… Când ne-a vizitat dl Băsescu, a venit cu 14 colete de cărţi, o bogăţie enormă. De altfel, noi am reuşit să deschidem la Biblioteca regională din Karaganda, din donaţiile noastre, şi o secţie de literatură română, iar acuma, dacă ne ajută Domnul, ne gândim să deschidem şi o biserică. Aşa că ne mişcăm.

 

Congresul românilor din Kazahstan

—  Cum sărbătoresc «dacii din Kazahstan» Paştele?

—  Ca la români, cu pască, cu ouă, după tradiţie…

—  Dar Crăciunul – pe vechi, pe nou?

—  Îl facem şi pe nou, dar mai mult pe vechi, pentru că bisericile la care mergem sunt ruse şi, respectiv, şi sărbătorile le facem după rânduiala bisericii. Dar l-am avut nu demult în vizită pe părintele Sebastian Lican, un foarte bun preot român din Novosibirsk, iar aici, la Chişinău, am reuşit să discut şi cu cineva dintre clericii Mitropoliei Basarabiei, ca să vedem cum putem oficializa o parohie românească.

— Cât de des vorbiţi româneşte? Şi cu cine?

— Mai des în familie. Şi când ne întâlnim între noi, cei de la «Dacia». Nu e o problemă. Dar nu fiecare o face. Mult depinde de familie. Avem cazuri când ambii părinţi vorbesc limba, iar copiii – nu. Sau, în 3-4 ani de zile, gata, îl auzi că a uitat limba. Nu ştiu, depinde de om. Pentru mine e o mândrie să vorbesc limba în care m-am născut, să îmbrac un costum naţional, să intru în horă (când e cazul), să recunosc că sunt român, dar… lumea e diferită. Bănuiesc că lucrurile astea au rămas din perioada anilor ‘70, când era ruşine să spui că nu eşti rus ori să vorbeşti altă limbă decât rusa.

— Dumneavoastră, pe care muchie de val aţi ajuns în Kazahstan?

— Eu am plecat în anii ‘80, aveam 22 de ani. Intrasem într-un impas. Absolvisem Institutul Pedagogic «Ion Creangă“, îmi doream foarte mult să devin profesor de sport… asta a fost pasiunea mea, dar nu a fost să fie şi mi-am luat lumea în cap. Iniţial am ajuns la Djeskazgan, am lucrat în mina de cărbune, după care am obţinut ceea ce-mi doream: să ajung profesor de sport, antrenor… Acum sunt antrenor emerit al republicii, arbitru internaţional la baschet şi şef al Catedrei de sport de la Universitatea de Business şi Drept din Karaganda.

— Veniţi des în Moldova?

— Păi… nu am mai fost de 15 ani.

— Şi cum aţi regăsit-o, după 15 ani?

— Mă doare să spun… Am fost la Călăraşi, la mormântul mamei, şi m-am îngrozit de atâta paragină, case părăsite, drumuri distruse, am auzit că lumea pleacă tot mai mult, nu mai are la ce rămâne. Nu mi-am închipuit că poate fi aşa. Eu peste tot şi la toţi le spun că Moldova e o gură de rai, dar am găsit cu totul altceva.

— În Kazahstan e altfel?

— Faţă de ceea ce am văzut aici, nu se compară… Vă dau un singur exemplu: dacă aici benzina ajunge la 1 Euro, acolo cea mai scumpă benzină e la 47-48 Eurocenţi. Dar nu e vorba doar de benzină. Nivelul de viaţă în Kazahstan şi în R. Moldova e de necomparat.

— Ce ştie lumea în Kazahstan despre Moldova?

— Ceea ce spun posturile de televiziune din Rusia. O altă părere nu există. Bine, ai noştri cunosc situaţia, că mai este şi internetul, mai citim presa de la Chişinău pe internet, dar restul cred ceea ce spune Rusia.

— Cel mai imediat proiect, pe care-l aveţi la «Dacia“?

— Anul acesta, de 31 mai, vreau să convoc un congres al tuturor românilor/moldovenilor din Kazahstan. Suntem mulţi, dar izolaţi. Vreau să vedem ce putem face ca să ne ţinem împreună. Poate că reuşim mai multe, inclusiv deschiderea unui consulat onorific al R. Moldova la Karaganda, dacă ambasadă nu avem. Să ştiţi că avem în Kazahstan o pleiadă întreagă de intelectuali basarabeni, dar care nu sunt cunoscuţi la Chişinău. E ca şi cazul poetului Simion Plămădeală.

— De altfel, cum apreciaţi evenimentul editorial de la Chişinău, care este o premieră absolută şi pentru R. Moldova: trei cărţi despre românii din afara României, inclusiv volumul «Departe-aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan», semnat de confratele şi colegul Dumneavoastră de la «Dacia“, Simion Plămădeală, care, plecat de 55 de ani din Basarabia, vorbeşte româneşte de parcă nu a plecat niciodată.

— Când a apărut varianta electronică a cărţii, foarte sugestivă, de altfel, în titlul ei cu acest «departe-aproape», am trimis-o peste tot în comunităţile româneşti din străinătate, iar faptul că ea a văzut lumina zilei în Basarabia e ceva de la Dumnezeu. E meritul, întâi de toate, al «călătorului prin românime», Vasile Şoimaru — după cum se autoidentifică, şi, desigur, al celor care au sprijinit financiar  editarea şi lansarea cărţii la Biblioteca «B.P. Hasdeu». A fost un eveniment excepţional, care va fi continuat de noi la Karaganda.

— Ar fi greu să reveniţi în Moldova?

— Personal aş reveni, dar mă gândesc ce să fac cu «Dacia»? Dacă plec, dispare. Moşii mei de acolo ştiţi ce-mi zic când mai vorbim ba de-o problemă, ba de alta? «E crucea ta şi trebuie s-o duci».

— Doamne ajută!

Pentru conformitate, Petru GROZAVU

Exclusiv

ZDG, Nr. 322 (21 aprilie 2011)

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/

SOROS VREA AURUL DIN KOSOVO !! - Iata de ce Kosovo, leaganul culturii sarbe, cucerit demografic de musulmanii albanezi, trebuia sa fie independent.!!

Daca romii locuiau la Rosia Montana, pana acum se infiinta primul stat tiganesc din Europa. Sa speram ca Soros se va intalni cu Moise cat de curand...

George Soros, unul dintre cei mai faimoşi oameni de afaceri din lume, s-a arătat interesat să cumpere minele din Kosovo, conform Wall Street Journal. Valoarea rezervelor se ridică la 300 de miliarde de euro.

Acordul ar urma să fie încheiat cu deplina colaborare a miliardarului albanez Sahit Muja, care locuieşte la ora actuală în America, la New York.

Sahit Muja, care este director al companiei Albanian Minerals, are acces la bogăţiile minerale ale statului Kosovo care cuprind mine de cărbuna şi zăcăminte de zinc, crom, aur, argint şi nichel.

În acest sens, se pare că au avut loc mai multe vizite pentru a se ajunge la câteva acorduri.

Preşedintele Agenţiei de Privatizare din Kosovo este Dino Asanaj, implicat în activităţi realizate în Statele Unite. Asanaj a fost reprezentant al KLA (Kosovo Liberation Army) în Statele Unite. KLA ar fi primit ajutoare financiare de la Fundaţia lui George Soros.

Până anul trecut cele mai mari plasamente ale miliardarului George Soros erau în aur, potrivit datelor Comisiei americane pentru bursă şi valori mobiliare, scrie money.ro.

 

În cursul lui 2011, acesta şi-a vândut însă aproape în întregime plasamentele de 800 milioane de dolari.

 

Totuşi, fondul lui Soros nu a renunţat la deţinerile în companii miniere care extrag şi proceseaza aur şi se pare că în viitorul apropiat omul de afaceri mizează serios pe acest business.

 

preluare de pe: http://secretele--sistemului.blogspot.com/2011/07/soros-vrea-aurul-din-kosovo-iata-de-ce.html

OBICEIURI ŞI PRACTICI DACICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMâN

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

 

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

 

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

 

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

 

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

 

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: “din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

 

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

 

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

 

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

 

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

 

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

 

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

 

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic – sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

 

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

 

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

 

sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=9342

Sursa: Identitate Nationala