MOARTEA FIZICA, TRANSMIGRAREA SUFLETULUI SI INCARNAREA

Din punct de vedere hermetic, o persoana decedata nu mai este subiectul timpului si spatiului atunci cand intra in sferele astrale!
*Sufletul tanjeste dupa reintoarcerea pe pamant, nu numai pentru ca doreste echilibrarea, prin forta legii Karmei a cauzei si efectului si a erorilor comise in timpul vietii, dar, deasemenea doreste sa se intoarca, pentru a avea o alta sansa de a se dezvolta in lumea fizica si sa acumuleze noi experiente spirituale pentru a avea posibilitatea ascensiunii spre sfere spirituale mai inalte!

*Orice fiinta umana, dupa moarte, va intelege inca un aspect al lumii astrale, si anume acela ca, avand un nivel (grad) inferior de evolutie spirituala, se va afla in imposibilitatea de a comunica cu fiinte, care in timpul vietii au atins un nivel mai inalt de constiinta (de evolutie spirituala) --- este ceea ce in mod foarte naiv este numit "iad" in terminologia diferitelor curente religioase---, deoarece aceste fiinte vor sta intr-o sfera subtila mai inalta a lumii astrale, iar cea mai inevoluata nu va putea calatori in sfera superioara luminoasa. Chiar daca va putea sa se miste in aceste sfere superioare, nu va putea suporta vibratia elevata a acestora si va cadea in sfera astrala careia ii corepunde nivelului lui (sufletului) de dezvoltare. O persoana (suflet omenesc) cu un nivel inalt de perfectiune, poate insa sa se aseze intr-o sfera astrala mai joasa, prin acomodarea vibratiei acelei sfere cu starea spirituala a sufletului sau!
*Un spirit cu un nivel scazut de dezvoltare care doreste sa contacteze un spirit mai evoluat, prin forta imaginatiei trebuie sa ceara spiritului superior sa vina in sfera sa! (Insa LUMINA sta in intuneric...si intunericul nu o percepe!)

*Sunt spirite care vampirizeaza fluidul electro-magnetic (energia vitala) a corpurilor vii pentru a acumula in corpurile lor fizice abandonate energia vitala, crezand ca asa vor renaste. Un corp fizic parasit de o astfel de fiinta, nu putrezeste timp de sute de ani!

*In lumea fizica, corpul fizic si corpul astral sunt mentinute impreuna de hrana, respiratie si cele trei parti - trup, suflet si spirit - care sunt potentate de sfere superioare, de elemente materiale mult mai subtile, iar pe de alta parte, corpul astral este revigorat de impresiile date de vibratiile materiale din sferele astrale!

*Daca o fiinta umana se intoarce din lumea astrala in lumea fizica, se datoreaza faptului ca, banda(cordonul) dintre corpul astral si mental, induce moartea corpului astral pentru a se renaste in lumea fizica. Actul mortii astrale este similar cu cel al mortii fizice. (Corpul astral nu mai este hranit de corpul mental cu impresiile lumii astrale.) Procesul degenerarii corpului astral este mult mai indelungat decat cel al corpului fizic.

*Fiintele astrale care pot avea influenta pozitiva cat si negativa, sunt uneltele pentru ceea ce are loc in lumea noastra fizica. Ele sunt cauzele tuturor efectelor in corpul astral al fiecarei fiinte, nu conteaza daca este initiata sau neinitiata!

*Diferenta dintre un Elemental si un Om este aceea ca, prima fiinta este constituita dintr-un singur element, iar omul este compus din cele 4 elemente, plus al 5-lea (Etherul sau Principiul Akasha)!

*PROVIDENTA DIVINA sau PRINCIPIUL AKASHA (ETHERUL), este factorul determinant pentru ca o fiinta umana este capabila de reincarnare. O fiinta elementala nu poate face acest lucru de una singura. O fiinta Elementala se dizolva numai in propriul element; un corp astral uman se dizolva in cele 4 elemente. O alta diferenta este, ca o fiinta Elementala in momentul mortii va inceta sa mai existe, intrucat spiritul ei este muritor; OMUL care este similar unui mic microcosmos, fiind CREATIE A LUI DUMNEZEU, ESTE NEMURITOR!!!

*Principiul Akasha al sferei astrale determina reincarnarea in lumea fizica a unei fiinte umane ce traieste in lumea astrala. Materialul astral al Luminii, numit de obicei LUMINA ASTRALA, este cea mai DIVINA EMANATIE IN LUMEA ASTRALA!
Initiatul care vede principiul divin al lumii astrale - acest pricipiu al Luminii apare stralucitor ca Lumina Soarelui arzator sau Soarele insusi!

CONCEPTIA INDIVIDUALA DESPRE DUMNEZEU, DETERMINA DE OBICEI LOCUL REINCARNARII.

EVOLUTIA SPIRITUALA A FIINTEI UMANE IN TIMPUL INCARNARII DETERMINA PREGATIREA PENTRU VIATA IN SFERE ASTRALE SUPERIOARE!

*DESTINUL/soarta , avand obiectivul de a purifica spiritul omului in lumea fizica, ajutandu-l sa obtina experienta necesara pentru evolutia spirituala, ESTE DEJA PREGATIT SI DETERMINAT DE PROVIDENTA DIVINA IN LUMEA ASTRALA, pentru fiecare om, individual, in acord cu maturitatea si gradul de dezvoltarea spirituala inainte de intrupare (incarnare). Sufletul cunoaste tipul de invataturi pe care trebuie sa le acumuleze in lumea fizica, si nu numai ca e de acord cu ele, dar simte intens sa treaca prin aceste invataturi!

*In momentul nasterii, fiinta isi pierde cunoasterea despre tot ceea ce Providenta Divina a planificat pentru ea. Daca un individ care traieste in aceasta lume ar putea sti in avans tot prin ceea ce ar trebui sa treaca, atunci nu ar mai avea Liber Arbitru in lumea fizica. Astfel de individ ar fi ca un simplu robot in tot ceea ce intreprinde ( un automat), iar misiunea ce trebuie indeplinita in acesta lume fizica ar deveni inpracticabila!!!

*Doar un INITIAT DE GRAD INALT, FIIND MAESTRU AL PROPRIEI KARMA, care se afla deasupra CAUZEI SI EFECTULUI, si simtindu-se egal familiar cu LUMEA FIZICA SI ASTRALA, este destul de MATUR SA CUNOASCA TOTUL IN AVANS, fara a avea sa se teama de orice influente dezavantajoase asupra LIBERULUI SAU ARBITRU!!!

(Un initiat nu este un filozof care a acumulat cunoastere teoretica, ci o persoana care si-a obtinut cunoasterea prin practica! Un initiat si invatator are misiune sfanta de a ghida indivizii inferiori din punct de vedere spiritual!)

*Impedimentele lumii materiale, INTARESC SPIRITUL SI CREAZA DEZVOLTAREA MULT MAI RAPIDA din punct de vedere SPIRITUAL, decat ar fi posibil in lumile astrale! De aceea fiintele umane din astral sunt nerabdatoare se obtina reincarnarea in aceasta lume, pe cat de repede posibil, fiind pregatite sa accepte cele mai grele conditii pentru a putea sa-si continue EVOLUTIA SPIRITUALA!

ORICE OM POATE ATINGE PERFECTIUNEA, deoarece EVOLUTIA INTREGII UMANITATI CONDUCE SPRE ACEASTA STARE!

"Aripile" ingerilor sunt o analogie a pasarilor care se misca liber in AER (ELEMENT CARE PATRUNDE PESTE TOT). ARIPILE SUNT SIMBOLUL SUPERIORITATII, AGILITATII, LIBERTATII!!!!

preluare de pe: http://daciacreatemybb2comindexphp.createmybb2.com/showthread.php?tid=621

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

de Octavian Creţ

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.

Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.

Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.

Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.”

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întâlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu se mai simte a fi aceeaşi, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum „ghiceşte la ce se gândesc oamenii”.

Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”

În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, ea a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămâni mai târziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională.
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.”

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală.

Reacţiile copiilor faţă de experienţele de moarte clinică
După ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnăvit grav şi timp de şase luni nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamăgită, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi să-l xerocopieze. Acest incident arată cât de sensibili sunt experimentatorii în privinţa atitudinii celorlalţi faţă de relatarea lor. A povesti înseamnă a-ţi deschide inima, este o dovadă de încredere, o situaţie delicată. Dacă persoana respectivă simte cea mai mică umbră de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza răni sufleteşti profunde.

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Un caz de posibilă refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţă asemănătoare la vârsta de 3 ani. La întoarcerea sa de la spital el a povestit printre altele, că s-a întâlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultăţi şcolare, a fost dat pe mâna unui psiholog care, auzind această poveste, i-a ordonat să o uite, argumentând că ţinea de trecut, deci că luase sfârşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte despre acea experienţă.

Din mărturiile culese se desprinde destul de clar concluzia că, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinică preferă să nu vorbească despre ele. Instinctiv, copilul urmăreşte să-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrărilor de factură paranormală, copilul înţelege că este preferabil să „rămână normal”.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody.

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Pediatrul Melvin Morse, un binecunoscut cercetător al experienţelor de moarte clinică ale copiilor, menţionează un caz interesant.

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.

Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse. Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns: „Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”

Uimit, dar deschis, dr. Morse a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…

Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice

Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un  nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.

Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice.

De pildă, americanul Goran Grip a trăit la vârsta de 5 ani o experienţă de moarte clinică completă, care nu are nimic patologic şi nu ţine de domeniul psihiatriei: comunicarea cu un punct de lumină care urmărea să afle tot despre el şi de care ar fi dorit să scape, experienţa iubirii copleşitoare, sentimentul de a se situa în afara spaţiului şi timpului, învăţături despre consecinţele faptelor sale etc. În urma acestei experienţe, el a ajuns să ştie, dincolo de cuvinte, tot ce gândesc şi percep ceilalţi oameni, chiar şi la modul inconştient.

Didier Dumas, un psihanalist care lucrează foarte mult cu copiii, consideră că dacă la ora actuală copiii nu mai sunt atât de reprimaţi în privinţa sexualităţii, în schimb lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte spiritualitatea lor. El afirmă că spiritualitatea copiilor, deşi este în mod firesc mult mai „vie”, este adeseori inhibată de mediul lor familial, datorită îndepărtării societăţii actuale de valorile spirituale autentice, ceea ce face ca mulţi copii să refuze să-şi împărtăşească experienţele de moarte clinică, pentru a nu pierde afecţiunea celor apropiaţi.

Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6073

Experienţa morţii şi lumea de dincolo

Ce vom vedea când vom muri... şi după

 

Există, în momentul de faţă, mii de relatări făcute de oameni de diferite religii, clase sociale şi naţionalităţi, privind experienţele din preajma morţii. Acestea ne pot ajuta să aruncăm o privire, fie ea şi sumară, dincolo de limetele acestei lumi, pentru a înţelege ce este misterioasa Lume de Dincolo. Sunt oare aceste relatări doar simple viziuni ascunse şi indiscrete furate unei realităţi care nu ne este accesibilă până în pragul morţii?

 

Aflându-se în pragul morţii, dar reuşind să se salveze, fie printr-un miracol, fie datorită tehnicilor de reanimare moderne, aceşti  „reveniţi” – care au trăit experienţa morţii iminente – întorcându-se, nu cu o viziune a neantului, cum ar putea crede materialiştii, ci a unui Altceva, clar întrevăzut şi descris ca o călătorie în altă lume – au văzut oare, precum Orfeu, intrarea în regatul morţii?

 

Tunelul luminii

 

Acest caz tipic este relatat în primul buletin al Asociaţiei Internaţionale pentru studiul stărilor ce apar în preajma morţii. 

 

Domnul Chouraki, aprod în justiţie, a fost foarte grav accidentat pe o autostradă, în clipa în care îşi pornea în mod imprudent maşina ce rămăsese în pană. Ca urmare a acestui şoc el a rămas şapte ore în comă, trăind o experienţă uluitoare. Iată ce a povestit mai târziu: „Am avut o veritabilă viziune a morţii, simţind la început o separare de propriul meu trup.

 

Mi-am văzut corpul inert... apoi un fel de tunel în care eram atras fără a mă putea opune. La capătul acestui tunel strălucea o lumină foarte vie... Mi-am văzut viaţa, derulându-se în întregime în faţa ochilor, în secvenţe extrem de rapide şi am simţit dorinţa foarte intensă de a mă agăţa de ea. Îmi este foarte clar acum că numai astfel am putut reveni din comă.”

 

O experienţă trăită de opt milioane de oameni

 

Aceste mărturisiri, rezervate altădată doar revistelor medicale specializate, ar fi rămas necunoscute marelui public fără opera doctorului Raymond Moody. Ele au fost prezentate într-o carte publicată în 1975, carte ce s-a bucurat de un imens succes. Publicată într-un tiraj de 3,5 milioane de exemplare şi vândută în întreaga lume, cartea sa „Viaţa de după moarte” a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei fusese se confruntase cu asemenea experienţe tulburătoare (conform unui sondaj realizat în America, în 1988, este vorba de 8 milioane de oameni).

 

În plus, această experienţă are un caracter general uman, indienii din Amazonia fiind şi ei incluşi în sondaj; este de remarcat şi independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte experienţa.

 

Algoritmul morţii

 

Iată cum prezintă doctorul Moody fazele caracteristice fiecărei experienţe, faze care apar cel mai adesea în relatările celor ce au trecut la un pas de moarte.

 

1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul realizează că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.
2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.
3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).
4) Traversarea tunelului întunecat. Experimentatorul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţă de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau părinţii decedaţi.
5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.
6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.
7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă către o dimensiune superioară.
8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele fiinţe (mai ales la cele care au trăit o viaţă pură), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.

 

Concluziile ştiinţei

 

Dacă doctorul Moody a făcut cunoscute întregii lumi experienţele empirice trăite în preajma morţii, doctorul Keneth Ringh, profesor de psihologie la Universitatea din Connecticut, a fost primul care a întreprins o cercetare ştiinţifică aprofundată a acestora. Dincolo de diferenţele ce apar uneori în descrierea fenomenelor produse în timpul agoniei, acestea exprimă întotdeauna pentru cel ce le trăieşte aşa-numita „experienţă a substratului”.

 

În primul rând, Ringh confirmă descoperirile lui Moody, subliniind extraordinara similitudine între descoperirile celor două cercetări. Pornind de la relatările a 102 persoane, cu privire la stările trăite de acestea în agonie, dintre care 52 de bolnavi, 26 de accidentaţi şi 24 cu tentative de sinucidere, el recapitulează diferitele stadii ale tranziţiei în „Lumea de Dincolo”, ce cuprind: o senzaţie de bine adesea extatică, dedublarea, perceperea uneia sau mai multor prezenţe, o retrospectivă vizuală rapidă şi clară a vieţii trăite până atunci, apoi „întoarcerea”, deci reintegrarea în corpul fizic, ce se realizează uneori pătrunzând prin cap, alteori prin ombilic sau piept.

 

Vedem deci că, în termeni uşor diferiţi, de data aceasta ştiinţifici, aparţinând domeniului psihologiei, sunt prezentate aceleaşi trăiri.

 

Nu suntem cu toţii egali în faţa morţii?

 

Continuând cercetările, Ringh obţine în studiul său rezultate inedite. Conjuncturile şi cauza care determină agonia ar putea schimba oare cu ceva scenariul trăirilor în preajma morţii?

 

Este totuşi cert că accidentaţii trăiesc mai intens acea experienţă a bilanţului vieţii, şi că pentru sinucigaşi „nu există tunel, nici lumină strălucitoare, nici prezenţe benefice, nici pătrunderea într-o lume transcendentă de o frumuseţe supranaturală, doar perceperea unei lumi întunecate, ostile, o lume de coşmar”. Concluzia este evidentă şi ea aparţine tuturor religiilor: sinuciderea este cel mai mare păcat; ea nu pune capăt suferinţei, ci măreşte agonia deznădejdi după actul criminal.

 

Continuându-şi cercetările, Ringh ajunge la concluzia că nu există clase de indivizi privilegiate, înclinate predominant către aceste experienţe. Nici culoarea pielii, nici starea civilă nu influenţează în vreun fel experienţa; ea poate surveni la orice vârstă şi rămâne total independentă de credinţa religioasă sau de cunoaşterea prealabilă a fenomenului.

 

În statisticile efectuate în ultimii ani se evidenţiază faptul că cei care trăiesc aceste experienţe extraordinare sunt în marea lor majoritate printre aceia care nu au auzit niciodată de doctorul Moody. Acesta este un fapt explicabil căci, în ciuda succesului considerabil al cărţilor sale, există încă foarte mulţi oameni care ignoră total acest subiect.

 

O mare parte a studiilor este consacrată consecinţelor, repercusiunilor intime pe care o asemenea experienţă le exercită asupra celui care a trăit-o. Mai întâi, „întrezărirea morţii”, deşi poate părea curios, îl „cheamă la  viaţă” pe cel ce a ajuns dincolo. Concluzia este totuşi relativă, deoarece putem presupune că şi cei care părăsesc definitiv planul fizic trec printr-o experienţă asemănătoare şi cu toate acestea nu se mai întorc, setea de viaţă stingându-li-se.

 

Un fapt sigur este însă acela că tuturor celor ce revin li se transformă fundamental modul de a privi viaţa. Un astfel de om devine din ce în ce mai înţelegător cu ceilalţi, iar atitudinea sa în faţa religiei se modifică radical. Chiar şi cei mai sceptici se conving de existenţa unei Realităţi Esenţiale ce poate fi numită Dumnezeu. Dispare total şi sentimentul apartenenţei la o religie anumită, însă credinţa în Dumnezeu devine mult mai fermă. Sentimentul „fricii de Dumnezeu” este sublimat într-o beatifică stare de recunoştinţă. În conştiinţa omului survin mult mai clar întrebările fundamentale ale existenţei: De unde venim? Unde ne ducem? Cine suntem noi cu adevărat? Întrebări la care încep să întrezărească răspunsuri.

 

Apare totodată o vădită detaşare faţă de preocupările materialiste, faţă de dorinţa de a acumula bani sau bunuri. Gândurile unei fiinţe care a trăit o astfel de experienţă devin mult mai elevate, cu o tendinţă permanentă de generalizare şi universalizare. Relaţiile cu ceilalţi devin dominate de un spirit fratern şi de compasiunea celui ce a văzut şi dincolo de ceea ce ochii obişnuiţi pot să vadă.

 

Acesta este rezultatul unei evoluţii spirituale „cosmice” mult accelerate şi nu al unei banale schimbări a religiei. În orice caz, experienţa „vieţii de după moarte” este cel mai puternic antidot împotriva fricii de moarte. Ea poate fi asimilată, într-o oarecare măsură, unui vaccin psihologic.

Cei ce trec printr-o astfel de experienţă capătă cel mai adesea certitudinea că viaţa se continuă după moarte şi, mai mult decât atât, ea continuă într-un mod extraordinar de frumos, fascinant, beatific. „Eu nu mai percep moartea ca pe o anulare, ci ca pe o renaştere,” a spus unul dintre ei. „Moartea fizică îţi permite să renaşti pentru a cunoaşte o viaţă mai senină.” Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că experienţa ar trebui încercată în mod deliberat, prin sinucidere! Aşa cum am arătat, consecinţele ar fi dezastruoase.

 

Singura deosebire, în raport cu concluziile lui Moody, este că nici una dintre persoanele consultate de Ringh nu a relatat că a întâlnit Fiinţa de Lumină. Ringh a conchis că această experienţă post-mortem trebuie să fie cu totul excepţională şi că nu orice fiinţă poate avea acces la ea. De altfel, studii ulterioare au demonstrat că aceasta este o fază foarte avansată în procesul desprinderii de planul fizic şi de aceea oamenii se întorc adesea înainte de a o trăi.

Există şi experienţe infernale?

 

Nici Ringh nici Moody nu au vorbit niciodată despre experienţele infernale ce le-au fost relatate. Cardiologul M. Rawlings a cules însă şi mărturii în acest sens. Pentru unii, „tunelul” s-ar sfârşi într-un teren tenebros şi incert unde colcăie „personaje groteşti ţesute în umbră şi adunate pe malul unui lac de foc”.

 

În ceea ce priveşte ipotezele posibile ale stării de agonie, descrierile relatate de dr. Ringh în urma cercetărilor sale, sunt printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată referitoare la moarte şi la această prelungire semi sau supra-conştientă a sa.

 

O simplă halucinaţie?

 

Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, una dintre cele mai aprige contestatare a ideilor şi experimentelor pe care vi le-am prezentat, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În anumite circumstanţe, legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii post-mortem. Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”. 

 

Savantul Carl Sang, supranumit de către unii confraţi ai săi domnul „Eu ştiu tot”, a găsit de cuviinţă să se pronunţe şi asupra acestui subiect „transcendent”. Pentru a nu-şi periclita reputaţia, Sagan speculează că senzaţia de tunel urmată de linişte, pace, fericire este legată de fenomenul de reamintire a experienţei naşterii, şi anume faptul că la venirea pe lume noi traversăm un astfel de „tunel” la capătul căruia ne aşteptă lumina orbitoare a sălii de operaţie şi fiinţele „atotputernice”, medicii! Această analogie se loveşte însă de faptul că totuşi asemenea experienţe au trăit şi oamenii născuţi prin cezariană, dar aici, savantul Sagan se închide definitiv în tăcere.

 

Lucrarea lui Blakmore, pe care ea a numit-o „Cartea sufletului care moare” nu este totuşi lipsită de interes. Când moartea este iminentă, afirmă ea, creierul nu mai are oxigen şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Aceasta ne duce cu gândul la efectele mescalinei sau ale LSD-ului. Faptul că există mai mulţi neuroni centrali, în procesul viziuni, ar induce iluzia că există un tunel iluminat în mijlocul său.

Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, ar reduce durerea şi ar induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, având efecte secundare aceste viziuni şi lumini strălucitoare.

 

Opinia doctorului Ringh este însă alta. El afirmă că interpretările psihologice şi fiziologice sunt „inadecvate şi inadmisibile” şi aduce numeroase argumente împotriva lor. Totuşi el nu respinge ideea că lipsa de oxigen a creierului ar putea provoca o „stare modificată de conştiinţă” care, la rândul său ar activa „matrici inconştiente”, compunând astfel elementele unei experienţe din preajma morţii. De aici rezultă ideea unui „program integrat” care s-ar pune în mişcare în momentul morţii aparente. Cum s-ar explica în această situaţie faptul că în timpul experienţei, aparatele medicale conectate la bolnav arată totuşi activitate cerebrală nulă?

 

Iată însă ideea de bază a teoriei holografo-psihologice a Dr. Ringh: „Problemele ridicate de aceste experienţe sunt imposibil de interpretat, fără a le confrunta cu spiritualitatea.” În acest context, el propune un concept care se inspiră din bazele ocultismului şi ale tehnicii de avangardă a holografiei.

 

Ştiinţă şi spiritualitate

 

„Teoria holografică mi se pare o speranţă reală pentru a furniza o fundamentare ştiinţifică pentru înţelegerea "substratului", a acelei realităţi fundamentale a lumii” – continuă Dr. Ringh. „Mă gândesc că există un univers, frecvent cunoscut sub numele de plan astral, creat de interacţiunile structurii trăirilor emoţionale şi gândurilor.” După părerea sa, tot ceea ce noi ştim din parapsihologie şi din holografie „poate să justifice virtual fiecare din aspectele profunde ale acestor experienţe uimitoare.”

 

Ringh adoptă, prin aceasta, modelul neurochirurgului Karl Pribram, care a descoperit un posibil mod de funcţionare de tip holografic al creierului, în care reţelele de neuroni funcţionează într-un spaţiu fără timp „codând şi decodând holograme”, veritabile creaţii născute în mintea noastră, având ca bază un univers mai abstract, sintetic.

 

Pentru a se crea o imagine holografică este necesară o hologramă, suport al unor franje de interferenţă şi o lumină coerentă: laserul. Analogic vorbind, holograma universului e înscrisă în mintea fiecăruia dintre noi, iar lumina conştiinţei noastre, a Sinelui, este precum lumina laserului ce dă viaţă imaginii.

 

Procesul experienţelor din preajma morţii ar putea fi decodarea unei astfel de holograme, încrustate în mintea noastră încă de la naştere sau dinainte şi care s-ar declanşa în apropierea morţii. În plus, conform principiului holografiei „programul integrat” ar proveni de la un spaţiu fără timp unde totul este cuprins şi oglindit în fiecare parte. Este una din caracteristicile interferenţei undelor laser, care stau la baza creierii luminii holografice, descoperită de Denis Gabor în 1948.

După moarte rămânem noi înşine, însă simţim mai clar că facem parte dintr-un TOT, din Dumnezeu, într-un „Dincolo” pe care creierul nostru nu-l poate concepe acum, şi în care timpul se deformează treptat până într-un punct în care dispare.
 

Spre OMEGA

 

Dacă imaginaţia noastră cu privire la ceea ce se poate întâmpla după moarte este limitată, aceasta se datorează în mod cert faptului că trăim în plan fizic, cu alte cuvinte că ceea ce trăim acum pare a fi pentru fiecare dintre noi singura realitate posibilă.

 

Doctorului Ringh îi place să vadă în amploarea actuală a „experienţelor substratului”, datorate ameliorării constante a tehnicilor de reanimare, indiciul faptului că suntem pe pragul unei noi etape evolutive în care s-ar putea declanşa un fel de desprindere a conştiinţei umane ataşată până acum doar creierului şi lumii materiale, făcând-o capabilă să sesizeze şi să integreze realitatea superioară.

 

Prin căutările sale de natură spirituală putem spune că dr. Ringh a plecat el însuşi „În drum spre Omega” – titlul ultimei sale cărţi. Textual, el se întrebă: „Experienţele din preajma morţii ar putea oare să fie un mecanism evolutiv, care să aibă ca efect un salt al indivizilor şi o translaţie în noul stadiu de dezvoltare umană, neogeneza lui Theilhard de Chardin sau supramentalul lui Sri Aurobindo – deblocându-le oamenilor facultăţile spirituale adormite până atunci? Şi tot el răspunde: „O nouă rasă de fiinţe umane evoluate spiritual, homo noeticus, a lui John Wite, este pe cale să se nască, rasă ce ar putea să transforme planeta”.

 

Perspectivă cu adevărat fascinantă. Însă datoria noastră de oameni conştienţi este să căutăm în permanenţă să ne apropiem de această cunoaştere de ordin spiritual şi nu să aşteptăm pasiv eventualitatea unei experienţe în pragul morţii. De altfel, experienţele astrale ale ocultiştilor nu sunt altceva decât replica, în condiţii normale de sănătate, a trăirilor din preajma morţii.

yogaesoteric

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4708

Experienţe la hotarele vieţii

traducere şi adaptare Ioana Plăviţu

Naşterea şi moartea constituie experienţe fundamentale, punctele alfa şi omega ale existenţei noastre ca fiinţe umane. Bertrand Montaud, biograf al Gittei Malasz şi practicant al învăţăturilor din cartea „Dialoguri cu Îngerii avansează o ipoteză uimitoare: filtrul prin care cunoaştem lumea pe parcursul întregii vieţi se instalează în primele secunde ale existenţei noastre.

Ideea a apărut prin analogie cu experienţele în preajma morţii (NDE – Near Death Experience), care descriu dispariţia brusca a acestui ecran, apariţia luminii clare, precum şi o viziune globală şi profundă a întregii noastre vieţi, examinată acum din punct de vedere spiritual. Astfel, Montaud s-a întrebat dacă nu cumva naşterea este tocmai momentul în care se instalează ecranul dintre noi şi realitatea înconjurătoare, limitându-ne percepţiile pentru a ne adapta la lumea din care tocmai am intrat. Din această perspectivă se poate vorbi despre „experienţele în prejma morţii” (NDE – Near Death Experience), care sunt experienţe de condensare; mişcările corpului fizic, senzaţiile şi percepţiile pe care acesta le receptează atunci au darul de a trezi spiritul.

Se pare că naşterea fizică impune corpului nostru un prim scenariu al durerii. Iar acest scenariu originar va induce o primă autodefinire a vieţii noastre terestre. Experienţa a demonstrat că, atunci când ne naştem, suntem înzestraţi cu organe de simţ foarte dezvoltate, capabile să recepteze totul. Dar, iată că, trecând prin cele 7 etape  ale procesului naşterii, puţin câte puţin „a simţi totul devine „a suferi totul”. Datorită instinctului de supravieţuire se produce în noi o transformare dureroasă dar salutară: pentru a rezista atacului senzaţiilor exterioare, vom înlocui atotpercepţia originară cu o percepţie mult limitată.

Naşterea reprezintă un mister. Ea reprezintă o adevărată programare, iar calculatorul suntem chiar noi. Odată programat, este firesc ca viaţa noastră să decurgă repetitiv, conform programării iniţiale. Totul se petrece ca şi cum personalitatea noastră s-ar edifica pe baza a şapte forte, corespunzând celor şapte etape. Astfel, dacă trecem fără probleme de o etapa, aceasta va induce personalităţii noastre o calitate: capacitatea de a trai în armonie cu forţa corespunzătoare acelei etape. Dacă, din contra, întâmpinăm probleme dureroase la o anumită etapă, aceasta arată incapacitatea noastră de a asimila lecţia specifică acestei etape.

„A te naşte sau a nu te naşte – aceasta-i întrebarea” 

Prima etapă

Această parafrază după Shakespeare rezumă destul de bine problematica primei etape a naşterii. Aici însă, „a nu fi” înseamnă pentru foetus „a te naşte împotriva voinţei”. Această etapă nu este decât rareori o problemă. Dar în toate cazurile în care ea constituie o dramă, persoanele respective au puternice tendinţe suicidare sau autodistructive. În această etapă are loc un fel de acceptare a vieţii la modul general sau, din contră, un refuz al ei.

Totul începe în clipa în care foetusul însuşi dă semnalul de început al propriei sale naşteri. Cercetările ştiinţifice recente confirmă ipoteza declanşării naşterii de către foetus. Decizia de a se naşte a copilului pare a fi în strânsă legătură cu intensitatea dorinţei celor doi părinţi de a avea acel copil. Această dorinţă reciprocă reprezintă de fapt naşterea omului la nivelul cel mai subtil al gândului. Ea se regăseşte oglindită în prima dorinţă a copilului, de a declanşa sau nu naşterea sa, de a o ajuta pe mama sa să-l nască  sau, din contră, de a se lupta împotriva ei. Iar experienţa fizică corespunzătoare este cea a unei prime participări la viaţă sau a unei prime rezistenţe faţă de aceasta.

Ieşirea din labirintul matern

A doua etapă

Pentru a înţelege această etapă, ar trebui să facem un efort de imaginaţie, căci percepţiile din această fază sunt cu totul deosebit de amplificate faţă de cele ale unei fiinţe născute. Spaţiul şi timpul au cu totul altă semnificaţie pentru micul bebeluş. Totul se petrece la viteza luminii: secundele devin eternităţi ce se desfăşoară neîncetat, iar distanţele se prelungesc la infinit. Această percepţie multiplă a timpului şi a spaţiului generează o hipersensibilitate a corpului şi a organelor de simţ. Limitele noastre prea strâmte sunt totodată însoţite de o profundă nostalgie a imensităţii. Astfel, pentru nou-născut această a doua etapă constă în parcurgerea lungului culoar al pântecului matern. Cu toate că realitatea fiziologică este alta, pentru foetus traseul parcurs pare o imensitate.

Nou-născutul trebuie să facă un efort pentru a ajunge la lumina exterioară pe care o întrezăreşte. Orice fiinţă care aspiră către lumină va trebui să experimenteze curajul şi perseverenţa sau, mai mult, să suporte slăbiciunile, abandonul şi descurajarea. Dar trebuie să ştim că în acest coridor matern domneşte o stranie lege: orice încercare a procesului avansării către ieşire atrage după sine apariţia durerilor. Astfel, noul-născut nu poate fi liniştit decât atunci când este în drum spre lumină.

Depăşirea blocajelor

A treia etapă

Această a treia etapă  a naşterii este într-adevăr cea eroismului dus la extrem. Aici noul-născut va întâmpina anumite blocaje cum ar fi şoldurile, bazinul, umerii şi altele. Acestea îi stopează înaintarea şi deci generează instantaneu suferinţă. Durerile ating aici cote maxime şi incomparabile cu precedentele, care pot fi depăşite trecând în forţă. Copilul trebuie să facă prima sa alegere eroică: el trebuie să distrugă ceea ce l-a creat, dacă vrea să trăiască, la fel cum puiul trebuie să distrugă coaja oului ce l-a ocrotit. Aceasta este  experienţa fizică a instinctului, forţa extremă care îl îndeamnă pe copil să se nască chiar cu preţul vieţii mamei lui.

Vârtejul dintre două lumi

A patra etapă

Modalităţile de ieşire din uterul matern constituie a patra etapă şi prefigurează toate separările şi despărţirile noastre viitoare. Pruncul trebuie să părăsească locul cald şi ocrotitor şi să iasă într-o lume nouă, necunoscută şi periculoasă pentru el. Uneori bebeluşul se simte suspendat în vid, prin într-un vârtej imens, pe măsură ce graniţele lumii lui se năruie dintr-o dată. Alteori, din contră, el se va simţi smuls de graba unui ginecolog. Şi alteori, ieşirea va fi o mare plăcere sau cel puţin o uşurare după probele dure ale etapelor precedente. Deşi aceste etape sunt descrise separat, ele trebuie înţelese ca alcătuind  un proces continuu. De exemplu, să ne imaginăm un nou-născut care nu poate ieşi din cauza şoldurilor.  Cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mult va creşte senzaţia de eliberare vecină cu extazul ce va însoţi naşterea. Din păcate, o dată cu această eliberare, apar şi surprinzătorii parametrii ai planetei Terra… Aceştia sunt: frigul, zgomotul, lumina, mişcarea. Toţi aceşti stimuli şochează micuţele membrane fragile ale noului venit. Şi iată că, după vârtejul unei noi libertăţi, se instalează din nou teama. Lecţia acestei a patra experienţe fizice este independenţa, afirmarea progresivă a lui „eu sunt” într-o lume în care copilul va trebui să înveţe treptat să trăiască.

A cunoaşte totul dintr-o dată

A cincea etapă

În această fază, un flux gigantic de informaţie îl asaltează pe nou-născut. Acesta a ieşit din pântecul matern şi trăieşte primele sale secunde în această lume. Pentru el, funcţionează atunci un al şaselea simţ ce le reuneşte pe toate cele cinci cunoscute de noi, încă nediferenţiate la nou-născut. Noul-născut are percepţia globală a tuturor fiinţelor care îl întâmpină, dar această percepţie este insuportabilă pentru el. Imaginaţi-vă că, printr-o simplă atingere a baghetei magice, ni s-ar oferi posibilitatea de a simţi toate durerile fiinţelor din jurul nostru. Aceasta este experienţa unei percepţii suprasenzoriale nefiltrate de minte. Suntem noi pregătiţi să ne-o asumăm fără a fi puternic afectaţi? Nu putem fi siguri de aceasta. Poate e chiar mai bine că organele noastre de simţ sunt atât de limitate. Această a cincea experienţă fizică este

cea a adevărului, pe care îl întrezărim în plenitudinea sa timp de câteva secunde. Probabil de aceea ne aflăm încă în căutarea lui, temându-ne totodată de a-l descoperi.

A spune „NU”

A şasea etapă

Dacă percepţia totală a noii lumi îl conduce pe copil la limitele raţiunii şi ale echilibrului său ca entitate, el va fi obligat, în această etapă, să interpună un ecran între el şi realitate. În el are loc o teribilă transformare, care îl determină să abandoneze o parte a performanţelor sale în domeniul percepţiilor. Astfel, pentru a simţi mai puţin, el alege voalarea realităţii prin intermediul filtrului, care va reduce considerabil capacităţile perceptive ale micuţului.

În acest moment, primul ciclu de şapte etape din viaţa copilului a fost parcurs. În fiecare etapă el a avut o anumită experienţă carnală ce i-a modelat corpul şi percepţiile asupra lumii. El s-a programat printr-un scenariu al naşterii care i-a oferit un rol pe care-l va interpreta până la moarte. Cunoscând şi înţelegând aceste experienţe pe care cu toţii le-am trăit în prejma naşterii, vom fi mai pregătiţi pentru o nouă naştere, de data aceasta spirituală.

Articol preluat din REVISTA MISTERELOR nr. 33

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6652

Triunghiul Bermudelor din Marea Neagra.

În Marea Neagră, în imediata vecinătate a Insulei Şerpilor, aflat la 45 kilometri nord-vest de Sulina, se află un misterios Triunghi al Bermudelor.

Deşi zona este cunoscută încă din Evul Mediu, puţini au auzit despre acest triunghi, supranumit al “morţii”, care “călătoreşte” prin apele Mării Negre. Turcii au făcut primele relatări despre această zonă stranie, denumită de ei “Vârtejul Morţii”. Nenumărate asemenea povestiri relatau despre dispariţii surprinzătoare în apele relativ liniştite şi în plină zi! Surprinzătoare sunt şi unele povestiri ruseşti din secolele XIII şi XIV care relatează despre un “vârtej alb” care târa la fundul mării păsări, corăbii şi chiar mici insule! Relatările erau făcute de către oameni care au fost de faţă şi au scăpat cu greu din aceste vârtejuri.

Studiind cu atenţie acest fenomen cercetătorii au ajuns la concluzia că este vorba despre o suprafaţă de aproximativ 8-10 km – relativ triunghiulară – în care se manifestă o formă stranie de magnetism, mult modificat faţă de cel detectat ca fiind “normal”.

Cercetătorii ruşi şi ucraineni afirmă ca falia magnetică din misteriosul triunghi mobil din Marea Neagră se deschide de la o fracţiune de secundă până la câteva minute. Această anomalie magnetică se deplasează lent prin zona Mării Negre şi, la ora actuală, zona se deplasează spre litoralul românesc, mai precis spre Sulina.


Diverse dispariţii

Date mai complete asupra altor dispariţii misterioase s-au evidenţiat după dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, deoarece abia atunci unele secrete straşnic păzite au ieşit la lumină. Astfel, din dosarele ultra-secrete ale armatei roşii aflăm despre dispariţia la 31 mai 1944 a crucişătorului Tiolkovsloi, la sud de Crimeea (la 70 km în larg), în plină zi.

Cu toate că vremea era excelentă, căpitanul navei vecine povesteşte că respectivul crucişător a fost învăluit deodată de o ceaţă neagră cu sclipiri verzi, după care. a dispărut pur şi simplu de pe ecranele radar. La numai două luni după aceasta, o altă dispariţie: cinci avioane militare plecate în recunoaştere au intrat în ceaţa neagră cu sclipiri verzi, au dispărut de pe ecranele radar cu care erau urmărite şi nu s-au mai întors niciodată.

Pe 5 decembrie 1945, 5 bombardiere americane de tip Grumnan TBM-3 Avenger, dispăreau în întunericul Triunghiului Bermudelor. Un lucru foarte straniu, însă deosebit

de discutat la vremea aceea, a fost dispariţia a 5 bombardiere ruseşti, în aceeaşi zi în interiorul Triunghiului Morţii de lângă Crimeea (la numai 70 km de ţărm).

Expediţia de cercetare sovietică ce a fost dezlănţuită după anunţul oficial al dispariţiei bombardierelor nu a reuşit să găsească nicio urmă. Unele surse spun că ultimele transmisiuni ale aparatelor în zbor au relatat despre o ceaţă deasă din care avioanele nu

reuşeau să iasă. Exact ca şi în relatările avioanelor americane din Triunghiul Bermudelor.

Fiind pe timp de pace, la ora acea nu exista nicio bază duşmană prin apropiere, de aceea ofiţerii ruşi au crezut că este vorba despre un accident, dar de pe urma lui ar fi

trebuit să mai rămână măcar nişte urme fizice.

O altă dispariţie misterioasă s-a petrecut mult mai recent, în 1990, când un mic aparat de zbor grecesc dispărea la numai 30-40 km de ţărmul românesc.


Zona este cunoscută de pescari

Pescarii români şi bulgari din zona de coastă ocoleau de multă vreme acea regiune, deoarece existau diferite legende şi superstiţii că acolo este o “apă blestemată”.

Presa grecească din Atena atrăgea atenţia că, fiind un avion particular, pilotul nu cunoştea “traseul de ocolire” care era semnalat avioanelor “oficiale”, dar sublinia că este necesar ca oficialităţile române să precizeze clar care sunt coordonatele acestei forme, pentru a evita alte dispariţii tragice.

Totuşi frecvenţa lor este mică, aceasta mai ales datorită faptului că este o zonă relativ puţin frecventată şi în general ocolită. Oficiali ruşi, însă, sunt de altă părere, ei susţin că aceste anomalii magnetice au o frecvenţă îngrijorătoare (una la două zile). Şi aici se emite ipoteza că aceste anomalii ar putea fi porţi către lumi paralele, care se deschid doar în anumite momente.

Una din cele mai surprinzătoare dispariţii este cea petrecută cu câţiva ani în urmă (în 1991) cand au disparut 80 de oameni care lucrau pe o platformă marină rusească de extracţie a petrolului. Platforma era legată prin staţie de baza de la ţărm, cu care era stabilit un protocol de comunicare zilnic. Într-o zi, fără niciun SOS, platforma a rămas mută la toate încercările de stabilire a contactului.

După câteva ore, baza a alertat poliţia de coastă, o escadrilă militară a făcut o recunoaştere şi platforma a fost descoperită şi recuperată la 50 km distanţă de locul iniţial de amplasare, plutind în derivă, fără nicio urmă de viaţă la bord şi fără niciun indiciu care să lămurească misterul dispariţiei echipei tehnice.

Platforma arăta de parcă cei 80 de oameni o prăsiseră în grabă, fără sa-şi ia niciun fel de bagaj.

preluare de pe: http://www.2012en.ro/?p=5379