Se afișează postările cu eticheta porc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta porc. Afișați toate postările

9 martie 2013

SECRETUL fabricării MEZELURILOR & 100 ALIMENTE fără CALORII


După ce veți citi acest articol, nu mai puteti spune ca n-ati stiut!
Foto: mhblogonline.blogspot.com
Mezelurile (salam, carnati, parizer, polonezi, cremvursti)
 ”Nu pot fi digerate de tubul digestiv, decât în zece ani.Efectul imediat este apariţia gastritelor şi a ulcerelor, dar şi a celei mai urâte forme de cancer – cel colonorectal”, spune Mencinicopschi. 

Secretele industriei cărnii: chimicalele din salamuri
Aditivii sintetici din semipreparatele din carne rămân în organism chiar şi zece ani, pentru că tubul digestiv nu le poate digera.
Consumul anual de mezeluri în România este de aproximativ zece kilograme pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, un român mănâncă cam 28-30 de grame de produse din carne. Anul trecut, media ţărilor europene mergea către aproape 100 de grame consumate zilnic. Totuşi, diferenţa este dată de calitatea semipreparatelor româneşti din carne, care este printre cele mai slabe din Europa, asta şi pentru că românii nu se arată preocupaţi de ce pun în farfurie.

Slănină multă şi injecţii cu apă
În unităţile de producţie mari şi în abatoarele tehnologizate, sacrificările de animale sunt rare. După tranşare, 80% din carne se foloseşte pentru specialităţi, iar restul intră în producţia salamurilor, a cârnaţilor, parizerului şi a crenvurştilor.
Cantităţile sunt ajustate cu multă slănină tare, dar şi cu soia sau alte grăsimi hidrogenate. Malaxarea se face într-un recipient mare de metal, în care se pun la tocat carnea, apoi slănina şi şoriciul. Din saci de rafie se adaugă făina de soia, şi, potrivit fiecărui reţetar, se adaugă aditivi sintetici şi coloranţi. Omogenizarea se face în câteva minute, iar pasta prinde gust şi aspect de carne. Ambalarea se face în membrane de plastic, care, uneori, ajung să coste mai mult decât compoziţia produsului.
De cealaltă parte, produsele “premium”, ca pastrama, muşchiul sau cotletul, sunt injectate cu saramură şi fosfaţi, compuşii care reţin cea mai multă apă.
Injectarea se face cu o maşină specială cu ac, iar vidarea maschează că produsul e umplut cu apă. Saramura, care trage foarte mult din greutatea produsului, are ca efecte secundare hipertensiunea arterială şi diabetul.
E-urile sunt importate şi, în cele mai multe cazuri, condimentele precum ceapa sau usturoiul sunt prafuri obţiunite prin deshidratare.
Departe de “mâncatul sănătos”
Gheorghe Mencinicopschi, directorul Insitutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti, spune că absolut toate produsele din magazine, mai puţin cele “eco”, sunt pline de chimicale.
Cel mai mult, însă, atrage atenţia asupra intoxicării cu reclame:
“Mezelurile şi sănătatea n-au nimic în comun. Copiii n-ar trebui să consume niciun gram. De aceea, publicitatea este agresivă pe segmentul celor mici”.
Chiar dacă au fost siliţi de legi să treacă pe etichete toate componentele reţetei, producătorii din România se feresc să dezvăluie cantităţile adevărate de carne dintr-un produs.
Dintr-o listă de aproximativ 20 de ingrediente, doar unul singur este carne. Restul sunt fosfaţi,  nitriţi, nitraţi, arome sintetice şi coloranţi, multă sare şi multă apă.
Medicii spun că efectele acestor aditivi nu apar de pe o zi pe alta. În schimb, pe timp îndelungat, efectele sunt dezastruoase. “Românii s-au obişnuit să cumpere apă la la preţ de carne. În ultima vreme, au apărut tot soiul de aditivi care n-au fost testaţi toxicologic, dar pe care producătorii au început să-i folosească intens. Dintre cei mai periculoşi sunt fosfaţii, care, în exces, împiedică fixarea calciului în oase. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru copii”, spune Gheorghe Mencinicopschi.
SCUMP
80% din carnea tranşată merge pentru specialităţi, ca pastrama şi cotletul

Etichetele fără valoare
Specialistul în sănătate alimentară atrage atenţia că potenţiatorii de aromă, care se regăsesc chiar şi în specialităţile mai scumpe din carne, provoacă un apetit ridicat şi dau de pendenţă: “Glutamatul monosodic dă un gust foarte bun. Stimulează pofta şi te face să mănânci încontinuu. Efectul nu-i imediat, dar mâncând şi mâncând, duce la obezitate”.
Din lista lungă de compuşi chimici alimentari, coloranţii sunt bombe pentru organism. “Roşul carmin se extrage dintr-o insectă. În procesul chimic de extracţie, se foloseşte aluminiul. Consumul distruge celulele nervoase şi riscul cel mai mare îl reprezintă Alzhaimerul“, explică Gheorghe Mencinicopschi.
Aspectul de “delicios” al mezelurilor este dat, în mare parte, de făina de soia sau de amidonul de cartofi, care au chiar 40% din compoziţia unui parizer ieftin sau a unui salam.
“Soia în stare pură, nemodificată genetic, a ajuns să fie cel mai sănătos ingredient dintr-un salam. Amidonul, în schimb, chiar n-are ce căuta  într-un produs din carne. Pentru că nu vor să fie scrupuloşi, producătorii promit să-l treacă pe lista ingredientelor”, spune Mencinicopschi.

AMENINŢĂRI

Bolile care ne urmăresc
Fosfaţii din mezeluri împiedică fixarea calciului în oase. Afectează creşterea copiilor, iar în 20 de ani, femeile vor suferi de osteoporoză. Bărbaţii vor scădea la bătrâneţe mai repede în înălţime şi, în multe cazuri, vor fi obezi.
Semipreparatele mai conţin gume de omogenizare, care, pe lângă faptul că reţin apă, au rolul de a omogeniza.

44% CARNE
Cârnaţi Cabanos
Conţinut: carne de porc inferoară – cu slănină şi şorici – 44%, carne de vită – 16%, faină de soia – 40%. Se adaugă usturoi, condiment universal, coriandru şi agent de afumare.
Aditivi: stabilizatori: (polifosfat de potasiu, caragenan), antioxidant (acid ascorbic), potenţiator de gust, glutamat monosodic (aditiv care provoacă apetit mare şi dependenţă), zaharuri – dextroză, lactoză, colorant natural: carmin, conservant – nitrit de sodiu si nitrat de potasiu.
Pentru omogenizare se mai folosesc grăsimile vegetale. Se ambalează în intestine subţiri de oaie. Se lasă la fiert 20 de minute, la 75 de grade C. Zvântarea se face într-o cameră frigorifică, timp de 2-3 ore.

60% CARNE
Cârnaţi de porc
Conţinut: carne de porc 60%, cu slănină şi şorici, proteină vegetală din soia nemodificată genetic, apă 20%, sare, condimente şi arome naturale, stabilizatori (di-polifosfat de sodiu şi potasiu), antioxidanţi (acid ascorbic, izoascorbat de sodiu), nitrit de sodiu, potenţiator de gust (glutamat monosodic), zaharuri (lactoză, dextroză), colorant natural – carmin, conservanţi: nitrit de sodiu şi nitrat de potasiu.
Nitritul de sodiu previne creşterea bacteriei ce cauzează botulismul, măreşte timpul de valabilitate al produsului, stabilizează culoarea roşie a cărnurilor procesate şi dă o aromă specifică.

60% CARNE
Cotlet de porc
Conţinut: cotlet de porc, un strat de slănină de 0,5-1 centimetri. Carnea, tăiată şuviţe, se injectează cu saramură 20%- 40%. Injectarea se face manual sau cu o maşină specială cu ac.
Se pune apoi într-un sos condimentat cu usturoi, boia de ardei, piper şi coriandru, unde se lasă timp de mai multe ore. În sos se mai adaugă antioxidanţi, potenţiatori de gust.
Se lasă şase zile la rece, apoi se afumă industrial. 14 porţii de mezeluri pe lună cresc cu 78% riscul apariţiei unei forme de boală pulmonară obstructivă cronică, care este foarte gravă.
Afecţiunea reprezintă una dintre primele cinci cauze de deces în Vest. Se manifestă prin scăderea capacităţii organismului de a menţine o concentraţie normală de oxigen în sânge.

62% CARNE

Lebărwurst
Conţine: carnea capului de porc în proporţie de 62%, slănină tare 7%, organe – inimă, rinichi, splină 15%, ficat 16%. Se adaugă supa de la fierberea capului, mixul de condimente, ceapă fiartă, zahăr şi sare. În malaxor se adaugă aditivii – colorantul alimentar – carmin, antioxidanţi, amidon de cartofi.
Compoziţia se ambalează în membrane sintetice şi se fierbe la 75 de grade C.
Un lebărwurst “tradiţional” trebuie să conţină mai puţin de şase grame de sare la 100 de grame de produs şi, în principiu, să aibă cel mult trei aiditivi sintetici, iar termenul de valabilitate să nu depăşească zece zile.
Un produs mai puţin conservat îşi schimbă culoarea la deschiderea ambalajului.

80% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI
Parizer de porc
Conţine:80% slănină şi şorici de porc, 10% carne de pasăre dezosată mecanic (în care intră oase măcinate), faină de soia, proteină vegetală, amidon, condimente – sare, usturoi, coriandru, boia de
ardei, potenţiatori de gust, coloranţi (carmin).
După amestecare, compoziţia se fierbe timp de 20 de minute în  apă, la 75 de grade C. Din cauza amidonului şi a fibrelor din soia, conferă starea de saţietate.
În schimb, este greu de digerat. Carnea dezosată mecanic este pasta rezultată din dezosarea carcaselor de pasăre, care este prelucrată cu utilaje speciale. Această pastă conţine şi resturi de piele, chiar şi oase.

60% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI
Salam de vară
Conţine:60% slănină şi şorici, 17% carne de calitate inferioară – adică ceea ce se poate prelucra din picioare, gât – mix de condimente – sare, boia, piper sau extract de condimente – aditivi care imită gusturile condimentelor, făină de soia 20%, antioxidanţi, colorant – carmin, glutamat de sodiu (E 261), nitriţi, nitraţi, pastă de usturoi, zahăr.
Toate acestea se amestecă în malaxoare, apoi se ambalează în membrane artificiale (de plastic), se zvântă şi se afumă industrial într-o cameră unde, teoretic, ar trebui să stea cel puţin patru-cinci zile. În alte cazuri, se adaugă agent de afumare.
40% SARAMURĂ

Pastramă
Conţine: carne dezosată de la pulpă, spată şi muşchiul de pe spate. Se taie în şuviţe, se sărează, după care se trece printr-un sos condimentat cu praf de ceapă şi de usturoi, antioxidanţi, coloranţi, agenţi de afumare şi potenţiatori de gust.
Carnea stă în sos timp de trei până la cinci zile, apoi se scoate şi se leagă cu sfoară. Se injectează cu o soluţie de saramură de 20-40%, apoi se ambalează în pungi de plastic, în vid.
Afumarea se face cu fum lichid, care conţine cele mai cancerigene hidrocarburi – cele policiclice aromate.

70% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI
Şuncă de porc
Proporţiile de carne diferă în funcţie de reţetă. Şunca ţărănească conţine: 70% carne procesată mecanic (are în compoziţie slănină, urme de oase, şorici) – proteine din soia, toată gama de antioxidanţi, colorant – carmin.
Carnea se injectează cu o soluţie de saramură, apoi trece în malaxoare de trei ori. Prima malaxare se face la o oră după injectarea cu saramură, a doua la 24 de ore după depozitarea la frig şi încă o dată la 48 de ore după maturare. Apoi, compoziţia se pune în forme metalice care se ţin la un tratament termic de 75 de grade Celsius. După răcire, formele se ambalează în pungi de plastic, în vid.

100 ALIMENTE  FARA  CALORII
  1. Afine – normalizează glicemia şi au calorii negative.
  2. Agar – este un gel extras dintr-o algă sub formă de pulbere. Ajuns în organism, absoarbe lichidele şi îşi măreşte volumul, captând grăsimile şi zaharurile. Nu e digerat de organism, ci eliminat cu tot cu grăsimi şi zaharuri. Cantitatea optimă este de 3 g pe zi. Se poate folosi la supe şi sosuri.
  3. Alge marine – conţin multe fibre.
  4. Ananas – conţine enzime care dizolvă grăsimile.
  5. Anason – degresează organismul.
  6. Andive – au calorii negative, stimulează secreţia biliară.
  7. Anghinare – diuretic, scade colesterolul.
  8. Ardei iute – intensifică metabolismul.
  9. Avocado- are proteine vegetale uşor digerabile.
10. Broccoli – are calorii negative.
11. Busuioc – degresează organismul, are calorii negative.
12. Caise – laxative, ajută digestia.
13. Cardamonul – este un condiment tradiţional arab numit şi “hell”. Câteva seminţe luate înainte de masă cu 10 minute, stimulează digestia, iar puse în cafea neutralizează toxicitatea ei.
14. Carne de curcan – are puţine calorii şi puţine grăsimi.
15. Cartofi – se consumă fără grăsimi şi doar cu alte legume.
16. Castane – ard grăsimile.
17. Castravete – are calorii negative, elimină toxinele.
18. Căpşune -elimină toxine din organism, au calorii negative.
19. Ceapă – degresează organismul, are calorii negative.
20. Chimen – reglează secreţia de enzime.
21. Cicoare – stimulează digestia.
22. Cimbru -degresează organismul.
23. Cireşe – sunt depurative.
24. Coacaze negre – reechilibrează metabolismul.
25. Coada-calului – măreşte procesele de eliminare a toxinelor
26. Conopida – are calorii negative.
27. Coriandru – reduce balonarea.
28. Cresonul – se poate consuma ca salată, suc, supă sau pentru condimentarea cărnii şi a legumelor. Are efect antibiotic fără a afecta flora stomacală, întăreşte sistemul imunitar, e un bun diuretic şi detoxifiant şi ajută la eliminarea grăsimii. Ceaiul e bun şi contra tusei. Atenţie, planta uscată îşi pierde puterile curative!
29. Cuişoare – au calorii negative.
30. Dafinul – are marea proprietate de a dizolva şi elimina grăsimile, iar pentru asta nu trebuie consumat în cantităţi mari, câteva frunze puse în mâncare sunt suficiente, însă trebuie folosite frecvent pentru
ca efectul să fie vizibil.
31. Dovlecel – are calorii negative.
32. Fasole pătată – este purgativă.
33. Fasole verde – are calorii negative.
34. Ghimbir – intensifică metabolismul.
35. Ginseng – elimină toxinele.
36. Graham – are multe fibre.
37. Grapefruit -contine enzime care dizolvă grăsimile.
38. Gulie – reglează nivelul glucozei.
39. Hrean – degresează organismul.
40. Kiwi – este puternic antioxidant.
41. Lămâie – degresează organismul, are calorii negative.
42. Lemn dulce – stimulează ficatul şi secreţia vezicii biliare şi îmbunătăţeşte digestia. Se foloseşte rădăcina şi se consumă ca ceai, infuzie: 2 linguriţe la o cană. Se bea după masă. Atenţie, măreşte
fertilitatea, iar consumul pe o perioadă mai mare de câteva săptămâni poate duce la hipertensiune sau edeme!
43. Izma – are efect răcoritor.
44. Mandarine – reduce indigestia.
45. Mango – are calorii negative
46. Măceşe – alungă oboseala.
47. Măcriş – este detoxifiant.
48. Mărar – degresează organismul, are calorii negative.
49. Mei – are multefibre.
50. Mentă – are calorii negative, este diuretică.
51. Mere – au calorii negative.
52. Miere – scade pofta de mâncare.
53. Migdale – scad colesterolul.
54. Morcovi – au calorii negative.
55. Mure – sunt laxative.
56. Muşeţel – uşurează digestia.
57. Napi – diuretic, purifică sângele.
58. Nectarine – au puţine calorii.
59. Oregano – intensifică funcţiile hepatice.
60. Orez basmati – intensifică digestia, răcoritor.
61. Orez brun – intensifică digestia.
62. Orz – intensifică funcţiile hepatice.
63. Papaya – reglează glicemia.
64. Păducel – reduce aciditatea gastrică.
65. Păpădia – intensifică arderile.
66. Păstârnac – este diuretic.
67. Pătrunjel – are calorii negative, elimină grăsimea.
68. Pepene roşu – este diuretic.
69. Peşte – reduce colesterolul, are grăsimi bune.
70. Piper – degresează organismul.
71. Portocale – au calorii negative.
72. Ridichi – au calorii negative.
73. Rodii – scad  colesterolul.
74. Rosmarin – este diuretic.
75. Roşii – degresează organismul
76. Salata verde – stimulează metabolismul.
77. Salvia – are calorii negative.
78. Schinduf – se consumă seminţele sau frunzele, pisate şi amestecate cu mâncare. Ajută la digestie şi scade nivelul colestrolului. Sub formă de ceai: 2 linguriţe la o cană cu apă; are efect antitusiv şi laxativ, se bea călduţ după 3 ore de infuzare.
79. Scoici – reglează funcţia tiroidiană.
80. Scorţişoară – degresează organismul.
81. Secară – grăbeşte digestia intestinală.
82. Seminţe de dovleac – au efect de purificator intestinal.
83. Seminţe de floarea-soarelui – au grăsimi bune, nu îngraşă.
84. Seminţe de in – drenează intestinul.
85. Seminţe de susan – previn osteoporoza.
86. Sfecla – are calorii negative.
87. Şovârf – este tonic gastric.
88. Spanac – are calorii negative şi multe fibre.
89. Sparanghel – are calorii negative.
90. Şofran – accelerează metabolismul.
91. Tapioca – este un fel de făină obţinută din tuberculii maniocului, care ajută la scăderea colestrolului şi la reducerea stratului adipos.
92. Tarhon – dizolvă grăsimile.
93. Tofu – conţine fibre.
94.Ţelină – are calorii negative.
95. Urzica – e detoxifiantă şi laxativă
96. Usturoi – degresează organismul, are calorii negative.
97. Varză – este diuretică şi purgativă.
98. Varză chinezească – are calorii negative, este foarte săţioasă.
99. Varza de Bruxelles – are calorii negative.
100. Vinete – conţin multe fibre

Material primit prin e-mail. Mulțumesc, Anda Dincă!

preluare de pe sursa:
http://blogosfera.piatza.net/secretul-fabricarii-mezelurilor-100-alimente-fara-calorii/

17 decembrie 2012

OBICEIURI ŞI PRACTICI DACICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMâN


Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: “din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul 
circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic – sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=9342
Sursa: Identitate Nationala

13 decembrie 2012

Sistemul obiceiurilor la romani


In cultura populara traditionala, obiceiurile formeaza un capitol important, fiindca intreaga viata a omului, munca lui din timpul anului si diferitele lui ocupatii, relatiile cu semenii si cu intruchiparile mitologice erau

Intretesute cu obiceiuri. in folclorul nostru, unele obiceiuri au pastrat pina astazi forme ample de desfasurare, in care vechile rituri se imbina cu acte ceremoniale, cu manifestari spectaculoase. Ele sint adevarate sarbatori populare bogate in cintece, dansuri poezie si acte mimice si dramatice. La aceste sarbatori contribuie toate domeniile folclorului si chiar unele domenii ale artelor populare plastice, de exemplu costumul si diferitele obiecte de recuzita.

Limba noastra cunoaste doua cuvinte care denumesc acelasi lucru: obicei si datina, cuvinte pe care Dictionarul Limbii Romane Contemporane le considera sinonime. in limba literara si cea a specialistilor li s-au adaugat si termenii de rit si ceremonie. in vorbirea zilnica, cele doua cuvinte se intrebuinteaza cu acelasi sens si cei care le folosesc nu ar sti sa diferentieze usor sfera unuia si sfera celuilalt. Datina pare a fi termenul general popular penrtu tot ce se practica dupa anumite reguli de demult. Cuvintul are in limba literara un colorit arhaic, pe cind obicei este curent in uzul general al limbii literare si a devenit un termen tehnic in studiile de specialitate.Obiceiul cuprinde ansamblul manifestarilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumita data. Ceremonia este o parte a obiceiului constituita dintr-o secventa organizata de acte solemne, indatinate, cu conotatii primoriale de buna – cuviinta.Ritul este acel element al obiceiului in care intervin reprezentarile mitologice care se plaseaza deci la nivelul sacrului, in virtutea credintelor vechi ale mediilor folclorice. in comunitatile romanesti, obiceiul era o manifestare folclorica indatinata pe care o colectivitate data o repeta cu regularitate la acelasi prilej, socotind-o obligatorie. Obiceiurile sint, in cea mai mare parte, transmise prin traditie. Ele au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale si aceasta le-a asigurat trainicia. Dar colectivitatile umane pot sa creeze si creeaza obiceiuri noi. Obiceiurile au contribuit in trecut la inchegarea unei colectivitati, la pastrarea formelor traditionale de viata.

Pentru a ajunge la definirea termenului folcloristul francez Arnold Van Gennep pune in discutie problema ideologiilor diverse care stau la baza lor, de la credintele superstitioase pina la cunostintele stiintifice. Dupa parerea sa, credintele au jucat un rol cu atit mai mare in viata obiceiurilor, in comportarea oamenilor, cu cit colectivitatile folclorice s-au gasit pe o treapta mai inapoiata a dezvoltarii sociale. Din cauza ca obiceiurile au un caracter polifunctional, era foarte greu de diferentiat in obiceiuri elementele ce isi au originea in practica primitiva a muncii de cele ce isi au originea in credintele superstitioase sau cunostintele empirice de cele stiintifice. Aceasta din cauza ca, in toate obiceiurile traditionale, alaturi de elementele care ne duc spre practica primitiva a muncii, spre constiinta materialista spontana a oamenilor, gasim foarte multe elemente care ne duc la conceptiile vechi despre lume, la reprezentarile mitologice precrestine, necrestine sau crestine, la diverse ideologii cu care s-a confruntat societatea traditionala in decursul veacurilor.

Obiceiul are un caracter colectiv si general. Colectivitatile traditionale aveau tendinta de a pastra obiceiurile. Ele erau stapinite de acea “ forta a pastrarii “ despre care vorbeste marele teoretician al obiceiurilor, folcloristul Paul Sartori. Aceasta forta a facut ca anumite obiceiuri sa se pastreze chiar si dupa ce si-au pierdut sau si-au schimbat sensul.

Pastrarea obiceiurilor a fost, in anumite momente, un mod de aparare a colectivitatilor populare de influente dezagregatoare venite din afara. Obiceiul, obligatoriu pentru intreaga colectivitate, nu se realizeaza intotdeauna colectiv. De exemplu,obiceiul de a turna plumb de Anul Nou pentru a ghici viitorul era obligatoriu in satele cu viata folclorica traditionala pentru toate fetele, dar nu se practica in colectiv, ci in grupuri mici sau individual. in schimb, in satele cu viata folclorica traditionala, obiceiurile de peste an aveau un caracter general. in aceste sate colindau numai copiii sau ceata de flacai, deci numai ei luau parte activa la practicarea obiceiului. Totusi, intregul sat participa la desfasurarea lui, toate casele erau obligate sa primeasca colindatorii. Altadata cei care nu-i primeau erau batjocoriti. Participarea colectivitatii avea deci alte proportii si alt caracter decit la obiceiurile de nunta si inmormintare.

Dupa natura obiceiului, dupa imprejurari si dupa necesitati, colectivitatea traditionala practica obiceiul in ansamblul ei, in grup sau individual. Ea credea insa in obicei si-l respecta. Cind, dupa natura obiceiului, el se credea practicat, orice membru al colectivitatii cauta sa-l indeplineasca, nu incerca sa i se sustraga, respecta traditia. in acest respect al traditiei statea puterea obiceiului.Individul nu avea alta solutie decit sa actioneze potrivit cu datina, sa se conformeze rigorilor traditionale, sa respecte buna-cuviinta indatinata.Astfel se excludea singur din colectivitate. Cei ce apartineau unei colectivitati erau obligati sa-i respecte obiceiurile.
Obiceiul trebuia indeplinit corect, potrivit rinduielii traditionale. Neindeplinirea corecta contravenea bunei rinduieli indatinate a colectivitatii. Grija pentru indeplinirea corecta a obiceiurilor, ceremoniilor a dus la o cristalizare a obiceiurilor. Respectul fata de traditie si grija pentru forma obiceiului au facut ca, in satele cu viata traditionala, persoane cu aptitudini si interes sa se specializeze in anumite obiceiuri ale vietii folclorice. A facut ca in statutul lor social sa intre practicarea anumitor rituri sau cermonii pentru intreaga colectivitate.

Obiceiurile, ceremoniile, riturile reflecta, ca orice fapt de folclor, conceptia despre lume a oamenilor,contextul socio-cultural in care ei traiau. Este deci natural ca, odata cu dezvoltarea societatii,cu schimbarea contextului socio-cultural sa se schimbe si rostul obiceiurilor. Schimbarile de functie au dus la schimbari de structura si la schimbarea unor momente ale obiceiurilor.

La noi este si astazi obiceiul ca de Anul Nou sa se arunce cu griu sau cu ovaz si sa se ureze belsug pentru anul care vine. Este un stravechi obicei raspindit peste tot, altadata un act ritual menit,probabil, sa provoace belsug, roade bogate, fertilitate.

Fiind acte de comunicare rituale si ceremoniale, obiceiurile se realizau prin actiuni sau prin obiecte cu valoare simbolica. Dar alaturi sau impreuna cu actele de comunicare, intrau in componenta obiceiurilor si textele orale, recitate sau cintate, oratiile, uraturile, strigaturile si cintecele ceremoniale sau rituale. Ele marcau, pe aceasta cale, momente sau aspecte semnificative ale cermoniei sau ritului,vorbeau direct despre lucruri a caror semnificatie constituia sensul obiceiurilor, descriau practica rituala sau, in mod alegoric, prezentau anumite situatii in procesul de comunicare dintre partenerii obiceiurilor.
in colectivitatile traditionale, obiceiurile dadeau un ritm propriu vietii. Respectarea lor, practicarea lor dupa rinduiala indatinata imprima vietii colective, familiei si, in general, vietii sociale a satului o anumita cadenta. in perioada muncilor agricole ele stabileau un echilibru intre munca si odihna, prin etapele care marcau sfirsitul anumitor munci si pregatirea pentru altele. Chiar in timpul unei zile de munca, la coasa si la secera, se respecta cu multa rigoare prinzul mic si prinzul mare, odihna de dupa prinzul mare la care se cinta si se spunea povesti si cina.
Desi obiceiurile romanesti aveau o structura unitara pe tot teritoriul nostru folcloric, in viata folclorica traditionala fiecare tinut, fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri. Obiceiurile proprii anumitor locuri prezentau forme deosebite de realizare, dind astfel putinta de a deosebi prin aceasta pe oamenii care pastrau si practicau inainte formele acestei culturi.

Cum am mai spus, in satele cu viata folclorica traditionala respectarea obiceiurilor este obligatorie. Cei care le incalcau isi pierdeau numele bun, consideratia colectivitatii si puteau fi chiar pedepsiti. Strigarea de peste sat, obicei de primavara, era in trecut o astfel de pedeapsa. Ea avea un sens profund, era de fapt, o critica publica a pacatelor satului. Marturisirea publica este un stravechi obicei folcloric. Rostul ei era sa pazeasca colectivitatea de nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra ei din cauza greselilor unora, sa-i faca pe acestea sa-si ispaseasca greselile. Obiceiul Plugarului din Fagaras sau al Tinjalei din Maramures era un mod de a distinge pe cei care erau in fruntea muncilor de primavara, de a badjocori si pedepsi pe cei lenesi. Aceasta fiindca, in colectivitatile traditionale, individul reprezenta intreaga colectivitate, iar colectivitatea raspundea de fiecare membru al ei.
Este putin probabil sa ajungem sa cunoastem originea tuturor obiceiurilor, zice Paul Sartori.1 Realitatea este prea complexa si documentele din trecut prea putine pentru a ne-o lamuri integral.

Cum s-a vazut, originea unora dintre obiceiurile noaste poate fi dedusa din practici aparute in procesul muncii. Originea altora poate fi pusa in legatura cu rituri bazate pe credinte si mituri stravechi. Altele, care au ajuns pina in zilele noastre sub forma de joc, de petrecere, s-au putut naste chiar pe teritoriul nostru.

Multe dintre obiceiuri sau elemente ale obiceiurilor traditionale par a avea originea in cultura traco-daca. Altele sint vadite mosteniri romane. Unele le-am imprumutat, probabil, de la alte popoare din antichitate, mai cu seama de la cele din bazinul rasaritean al Mediteranei. Dar sint si obiceiuri care s-au format in perioada feudala, datorita unor masuri ale sistemelor politice de atunci. Biserica a introdus si ea o serie de obiceiuri si a contribuit la schimbarea sensurilor si a formelor obiceiurilor mai vechi. Am imprumutat obiceiuri si de la nationalitatile conlocuitoare, si de la popoarele cu care am intat in contact.

Cercetarile facute in trecut asupra originii obiceiurilor au fost uneori tentate sa gaseasca, prin reconstituire, urme foarte primitive. in general, aceasta s-a petrecut cind obiceiurile au fost cercetate izolat, neglijindu-se legatura lor cu viata colectivitatii si cu dezvoltarea generala a folclorului. S-a ajuns sa se creada ca toate obiceiurile populare sint de origine magica si ca poporul, pina la un anumit grad al dezvoltarii sociale, nu a creat decit acte magice. Adesea, urmele vechilor obiceiuri au fost cautate in folclorul copiilor, socotindu-se ca aceasta reprezinta stadii mai vechi de dezvoltare a folclorului maturilor, uitindu-se ca si acestea puteau avea dintotdeauna jocuri si obiceiuri proprii.
Pentru a cunoaste obiceiurile sub toate aspectele, se cere sa cunoastem locul si conditiile in care apar, sa cercetam concret si minutios fiecare obicei si apoi sa-l raportam la obiceiurile similare din alte zone ale folclorului, la intreaga categorie de fapte din care face parte in folclorul nostru si in folclorul altor popoare.
in structura generala a obiceiurilor traditionale romanesti, in care orice obicei marcheaza un moment necotidian al vietii, un moment important, un inceput sau un sfirsit, in orice caz, o trecere de la o stare la alta, obiceiurile se coreleaza in asa fel intre ele, incit vechea separare a obiceiurilor calendaristice de cele ale vietii de familie, desi marcata prin anumite trasaturi formale, se justifica numai partial, fiind redusa prin caracterul polisemic al fiecarui obicei ca semn. Viziunea asupra lumii si a vietii a oamenilor societatii traditionale era globala si implica in fiecare act valente multiple menite sa intareasca in om convingerea in pastrarea bunei rinduieli a vietii sociale ca o unitate.

Am amintit mai sus ca obiceiurile au la baza o credinta magica, manifestindu-se prin ceremonialuri si rituri. insa spre deosebire de rit, care isi pierde din pregnanta functionala, ceremonialul isi amplifica importanta. Obiceiurile in realitate sint fapte de cultura istoric aparute in viata comunitatii, in existenta ei sociala marcind etape importante ale trecerii acesteia prin lume, modelind-o comportamental, fixind-o intr-un cadru specific al civilizatiei traditionale. Obiceiurile aveau un rol functional bine determinat in momentele cele mai importante ale existentei materiale si spirituale ale omului. Pentru fiecare comunitate umana exista reguli traditionale cu ajutorul carora omul petrecea acele acte importante din viata sa depasind profanul si apropiindu-se de sfera cognoscibilului. Astfel, intotdeauna, trecerea pragurilor dintre ani, dintre anotimpuri solicita o initiere dublata de ceremonial. Functionarea obiceiului ca lege in viata comunitatii era data de caracterul obligatoriu si respectabilitatea acestora." Obiceiul este un fapt indelung repetat, un act traditional si social care da viata si actualizeaza datinile, in sensul nevoii de intretinere a vietii sociale, iar ca relitate culturala si sociala acesta este un fenomen de deprindere colectiva bazat pe reguli traditionale de comportare, organizind viata in acte ceremoniale si rituale. 

Structurate pe ritual, ceremonial si spectacular, obiceiurile traditionale romanesti sint realitati etno-istorice deschise perpetuu nevoilor sociale, culturale si psihice ale individului sau grupului uman respectiv. in procesul practicarii obiceiurilor au fost puse in circulatie nu numai idei si reguli de viata ale generatiilor trecute, dar si idealurile existentiale contemporane ale generatiilor prezente care s-au raportat din nevoi practice iminente la mostenirea de semnificatii a obiceiurilor. S-au schimbat sensurile in timp ce semnificatiile lor esentiale, arhetipale, ceremoniale si rituale au ramas in principiu neschimbate. Ceremoniile traditionale ale iernii, ale caror semnificatii si conotatii s-au adaptat continuu in timp la nevoile generatiilor, au pierdut din caracterul magic si ritual, cistigind in ceremonial si spectacular. Obiceiurile traditionale se infiripa si evolueaza pe o credinta sau pe un corpus de credinte, de regula, pagine.Aceasta este motivul pentru care “biserica a trebuit sa lupte mai bine de zece veacuri impotriva fluxului comtinuu de elemente de credinta si practici populare in practicile si legendele crestine cu un efect mai degraba modest, in cazul popoarelor din sudul si din sud-estul Europei, unde folclorul si practicile populatiilor rurale pastreaza inca reprezentari, mituri si rituri de mare vechime. Analizind vechi ritualuri si ceremonii agrare, putem observa ca “la festivitatile sacre care revin periodic odata cu anotimpurile, comunitatea sarbatoreste in spectacole ritualice marile evenimente din viata naturii. Ele infatiseaza succesiunea anotimpurilor, in cresterea si coacerea cerealelor. Omenirea joaca ordinea naturii, asa cum i-a intrat ei in constiinta. Structural se poate aprecia ca obiceiurile traditionale cuprind paradigmele mentale racordate la mentalitatea traditionala si la reglementarile acesteia privind sensurile existentiale, prototipia mitica cu referire la comportamentul unor personaje din patrimoniul mitologiei autohtone, reprezentind actiunile si gestica practicata in procesul obiceiurilor, ca tentativa de a reedita actele si faptele personajelor mitice invocate, de exemplu Sinzienele.

Obiceiul Sinzienelor se practica in perioada trecerii de la primavara spre vara cind se inregistreaza o perioada de virf de maxima intensitate a naturii si a energiei solare si cind, potrivit mentalitatii traditionale, noaptea Sinzienelor este punctul temporal in care rodul se prefigureaza plenar. Trecerea naturii de la o stare la alta este marcata ceremonial prin invocarea, cu scop benefic a Sinzienilor, “zinelor sau fetele frumoase care umbla prin paduri”, oficiind explozia vitalitatii in regnul vegetal si uman. Prezenta in ceremonial a miticelor Sinziene echivaleaza cu ceea ce unii specialisti au numit prototipia mitica. Sinzienele sai Ielele cum li se mai spune in alte zone, cutreera cimpul si poienele, cinta si joaca incinse cu briie si cu multe flori, o astfel de imagine avind vechi ecouri incepind cu grupurile de nimfe antice, continuind cu cetele rituale ale menadelor, ajungind apoi in profilul intens folclorizat al Rusaliilor si al zinelor.1Simbolul obiceiului Sinzienelor este roua, semn al purificarii si contaminarii cu seva si putere vegetala. Rostogolirea fetelor prin roua si, mai apoi, culegerea si impletirea de cununi de sinziene reprezinta ceea ce s-a numit actantialitatea ritualica. Cununile sint aduse in sat si puse pe la portile caselor, cite una pentru fiecare membru al familiei. Cea care se va vestezi, va semnaliza apropierea stingerii din viata a celor carora le-au fost rinduite. implinirea obiceiului are menirea de a asigura fecunditate si continuitate familiei, in special fecioarelor aflate in pragul casatoriei.

Substanta mitica gasim si in sarbatorile de Anul Nou. S-a constatat ca prototipia mitica a Craciunului este, prin simbolurile sale fundamentale, de obirsie precrestina, traco-dacica, deci indo-europeana, sau dupa teorii mai noi euro-indiana, caci astfel se pot interpreta apropierile semantice dintre colindele traditionale romanesti si unele texte vechi din tezaurul oral sau scris al traditiilor populare indiene. Invocindu-i simbolic fertilitatea si fecunditatea, obiceiurile calendaristice, anuntate in colinde si intregite ulterior cu jocurile mimice(turca, cerbul, brezaia, buhaiul), marcheaza intrarea comunitatilor sociale in timpul asteptat al muncilor de primavara, al acelei primaveri magice aducatoare de bucurie in suflete si belsug in hambare. Procesul debuteaza tot simbolic, prin sarbatorirea traditionala a tinarului cel mai vrednic din sat care iese primul la arat, conform unor obiceiuri milenare numite Craiul Nou, in Moldova de Nord, Plugarul, in satele din Fagaras sau Tinjala in Maramures. Primavara devine astfel un anotimp al bucuriei erosului si sarbatorescului.

Si anotimpul aducator de roade al verii, scaldat in energii solare, a determinat ceremonialuri specifice marcind incheerea cu bine a secerisului, al rodului semintei ajunsa holda. Cel mai raspindit dintre acestea este obiceiul cununii impletita din spicele manoase ale ultimei recolte. in Nordul Transilvaniei unde se pastra o tehnica mai veche de munca, fetele secerau, iar flacaii legau snopii si faceau claile. in Fagaras, unde se folosea o tehnica mai inaintata, feciorii coseau si fetele legau snopii in clai. Snopii erau asezati in sensul rotatiei soarelui. Cununa sau buzduganul se faceau din cele mai frumoase spice alese din ultima parte a lanului. in unele locuri se lasau intotdeauna neculese citeva spice pentru a nu se lua holdei intreaga putere roditoare. Obiceiul cununii are si o parte mitica, cintata, aducind cu melodica colindelor.

Autor: Cristina Fialcovschi

http://www.moldova.org/page/sistemul-obiceiurilor-178-rom.html

12 decembrie 2012

Plugusorul (uratura)


De Cristina Fialcovschi

Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugusorul cum i se spune in popor, este un stravechi obicei agrar prin excelenta, care se practica si azi, mai cu seama in Moldova. in ajunul Anului Nou, in multe locuri, chiar in ziua de Anul Nou, ceata de uratori formata din doi pina la douazeci de flacai sau barbati insuratei de curind, pleaca din casa in casa sa ureze cu Plugusorul sau sa “haiasca”, cum se spune in Moldova. Cu Plugusorul ureaza astazi si copiii.

Colinda Plugusorului este in datina tarilor agricole o urare pentru rodirea cimpului. Plugusorul nostru este “carmen avele al romanilor”, colindul cu rugaciunea de ocrotire a semanatorilor din cimp. Mentionam ca este una dintre datinile cele mai vechi si mai frumoase, ce s-a pastrat si se pastreaza inca pina in ziua de azi la poporul romin. in pocnet amarnic de harapnic sau bici, in sunet de talanca sau clopotei, ca si in muget de buhai, colindatorul isi deapana urarea indemnindu-si amicii cu refrenul: ”Ia minati mai,/ Hai,hai ”.

Vorbind despre aratul pamintului cu 12 boi, despre semanatul griului, seceratul si macinatul lui, ca si despre frumoasa morarita, plugusorul, care cuprinde in sine atita poezie, este datina romaneasca care zugraveste in culori atit de vii deprinderea principala a poporului nostru.

Urarea nu se rezuma numai la expunerea in cintec sau versuri a celor dorite, ca in colinde, ci se infaptuieste si prin prezentarea dramatica a muncilor agrigole. Avem deci de-a face cu o manifestare folclorica complexa, menita sa aduca belsug in agricultura. Pentru desfasurarea dramatica a urarii se foloseste plugul sau buhaiul.

Plugul era altadata un plug adevarat, frumos impodobit cu crengi de brad si cu panglici, mai nou cu hirtie colorata, tras de 4 sau 2 boi, de asemenea impodobiti cu panglici sau batiste lucrate in stil popular.
in anii din urma se raspindeste tot mai mult plugul in miniatura purtat pe brate de cel ce ureaza si un plug simbolic, format dintr-un bat cu doua craci care reprezinta coarnele plugului. Copiii ureaza numai cu plugurile in miniatura.

Buhaiul, numit in Ialomita si in sudul Moldovei ”buga”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capra sau de oaie, bine intinsa si legata cu un cerc sau strinsa cu o fringhie. Prin mijlocul acestei piei trece o suvita de par de cal fixata in interior cu un nod sau cu bat trecut ptintr-un lat. Gura vasului este deschisa. Unul din flacai tinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate in bors, in apa cu saciz sau numai in apa, tragea suvita de par, producind un zgomot surd, intarit de cutia de rezonanta a vasului. Cuvintul buhai a ajuns la noi, probabil, prin imtermediul limbilor slave: rus. bugai, pol. buhai, tc. buga, cum se spune in Ialomita si in sudul Moldovei.

Obiectul menit sa imite mugetul taurului, simbol al fertilitatii, a fost cindva raspindit in intreaga Europa. La cehi este cunoscut si azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind in legatura cu zgomotul pe care il face.

La unguri se numeste burgato, tot o denumire onomatopeica. La germani se numeste Rummeltop sau Brummtorf, tot dupa zgomotul pe care il face.Torf inseamna oala de pamint, de lut, aici vasul fiind de ceramica. Obiceiul a disparut demult in Europa apuseana si, acolo unde mai exista, si-a pierdut sensul traditional, 1 este practicat mai mult ca un joc de catre copii.

Pe linga plug si buhai, ceata purta bice sau harapnice din care se pocneste, clopote de vite si talangi. Ea era insotita de instrumentisti populari care cintau din fluiere, cimpoi, vioara sau cobze.

In general, locurile unde plugul si buhaiul apareau impreuna in acelasi obicei sint mai rare. Acolo unde plugul era inlocuit cu un bat simbolic, in tot timpul recitarii batul era jucat in ritmul versurilor; clopoteii care-l impodobeau acompaniau ritmic recitarea. in regiunile unde recuzita era si mai este un plug adevarat, se trage si astazi uneori, iar in trecut se tragea cu regularitate, o brazda in curtea sau la poarta gospodarului. Tragerea brazdei dovedeste, fara putinta de indoiala, ca Plugusorul este un stravechi obicei agrar derivat dintr-o practica primitiva si trecut print-un rit de fertilitate, ajungind o urare de recolte bogate pentru viitor. Urarea este un lung poem in versuri recitate care descrie cu mult umor, dar si cu cuvenita ridicare de plan, fabulos, toate muncile agricole, pina la coptul colacului.

Altadata rit menit sa provoace fertilitatea, Plugusorul este azi, acolo unde se pastreaza, un obicei care contribuie la veselia generala a sarbatorii Anului Nou. Urarea cu plugul sau cu buhaiul povesteste cu umor despre prodigioase munci agricole, al caror rod este fabulos.

Valdemar Liungmann cauta sa stabileasa o legatura intre obiceiul nostru si aratul ritual practicat pentru a propita de catre taranii romani la Calendele lui Ianuarie sau la 1 Martie.

Desfasurarea dramatica se leaga, dupa parerea lui Liungmann, de aratul si semanatul ritual din cultul lui Dionisos si a lui Osiris. Tinind seama de noile constatari facute de N. E. Mate asupra miturilor vechi egiptene,1 putem presupune ca Plugusorul este de fapt, la origine, ceremonialul primei brazde practicat de catre capetenia obstei patriarhale. Si in urarea noastra, gospodarul, badita Vasile sau badita Troian, pare sa aiba acelasi rol.

Gospodarul pleaca pe un cal negru sau pe un cal “graur cu saua de aur” sa gaseasca “loc de arat si de semanat”. El ara “brazda neagra” si seamana “griu rosu”. Griul creste: ”in pai ca trestia,/ in foi ca mazarea,/ in spic ca vrabia”.

Gospodarul incaleca din nou pe cal si pleaca sa vada daca holda este coapta: ”Griu de-o parte se-ngalbemea/ De aproape se cocea,/ De secera se gatea”. Gospodarul ia spice de proba, si se intoarce acasa si se pregateste de secerat. Se duce la tirg sa-si cumpere fier si otel. Se duce la fierar si-l pune sa-i faca “sacere maruntele/ Cu dinti de floricele,/ Cu manunchi de viorele,/ Sa secere copile frumoase cu ele”. intr-o varianta culeasa in anul 1950 in Negrilesti, Vrancea, gospodarul cheama fierarul la telegraf: “Si-au sunat la telegraf/ Si-a venit mesteri indat”. Elementul vietii moderne intra in chip natural in descrierea muncilor agricole. Prezentarea muncii menita sa constituie miezul urarii este presarata cu elemente de umor si cu note de voita exagerare, necesare implinirii dorintelor. Ritmul seceratului este fantastic: ”Un fecior de negustor/ Cu stinga secera./ Cu dreapta leaga,/ Cu dintii-n haraba arunca./ O scos doisprezece telegari,/ Ca ceaunele canite,/ Cu unghiile potcovite,/ Cu potcoave de argint,/ Ce prind bine la pamint./ O scos noua iepe surepe,/ De cate noua ani sterpe./ Cu gura-n car punea,/ Stambol nu le trebuia”. Dupa terminarea seceratului si treeratului, carele “impovarate,/ cu lanturi legate” se indreapta spre moara. Moara, vazind atatea care, “Pune coada la spinare/ Si apuca pe lunca mare”. Dar: “Morarul mester mare,/ O iesit cu ochi bolditi,/ Cu itarii cruciti,/ De dinsul sa te rizi”. Si morarita a iesit: “Cu o cataveica de niste taricioare/ De cind cu foametea cea mare./ Si mi-o incepu a striga:/ -Ptiu, ptiu, ptiu si na, na, na./ Moara sta si se uita./ Si o amagit pina la portita/ Si-o luat-o din dirlog/ Si-o dat-o la loc,/ S-o scos un ciolan,/ Si i-o dat una in splina/ S-o asezat-o cape faina”.

Aceasta parte in care moara este intruchipata ca o faptura vie, un fel de animal domestic care se sperie de multimea carelor si o ia la fuga, este prinsa de morar sau ademenita de morarita si pune cu mestesug la loc, este plina de umor, stirneste intotdeauna risul ascultatorilor. Ea reprezinta, poate, cu hazul cuvenit, imbinarea intre descrierea sobra, rituala a muncilor pentru piine cu nota vesela care apare simbiotic la foarte multe dintre riturile vechi si la jocurile cu masti medievale. Griul este macinat, faina este dusa acasa la gupineasa gazda: ” Face colac frumos,/ Si l-o pus in cuiul cel de jos, ca sa fie plugarilor de folos,/ Si l-o rupt in noua/ Si ne-o dat si noua”. Versurile acestea de sfirsit seamana cu versurile din cintecele de secera.

Urarea cu plugusorul se termina prin cererea darurilor. in partea care inchieie Plugusorul intilnim unele elemente particulare de umor, obisnuite si in oratiile de nunta, in unele povestiri si in teatrul popular. Ele se refera la insasi practica obiceiului, ironizeaza recitarea si pe recitatori, creaza distanta intre actul ceremonial ti receptarea lui.

Bazat pe o practica rituala menita sa insoteasca sau sa previna muncile plugarului, Plugusorul evoluiaza treptat si ajunge la formele spectaculare sarbatoresti de astazi.


preluare de pe sursa: http://www.moldova.org/page/plugusorul-1152-rom.html




11 decembrie 2012

Din istoricul sarbatorilor de iarna


Folcloristica a grupat, in general, obiceiurile calendaristice in patru cicluri care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primavara, de vara, de toamna si de iarna.

Obiceiurile care se mai practica si azi pe teritoriul folcloric rominesc si care prezinta forme interesante de integrare in cultura contemporana sint cele din ciclul Anului Nou, deosebit de ample si pline de semnificatii pentru cultura noastra populara.

Exista diverse studii care au incercat sa lamureasca originea, dezvoltarea istorica si semnificatia diferitor rituri si ceremonii care fac parte din aceste obiceiuri, pornesc de la modul cum s-a sarbatorit la diferite popoare si de la data cind are loc aceasta sarbatore.

Babilonienii au cunoscut foarte devreme calendarul. Dupa calendarul lunar, anul se impartea in 12 luni. Cele trei zile de intuneric de la sfirsitul fiecarei luni au trezit din cele mai vechi timpuri un sentiment de teama fata de fortele necunoscute ale naturii. Cu timpul, ei au ajuns sa acorde o semnificatie deosebita sfirsitului de luna dinainte de inceperea Anului Nou. Sarbatorirea Anului Nou de catre babilonieni a fost consemnata inca din timpul regelui Gudeia, in jurul anului 2400 i. Hr., in cele 11 table ale eposului Ghilgames, care vorbesc despre mese sarbatoresti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea riuri.

La romani, dupa calendarul vechi, anul nou incepea la 1 martie si cel vechi se termina la23 februarie, ultima zi a acestei luni. Abia in anul 153 i. Hr.se fixeaza la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie. De fapt, la romani anul nou incepea odata cu intrarea in functie a noilor consuli. Aceasta data a oscilat in timpul republicii. Prima reforma a calendarului pare a fi avut loc in secolul VI i. Hr., adica la sfirsitul regalitatii. La 46 i. Hr., Iulius Caesar introduce calendarul pe care il folosim si noi astazi, in forma modificata de Papa Grigore al XIII-lea, in 1582.

Dupa decaderea Imperiului Roman, data oficiala a zilei de Anul Nou se schimba iarasi. in Imperiul Roman de Rasarit, ciclul sarbatorilor de iarna era prefatat de Brumalia care dura 24 de zile: imcepea la 25 noiembrie si se incheea la 17 decembrie. Dupa Brumalii urmau Saturnaliile, celebrate la inceputul mileniului intii era noastra intre 17 si 23 decembrie, zile dedicate zeului Saturn. in aceste zile se organizau petreceri insotite de jocuri, se jertfea in mod obligatoriu porcul, se faceau daruri reciproce cu sens ritual de jertfa: seminte pentru a invoca fertilitatea, papusi din lut.

Dupa o saptamina de la Saturnalii urma cea mai vestita sarbatoare in lumea romana- Calendele lui Ianuarie. Sarbatoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua fete, una spre trecut si alta spre viitor, zeul luminii si deschizatorul anului. Ronanii petreceau in fiecare zi diferit. Prima zi era incarcata cu numeroase practici rituale si cerimoniale:se trimeteau daruri, petreceau sarbatoarea cu jocuri, cintece si glume. Adoua zi era dedicata petrecilor in cadrul restrins al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se faceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergarilor de cai si continuau ospetele. A patra zi entuziasmul si placerile scadeau treptat, iar in a cincea zi se relua activitatea obisnuita.

Ciclul pagin al sarbatorilor romane de iarna, al carei nucleu il constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranta popular si in Dacia datorita intensei circulatii a oamenilor: legionari in armata romana, negustori, functionari. Sarbatoarea legata de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscuta in Dacia romana si nu poate fi pusa sub semnul indoielii, de vreme ce aceasta se desfasura sub directa supraveghere a autoritatilor civile si militare, Anul Nou fiind sarbatorit in intregul imperiul.

Biserica crestina porneste o adevarata lupta impotrva acestei sarbatori pagine si stabileste data de 25 decembrie, presupusa zi a nasterii lui Isus. Totusi sarbatoarea bisericeasca oficiala nu este peste tot recunoscuta ca zi a Anului Nou. Am prezentat aceste date pentru a intelege sensul obiceiurilor noastre si a anumitor forme in care ele apar.

Astazi se mai pastreaza unele motive saturnalice. Ajunul, noaptea si cele trei zile ale Craciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospete inbelsugate, de unde zicala “Craciunul satulului si Pastele fudulului”, taierea porcilor la Ignat, data apropiata de inceperea saturnalilor romane, abundenta darurilor, chiar daca acestea sint puse pe seama unui mos (Ajun, Craciun);identificarea principalei masti care apare in cetele de colindat (turca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. 

Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise pina spre zilele noastre. Desi unele practici specifice Calendelor lui Ianuarie au migrat la sarbatorile in vecinatate (Craciun, Boboteaza), cele mai multe au ramas aici: uratul de viata lunga si noroc; colindatul, al carui mobil principal este uratul (Plugusorul din ajun, Semanatul, Sorcova si Vasilca din dimineata Anului Nou).

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l intimpina cu urari, daruri, petreceri, cintece si jocuri este straveche si cunoscuta tuturor popoarelor europene. Caracterul esential al sarbatorii este bucuria si increderea cu care omul intimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, inceputul unei noi perioade de vegetatie, al unei noi etape in viata lui si a satenilor sai, a colectivitatii in care traieste.

In folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formeaza sarbatoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sarbatoresc populal traditional, cel mai bogat si colorat prilej de manifestari folclorice. 

Autor: Cristina Fialcovschi

preluare de pe sursa:
http://www.moldova.org/page/din-istoricul-sarbatorilor-de-iarna-1142-rom.html

10 decembrie 2012

Sacrificarea porcului - act ritualic

Cu citeva zile inaintea inceperii ciclului zilelor “festive”, in comunitatea traditionala romineasca are loc sacrificarea porcului, in ziua de Ignat-20 decembrie.Sacrificiul animalier a fost amplu discutat de cunoscuti etnologi si antropologi: G. Frazer, M. Taylor, W. Mannhardt, C. Levi-Strauss, M. Mauss, E. Durkhreim, C.Kluckholm etc.). Cu precadere, actul ritual al sacrificarii unui animal marcheaza trecerea de la timpul profan cotidian la timpul sacru sarbatoresc, delimiteaza momentul de inceput al duratei sarbatoresti, purifica si solemnizeaza timpul, dar, mai ales, creeaza cadrul spiritual pentru realizarea contactului imajinar cu divinitatea, pentru captarea fortelor benefice supreme.

Pornim de la premiza ca actul taierii porcului, la romini, in ziua de Ignat,este o forma de manifestare a sacrificiului animalier, sacrificiu prezent in cultele practicate de greci, romani, celti, persi, hindusi, egipteni,in cultele politeiste si in religiile monoteiste: iudaica, islamica.

In aceasta sfera ideatica includem practica taierii porcului la mari sarbatori, care, dincolo de ratiuni utilitare are la baza stravechi credinte in eficienta sacrificarii acestui animal.

Porcul este considerat in vechile culturi un animal sacru emblematic pentru zeii vegetatiei-Osiris (la egipteni, care chiar il identifica cu zeul). Demeter si Persefona (zeite agrare la greci) sau Ceres (zeita romana a griului). 

El era sacrificat ritual in onoarea lor in cadrul unor ceremonii publice de mare amploare, din care nu lipseau actele culinare rituale urmate de mese comune la care oamenii mincau in credinta purificarii si intaririi lor prin puterea vitala a carnii animalului asimilat.

Scriitorii romani Varon (in Economia rurala,sec.I i.Hr.) si Pliniu (in Istoria naturala, sec.I d. Hr.) fac numeroase referiri la cresterea porcilor la Roma, dovada ca acest animal era in atentia societatii timpului, crescut fiind nu numai din motive economice, ci si rituale, motive care prevalau adesea. in epoca lui Augustus (sf.sec.I d.Hr.-incep. sec.II d.Hr.), epoca de inflorire a Imperiul Roman, sacrificarea porcului a fost inlocuita cu depunerea de ofrande din cereale pe altarele de sacrificiu(fara a inceta insa practicarea sacrificiului animalier).
J. G.Frazer sustine cu argumente convingatoare ca porcul este un stravechi spirit agrar in folclorul european. Totodata, el presupune ca porcul afost socotit o intrupare a lui Adonis-zeul grec care simbolizeaza mortea si renasterea ciclica a vegetatiei, si de aceea, este posibil ca el sa fi fost ucis in ocazii solemne ca reprezentant al zeului si mincat sacramemtal de catre adoratori. O versiune a legendei lui Adonis aminteste de gelozia zeului razboiului, Ares, care a atitat un porc mistret ce l-a sfisiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sacrificau ritual un porc si il mincau la ospete publice.

Acordam mai mare importanta informatiei referitoare la practicile iudaice, deoarece consideram ca, in procesul crestinarii populatia traitoare pe teritoriul actual al Rominiei, in trecerea de la politeism la monoteism, rolul cultului iudeo-crestin a fost mult mai important decit influienta si pastrarea traditiilor pagine politeiste: in primul secol, crestinii, ca si apostolii si discipolii lor, respectau prescriptiile cultului iudaic care oferea baza pentru constituirea noii religii monoteiste. Jertfele mentionate in Legea Veche iudaica aveau rolul de a nu-i lasa pe oameni sa instraineze constiinta pacatului si, in acelasi timp prefigurau jertfa universala a lui Hristos. 

La evrei, alaturi de jertfele animaliere se aduceau si ofrande de vegetale, mirodenii, luminari, untdelemn etc. Noul Legamint cere ca jertfirea sa fie insotita de trairea launtrica, de iubire, mila, iertare. Jertfa singeroasa a fost eliminata dupa distrugerea Templului din Ierusalim si s-a inlocuit prin noi rituri. Cele trei sacrificii zilnice ale cultului din Templu au fost inlocuite cu trei rugaciuni. Potrivit legii mozaice, jertfele sint actiuni cultice obisnuite”ce se cuvin lui Dumnezeu”. Ele au caracter latreutic, de adorare, imerativ, de cerere,euharistic,de multumire si expirator, de curatire. in Levetic este explicata cu claritate valenta sacrificului singeros. “Pentru ca viata trupului este in singe si eu v-am ingaduit voua sa-l aduceti pe jertfelnic pentru ispasirea sufletelor voastre, caci singele este cel care aduce ispasire”. Despre conceptul de jertfa, sacrificiu si mintuire prin sacrificiu, teologia dispune de lucrari cu o incarcatura informationala si spirituala greu de egalat. Pastrarea ritualului sacrificiului animal singeros pina astazi se datoreaza nu numai functiei economice si spatiului climatic propice cresterii si consumului carnii de porc, cum au incercat sa argumenteze unii specialisti etnologi.

Ei au acceptat, in general, punctul de vedere conform caruia sacrificiul porcului ar exprima sacrificiul unui stravechi spirit agrar. El a intruchipat, se pare,”spiritul griului” la indo-europeni. Este interzis ca animal de sacrificiu si consum la evrei si mahomedani. Sacrificii rituale de animale sint consemnate de arheologi si la geto-daci si daco-romani. Dintre animalele domestice si salbatice sint apreciate a fi fost animale de sacrificiu aici: caii, oile, caprele, boii, iepurii, ciinii, pasarile si porcii, acestea din urma cu mai putine atestari arheologice. in asa fel a putut patrunde intre animale de jertfa porcul. Felul in care este pregatit porcul dupa junghiere, “pirlirea”, trecerea intregului corp al animalului prin flacara credem ca este mai mult decit o tehnica de preparare si este legata de stravechiul rit al “arderii de tot” pe jertfelnic.

Crestinismul a acceptat practica sacrificarii porcului ca secventa a suitei de obiceiuri ce pregatesc marea sarbatoare religioasa a Craciunului. Prin semnificatii multiple Craciunul marcheaza totodata, in calendarul popular, inceputul ciclului celor 12 zile de sarbatoare ce insotesc trecerea de la anul vechi la anul nou, perioada a nasterii si renovarii timpului calendaristic, , perioada in care agricultorul ce a incheiat un ciclu agrar se pregateste pentru urmatorul prin acte rituale cu rol apotropaic si augural.
Privit din aceasta perspectiva, taiatul porcului, se plaseaza in sfera ofrandelor-sacrificiului adresate fortelor supreme, ca multumire pentru recolta obtinuta si pentru recolta viitoare.
Exista un timp ritual al sacrificiului porcului-ziua de Ignat(20 decembrie) sau dupa Sfintul Vasile, dimineata in zori-moment propice multor practici rituale. “Daca nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine”, “dupa Ignat, porcul slabeste” spun batrinii, dar aceasta nu inseamna ca nu sint sate in care porcul este taiat a doua zi de Craciun (Vilcea, Bacau, Prahova) sau a treia zi (Dimbovita), conform unor interdictii ptivind consumul carnii de porc in prima zi de Craciun. “Cind tai porcul, sa fie luna plina”, “sa fie frig si umed”-sint conditii carora, in sistemul de viata traditionala, li se acorda mare atentie.

Spatiul trebuie curatat bine inainte si este demarcat—“insemnam locul printr-o linie”, spune un informator din Vilcea, practica ce aminteste ritualul de pregatire a actelor de sacrificare la romani, prin trasarea unui cerc magic in jurul altarului. Totodata sint respectate gesturi si formule rituale pentru “consacrarea” victimei: animalul este stropit cu apa sfintita, este asezat cu capul spre rasarit, pe fruntea lui (in Moldova) sau pe ceafa (in Arges, Olt, Brasov) este trasata cu cutitul o cruce pe care se presoara sare, capul de porc este “tras cu ritul inapoi” in casa, sint rostite formule rituale (Doamne ajuta, sa-l mintui cu sanatate).

Sarea, simbol de puritate si curatenie, este utilizata in ritualul sacrificiului inca de la romani, care o presarau pe capul victimei (impreuna cu boabe de orz) sau o ardeau pe altar pentru imblinzirea zeilor Penati-zei ocrotitori ai caminului familial.

Remarcabila este functia preotului de mediator in relatia cu divinitatea, functie ce s-a pastrat in timp, in obiceiurile insotitoare sacrificarii porcului in viata traditionala. Concret el are menirea prin slujba religioasa pe care o face in fiecare gospodarie, sa valideze actul sacrifical si sa transfere in plan sacru carnea si masa ce urmeaza. Obiceiurile populare pastreaza, ca forma de rasplatire a preotului, daruirea unor parti din animalul sacrificat-limba, pielea, pulpa. Extrapolam acest obicei cu cel consemnat in stravechi sacrificii grecesti (de exemplu sacrificiile pentru Hermes), la care preotul primea pielea, dar mai ales, limba, “partea metaforica a comunicarii”, simbol al functiei preotului de realizare a legaturii cu divinitatea.

Relevante semnificatii rituale, in actul sacrifical al porcului la Craciun, are singele, a carui prezenta este dovada sacrificiului implinit. Antopologii au evidentiat valoarea spirituala regeneratoare a singelui, ale carui valente intermediaza fuziunea intre om si divinitate, contiguitatea efemera a profanului cu sacrul, justificind spiritual sacrificiul. Rolul pozitiv al singelui, identificat in popor cu viata, se exprima prin multiple credinte in valoarea lrgaturii(prin singe) ce se realizeaza cu divinitatea, dar si intre comeseni in timpul consumarii carnii animalului sacrificat.
Ansammblul ritual al taierii porcului este incheiat prin masa comuna, in genere numita “pomana porcului”, pe alocuri “praznicul porcului”(Prahova). Ca forma de comuniune alimentara ce constituie faza finala a oricarui act sacrificial, “pomana porcului” depaseste, prin semnificatiile ei, conotatiile alimentare.

In vechi tipare de viata traditionala ea se desfasura intr-o atmosfera solemna, in liniste, realizindu-se, in primul rind, comuniunea spirituala a participantilor la actul sacrificial infaptuit. Actuala nota euforica a mesei de “pomana a porcului” este un rezultat al deritualizarii pe ansamblu al actului sacrificial, prevalent raminind sensul lui pragmatic, alimentar.

Credem ca tocmai pastrarea practicii sacrificiului porcului, adoptat ca animal de sacrificiu pentru sarbatoarea crestina a Craciunului, este o dovada a vechimii crestinismului pe aceste locuri, crestinism apostolic. Nu putem neglija nici faptul ca acest sacrificiu are loc in perioada postului, cea in care se pregateau, de altfel, si catehumenii pentru botezul de Craciun sau de Boboteaza.

 Autor: Cristina Fialcovschi

preluare de pe sursa
http://www.moldova.org/page/sacrificarea-porculuiact-ritualic-1143-rom.html