Iluzia liberului arbitru

     Liberul arbitru reprezintă capacitatea omului de-a avea control conştient asupra acţiunilor, deciziilor şi alegerilor sale; aşa sună o definiţie uzuală a conceptului.

     Conform cunoaşterii ştiinţifice actuale, conceptul de liber arbitru nu are corespondenţă în realitate, mai exact, nu există decât în imaginaţia noastră. Este clar că tuturor ni se pare că deţinem liber arbitru însă aceasta este doar o iluzie care ar trebui să fie încadrată la capitolul erorilor de cogniţie.

    Credinţa în existenţa liberului arbitru reprezintă o excelentă mostră de gândire dezirativă, deoarece nu-i aşa, este foarte neplăcut să ne gândim că funcţionăm ca nişte maşini dar este foarte confortabil să ne gândim că avem control asupra gândurilor şi deciziilor noastre.

Din păcate pentru gândirea dezirativă, adevărul nu rezidă în ceea ce este plăcut sau în ceea ce este neplăcut şi trebuie să avem în vizor sunt următoarele lucruri: dacă ne-am fi născut în Grecia Antică am fi crezut în Zeus şi Apollo, dacă ne-am fi născut în India am fi crezut în Shiva şi Vishnu, dacă ne-am fi născut în Arabia Saudită am fi crezut în Allah şi Mahomed iar dacă ne-am fi născut în Scandinavia vikingilor am fi crezut in Odin şi Thor.

O asemenea expoziţie a realităţii atestă într-un mod indubital că cel puţin credinţele religioase nu reprezintă o alegere ci sunt impuse asupra individului de cultura în care trăieşte. Nici nu ar avea cum să fie altfel având în vedere că aceste credinţe religioase nu se intersectează cu realitatea, dacă s-ar intersecta atunci nu ar mai exista o asemenea diversitate de religii şi superstiţii. 

    Bineînţeles, nu doar ideile religioase sunt importate din mediul înconjurător ci toate ideile pe le susţinem şi acest lucru este uşor de observat atunci când vedem că susţinem doar idei consistente cu cele ale mediului în care trăim şi nicidecum altele. Este clar că în mediul în care trăim vom ajunge invariabil să susţinem că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit, vom ajunge să cunoaştem limba limba maternă, să gândim cu ajutorul conceptelor existente în limba maternă şi nu cu ajutorul unor concepte de care n-am auzit niciodată. Tot ceea ce face şi ce gândeşte un om într-o viaţă este explicabil prin materialul său genetic şi prin mediul în care a avut posibilitatea să se manifeste acel material genetic, fără să fie nevoie de nici un fel de agenţie supranaturală aşa cum este cea a liberului arbitru. 

    Mai interesant este de abordat ceea ce presupune lipsa liberului arbitru la nivel practic. În principiu toţi oamenii sunt interesaţi în a avea experienţe cât mai pozitive şi ca atare fac investiţii majore în căutarea acestor experienţe. Însă deciziile pe care le pot lua şi experienţele pe care le pot avea sunt prizoniere fără drept de apel ale mediului în care trăiesc respectivii.

    Un sclav din Roma Antică nu ar fi putut să experimenteze bungee jumping poate decât o singură dată în viaţă, împăratul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologul, nu ar mai fi experimentat moartea a două soţii dacă ar fi avut la îndemână câteva flacoane de tetracilină, iar Albert Einstein nu ar mai fi scos teoria relativităţii în lipsa exprimentelor şi teoriilor altor colegi ai săi.

Majoritatea cetăţenilor Evului Mediu n-au avut niciodată experienţa citirii unei poezii. Nu doar experienţele pe care le avem dar şi deciziile pe care le luăm depind tot de mediul exterior. Bunăoară unui român din secolul XIV nu i s-ar fi ivit niciodată ocazia de-a decide la ce facultate dă, la fel cum unui român din secolul XXI nu i s-a ivit ocazia de-a decide dacă pleacă din faţa cotropirii turceşti sau rămâne.

    Asta nu înseamnă că acele decizii pe care le luăm nu contează, chiar dacă ele depind de mediu. În fapt, acestea sunt singurele care contează şi, putem să luăm decizii care să afecteze mediul exterior într-un mod pozitiv sau să ignorăm complet mediul şi să fim preocupaţi de viaţa noastră interioară sau strict de propria persoană. Mediul în care trăim acum este determinat de noi într-o măsură semnificativă, este un mediu social prin excelenţă, mediul care ne pune în faţa unor decizii şi nu în faţa altora. Mediul social determină deciziile pe care va trebui să le luăm, decizii care la rândul lor vor determina mediul social, într-o spirală care poate duce la o societate avansată şi civilizată sau la un holocaust planetar.

   Acestea nu sunt nişte lucruri pe care doar geniile le pot pricepe însă mă uit la semenii mei cu consternare şi văd cum înţeleg ei să afecteze mediul social în care trăiesc: prin lipsa completă de preocupare pentru acest mediu. Tocmai de aceea am scris aceste rânduri, cine ştie, poate reuşesc să determin pe vreunul să se preocupe mai mult de realitatea exterioară şi mai puţin de cea interioară, realitate interioară care este dependentă de cea exterioară într-o proporţie maximă. 

    Se pare că majoritatea oamenilor doresc să fie fericiţi, şi ar fi bine să înţeleagă faptul că există medii care predispun la fericire şi medii care predispun la nefericire şi în acest context fiecare individ ar trebui să se întrebe ce face el pentru a genera un astfel de mediu, în afară de jocurile pe calculator, filmele, mâncarea, băutura şi preocuparea narcisistă pentru propria persoană, care în mod ironic, este principala piedică în construcţia unui mediu ce predispune la fericire.

preluare de pe sursa: Sclavii lui Dumnezeu

Nevoia de miracole

Miracolele sunt demonstraţii ale Minţii Divine în acţiune în mintea şi experienţa ta. E nevoie de miracole ca procedee didactice, exact aşa cum a fost nevoie de miracole cu două mii de ani în urmă. Fiecare miracol este o demonstrare a faptului că iubirea e mai puternică decât frica.

Nu subestima cantitatea de frică din care este făcută lumea ta. Priveşte în jurul tău. Uită-te la propriile tale gânduri. Există acolo vreun loc în care frica să nu se simtă ca la ea acasă? Nu te întreb asta ca să te deprim.

Aş dori doar să fii realist.

Priveşte lucrurile aşa cum sunt ele în lumea ta. Fă un inventar al propriilor tale gânduri. Nu te poţi apropia de iubire, dacă nu realizezi cât de mult din gândirea ta are la bază frica.

A conferi conştientă gândurilor tale încărcate de frică induce posibilitatea unei alternative. Dar, te rog, nu încerca să înlocuieşti gândurile negative, temătoare, cu gânduri pozitive, iubitoare. Asta nu face decât să instaureze un conflict în mintea ta. Lasă, în schimb, conştientizarea să lucreze.

Fii conştient, pur şi simplu, de frica ta şi simte-o.
Apoi, când ai resimţit-o din plin, spune doar: „Tată, acum sunt gata să trec prin frica mea. Te rog, ajută-mă!”

Şi fii gata să primeşti ajutorul pe care l-ai cerut. Cererea ta nu va fi respinsă, te asigur. Când ceri ajutor, recunoşti că există o putere mai mare decât frica ta. De asemenea, îţi vădeşti dorinţa de a conlucra cu acea putere, pentru a ieşi din frica şi conflictul din viaţa ta.

Ti-aş mai propune ceva: atunci când ceri ajutor, admite că ceri ca gândurile tale să fie schimbate. Afirmă, deci: „Tată, sunt dispus să mă răzgândesc în privinţa acestei situaţii. Ajută-mă, Te rog, să o văd, nu prin ochii fricii, ci aşa cum o vezi Tu. Ajută-mă să o văd cu iubire egală pentru mine însumi şi pentru toţi ceilalţi.”

Aceasta, semen al meu, este o rugăciune foarte puternică. Stăruie în ea.
Odihneşte-te în tăria şi pacea ei. Şi lasă-L pe Dumnezeu să-ţi răspundă prin fiecare cuvânt, fiecare gest şi fiecare faptă.

Nu poţi avea experienţa miracolului, decât dacă eşti dispus să-l primeşti. Ca să trăieşti experienţa miracolului, trebuie să fie prezenţi următorii factori: 1 – trebuie să ştii că ai nevoie de el, 2 – să-l ceri în mod sincer şi 3 – să fii dispus să-l primeşti. Când toţi trei factorii sunt prezenţi, miracolul se va manifesta.

Din nefericire, chiar dacă miracolul s-a manifestat în viaţa ta, s-ar putea să nu-ţi dai seama. De ce? Fiindcă ai o idee preconcepută despre felul în care trebuie să arate miracolul. Şi, astfel, s-ar putea să nu-l recunoşti, deşi se află chiar în faţa ta.

Dar la ce bun un miracol, dacă nu-l poţi vedea? Dacă vrei să accepţi miracolul în inima ta, înţelege, te rog. că el s-ar putea să nu arate aşa cum ţi-ai închipuit tu. Fii deschis la prezenţa sa în viaţa ta şi îngăduie-i să ţi se reveleze.

Unii dintre voi ar putea întreba: „De ce nu îmi dă Dumnezeu miracolul pe care îl cer?” Motivul este că miracolul pe care îl ceri ar putea să nu te elibereze de frică. Prin urmare, el nu este miraculos, iar frica ta va reface, pur şi simplu, condiţiile care te-au determinat să ceri acest miracol.

Lasă ca Dumnezeu să fie Cel care îţi răspunde la rugăciune. Nu încerca să-i spui tu de ce anume ai nevoie.

Ştie El mai bine decât tine. Ai încredere în asta. Deschide-te prezenţei Sale în viaţa ta.
Fii dispus să înveţi de la El şi despre El.
In această disponibilitate, frica va fi dizolvată.
În această disponibilitate te vei trezi la adevărata ta natură.
 
 
Paul Ferrini

preluare de pe sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…

Revoluţie în industria computerelor: „cipurile cognitive”, care imită creierul uman

Compania IBM a creat în premieră un cip experimental care imită modul în care creierul procesează informaţia. Aşa-numitele „cipuri cognitive” ar putea pune bazele unei nou generaţii de computere, folosind o combinaţie între informatică, neuroştiinţă şi nanotehnologie.

Ţelul celor de la IBM a fost acela de a crea un sistem care să funcţioneze ca un creier uman, imitând felul în care acesta face faţă problemelor senzoriale din lumea reală. Eventualele aplicaţii ar putea avea un impact major în sfera afacerilor, a ştiinţei şi a celei guvernamentale.

Sofisticatul sistem va cuprinde “neuroni” sau procesoare digitale, “sinapse” care vor ajuta la învăţare şi memorare, dar şi “axoni” sau canale de transmitere a datelor, care conectează componentele între ele.

Deşi sună destul de simplu, unitatea de calcul este total diferită de majoritatea computerelor actuale.

Calculatoarele moderne sunt bazate pe structura John von Neumann, proiectată în anii ‘40. În cazul noului sistem, memoria şi procesorul nu vor fi despărţite, aşa cum se întâmplă în cazul calculatoarelor moderne.

Prin urmare, cipul va cuprinde 256 de neuroni, 262 sinapse şi 256 axoni, adică baza sa va fi formată din procesor, memorie şi comunicaţii.

În plus, computerele cognitive vor învăţa din experienţă, găsind corelaţii şi formând ipoteze, acţiuni ce vor ajuta la economisirea energiei.

În urma cercetării, care a durat 3 ani, cei de la IBM au fabricat două cipuri prototip care sunt în curs de testare.

Acum oamenii de ştiinţă urmează să treacă la următorul pas construind un computer care, pe lânga analizarea simultană a mai multor informaţii complexe, va fi capabil să redea interacţiunile cu mediul, învăţând din ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Cipurile sunt fabricate din circuite digitale din siliciu inspirate din neurobiologie. Unul dintre cipuri conţine 262.144 sinapse programabile, iar celălalt 65.536.

În cele din urmă IBM vrea să combine cipurile într-un sistem de hardware şi software complet integrat, construind un computer cu 10 miliarde de neuroni şi 100 de miliarde de sinapse, ce va fi de 10 ori mai puternic decât creierul uman. Sistemul complet va consuma un kilowat şi va ocupa mai puţin spaţiu decât un creier uman.

Este posibil ca un computer cognitiv să monitorizeze aprovizionarea modială cu apă prin intermediul unei reţele de senzori şi motoare mici care înregistrează constant date legate de temperatură, presiune, înăţimea valurilor, acustică şi mareea ocenică. Astfel el ar putea emite avertismente de tsunami sau cutremur.

Întregul proiect a primit o finanţare de 21 de milioane de dolari din partea armatei americane, computerele cognitive fiind încă departe de a fi comercializate publicului larg.

Sursa: VentureBeat

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

de Octavian Creţ

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.

Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.

Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.

Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.”

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întâlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu se mai simte a fi aceeaşi, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum „ghiceşte la ce se gândesc oamenii”.

Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”

În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, ea a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămâni mai târziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională.
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.”

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală.

Reacţiile copiilor faţă de experienţele de moarte clinică
După ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnăvit grav şi timp de şase luni nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamăgită, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi să-l xerocopieze. Acest incident arată cât de sensibili sunt experimentatorii în privinţa atitudinii celorlalţi faţă de relatarea lor. A povesti înseamnă a-ţi deschide inima, este o dovadă de încredere, o situaţie delicată. Dacă persoana respectivă simte cea mai mică umbră de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza răni sufleteşti profunde.

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Un caz de posibilă refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţă asemănătoare la vârsta de 3 ani. La întoarcerea sa de la spital el a povestit printre altele, că s-a întâlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultăţi şcolare, a fost dat pe mâna unui psiholog care, auzind această poveste, i-a ordonat să o uite, argumentând că ţinea de trecut, deci că luase sfârşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte despre acea experienţă.

Din mărturiile culese se desprinde destul de clar concluzia că, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinică preferă să nu vorbească despre ele. Instinctiv, copilul urmăreşte să-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrărilor de factură paranormală, copilul înţelege că este preferabil să „rămână normal”.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody.

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Pediatrul Melvin Morse, un binecunoscut cercetător al experienţelor de moarte clinică ale copiilor, menţionează un caz interesant.

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.

Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse. Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns: „Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”

Uimit, dar deschis, dr. Morse a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…

Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice

Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un  nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.

Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice.

De pildă, americanul Goran Grip a trăit la vârsta de 5 ani o experienţă de moarte clinică completă, care nu are nimic patologic şi nu ţine de domeniul psihiatriei: comunicarea cu un punct de lumină care urmărea să afle tot despre el şi de care ar fi dorit să scape, experienţa iubirii copleşitoare, sentimentul de a se situa în afara spaţiului şi timpului, învăţături despre consecinţele faptelor sale etc. În urma acestei experienţe, el a ajuns să ştie, dincolo de cuvinte, tot ce gândesc şi percep ceilalţi oameni, chiar şi la modul inconştient.

Didier Dumas, un psihanalist care lucrează foarte mult cu copiii, consideră că dacă la ora actuală copiii nu mai sunt atât de reprimaţi în privinţa sexualităţii, în schimb lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte spiritualitatea lor. El afirmă că spiritualitatea copiilor, deşi este în mod firesc mult mai „vie”, este adeseori inhibată de mediul lor familial, datorită îndepărtării societăţii actuale de valorile spirituale autentice, ceea ce face ca mulţi copii să refuze să-şi împărtăşească experienţele de moarte clinică, pentru a nu pierde afecţiunea celor apropiaţi.

Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6073

Experienţa morţii şi lumea de dincolo

Ce vom vedea când vom muri... şi după

 

Există, în momentul de faţă, mii de relatări făcute de oameni de diferite religii, clase sociale şi naţionalităţi, privind experienţele din preajma morţii. Acestea ne pot ajuta să aruncăm o privire, fie ea şi sumară, dincolo de limetele acestei lumi, pentru a înţelege ce este misterioasa Lume de Dincolo. Sunt oare aceste relatări doar simple viziuni ascunse şi indiscrete furate unei realităţi care nu ne este accesibilă până în pragul morţii?

 

Aflându-se în pragul morţii, dar reuşind să se salveze, fie printr-un miracol, fie datorită tehnicilor de reanimare moderne, aceşti  „reveniţi” – care au trăit experienţa morţii iminente – întorcându-se, nu cu o viziune a neantului, cum ar putea crede materialiştii, ci a unui Altceva, clar întrevăzut şi descris ca o călătorie în altă lume – au văzut oare, precum Orfeu, intrarea în regatul morţii?

 

Tunelul luminii

 

Acest caz tipic este relatat în primul buletin al Asociaţiei Internaţionale pentru studiul stărilor ce apar în preajma morţii. 

 

Domnul Chouraki, aprod în justiţie, a fost foarte grav accidentat pe o autostradă, în clipa în care îşi pornea în mod imprudent maşina ce rămăsese în pană. Ca urmare a acestui şoc el a rămas şapte ore în comă, trăind o experienţă uluitoare. Iată ce a povestit mai târziu: „Am avut o veritabilă viziune a morţii, simţind la început o separare de propriul meu trup.

 

Mi-am văzut corpul inert... apoi un fel de tunel în care eram atras fără a mă putea opune. La capătul acestui tunel strălucea o lumină foarte vie... Mi-am văzut viaţa, derulându-se în întregime în faţa ochilor, în secvenţe extrem de rapide şi am simţit dorinţa foarte intensă de a mă agăţa de ea. Îmi este foarte clar acum că numai astfel am putut reveni din comă.”

 

O experienţă trăită de opt milioane de oameni

 

Aceste mărturisiri, rezervate altădată doar revistelor medicale specializate, ar fi rămas necunoscute marelui public fără opera doctorului Raymond Moody. Ele au fost prezentate într-o carte publicată în 1975, carte ce s-a bucurat de un imens succes. Publicată într-un tiraj de 3,5 milioane de exemplare şi vândută în întreaga lume, cartea sa „Viaţa de după moarte” a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei fusese se confruntase cu asemenea experienţe tulburătoare (conform unui sondaj realizat în America, în 1988, este vorba de 8 milioane de oameni).

 

În plus, această experienţă are un caracter general uman, indienii din Amazonia fiind şi ei incluşi în sondaj; este de remarcat şi independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte experienţa.

 

Algoritmul morţii

 

Iată cum prezintă doctorul Moody fazele caracteristice fiecărei experienţe, faze care apar cel mai adesea în relatările celor ce au trecut la un pas de moarte.

 

1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul realizează că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.
2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.
3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).
4) Traversarea tunelului întunecat. Experimentatorul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţă de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau părinţii decedaţi.
5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.
6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.
7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă către o dimensiune superioară.
8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele fiinţe (mai ales la cele care au trăit o viaţă pură), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.

 

Concluziile ştiinţei

 

Dacă doctorul Moody a făcut cunoscute întregii lumi experienţele empirice trăite în preajma morţii, doctorul Keneth Ringh, profesor de psihologie la Universitatea din Connecticut, a fost primul care a întreprins o cercetare ştiinţifică aprofundată a acestora. Dincolo de diferenţele ce apar uneori în descrierea fenomenelor produse în timpul agoniei, acestea exprimă întotdeauna pentru cel ce le trăieşte aşa-numita „experienţă a substratului”.

 

În primul rând, Ringh confirmă descoperirile lui Moody, subliniind extraordinara similitudine între descoperirile celor două cercetări. Pornind de la relatările a 102 persoane, cu privire la stările trăite de acestea în agonie, dintre care 52 de bolnavi, 26 de accidentaţi şi 24 cu tentative de sinucidere, el recapitulează diferitele stadii ale tranziţiei în „Lumea de Dincolo”, ce cuprind: o senzaţie de bine adesea extatică, dedublarea, perceperea uneia sau mai multor prezenţe, o retrospectivă vizuală rapidă şi clară a vieţii trăite până atunci, apoi „întoarcerea”, deci reintegrarea în corpul fizic, ce se realizează uneori pătrunzând prin cap, alteori prin ombilic sau piept.

 

Vedem deci că, în termeni uşor diferiţi, de data aceasta ştiinţifici, aparţinând domeniului psihologiei, sunt prezentate aceleaşi trăiri.

 

Nu suntem cu toţii egali în faţa morţii?

 

Continuând cercetările, Ringh obţine în studiul său rezultate inedite. Conjuncturile şi cauza care determină agonia ar putea schimba oare cu ceva scenariul trăirilor în preajma morţii?

 

Este totuşi cert că accidentaţii trăiesc mai intens acea experienţă a bilanţului vieţii, şi că pentru sinucigaşi „nu există tunel, nici lumină strălucitoare, nici prezenţe benefice, nici pătrunderea într-o lume transcendentă de o frumuseţe supranaturală, doar perceperea unei lumi întunecate, ostile, o lume de coşmar”. Concluzia este evidentă şi ea aparţine tuturor religiilor: sinuciderea este cel mai mare păcat; ea nu pune capăt suferinţei, ci măreşte agonia deznădejdi după actul criminal.

 

Continuându-şi cercetările, Ringh ajunge la concluzia că nu există clase de indivizi privilegiate, înclinate predominant către aceste experienţe. Nici culoarea pielii, nici starea civilă nu influenţează în vreun fel experienţa; ea poate surveni la orice vârstă şi rămâne total independentă de credinţa religioasă sau de cunoaşterea prealabilă a fenomenului.

 

În statisticile efectuate în ultimii ani se evidenţiază faptul că cei care trăiesc aceste experienţe extraordinare sunt în marea lor majoritate printre aceia care nu au auzit niciodată de doctorul Moody. Acesta este un fapt explicabil căci, în ciuda succesului considerabil al cărţilor sale, există încă foarte mulţi oameni care ignoră total acest subiect.

 

O mare parte a studiilor este consacrată consecinţelor, repercusiunilor intime pe care o asemenea experienţă le exercită asupra celui care a trăit-o. Mai întâi, „întrezărirea morţii”, deşi poate părea curios, îl „cheamă la  viaţă” pe cel ce a ajuns dincolo. Concluzia este totuşi relativă, deoarece putem presupune că şi cei care părăsesc definitiv planul fizic trec printr-o experienţă asemănătoare şi cu toate acestea nu se mai întorc, setea de viaţă stingându-li-se.

 

Un fapt sigur este însă acela că tuturor celor ce revin li se transformă fundamental modul de a privi viaţa. Un astfel de om devine din ce în ce mai înţelegător cu ceilalţi, iar atitudinea sa în faţa religiei se modifică radical. Chiar şi cei mai sceptici se conving de existenţa unei Realităţi Esenţiale ce poate fi numită Dumnezeu. Dispare total şi sentimentul apartenenţei la o religie anumită, însă credinţa în Dumnezeu devine mult mai fermă. Sentimentul „fricii de Dumnezeu” este sublimat într-o beatifică stare de recunoştinţă. În conştiinţa omului survin mult mai clar întrebările fundamentale ale existenţei: De unde venim? Unde ne ducem? Cine suntem noi cu adevărat? Întrebări la care încep să întrezărească răspunsuri.

 

Apare totodată o vădită detaşare faţă de preocupările materialiste, faţă de dorinţa de a acumula bani sau bunuri. Gândurile unei fiinţe care a trăit o astfel de experienţă devin mult mai elevate, cu o tendinţă permanentă de generalizare şi universalizare. Relaţiile cu ceilalţi devin dominate de un spirit fratern şi de compasiunea celui ce a văzut şi dincolo de ceea ce ochii obişnuiţi pot să vadă.

 

Acesta este rezultatul unei evoluţii spirituale „cosmice” mult accelerate şi nu al unei banale schimbări a religiei. În orice caz, experienţa „vieţii de după moarte” este cel mai puternic antidot împotriva fricii de moarte. Ea poate fi asimilată, într-o oarecare măsură, unui vaccin psihologic.

Cei ce trec printr-o astfel de experienţă capătă cel mai adesea certitudinea că viaţa se continuă după moarte şi, mai mult decât atât, ea continuă într-un mod extraordinar de frumos, fascinant, beatific. „Eu nu mai percep moartea ca pe o anulare, ci ca pe o renaştere,” a spus unul dintre ei. „Moartea fizică îţi permite să renaşti pentru a cunoaşte o viaţă mai senină.” Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că experienţa ar trebui încercată în mod deliberat, prin sinucidere! Aşa cum am arătat, consecinţele ar fi dezastruoase.

 

Singura deosebire, în raport cu concluziile lui Moody, este că nici una dintre persoanele consultate de Ringh nu a relatat că a întâlnit Fiinţa de Lumină. Ringh a conchis că această experienţă post-mortem trebuie să fie cu totul excepţională şi că nu orice fiinţă poate avea acces la ea. De altfel, studii ulterioare au demonstrat că aceasta este o fază foarte avansată în procesul desprinderii de planul fizic şi de aceea oamenii se întorc adesea înainte de a o trăi.

Există şi experienţe infernale?

 

Nici Ringh nici Moody nu au vorbit niciodată despre experienţele infernale ce le-au fost relatate. Cardiologul M. Rawlings a cules însă şi mărturii în acest sens. Pentru unii, „tunelul” s-ar sfârşi într-un teren tenebros şi incert unde colcăie „personaje groteşti ţesute în umbră şi adunate pe malul unui lac de foc”.

 

În ceea ce priveşte ipotezele posibile ale stării de agonie, descrierile relatate de dr. Ringh în urma cercetărilor sale, sunt printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată referitoare la moarte şi la această prelungire semi sau supra-conştientă a sa.

 

O simplă halucinaţie?

 

Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, una dintre cele mai aprige contestatare a ideilor şi experimentelor pe care vi le-am prezentat, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În anumite circumstanţe, legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii post-mortem. Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”. 

 

Savantul Carl Sang, supranumit de către unii confraţi ai săi domnul „Eu ştiu tot”, a găsit de cuviinţă să se pronunţe şi asupra acestui subiect „transcendent”. Pentru a nu-şi periclita reputaţia, Sagan speculează că senzaţia de tunel urmată de linişte, pace, fericire este legată de fenomenul de reamintire a experienţei naşterii, şi anume faptul că la venirea pe lume noi traversăm un astfel de „tunel” la capătul căruia ne aşteptă lumina orbitoare a sălii de operaţie şi fiinţele „atotputernice”, medicii! Această analogie se loveşte însă de faptul că totuşi asemenea experienţe au trăit şi oamenii născuţi prin cezariană, dar aici, savantul Sagan se închide definitiv în tăcere.

 

Lucrarea lui Blakmore, pe care ea a numit-o „Cartea sufletului care moare” nu este totuşi lipsită de interes. Când moartea este iminentă, afirmă ea, creierul nu mai are oxigen şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Aceasta ne duce cu gândul la efectele mescalinei sau ale LSD-ului. Faptul că există mai mulţi neuroni centrali, în procesul viziuni, ar induce iluzia că există un tunel iluminat în mijlocul său.

Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, ar reduce durerea şi ar induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, având efecte secundare aceste viziuni şi lumini strălucitoare.

 

Opinia doctorului Ringh este însă alta. El afirmă că interpretările psihologice şi fiziologice sunt „inadecvate şi inadmisibile” şi aduce numeroase argumente împotriva lor. Totuşi el nu respinge ideea că lipsa de oxigen a creierului ar putea provoca o „stare modificată de conştiinţă” care, la rândul său ar activa „matrici inconştiente”, compunând astfel elementele unei experienţe din preajma morţii. De aici rezultă ideea unui „program integrat” care s-ar pune în mişcare în momentul morţii aparente. Cum s-ar explica în această situaţie faptul că în timpul experienţei, aparatele medicale conectate la bolnav arată totuşi activitate cerebrală nulă?

 

Iată însă ideea de bază a teoriei holografo-psihologice a Dr. Ringh: „Problemele ridicate de aceste experienţe sunt imposibil de interpretat, fără a le confrunta cu spiritualitatea.” În acest context, el propune un concept care se inspiră din bazele ocultismului şi ale tehnicii de avangardă a holografiei.

 

Ştiinţă şi spiritualitate

 

„Teoria holografică mi se pare o speranţă reală pentru a furniza o fundamentare ştiinţifică pentru înţelegerea "substratului", a acelei realităţi fundamentale a lumii” – continuă Dr. Ringh. „Mă gândesc că există un univers, frecvent cunoscut sub numele de plan astral, creat de interacţiunile structurii trăirilor emoţionale şi gândurilor.” După părerea sa, tot ceea ce noi ştim din parapsihologie şi din holografie „poate să justifice virtual fiecare din aspectele profunde ale acestor experienţe uimitoare.”

 

Ringh adoptă, prin aceasta, modelul neurochirurgului Karl Pribram, care a descoperit un posibil mod de funcţionare de tip holografic al creierului, în care reţelele de neuroni funcţionează într-un spaţiu fără timp „codând şi decodând holograme”, veritabile creaţii născute în mintea noastră, având ca bază un univers mai abstract, sintetic.

 

Pentru a se crea o imagine holografică este necesară o hologramă, suport al unor franje de interferenţă şi o lumină coerentă: laserul. Analogic vorbind, holograma universului e înscrisă în mintea fiecăruia dintre noi, iar lumina conştiinţei noastre, a Sinelui, este precum lumina laserului ce dă viaţă imaginii.

 

Procesul experienţelor din preajma morţii ar putea fi decodarea unei astfel de holograme, încrustate în mintea noastră încă de la naştere sau dinainte şi care s-ar declanşa în apropierea morţii. În plus, conform principiului holografiei „programul integrat” ar proveni de la un spaţiu fără timp unde totul este cuprins şi oglindit în fiecare parte. Este una din caracteristicile interferenţei undelor laser, care stau la baza creierii luminii holografice, descoperită de Denis Gabor în 1948.

După moarte rămânem noi înşine, însă simţim mai clar că facem parte dintr-un TOT, din Dumnezeu, într-un „Dincolo” pe care creierul nostru nu-l poate concepe acum, şi în care timpul se deformează treptat până într-un punct în care dispare.
 

Spre OMEGA

 

Dacă imaginaţia noastră cu privire la ceea ce se poate întâmpla după moarte este limitată, aceasta se datorează în mod cert faptului că trăim în plan fizic, cu alte cuvinte că ceea ce trăim acum pare a fi pentru fiecare dintre noi singura realitate posibilă.

 

Doctorului Ringh îi place să vadă în amploarea actuală a „experienţelor substratului”, datorate ameliorării constante a tehnicilor de reanimare, indiciul faptului că suntem pe pragul unei noi etape evolutive în care s-ar putea declanşa un fel de desprindere a conştiinţei umane ataşată până acum doar creierului şi lumii materiale, făcând-o capabilă să sesizeze şi să integreze realitatea superioară.

 

Prin căutările sale de natură spirituală putem spune că dr. Ringh a plecat el însuşi „În drum spre Omega” – titlul ultimei sale cărţi. Textual, el se întrebă: „Experienţele din preajma morţii ar putea oare să fie un mecanism evolutiv, care să aibă ca efect un salt al indivizilor şi o translaţie în noul stadiu de dezvoltare umană, neogeneza lui Theilhard de Chardin sau supramentalul lui Sri Aurobindo – deblocându-le oamenilor facultăţile spirituale adormite până atunci? Şi tot el răspunde: „O nouă rasă de fiinţe umane evoluate spiritual, homo noeticus, a lui John Wite, este pe cale să se nască, rasă ce ar putea să transforme planeta”.

 

Perspectivă cu adevărat fascinantă. Însă datoria noastră de oameni conştienţi este să căutăm în permanenţă să ne apropiem de această cunoaştere de ordin spiritual şi nu să aşteptăm pasiv eventualitatea unei experienţe în pragul morţii. De altfel, experienţele astrale ale ocultiştilor nu sunt altceva decât replica, în condiţii normale de sănătate, a trăirilor din preajma morţii.

yogaesoteric

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4708

Experienţe la hotarele vieţii

traducere şi adaptare Ioana Plăviţu

Naşterea şi moartea constituie experienţe fundamentale, punctele alfa şi omega ale existenţei noastre ca fiinţe umane. Bertrand Montaud, biograf al Gittei Malasz şi practicant al învăţăturilor din cartea „Dialoguri cu Îngerii avansează o ipoteză uimitoare: filtrul prin care cunoaştem lumea pe parcursul întregii vieţi se instalează în primele secunde ale existenţei noastre.

Ideea a apărut prin analogie cu experienţele în preajma morţii (NDE – Near Death Experience), care descriu dispariţia brusca a acestui ecran, apariţia luminii clare, precum şi o viziune globală şi profundă a întregii noastre vieţi, examinată acum din punct de vedere spiritual. Astfel, Montaud s-a întrebat dacă nu cumva naşterea este tocmai momentul în care se instalează ecranul dintre noi şi realitatea înconjurătoare, limitându-ne percepţiile pentru a ne adapta la lumea din care tocmai am intrat. Din această perspectivă se poate vorbi despre „experienţele în prejma morţii” (NDE – Near Death Experience), care sunt experienţe de condensare; mişcările corpului fizic, senzaţiile şi percepţiile pe care acesta le receptează atunci au darul de a trezi spiritul.

Se pare că naşterea fizică impune corpului nostru un prim scenariu al durerii. Iar acest scenariu originar va induce o primă autodefinire a vieţii noastre terestre. Experienţa a demonstrat că, atunci când ne naştem, suntem înzestraţi cu organe de simţ foarte dezvoltate, capabile să recepteze totul. Dar, iată că, trecând prin cele 7 etape  ale procesului naşterii, puţin câte puţin „a simţi totul devine „a suferi totul”. Datorită instinctului de supravieţuire se produce în noi o transformare dureroasă dar salutară: pentru a rezista atacului senzaţiilor exterioare, vom înlocui atotpercepţia originară cu o percepţie mult limitată.

Naşterea reprezintă un mister. Ea reprezintă o adevărată programare, iar calculatorul suntem chiar noi. Odată programat, este firesc ca viaţa noastră să decurgă repetitiv, conform programării iniţiale. Totul se petrece ca şi cum personalitatea noastră s-ar edifica pe baza a şapte forte, corespunzând celor şapte etape. Astfel, dacă trecem fără probleme de o etapa, aceasta va induce personalităţii noastre o calitate: capacitatea de a trai în armonie cu forţa corespunzătoare acelei etape. Dacă, din contra, întâmpinăm probleme dureroase la o anumită etapă, aceasta arată incapacitatea noastră de a asimila lecţia specifică acestei etape.

„A te naşte sau a nu te naşte – aceasta-i întrebarea” 

Prima etapă

Această parafrază după Shakespeare rezumă destul de bine problematica primei etape a naşterii. Aici însă, „a nu fi” înseamnă pentru foetus „a te naşte împotriva voinţei”. Această etapă nu este decât rareori o problemă. Dar în toate cazurile în care ea constituie o dramă, persoanele respective au puternice tendinţe suicidare sau autodistructive. În această etapă are loc un fel de acceptare a vieţii la modul general sau, din contră, un refuz al ei.

Totul începe în clipa în care foetusul însuşi dă semnalul de început al propriei sale naşteri. Cercetările ştiinţifice recente confirmă ipoteza declanşării naşterii de către foetus. Decizia de a se naşte a copilului pare a fi în strânsă legătură cu intensitatea dorinţei celor doi părinţi de a avea acel copil. Această dorinţă reciprocă reprezintă de fapt naşterea omului la nivelul cel mai subtil al gândului. Ea se regăseşte oglindită în prima dorinţă a copilului, de a declanşa sau nu naşterea sa, de a o ajuta pe mama sa să-l nască  sau, din contră, de a se lupta împotriva ei. Iar experienţa fizică corespunzătoare este cea a unei prime participări la viaţă sau a unei prime rezistenţe faţă de aceasta.

Ieşirea din labirintul matern

A doua etapă

Pentru a înţelege această etapă, ar trebui să facem un efort de imaginaţie, căci percepţiile din această fază sunt cu totul deosebit de amplificate faţă de cele ale unei fiinţe născute. Spaţiul şi timpul au cu totul altă semnificaţie pentru micul bebeluş. Totul se petrece la viteza luminii: secundele devin eternităţi ce se desfăşoară neîncetat, iar distanţele se prelungesc la infinit. Această percepţie multiplă a timpului şi a spaţiului generează o hipersensibilitate a corpului şi a organelor de simţ. Limitele noastre prea strâmte sunt totodată însoţite de o profundă nostalgie a imensităţii. Astfel, pentru nou-născut această a doua etapă constă în parcurgerea lungului culoar al pântecului matern. Cu toate că realitatea fiziologică este alta, pentru foetus traseul parcurs pare o imensitate.

Nou-născutul trebuie să facă un efort pentru a ajunge la lumina exterioară pe care o întrezăreşte. Orice fiinţă care aspiră către lumină va trebui să experimenteze curajul şi perseverenţa sau, mai mult, să suporte slăbiciunile, abandonul şi descurajarea. Dar trebuie să ştim că în acest coridor matern domneşte o stranie lege: orice încercare a procesului avansării către ieşire atrage după sine apariţia durerilor. Astfel, noul-născut nu poate fi liniştit decât atunci când este în drum spre lumină.

Depăşirea blocajelor

A treia etapă

Această a treia etapă  a naşterii este într-adevăr cea eroismului dus la extrem. Aici noul-născut va întâmpina anumite blocaje cum ar fi şoldurile, bazinul, umerii şi altele. Acestea îi stopează înaintarea şi deci generează instantaneu suferinţă. Durerile ating aici cote maxime şi incomparabile cu precedentele, care pot fi depăşite trecând în forţă. Copilul trebuie să facă prima sa alegere eroică: el trebuie să distrugă ceea ce l-a creat, dacă vrea să trăiască, la fel cum puiul trebuie să distrugă coaja oului ce l-a ocrotit. Aceasta este  experienţa fizică a instinctului, forţa extremă care îl îndeamnă pe copil să se nască chiar cu preţul vieţii mamei lui.

Vârtejul dintre două lumi

A patra etapă

Modalităţile de ieşire din uterul matern constituie a patra etapă şi prefigurează toate separările şi despărţirile noastre viitoare. Pruncul trebuie să părăsească locul cald şi ocrotitor şi să iasă într-o lume nouă, necunoscută şi periculoasă pentru el. Uneori bebeluşul se simte suspendat în vid, prin într-un vârtej imens, pe măsură ce graniţele lumii lui se năruie dintr-o dată. Alteori, din contră, el se va simţi smuls de graba unui ginecolog. Şi alteori, ieşirea va fi o mare plăcere sau cel puţin o uşurare după probele dure ale etapelor precedente. Deşi aceste etape sunt descrise separat, ele trebuie înţelese ca alcătuind  un proces continuu. De exemplu, să ne imaginăm un nou-născut care nu poate ieşi din cauza şoldurilor.  Cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mult va creşte senzaţia de eliberare vecină cu extazul ce va însoţi naşterea. Din păcate, o dată cu această eliberare, apar şi surprinzătorii parametrii ai planetei Terra… Aceştia sunt: frigul, zgomotul, lumina, mişcarea. Toţi aceşti stimuli şochează micuţele membrane fragile ale noului venit. Şi iată că, după vârtejul unei noi libertăţi, se instalează din nou teama. Lecţia acestei a patra experienţe fizice este independenţa, afirmarea progresivă a lui „eu sunt” într-o lume în care copilul va trebui să înveţe treptat să trăiască.

A cunoaşte totul dintr-o dată

A cincea etapă

În această fază, un flux gigantic de informaţie îl asaltează pe nou-născut. Acesta a ieşit din pântecul matern şi trăieşte primele sale secunde în această lume. Pentru el, funcţionează atunci un al şaselea simţ ce le reuneşte pe toate cele cinci cunoscute de noi, încă nediferenţiate la nou-născut. Noul-născut are percepţia globală a tuturor fiinţelor care îl întâmpină, dar această percepţie este insuportabilă pentru el. Imaginaţi-vă că, printr-o simplă atingere a baghetei magice, ni s-ar oferi posibilitatea de a simţi toate durerile fiinţelor din jurul nostru. Aceasta este experienţa unei percepţii suprasenzoriale nefiltrate de minte. Suntem noi pregătiţi să ne-o asumăm fără a fi puternic afectaţi? Nu putem fi siguri de aceasta. Poate e chiar mai bine că organele noastre de simţ sunt atât de limitate. Această a cincea experienţă fizică este

cea a adevărului, pe care îl întrezărim în plenitudinea sa timp de câteva secunde. Probabil de aceea ne aflăm încă în căutarea lui, temându-ne totodată de a-l descoperi.

A spune „NU”

A şasea etapă

Dacă percepţia totală a noii lumi îl conduce pe copil la limitele raţiunii şi ale echilibrului său ca entitate, el va fi obligat, în această etapă, să interpună un ecran între el şi realitate. În el are loc o teribilă transformare, care îl determină să abandoneze o parte a performanţelor sale în domeniul percepţiilor. Astfel, pentru a simţi mai puţin, el alege voalarea realităţii prin intermediul filtrului, care va reduce considerabil capacităţile perceptive ale micuţului.

În acest moment, primul ciclu de şapte etape din viaţa copilului a fost parcurs. În fiecare etapă el a avut o anumită experienţă carnală ce i-a modelat corpul şi percepţiile asupra lumii. El s-a programat printr-un scenariu al naşterii care i-a oferit un rol pe care-l va interpreta până la moarte. Cunoscând şi înţelegând aceste experienţe pe care cu toţii le-am trăit în prejma naşterii, vom fi mai pregătiţi pentru o nouă naştere, de data aceasta spirituală.

Articol preluat din REVISTA MISTERELOR nr. 33

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6652

O experienţă paranormală excepţională: între două lumi

Mergeam spre serviciu. Era un traseu pe care îl fac rareori. Trebuia să iau un alt troleu doar pentru trei staţii şi pentru că zona îmi era foarte cunoscută am hotărât să merg pe jos. Din acel loc în care mă aflam drumul se bifurca. Înainte să aleg pe ce stradă voi merge mai departe am avut o senzaţie, de fapt o intuiţie mai specială. Ştiam că urmează ceva important şi că e bine să fiu cât se poate de atentă. Intuiţia mi-a spus să aleg strada din dreapta.

Am păşit încrezătoare pe străduţa îngustă. Brusc mi se făcuse frig, mi-am ridicat gulerul, mi-am aranjat sacoul şi cămaşa. Mi s-a strecurat în minte şi gândul că a venit primăvara şi nu reuşisem să mă bucur prea mult de zăpadă, de munte, de obraji trandafirii. Melodia ce-mi curgea prin căşti mi-a absorbit toate gândurile. Eram pur şi simplu cu mintea şi cu sufletul într-un singur punct şi din acel punct se năştea melodia. Mintea parcă era absentă, niciun gând nu-mi traversa conştiinţa, eram cuprinsă de pace şi centrată în suflet. Doar trei cuvinte mi-au rămas suspendate în conştiinţă „strada Sfinţii Voievozi”.

Îmi amintesc că timp de câteva minute m-am uitat doar la pantofii mei, pentru că doar zona îmi era familiară, mă ghemuisem în sacoul meu. Când am ridicat ochii, casele îmi păreau necunoscute şi deosebit de pustii. Dar atunci nu m-am întrebat de ce, mergeam înainte. Urcam şi coboram străzi. Ajunsă într-o intersecţie, m-am oprit. Şi ceea ce s-a petrecut în continuare, ar putea fi apreciat ca fiind ceva cel puţin ciudat. Imaginea caselor, a străzilor din faţa mea pur şi simplu s-a topit. Spaţiul devenise altfel, de parcă aş fi putut să-l mişc, să-l modelez. Spaţiul se mişca în valuri, în toate direcţiile. Iar epicentrul acelor valuri magice era chiar la 1-2 metri în faţa mea, iar eu nu eram afectată de unda acelor valuri. Fără să-mi pun măcar o întrebare am făcut „dreapta-mprejur” şi am coborât pe străduţă.

Paşii mi-au devenit mai grei şi mai rapizi. Mi-am văzut reflectarea într-una dintre vitrine. Şi imaginea mea am văzut-o în valuri. Am inspirat mai adânc şi mi-am continuat drumul. Am ajuns într-o altă intersecţie, aceleaşi valuri au „topit” arhitectura din jurul meu, chiar şi imaginea cerului a fost cutremurată de miraculoasa transformare. Dar de această dată am hotărât să merg mai departe şi după ce valurile au traversat întreg spaţiul din jurul meu am cercetat mai atent clădirile, care oricum erau necunoscute pentru mine şi am păşit înainte. Doar intuiam că ceva se petrece, că ceva parcă nu ar fi în regulă. Mintea îmi stătea în loc, nu aveam, dar nici nu căutam vreo explicaţie pentru tot ce se petrecea. Pur şi simplu trăiam acel moment din plin.

Urcam o străduţă pavată, admiram casele cărămizii. În întâmpinarea mea venea o femeie. Era deosebit de frumoasă: blondă, părul creţ, buzele şi ochii mari, de statură mică, cu sâni generoşi şi forme foarte feminine. Avea o rochie bleu cu dantele, gulerul, mânecile şi poalele brodate în culori vii. Avea chipul luminos marcat de un zâmbet discret. Când între noi mai rămăseseră doar vreo câţiva paşi i-am dat de înţeles că aş vrea să o întreb ceva. M-am oprit, apoi s-a oprit şi ea. Am întrebat-o: „Strada Sfinţii Voievozi?”. Ea s-a uitat la mine câteva secunde şi mi-a răspuns uimită: „Dar sunteţi foarte departe!”. Fizic eram doar la un pas de ea dar spaţiul dintre noi aş fi putut să-l tai felii. Puteam să disting cum străbate acel spaţiu chiar şi senzaţia ei de văz. Era aproape, dar în acelaşi timp, atât de departe. Am plecat fără să zic un cuvânt. Nu ştiam ce se petrece, nu ştiam cum să apreciez răspunsul ei, încercam să mă focalizez şi să analizez situaţia, dar nu reuşeam, parcă nu mai aveam minte. Toată fiinţa mea era concentrată în zona inimii. Melodia îşi continua cursul, eu căutam ieşirea din labirintul din oraşul necunoscut. Mergeam pe străzi, toate se schimbau, nu ştiam ce să cred. Noi şi noi intersecţii, noi şi noi străzi şi case. Deja obosisem, deja îmi era cald. Căutam un semn, dar nu ştiam ce semn şi nu ştiam pentru ce am nevoie de un semn.

În stânga mea am văzut o clădire galbenă cu trei niveluri şi două intrări cu coloane. O admiram şi încercam să o memorez, ştiam că n-am s-o mai văd vreodată. Cu coada ochiului am observat ceva, am întors capul, am privit atent, simţeam că acolo s-ar putea să găsesc semnul pe care îl căutam. Era o altă clădire albă şi aceasta avea coloane. Căutam acel semn eliberator, dar nu-l găseam. M-am uitat iarăşi la casa galbenă. Dar brusc privirea mi-a revenit asupra casei albe, de parcă cineva îmi trăgea privirea în acea direcţie. M-am oprit, am inspirat adânc, mi-am aranjat ochelarii şi am început să cercetez clădirea albă amănunt cu amănunt. Pentru că mintea îmi era ca şi absentă mă uitam pur şi simplu fără a face vreo judecată despre ceea ce văd. Am făcut ochii mari, pe colţul casei, pe o plăcuţă albă era scris cu albastru „Strada Spiru Haret”. Acesta era semnul!

Următorul pas a însemnat trecerea dincolo, ştiam că am revenit, ştiam cine sunt, unde sunt, unde merg. Am privit la ceas, misterioasa mea călătorie a durat vreo 15-20 minute. În secundele, poate chiar în fracţiunile de secundă care au urmat mi-am dat seama ce s-a petrecut.Când am intrat pe străduţa din dreapta, de fapt atunci intrasem într-o dimensiune spaţio-temporală diferită. În acea perioadă aveam în TAPAS-ul meu zilnic o meditaţie de 15 minute cu ipostaza lui SHIVA-MAYAVIN şi ceea ce s-a petrecut a fost un „cadou” din partea Lui. De asemenea, acele zile reprezentau şi fructificarea unui TAPAS cu Marea Putere Cosmică KALI. Ceasul meu îmi spunea că au trecut 15-20 de minute, dar eu am perceput că ar fi trecut cel puţin trei-patru ore. După această experienţă am aflat că rezonez şi cu Marea Putere Cosmică BHUVANESHWARI. Printr-o graţie şi printr-un miracol divin mi-au fost oferite cheile de intrare şi de ieşire din acea dimensiune spaţio-temporală diferită şi acestea erau denumirile celor două străzi. Din momentul în care am pătruns în acea dimensiune am avut o stare a conştiinţei modificată caracterizată de suspendarea mentalului obişnuit şi „înlocuirea” acestuia prin activarea foarte intensă a lui VISHUDDHA CHAKRA şi o centrare în sine.

În primele clipe după ce am ieşit din acel spaţiu mi-am dat seama că pe acele străzi nu am văzut nicio maşină, că oamenii de pe stradă se uitau foarte miraţi la mine pentru că eram îmbrăcată foarte ciudat pentru acea epocă, toate vitrinele aveau valuri pentru că erau din sticlă turnată. Cu siguranţă că am ajuns tot într-un spaţiu românesc pentru că am vorbit româneşte. Femeia cu care am vorbit avea părul coafat mai deosebit, avea cârlionţii făcuţi ca la păpuşi aşa cum era moda cu vreo 200 de ani în urmă.

Mă tot întrebam după aceasta ce s-ar fi petrecut cu mine dacă nu găseam „portiţa” de ieşire. Mă întrebam dacă m-aş fi panicat sau cum aş fi reacţionat dacă nu ascultam muzică, sau dacă s-ar fi terminat bateriile.

Toată ziua de după această experienţă trăiam aici şi amintindu-mi cum a fost acolo. Micile cadouri din partea lui KALI au continuat să apară şi chiar încet, încet am început să le controlez. Simt cum timpul se scurge altfel, mai repede sau mai încet, pentru mine. În timp chiar mi-am făcut şi aşa numitele „ritualuri” prin care „chem” această modificare a curgerii timpului. Cât despre spaţiu, sunt la etapa în care urmăresc să-l simt, să-i simt vibraţia, să-l simt ca pe o energie care mă înconjoară şi mă îmbrăţişează şi care poate fi controlată. Abia aştept iniţierea în MANTRA Marii Puteri Cosmice BHUVANESHWARI. 

Înţeleg că tot ce s-a petrecut atunci a fost o mare, mare graţie. Au existat cazuri când persoane care au pătruns într-o dimensiune spaţio-temporală diferită nu s-au mai întors. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Ghidului meu spiritual pentru această exemplificare excepţională. Şi visez să o reîntâlnesc pe preafrumoasa necunoscută din acel tărâm magic, chipul ei n-am să-l uit niciodată.

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net