Se afișează postările cu eticheta istoric. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istoric. Afișați toate postările

5 februarie 2014

Biblioteca Vaticanului confirma: dacii nu au fost romanizati niciodata, dacii erau de fapt stramosii romanilor condusi de Traian...



Ceea ce afirmă acum oamenii de ştiinţă şi istoricii din Occident, dar şi cercetătorii de la Hamburg, care au prelevat AND-ul unor morminte străvechi de pe teritoriul Daciei, că românii sunt urmaşii dacilor, ramura nordică a tracilor, este tot mai evident şi devine un curent istoriografic autentic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai.
 
El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers!!!
 
Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.
 
În general, istoricii români au mers pe pista falsă a cercetărilor făcute de Şcoala Ardeleană că dacii au fost exterminaţi de romani şi noi suntem latini puri. Sigur, în perioada interbelică, curentul acesta latinist, mai mult politic decât ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa lui BP Haşdeu, de istoricii Giurescu, Iorga sau PP Panaitescu, care au presărat şi elemente dacice de continuitate şi chiar o importantă influenţă slavă. A fost comod pentru istoricii români să susţină continuitatea latină şi originea romană a românilor din considerente politice, pentru a avea un loc important în Europa, iar românii ardeleni oprimaţi să aibă drepturi egale cu ungurii şi austriecii în Transilvania.
 
În anii 90, la facultatea de istorie a UBB am susţinut în scrieri şi seminarii elementul etnic major de origine dacică a românilor în dauna celui latin. Eu eram un adept al teoriilor lui Nicloae Densuşianu şi Vasile Pârvan şi chiar editasem celebra carte a lui Nicolae Miulescu, “Dacia – Ţara Zeilor”, ce susţinea originea dacă a românilor şi chiar că limba geto-dacilor era înrudită cu latina, astfel explicându-se de ce Traian vorbea, conform imaginilor de pe Columnă, cu dacii capturaţi fără translator. Pentru susţinerea acestor teze am fost ostracizat la UBB. Era moda atunci ca noi românii să fim latini, slavi, mongoli, cumani sau avari, numai români NU. Bineînţeles, colegii mei, adepţii teoriei cumane, slave şi maghiare la baza originii poporului român erau repede răsplătiţi de Marga şi profesorii de la UBB cu burse în străinătate şi invitaţii la conferinţe naţionale şi internaţionale, pentru a se susţine tot felul de teze soroşiste.
 
De dragul adevărului istoric, chiar dacă am fost izolat în universitate, nu am renunţat la ideea că românii sunt urmaşii dacilor, ca trunchi etnic major. Pur şi simplu m-am bazat pe logica istorică simplă. Romanii au cucerit numai circa 28% din teritoriul Daciei. Pe Traian nu l-a interesat decât un culoar de ocupaţie spre capitala Sarmisegetuza şi minele de sare şi aur de la Roşia Montana din Munţii Apuseni, ca să-şi umple tezaurul de la Roma. Dacia lui Burebista şi Decebal se întindea de la Tisa, Carpaţii Păduroşi în Slovacia, Bucovina de nord din Ucraina de azi, peste Nistru până la Bug. În concluzie, romanii au cucerit abia o treime din teritoriul ocupat de daci: ei controlau Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Partium, Maramureş, Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Deci cea mai mare parte a teritoriului Daciei a rămas în stăpânirea dacilor liberi.
 
Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“
 
Ocupaţia romană a durat din 105 până în 275 e.n., adică 170 de ani şi numai pe un teritoriu restrâns. În consecinţă cum puteau fi romanizaţi şi să-şi însuşească limba latină dacii, dacă numai o treime din teritoriul lor era ocupat de către romani. Mai mult, ocupaţia romană a durat numai 170 de ani, cu mult mai puţin ca în Galia şi Britania, iar englezii nu vorbesc o limbă latină, iar galeza se mai vorbeşte popular până azi în unele regiuni ale Franţei rurale. Transilvania a fost ocupată de către austrieci de la 1700 la 1918, adică 218 ani şi românii ardeleni nu vorbesc germana nici acasă şi nici pe stradă, poate numai elevii de la un liceu de profil. Basarabenii au fost ocupaţi 200 de ani de ruşi dar vorbesc limba română în familie. Deci ideea romanizării Daciei ocupată teritorial numai o treime de Roma cade şi din punct de vedere al simplei logici istorice.
 
Tot mai evident ies la lumină cercetări ştiinţifice legate de ADN, că românii sunt urmaşii dacilor. Nu va trece mult timp când curentul istoriografic al originii geto-dace a limbii şi poprului român se va impune, bineînţeles cu recunoaşterea unor influenţe istorice latine sau slave.
 
sursa foto:www,descopera.ro
De Ionuţ Ţene – NapocaNews.ro
http://manifestulromanuluiscuipat.blogspot.ro/2014/02/bibliotecile-vaticanului-confirma-dacii.html

17 decembrie 2012

OBICEIURI ŞI PRACTICI DACICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMâN


Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: “din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul 
circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic – sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=9342
Sursa: Identitate Nationala

12 decembrie 2012

Plugusorul (uratura)


De Cristina Fialcovschi

Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugusorul cum i se spune in popor, este un stravechi obicei agrar prin excelenta, care se practica si azi, mai cu seama in Moldova. in ajunul Anului Nou, in multe locuri, chiar in ziua de Anul Nou, ceata de uratori formata din doi pina la douazeci de flacai sau barbati insuratei de curind, pleaca din casa in casa sa ureze cu Plugusorul sau sa “haiasca”, cum se spune in Moldova. Cu Plugusorul ureaza astazi si copiii.

Colinda Plugusorului este in datina tarilor agricole o urare pentru rodirea cimpului. Plugusorul nostru este “carmen avele al romanilor”, colindul cu rugaciunea de ocrotire a semanatorilor din cimp. Mentionam ca este una dintre datinile cele mai vechi si mai frumoase, ce s-a pastrat si se pastreaza inca pina in ziua de azi la poporul romin. in pocnet amarnic de harapnic sau bici, in sunet de talanca sau clopotei, ca si in muget de buhai, colindatorul isi deapana urarea indemnindu-si amicii cu refrenul: ”Ia minati mai,/ Hai,hai ”.

Vorbind despre aratul pamintului cu 12 boi, despre semanatul griului, seceratul si macinatul lui, ca si despre frumoasa morarita, plugusorul, care cuprinde in sine atita poezie, este datina romaneasca care zugraveste in culori atit de vii deprinderea principala a poporului nostru.

Urarea nu se rezuma numai la expunerea in cintec sau versuri a celor dorite, ca in colinde, ci se infaptuieste si prin prezentarea dramatica a muncilor agrigole. Avem deci de-a face cu o manifestare folclorica complexa, menita sa aduca belsug in agricultura. Pentru desfasurarea dramatica a urarii se foloseste plugul sau buhaiul.

Plugul era altadata un plug adevarat, frumos impodobit cu crengi de brad si cu panglici, mai nou cu hirtie colorata, tras de 4 sau 2 boi, de asemenea impodobiti cu panglici sau batiste lucrate in stil popular.
in anii din urma se raspindeste tot mai mult plugul in miniatura purtat pe brate de cel ce ureaza si un plug simbolic, format dintr-un bat cu doua craci care reprezinta coarnele plugului. Copiii ureaza numai cu plugurile in miniatura.

Buhaiul, numit in Ialomita si in sudul Moldovei ”buga”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capra sau de oaie, bine intinsa si legata cu un cerc sau strinsa cu o fringhie. Prin mijlocul acestei piei trece o suvita de par de cal fixata in interior cu un nod sau cu bat trecut ptintr-un lat. Gura vasului este deschisa. Unul din flacai tinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate in bors, in apa cu saciz sau numai in apa, tragea suvita de par, producind un zgomot surd, intarit de cutia de rezonanta a vasului. Cuvintul buhai a ajuns la noi, probabil, prin imtermediul limbilor slave: rus. bugai, pol. buhai, tc. buga, cum se spune in Ialomita si in sudul Moldovei.

Obiectul menit sa imite mugetul taurului, simbol al fertilitatii, a fost cindva raspindit in intreaga Europa. La cehi este cunoscut si azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind in legatura cu zgomotul pe care il face.

La unguri se numeste burgato, tot o denumire onomatopeica. La germani se numeste Rummeltop sau Brummtorf, tot dupa zgomotul pe care il face.Torf inseamna oala de pamint, de lut, aici vasul fiind de ceramica. Obiceiul a disparut demult in Europa apuseana si, acolo unde mai exista, si-a pierdut sensul traditional, 1 este practicat mai mult ca un joc de catre copii.

Pe linga plug si buhai, ceata purta bice sau harapnice din care se pocneste, clopote de vite si talangi. Ea era insotita de instrumentisti populari care cintau din fluiere, cimpoi, vioara sau cobze.

In general, locurile unde plugul si buhaiul apareau impreuna in acelasi obicei sint mai rare. Acolo unde plugul era inlocuit cu un bat simbolic, in tot timpul recitarii batul era jucat in ritmul versurilor; clopoteii care-l impodobeau acompaniau ritmic recitarea. in regiunile unde recuzita era si mai este un plug adevarat, se trage si astazi uneori, iar in trecut se tragea cu regularitate, o brazda in curtea sau la poarta gospodarului. Tragerea brazdei dovedeste, fara putinta de indoiala, ca Plugusorul este un stravechi obicei agrar derivat dintr-o practica primitiva si trecut print-un rit de fertilitate, ajungind o urare de recolte bogate pentru viitor. Urarea este un lung poem in versuri recitate care descrie cu mult umor, dar si cu cuvenita ridicare de plan, fabulos, toate muncile agricole, pina la coptul colacului.

Altadata rit menit sa provoace fertilitatea, Plugusorul este azi, acolo unde se pastreaza, un obicei care contribuie la veselia generala a sarbatorii Anului Nou. Urarea cu plugul sau cu buhaiul povesteste cu umor despre prodigioase munci agricole, al caror rod este fabulos.

Valdemar Liungmann cauta sa stabileasa o legatura intre obiceiul nostru si aratul ritual practicat pentru a propita de catre taranii romani la Calendele lui Ianuarie sau la 1 Martie.

Desfasurarea dramatica se leaga, dupa parerea lui Liungmann, de aratul si semanatul ritual din cultul lui Dionisos si a lui Osiris. Tinind seama de noile constatari facute de N. E. Mate asupra miturilor vechi egiptene,1 putem presupune ca Plugusorul este de fapt, la origine, ceremonialul primei brazde practicat de catre capetenia obstei patriarhale. Si in urarea noastra, gospodarul, badita Vasile sau badita Troian, pare sa aiba acelasi rol.

Gospodarul pleaca pe un cal negru sau pe un cal “graur cu saua de aur” sa gaseasca “loc de arat si de semanat”. El ara “brazda neagra” si seamana “griu rosu”. Griul creste: ”in pai ca trestia,/ in foi ca mazarea,/ in spic ca vrabia”.

Gospodarul incaleca din nou pe cal si pleaca sa vada daca holda este coapta: ”Griu de-o parte se-ngalbemea/ De aproape se cocea,/ De secera se gatea”. Gospodarul ia spice de proba, si se intoarce acasa si se pregateste de secerat. Se duce la tirg sa-si cumpere fier si otel. Se duce la fierar si-l pune sa-i faca “sacere maruntele/ Cu dinti de floricele,/ Cu manunchi de viorele,/ Sa secere copile frumoase cu ele”. intr-o varianta culeasa in anul 1950 in Negrilesti, Vrancea, gospodarul cheama fierarul la telegraf: “Si-au sunat la telegraf/ Si-a venit mesteri indat”. Elementul vietii moderne intra in chip natural in descrierea muncilor agricole. Prezentarea muncii menita sa constituie miezul urarii este presarata cu elemente de umor si cu note de voita exagerare, necesare implinirii dorintelor. Ritmul seceratului este fantastic: ”Un fecior de negustor/ Cu stinga secera./ Cu dreapta leaga,/ Cu dintii-n haraba arunca./ O scos doisprezece telegari,/ Ca ceaunele canite,/ Cu unghiile potcovite,/ Cu potcoave de argint,/ Ce prind bine la pamint./ O scos noua iepe surepe,/ De cate noua ani sterpe./ Cu gura-n car punea,/ Stambol nu le trebuia”. Dupa terminarea seceratului si treeratului, carele “impovarate,/ cu lanturi legate” se indreapta spre moara. Moara, vazind atatea care, “Pune coada la spinare/ Si apuca pe lunca mare”. Dar: “Morarul mester mare,/ O iesit cu ochi bolditi,/ Cu itarii cruciti,/ De dinsul sa te rizi”. Si morarita a iesit: “Cu o cataveica de niste taricioare/ De cind cu foametea cea mare./ Si mi-o incepu a striga:/ -Ptiu, ptiu, ptiu si na, na, na./ Moara sta si se uita./ Si o amagit pina la portita/ Si-o luat-o din dirlog/ Si-o dat-o la loc,/ S-o scos un ciolan,/ Si i-o dat una in splina/ S-o asezat-o cape faina”.

Aceasta parte in care moara este intruchipata ca o faptura vie, un fel de animal domestic care se sperie de multimea carelor si o ia la fuga, este prinsa de morar sau ademenita de morarita si pune cu mestesug la loc, este plina de umor, stirneste intotdeauna risul ascultatorilor. Ea reprezinta, poate, cu hazul cuvenit, imbinarea intre descrierea sobra, rituala a muncilor pentru piine cu nota vesela care apare simbiotic la foarte multe dintre riturile vechi si la jocurile cu masti medievale. Griul este macinat, faina este dusa acasa la gupineasa gazda: ” Face colac frumos,/ Si l-o pus in cuiul cel de jos, ca sa fie plugarilor de folos,/ Si l-o rupt in noua/ Si ne-o dat si noua”. Versurile acestea de sfirsit seamana cu versurile din cintecele de secera.

Urarea cu plugusorul se termina prin cererea darurilor. in partea care inchieie Plugusorul intilnim unele elemente particulare de umor, obisnuite si in oratiile de nunta, in unele povestiri si in teatrul popular. Ele se refera la insasi practica obiceiului, ironizeaza recitarea si pe recitatori, creaza distanta intre actul ceremonial ti receptarea lui.

Bazat pe o practica rituala menita sa insoteasca sau sa previna muncile plugarului, Plugusorul evoluiaza treptat si ajunge la formele spectaculare sarbatoresti de astazi.


preluare de pe sursa: http://www.moldova.org/page/plugusorul-1152-rom.html




11 decembrie 2012

Din istoricul sarbatorilor de iarna


Folcloristica a grupat, in general, obiceiurile calendaristice in patru cicluri care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primavara, de vara, de toamna si de iarna.

Obiceiurile care se mai practica si azi pe teritoriul folcloric rominesc si care prezinta forme interesante de integrare in cultura contemporana sint cele din ciclul Anului Nou, deosebit de ample si pline de semnificatii pentru cultura noastra populara.

Exista diverse studii care au incercat sa lamureasca originea, dezvoltarea istorica si semnificatia diferitor rituri si ceremonii care fac parte din aceste obiceiuri, pornesc de la modul cum s-a sarbatorit la diferite popoare si de la data cind are loc aceasta sarbatore.

Babilonienii au cunoscut foarte devreme calendarul. Dupa calendarul lunar, anul se impartea in 12 luni. Cele trei zile de intuneric de la sfirsitul fiecarei luni au trezit din cele mai vechi timpuri un sentiment de teama fata de fortele necunoscute ale naturii. Cu timpul, ei au ajuns sa acorde o semnificatie deosebita sfirsitului de luna dinainte de inceperea Anului Nou. Sarbatorirea Anului Nou de catre babilonieni a fost consemnata inca din timpul regelui Gudeia, in jurul anului 2400 i. Hr., in cele 11 table ale eposului Ghilgames, care vorbesc despre mese sarbatoresti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea riuri.

La romani, dupa calendarul vechi, anul nou incepea la 1 martie si cel vechi se termina la23 februarie, ultima zi a acestei luni. Abia in anul 153 i. Hr.se fixeaza la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie. De fapt, la romani anul nou incepea odata cu intrarea in functie a noilor consuli. Aceasta data a oscilat in timpul republicii. Prima reforma a calendarului pare a fi avut loc in secolul VI i. Hr., adica la sfirsitul regalitatii. La 46 i. Hr., Iulius Caesar introduce calendarul pe care il folosim si noi astazi, in forma modificata de Papa Grigore al XIII-lea, in 1582.

Dupa decaderea Imperiului Roman, data oficiala a zilei de Anul Nou se schimba iarasi. in Imperiul Roman de Rasarit, ciclul sarbatorilor de iarna era prefatat de Brumalia care dura 24 de zile: imcepea la 25 noiembrie si se incheea la 17 decembrie. Dupa Brumalii urmau Saturnaliile, celebrate la inceputul mileniului intii era noastra intre 17 si 23 decembrie, zile dedicate zeului Saturn. in aceste zile se organizau petreceri insotite de jocuri, se jertfea in mod obligatoriu porcul, se faceau daruri reciproce cu sens ritual de jertfa: seminte pentru a invoca fertilitatea, papusi din lut.

Dupa o saptamina de la Saturnalii urma cea mai vestita sarbatoare in lumea romana- Calendele lui Ianuarie. Sarbatoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua fete, una spre trecut si alta spre viitor, zeul luminii si deschizatorul anului. Ronanii petreceau in fiecare zi diferit. Prima zi era incarcata cu numeroase practici rituale si cerimoniale:se trimeteau daruri, petreceau sarbatoarea cu jocuri, cintece si glume. Adoua zi era dedicata petrecilor in cadrul restrins al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se faceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergarilor de cai si continuau ospetele. A patra zi entuziasmul si placerile scadeau treptat, iar in a cincea zi se relua activitatea obisnuita.

Ciclul pagin al sarbatorilor romane de iarna, al carei nucleu il constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranta popular si in Dacia datorita intensei circulatii a oamenilor: legionari in armata romana, negustori, functionari. Sarbatoarea legata de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscuta in Dacia romana si nu poate fi pusa sub semnul indoielii, de vreme ce aceasta se desfasura sub directa supraveghere a autoritatilor civile si militare, Anul Nou fiind sarbatorit in intregul imperiul.

Biserica crestina porneste o adevarata lupta impotrva acestei sarbatori pagine si stabileste data de 25 decembrie, presupusa zi a nasterii lui Isus. Totusi sarbatoarea bisericeasca oficiala nu este peste tot recunoscuta ca zi a Anului Nou. Am prezentat aceste date pentru a intelege sensul obiceiurilor noastre si a anumitor forme in care ele apar.

Astazi se mai pastreaza unele motive saturnalice. Ajunul, noaptea si cele trei zile ale Craciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospete inbelsugate, de unde zicala “Craciunul satulului si Pastele fudulului”, taierea porcilor la Ignat, data apropiata de inceperea saturnalilor romane, abundenta darurilor, chiar daca acestea sint puse pe seama unui mos (Ajun, Craciun);identificarea principalei masti care apare in cetele de colindat (turca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. 

Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise pina spre zilele noastre. Desi unele practici specifice Calendelor lui Ianuarie au migrat la sarbatorile in vecinatate (Craciun, Boboteaza), cele mai multe au ramas aici: uratul de viata lunga si noroc; colindatul, al carui mobil principal este uratul (Plugusorul din ajun, Semanatul, Sorcova si Vasilca din dimineata Anului Nou).

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l intimpina cu urari, daruri, petreceri, cintece si jocuri este straveche si cunoscuta tuturor popoarelor europene. Caracterul esential al sarbatorii este bucuria si increderea cu care omul intimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, inceputul unei noi perioade de vegetatie, al unei noi etape in viata lui si a satenilor sai, a colectivitatii in care traieste.

In folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formeaza sarbatoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sarbatoresc populal traditional, cel mai bogat si colorat prilej de manifestari folclorice. 

Autor: Cristina Fialcovschi

preluare de pe sursa:
http://www.moldova.org/page/din-istoricul-sarbatorilor-de-iarna-1142-rom.html