CUTREMUR, Romania. Predictie-Avertisment pentru 2012. Dă-mi paşaport de turist că cutremurele n-au graniţe

CUTREMUR, Romania. Predictie-Avertisment pentru 2012. Dă-mi paşaport de turist că cutremurele n-au graniţe

AVERTISMENT. Un cutremur puternic se va produce în 2012!

Profesorul seismolog George Purcaru, deţinătorul recordului pentru cea mai exactă predicţie din lume, anunţă un cutremur puternic în viitorul apropiat.

În 2010, la Congresul european de seismologie de la Montpellier, profesorul de la Universitatea "J.W. Goethe" din Frankfurt şi preşedintele Secţiei de Predicţie al Comisiei Europene de Seismologie George Purcaru a prezentat o predicţie pentru Vrancea în 2012.Lucrarea este o completare a unui studiu mai vechi, care anunţa drept probabil un seism mediu în perioada 2000- 2012. Cutremurul, pe care profesorul îl prevede între 6,34-7,1 pe scara magnitudine- moment, este estimat a fi unul mediu. Cercetătorul spune că, deşi anul 2012 nu poate fi considerat absolut fix, o eroare de un an este acceptabilă ştiinţific.Purcaru mai spune că cercetătorii români sunt la curent cu această dezvăluire deoarece a vorbit cu ei la Congresul din Franţa, când au cerut să afle cum s-a ajuns la această dată.

Studiul despre cutremurul din 2012 a început în 1979. Dar din lista de cutremure studiate (începea cu anul 1100) lipseau două. După ce cercetătorii ruşi în seismologie au aflat de graficul său, i-au oferit informaţiile despre cutremurele lipsă. În 2008 a făcut rectificarea, iarîn 2009, la un Congres ce s-a ţinut în Statele Unite, "European Seismology Calculation", profesorul a vorbit pentru prima dată despre cutremurul ce ar putea să aibă loc în România în 2012.

România nu are cutremure majore

Preşedintele Secţiei de Predicţie a Comisiei Europene de Seismologie spune că în ţara noastrăcel mai mare cutremur poate atinge 8 grade pe scara Richter. "În România, cutremurele mai mari pot avea o magnitudine de 6 până la maximum 7,7 (+-0,1) grade pe scara Richter", este părerea cercetătorului. El adaugă că aceasta este o apreciere aproximativă, rezultată în urma multor calcule.

George Purcaru a studiat cutremurele ce au avut loc în ţara noastră, începând cu anul 1107.

"Nu există documente care să ateste valorile tuturor cutremurelor cu exactitate. Dacă în cazul cutremului din 1977 avem magnitudinea exactă (7,5), în cazul cutremurului din 1940 toate datele au dispărut",

 spune Purcaru. Despre cutremurul din 1940 se ştie însă că

"s-au mişcat lămpile până la Moscova".

"Până în 1974, unii cercetători au considerat greşit că pe teritoriul ţării noastre există două plăci, ce produc cutremurele. Este fals, deoarece noi suntem în interiorul plăcii eurasiatice".

O PLECARE LEGALĂ

Poveste de viaţă şi de emigrare

"În 1972 are loc Congresul de Seismologie la noi în ţară. Eu îmi dădeam doctoratul în matematică şi aveam trei lucrări pe care voiam să le prezint. Pe atunci nimeni nu discuta în Europa de problema predicţiilor. Eu urma să-mi dau doctoratul cu Octav Onicescu, faimos în teoria probabilităţilor. Am făcut o lucrare de predicţie în seismologie, dar pur matematică",

povesteşte Purcaru. 

Pe lângă aceste studii, Purcaru urmase cursurile de Astronomie şi Seismologie la Institutul de Astronomie şi Seismologie.

"La pauză au venit trei norvegieni la mine de la Norsar (Royal Norwegian Council for Scientific and Industrial Research – n.r.), nu ştiam cine sunt, şi mi-au cerut să le dau lucrarea de predicţie. Am spus că nu este lucrare, ci notiţele mele, dar le-am dat-o. Au revenit a doua zi şi miau spus că mă invită să lucrez pentru un an de zile la Norsar",

 rememorează Purcaru. 

"Eu pe atunci mergeam la institutul de matematică şi am văzut că Zoe Ceauşescu ajuta matematicieni să plece din ţară. Zvonurile spuneau că ea a iubit un bărbat, un matematician. Şi că mama ei l-a omorât pe băiatul acesta. Ca răzbunare, îi ajuta pe matematicieni. Eu le-am cerut norvegienilor să-mi trimită toate actele. Într-o lună primisem tot, inclusiv bilet de avion. Am făcut dosarul şi l-am trimis la cadre. Acolo mi se spune:«Tovarăşu Purcaru, dumneavoastră nu puteţi părăsi ţara». Am întrebat de ce. «Păi cine pleacă peste şase luni în străinătate şi nu este membru de partid, tovarăşa Elena Ceauşescu nu este de acord». Ea era preşedinta CNST-ului. În 1974 am reuşit să plec şi în timpul acesta norvegienii mi-au trimis în fiecare an biletul de avion. Şeful de la cadre descoperise că pot pleca în străinătate peste şase luni dacă semnează un vicepreşedinte al consiliului de miniştri. Şi acesta a fost Ion Păţan. Am plecat legal, n-am fugit pentru că altfel n-aş fi putut să mă angajez la o Universitate",

 subliniază Purcaru. 

Acum profesorul seismolog are dublă cetăţenie, româno-germană.

Când a plecat, Securitatea a vrut să-l păcălească şi să-l facă să plece cu paşaport de serviciu –pe motiv că-şi păstrează şi salariul din România. "Dar ştiam de la Institutul de Matematică că dacă rămâi, te pune să plăteşti toată şcoala. I-am zis atunci:

«Dă-mi paşaport de turist că cutremurele n-au graniţe»,

 şi i-am dat şi nişte bani şefului de la cadre".

EŞEC 

Purcaru a anticipat cutremurul din 1977 cu trei ani înainte, dar avertismentele lui nu au fost ascultate

Profesorul George Purcaru a anticipat cutremurul din 1977 cu patru ani mai devreme, fapt atestat de o lucrare. A fost prima lui predicţie seismologică.
 povesteşte Purcaru. El adaugă:

"Lucrarea din 1974 am prezentat- o în faţa tuturor marilor seismologi ai lumii. Am făcut-o în Norvegia, apoi am plecat cu ea la Cambrige să o arăt. Tot în 1974 a avut loc Congresul European de Seismologie de la Trieste. Au fost şi români acolo. Mai mult Radu Cornel a sunat la Norsar şi a cerut lucrarea mea şi a primit-o",

"După cutremurul din 1977 am vrut să vin în România, dar şeful secţiei de seismologie, Radu Cornel, a spus că eu sunt fugit din ţară şi a dat indicaţii ambasadei din Germania să nu mi se dea viza să intru în ţară. Înainte de cutremur, directorul Institutului meu a fost foarte încântat de această predicţie şi a apărut în presa germană, într-un ziar anticomunist. Mi s-a luat un interviu şi la finalul acestuia jurnalistul o acuza pe tovarăşa Elena Ceauşescu că nu se ocupă de ştiinţă. Or, ea era preşedinta CNST-ului. Din cauza acestui interviu n-am mai fost primit în ţară".

Cearta cu Mărmureanu

 Contradicţiile dintre seismologul Geoge Purcaru şi directorul onorific al Institutului Naţional de Fizică a Pământului Gheorghe Mărmureanu sunt binecunoscute şi nu de puţine ori al doilea a fost acuzat de amatorism de către profesorul George Purcaru.

Anul trecut preşedintele Comitetului Europen pentru Seismologie de pe lângă Comisia Europeană a infirmat ştirea cu privire la iminenţa unui cutremur devastator în Vrancea.

"Este o minciună totală ce s-a scris despre Aleksandr Kendzera, directorul adjunct al Institutului de Geofizică al Academiei ucrainene. El nu a afirmat niciodată că va fi un cutremur de magnitudinea 7 în România. Canalul TV 24 de la Kiev a lansat zvonul că va fi un asemenea cutremur. Gheorghe Mărmureanu l-a atacat pe nedrept când a spus că ucraineanul vrea să câştige bani în acest mod. Ucraineanul nu l-a cunoscut niciodată pe Mărmureanu".

Mai mult, Purcaru spune că Aleksandr Kendzera a sctris o scrisoare oficială către Comitetului European pentru Seismologie de pe lângă Comisia Europeană în care dezminte aceste zvonuri.

"Primul mare escroc al României este Hâncu, Mărmureanu este cel de-al doilea",

 concluzionează Purcaru, referindu- se la predicţii seismologice în care susţine că "Mărmureanu nu are pregătirea necesară".

 CV

Palmaresul lui George Purcaru

Profesorul George Purcaru a elaborat o scară de magnitudini care-i poartă numele. Este membru pe viaţă al Societăţii Americane de Seismologie, profesor la Universitatea "J.W. Goethe" din Frankfurt, membru al Comisiei Europene de Seismologie şi Preşedinte al Secţiei de Predicţie a Comisiei Europene de Seismologie pe care a şi înfiinţat-o în 1984.

De asemenea, profesorul este cel care acordă avizul la tezele de doctorat în seismologie la Universitatea Osmania, Hyderabad India şi expert NATO. George Purcaru are peste 170 de lucrări publicate în toată lumea.

A fost inclus în 2006 în galeria cetăţenilor de onoare ai Municipiului Tecuci, iar o stradă din oraşul Tecuci îi poară numele.

Profesorul are la activ patru predicţii referitoare la cutremure majore care s-au adeverit. Cel dintâi s-a produs în România, în 1977, al doilea a zguduit Italia în 1981, iar profesorul a avertizat doar asupra locului. Următorul seism, cel din Insulele Aleutine (1994), care i-a adus şi recunoaşterea pentru cea mai exactă predicţie din lume (loc, perioadă şi magnitudine), l-a prezis alături de doi americani. Al patrulea este cel din Insulele Solomon (2007) – a anticipat locul şi magnitudinea.

preluare de pe sursa:http://evenimentul-zilei.com/

Bâstroe – Un canal, mai multe granițe [film documentar]

1/2

2/2

Un film documentar despre controversele și implicațiile construirii de către Ucraina a Canalului Bâstroe, propus ca să facă legătura între Dunăre şi Marea Neagră. Canalul va fi construit pe teritoriu ucrainean, în Delta Dunării. Datorită faptului că Delta Dunării este o zonă de patrimoniu mondial UNESCO, România, Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii au cerut Ucrainei să oprească acest proiect, din cauza interferenţelor posibile cu ecosistemul deltei.

Pe 11 mai 2004, guvernul ucrainean a inaugurat în mod oficial construcția unui canal navigabil în Delta Dunării, partea ucraineană. Guvernul a ales pentru aceasta canalul numit Bâstroe, care trece chiar prin mijlocul Rezervației Biosferei Delta Dunării.

Intenția autorităților ucrainene de a construi un canal care să lege Dunarea de Marea Neagră prin canalul Bâstroe, care traversează rezervația naturală, va permite Ucrainei să aibă o cale de acces navigabilă la mare. Acest canal va avea o lungime de 10 km.În prezent, vasele ucrainene trebuie să treacă prin România pentru a putea ajunge la Marea Neagră, după abandonarea, în 1997, a canalului ucrainean Prorva, devenit impracticabil după o întrebuințare de 40 de ani.

Un alt motiv invocat de guvernul ucrainean pentru construirea acestui canal este revitalizarea porturilor din Deltă, închise în anii ’90. Zona beneficiază în prezent de un regim de protecție ecologică integrală, potrivit căruia orice activitate umană în regiune este interzisă, inclusiv realizarea unei construcții care ar aduce modificări importante configurației zonei. (Surse: Salvatidelta.ro și Wikipedia)

 

 

preluare de pe sursa:

http://filmeromania.blogspot.com/2011/01/bastroe-un-canal-mai-multe-granite.html

Decât să trăim în genunchi, mai bine murim în picioare! Cum a rămas Mănăstirea Putna în graniţele României

Anul 1940, când României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice – Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa – va consemna la Mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.

După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică.

Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român.

 Numai hotărârea, curajul şi dragostea de ţară a catorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest „Ierusalim al neamului românesc” să rămână în limitele graniţei actuale.

Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu, încă din dimineaţa zilei de 6 iulie.

Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate, situată în vecinătatea mănăstirii, care, prin noua linie de demarcaţie a frontierei, îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă ce provenea din satele recent înstrăinate, în imposibilitate de a veni la lucru.

Sensibilizată de faptul că, în urmă cu câteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”.

În după amiaza zilei, bolşevicii ocupaseră deja Mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfântului Daniil Sihastrul.

Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români, conduşi de căpitanul Ioan Tobă Hatmanul, angajează imediat lupta cu inamicul.

După confruntările din timpul nopţii, spre dimineaţă, agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe.

În documente se menţionează faptul că, pentru partea română, aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul râului Suceava, iar
răniţii fiind predaţi Armatei Roşii.

Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atât mai mare cu cât ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărâre, a rămas până astăzi înstrăinat de România.

Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormântul marelui Ştefan?

Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală, păstrat cu atâtea sacrificii de către călugări?

Comandantul grupului ce a eliberat Mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei, între 1948-1964.

Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la Mănăstirea Putna.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,

Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov, pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:

In calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi, mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina, când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf., Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940, intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.

Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani, în frunte cu numitul Bivolaru Ilie, fugiţi din Putna, care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormântul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.

Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme, care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi, în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.

În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera, respingând efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale.

Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri, fost cu sediul în Cernăuţi, cum şi unui pluton de nători de sub comanda Lt. Andronic Titus.

Ajungând la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare, aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80, dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.

Ele au fost astfel salvate şi se află de câţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.

Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi, rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa, în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar, şi Carol Pomârleanu, negustor de manufactură.

În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:

PROBE:

-Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.

-Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.

-Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2,

et. I.

-Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, b-dul Ana Ipătescu 11 A.

-Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,

Prin fapta mea, nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.

Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormânt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.

Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi, ca să nu ne înăbuşe, rugăm uşurarea lor, aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.

Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,
                                                                 Ioan Tobă Hatmanu

preluare de pe:  http://groups.yahoo.com/group/anatecor/

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

de Octavian Creţ

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.

Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.

Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.

Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.”

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întâlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu se mai simte a fi aceeaşi, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum „ghiceşte la ce se gândesc oamenii”.

Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”

În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, ea a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămâni mai târziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională.
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.”

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală.

Reacţiile copiilor faţă de experienţele de moarte clinică
După ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnăvit grav şi timp de şase luni nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamăgită, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi să-l xerocopieze. Acest incident arată cât de sensibili sunt experimentatorii în privinţa atitudinii celorlalţi faţă de relatarea lor. A povesti înseamnă a-ţi deschide inima, este o dovadă de încredere, o situaţie delicată. Dacă persoana respectivă simte cea mai mică umbră de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza răni sufleteşti profunde.

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Un caz de posibilă refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţă asemănătoare la vârsta de 3 ani. La întoarcerea sa de la spital el a povestit printre altele, că s-a întâlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultăţi şcolare, a fost dat pe mâna unui psiholog care, auzind această poveste, i-a ordonat să o uite, argumentând că ţinea de trecut, deci că luase sfârşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte despre acea experienţă.

Din mărturiile culese se desprinde destul de clar concluzia că, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinică preferă să nu vorbească despre ele. Instinctiv, copilul urmăreşte să-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrărilor de factură paranormală, copilul înţelege că este preferabil să „rămână normal”.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody.

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Pediatrul Melvin Morse, un binecunoscut cercetător al experienţelor de moarte clinică ale copiilor, menţionează un caz interesant.

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.

Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse. Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns: „Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”

Uimit, dar deschis, dr. Morse a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…

Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice

Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un  nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.

Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice.

De pildă, americanul Goran Grip a trăit la vârsta de 5 ani o experienţă de moarte clinică completă, care nu are nimic patologic şi nu ţine de domeniul psihiatriei: comunicarea cu un punct de lumină care urmărea să afle tot despre el şi de care ar fi dorit să scape, experienţa iubirii copleşitoare, sentimentul de a se situa în afara spaţiului şi timpului, învăţături despre consecinţele faptelor sale etc. În urma acestei experienţe, el a ajuns să ştie, dincolo de cuvinte, tot ce gândesc şi percep ceilalţi oameni, chiar şi la modul inconştient.

Didier Dumas, un psihanalist care lucrează foarte mult cu copiii, consideră că dacă la ora actuală copiii nu mai sunt atât de reprimaţi în privinţa sexualităţii, în schimb lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte spiritualitatea lor. El afirmă că spiritualitatea copiilor, deşi este în mod firesc mult mai „vie”, este adeseori inhibată de mediul lor familial, datorită îndepărtării societăţii actuale de valorile spirituale autentice, ceea ce face ca mulţi copii să refuze să-şi împărtăşească experienţele de moarte clinică, pentru a nu pierde afecţiunea celor apropiaţi.

Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6073