Eliberarea de ataşament

Oamenii care excelează în manifestarea fizică a ideilor lor învaţă să-şi fixeze obiective realiste şi să le aplice într-un mod flexibil, răspunzând la condiţiile concrete.

Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă flexibilitate, urmăreşte comportamentul unui copăcel tânăr în bătaia vântului. Trunchiul său este subţire şi fragil, dar dispune de o impresionantă forţă şi rezistenţă. Aceasta se datorează faptului că el se mişcă împreună cu vântul, nu împotriva lui.

Atunci când condiţiile sunt potrivite ca ceva să se întâmple, aceasta se va întâmpla fără mare efort. Când condiţiile nu sunt potrivite, chiar şi un mare efort nu va reuşi. A te mişca împreună cu vântul necesită o sensibilitate faţă de condiţiile existente.

Există momente pentru odihnă şi retragere şi momente pentru a te mişca energic înainte.

A şti când să te mişti şi când să nu te mişti este o chestiune de bun simţ şi de intuiţie. Gândirea abstractă nu poate duce, prin ea însăşi, la percepţia adevărată. Ea trebuie combinată cu sensibilitatea emoţională.
Ca să vezi lucrurile în mod corect trebuie să înţelegi cât de mult ai investit emoţional într-o situaţie, cât şi modul în care evenimentul apare şi se desfăşoară în exterior.

Trebuie luate în considerare atât realitatea interioară, cât şi cea exterioară.
Unii oameni spun că realitatea interioară determină realitatea exterioară. Alţii spun că cea exterioară o determină pe cea interioară.
Şi unii şi alţii au dreptate.
Găina nu ar exista fără ou – şi vice-versa.
Cauza şi efectul nu sunt lineare şi secvenţiale. Ele se manifestă în mod simultan. Prin natura lor, ele au o mişcare circulară. Nu numai cauza determină efectul, dar şi efectul determină cauza.

Răspunsul la întrebarea „ce a fost mai întâi, oul sau găina?” poate fi – ori nici unul, ori amândouă. Găina şi oul sunt creaţii simultane.

La toate întrebările de genul ori/ori trebuie să se răspundă în acelaşi fel – altfel răspunsul va fi fals.

Realitatea Supremă nu poate fi înţeleasă într-un cadru de referinţă dual. Ea include atât realitatea interioară, subiectivă, împreună cu realitatea exterioară, obiectivă – cât şi interacţiunea lor reciprocă, spontană. Toate contrariile sunt conţinute înăuntrul ei. Realitatea Supremă e creaţia acceptării totale, a capitulării totale şi a iubirii totale, atotcuprinzătoare.

Nu există ceva care să fie separat de ea. Chiar şi atunci când copacii sunt smulşi din rădăcină şi duşi la vale de şuvoi, nu e nici o tragedie, căci nu există diferenţă între copac şi şuvoi.

În contrast cu fluxul Realităţii Supreme se află Rezistenţa care dă naştere diferitelor condiţii. Distincţiile, comparaţiile, judecăţile intră în joc, iar cursul natural este întrerupt.

Natura Realităţii Supreme este de a spune „Da”. Ea are o exuberanţă naturală şi un entuziasm firesc. Vrea să ia totul cu ea. E fericirea personificată, pentru că ea consideră totul şi pe toţi ca fiind ea însăşi.

Rezistenţa spune mereu „Nu”. Prin natura ei, aduce conflict şi luptă. Se opune la orice şi, astfel, ea este nefericirea personificată.

Acolo unde nu există rezistenţă, nu există nefericire. Nefericirea opune întotdeauna rezistenţă unor condiţii.

Ea se constituie pe nişte interpretări pro sau contra.

Rădăcina nefericirii este ataşamentul.

Nu îţi cer acum să renunţi la toate ataşamentele tale. Aceasta, prietene, nu este un ţel realist. Îţi cer doar să devii conştient de ataşamentele tale, de percepţiile tale, de interpretările tale pro şi contra. Îţi cer doar să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiţionată.

Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil.

Este un simbol al tăriei şi al capitulării.
Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi

fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştie viaţa mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacului se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului.

Mişcă-te o dată cu vântul!
Viaţa ta e un dans!
Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum.
Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de a dansa nu te va scoate de pe ringul de dans.

Dansul va continua în jurul tău. Dansul va continua şi tu eşti parte din el.

Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pura stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.

Toate condiţiile se deschid înspre necondiţionare. Fii, pur şi simplu, deschis şi prezent şi vei cădea în braţele lui Dumnezeu. Dar împotriveşte-te chiar şi pentru o clipă – şi vei fi prins într-o complicaţie fără rost, provocată de tine însuţi.

Fiinţele umane nu pot fi independente de realitatea condiţionată, deoarece realitatea condiţionată este o creaţie a conştientei umane.

Opriţi-vă din încercarea de a scăpa de propriile voastre creaţii. Acceptaţi-le, pur şi simplu, aşa cum copacul acceptă vântul. Demnitatea voastră constă în a deveni pe deplin umani, pe deplin receptivi la propriile voastre nevoi şi la nevoile altora.

Compasiunea nu vine prin detaşarea de întreaga paletă a experienţei emoţionale, ci prin participarea plenară la ea.

Unii au spus că lumea asta e un loc al durerii. E absurd. Această lume nu este nici bucurie, nici durere, deşi aţi putea spune că e amândouă în acelaşi timp.

Această lume este un loc în care se naşte corpul emoţional şi mental. Naşterea fizică şi moartea facilitează, pur şi simplu, dezvoltarea unei conştiente gândire/sentiment, care este responsabilă pentru propriile sale creaţii. E absurd să negi importanţa acestui proces al naşterii. Şi este la fel de absurd să-l glorifici. Nu există fiinţă umană care să nu parcurgă acest traseu al naşterii, fără să trăiască atât experienţa bucuriei, cât şi a durerii.

Sunt oare ambele necesare?
Absolut! Fără durere, mama nu ar putea scoate bebeluşul din ea. Şi fără bucuria vieţii nou-născute, durerea n-ar avea nici un sens.

Dar nu spune „acesta e un loc al durerii” sau „acesta e un loc al bucuriei”. Nu căuta să faci din experienţa ta ceea ce ea nu este. Fereşte-te de interpretări care te-ar determina să accepţi numai o parte din spectrul vieţii.

Experienţa mea aici nu a fost diferită de a ta.
Nu am biruit durerea. M-am lăsat în voia ei.
Nu am biruit moartea. Am păşit prin ea de bunăvoie.
Nu am slăvit trupul şi nici nu l-am condamnat.
Nu am numit această lume nici rai, nici iad, dar am profesat că ambele sunt propria voastră operă.

Am intrat în dansul vieţii la fel ca voi, ca să cresc întru înţelegere şi acceptare, ca să trec de la iubirea condiţionată la trăirea iubirii fără condiţii. Nu există nimic din ceea ce tu ai simţit sau ai trăit ca experienţă, din care să nu fi gustat şi eu. Cunosc fiecare dorinţă şi fiecare frică, deoarece am trăit trecând prin toate. Iar eliberarea mea de ele nu a venit prin vreo dispensă specială.

Vezi tu, eu nu sunt un dansator mai bun decât tine. Mi-am oferit, pur şi simplu, disponibilitatea de a participa şi de a învăţa, iar aceasta e tot ce-ţi cer.
Binevoieşte! Participă! Atinge şi lasă-te atins! Simte totul! Deschide-ţi braţele vieţii şi lasă-ţi inima să fie atinsă! De aceea te afli aici!
Când inima se deschide, ea este plină de iubire. Iar capacitatea ei de a da şi a primi nu se mai bazează pe nimic din exterior. Ba dăruieşte fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Şi primeşte – nu numai pentru sine – ci pentru ca şi alţii să poată trăi experienţa darului.

Legile lumii acesteia nu îi mai limitează pe bărbatul sau pe femeia a căror inimă este deschisă. Şi astfel se întâmplă miracole – nu printr-o activitate specială, ci doar ca o extensie a iubirii însăşi.

Miracolele nu vin dintr-o gândire lineară, secvenţială. Ele nu pot fi planificate. Nu poţi învăţa nici să le faci,
nici să le primeşti. Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis şi în mintea care a renunţat la nevoia ei de a controla sau de a şti. Căci Mintea lui Dumnezeu e nevinovată şi atotdăruitoare.

Ea nu-ţi poate refuza cele necesare, întrucât eşti parte din Ea. Ea nu te cunoaşte ca fiind separat. Asemenea unui părinte ce se uită la unicul său copil. Ea te priveşte cu statornică iubire şi afecţiune. „Întinde-ţi mâna şi primeşte aceste daruri”, te invită Ea. Dar tu nu dai ascultare chemării Ei. În frustrarea ta, nu auzi Vocea
Divină care te chemă.

Privind în jur la condiţiile vieţii tale şi găsindu-le numai defecte, nu eşti conştient că te-nconjoară Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Şi totuşi, oricât de departe te-ai simţi tu de Dumnezeu, nu eşti decât la un gând distanţă. Şi momentul mântuirii tale este chiar acum. Aminteşte-ţi aceasta, prieten drag. Chiar acum, în acest moment, ori asculţi Vocea lui Dumnezeu, ori eşti prins, fără rost, în mrejele propriei tale psihodrame.

Chiar acum eşti fie fericit, fie găseşti nod în papură împrejurărilor din viaţa ta.
Îngăduie-ţi să fii prezent în gândurile tale şi întreabă: „Simt eu. În acest moment, conştient de Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru mine?”

Dacă răspunsul este „Da!”, vei simţi căldura Prezenţei Divine în inima ta. Iar dacă răspunsul este „Nu”, conştiența ta te va face să-ţi aminteşti acea Prezenţă şi să o atragi către tine. Această practică simplă nu poate da greş.

Încearc-o şi convinge-te! Pe măsură ce înveţi să fii deschis momentului prezent, vei deveni din ce în ce mai conştient de Prezenţa Divină în mintea şi experienţa ta.
Rostul tău personal se va dezvălui în această conştientă lărgită, ajutându-te să înţelegi cum poţi fi de cel mai mare ajutor pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi.

Cele necesare vor prinde formă înaintea ochilor tăi. Modul în care apar te va lăsa adesea perplex, dar nu vei judeca. Nu vei căuta nod în papură nici ţie, nici altora. Vei învăţa să te laşi în voia situaţiei de moment, făcând tot ce poţi şi adăstând în tăria propriei tale capitulări. Din ce în ce mai mult îi vei încredinţa lui Dumnezeu consecinţele şi vei şti că darul tău este întotdeauna acceptat ca atare. El este întotdeauna de-ajuns. Astfel, vremea autocrucificării se va încheia şi pacea va reveni în mintea ta. Atunci mă vei vedea aşa cum sunt eu cu adevărat, pentru că atunci vei fi dat naştere Christosului din tine.

Aştept acest moment cu mare bucurie şi certitudine. Fiindcă acesta este momentul adevărului.
Este sfârşitul a tot ceea ce înseamnă separare.
Este sfârşitul a tot ceea ce înseamnă suferinţă.


Paul Ferrini

IUBIRE FĂRĂ CONDIŢII
Reflecţii ale Minţii Christice

preluare de pe sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…

De ce a creat Dumnezeu relatia sexuala?

by Preot Vasile Filat

Printre oameni sunt raspandite parerile ca atractia sexuala si actul sexual in sine nu este de la Dumnezeu, ci este o urmare a caderii omului in pacat si deci, sexualitatea omului in sine este pacatoasa si unirea fizica este doar pentru reproducerea omului. Pentru ca este un subiect amplu, voi imparti articolul meu in doua parti care le voi publica pe rand. Deci, intrebarea de baza la care vreau sa vedem raspunsul din Biblie este “De ce a creat Dumnezeu relația sexuală?”

1. Dumnezeu a creat relatia sexuala pentru reproducere.

Acesta este motivul cunoscut si recunoscut de toti oamenii. La crearea primului barbat si a primei femei, Dumnezeu a zis:

“Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul, si supuneti-l; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant” (Genesa 1:28).

Porunca “inmultiti-va” implica unirea fizica, fara care nu poate fi conceput un copil. Una din opiniile gresite raspandite printre oameni, cum am spus la introducere, este că relatia sexuala ar fi rezultatul caderii oamenilor in pacat. Va atrag atentia ca pasajul citat este scris in primul capitol al cartii Genesa, iar caderea omului in pacat s-a intamplat doar la Genesa capitolul 3 si deci, sexul nu este un rezultat al caderii omului in pacat ci este creat de Dumnezeu, care a facut pe om parte barbateasca si parte femeiasca. Totusi, este adevarat despre caderea omului in pacat ca s-a reflectat mult asupra manifestarilor sexualitatii lui.
Dacă reproducerea ar fi unicul scop pentru care a creat Dumnezeu relatia sexuala, atunci oamenii ar avea dreptul sa aiba relatii sexuale doar pentru reproducere si orice alta unire fizica intre soti si sotie ar fi fost calificata drept pacat. Cu părere de rău, sunt si oameni care cred aceasta din pricina necunoasterii Cuvantului lui Dumnezeu sau a cunoasterii foarte limitate.

2. Dumnezeu a creat relatia sexuala pentru asigurarea unitatii intre sot si sotie si pentru consolidarea acestei unitati.

Dupa ce a creat Dumnezeu femeia si cand a adus-o la barbat, el, Adam a zis:

“Iata in sfarsit aceea care este os din oasele mele si carne din cartea mea! Ea se va numi “femeie” pentru ca a fost luata din om.” (Genesa 2:23)

In urmatorul verset, Dumnezeu vine cu o concluzie foarte importanta care stabileste cum vor fi relatiile intre soț si sotie si zice:

“De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup.” (Genesa 2:24)

Fraza “se va lipi” se refera in primul rand la relatia sexuala: si aceasta relatie va consolida unitatea dintre sot si sotie, care trebuie sa fie superioara oricarei altei relatii, inclusiv si relatiei care o are fiecare om cu parintii lui. Tocmai din acest motiv, Dumnezeu spune în Epistola I a lui Pavel către Corinteni ca relatia sexuala este o datorie pe care o au sotii si iata cum trebuie sa fie indeplinita aceasta datorie:

“Din pricina curviei, fiecare barbat sa-si aiba nevasta lui, si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei. Bărbatul sa-si implineasca fata de nevasta datoria de sot, si tot asa sa faca si nevasta fata de barbat. Nevasta nu este stapana pe trupul ei, ci barbatul. Tot astfel, nici barbatul nu este stapan peste trupul lui, ci nevasta. Sa nu va lipsiti unul pe altul de datoria de soti, decat doar prin buna invoiala, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea; apoi sa va impreunati iarasi, ca sa nu va ispiteasca Satana, din pricina nestapanirii voastre.” (1 Corinteni 7:2-5)

Relatia sexuala cimenteaza si intretine unitatea dintre sot si sotie si Dumnezeu nu permite nimanui sa foloseasca aceasta relatie pentru a manipula partenerul, ci fiecare sa inteleaga ca este o datorie sfanta pentru barbatul si femeia casatoriti sa ofere si sa intretina o relatie sexuala frumoasa cu partenerul care a incheiat legamantul de casatorie. Nu este secret pentru nimeni ca in cele mai multe cazuri, motivul divortului este tocmai faptul ca unul sau ambii parteneri nu realizeaza datoria de soti care o au si nu-si indeplinesc aceasta datorie, chiar daca in fata judecatii, invoca alte motive.

3. Relatia sexuala este pentru a oferi bucurie si implinire partenerului legământului de casatorie.

In cartea Deuteronom, Dumnezeu a dat aceasta lege cu privire la casatorie:

“Cand un om va fi insurat de curand, sa nu se duca la oaste, si sa nu se puna nici o sarcina peste el; sa fie scutit, din pricina familiei, timp de un an, si sa veseleasca astfel pe nevasta pe care si-a luat-o.” (Deuteronom 24:5)

Primul an in casatorie este anul cand se pune temelia relatiei intre sot si sotie, temelia acelei unitati pe care o vrea Dumnezeu sa o aiba ei pe tot parcursul vietii. Si pentru ca unitatea familiei este temelia pentru bunastarea si siguranta fiecarui om si a natiunii intregi, Dumnezeu cere sa fie protejata familia si sa i se dea prioritate. Va dati seama, chiar si in timp de razboi, cand tara era in pericol, Dumnezeu cerea sa fie respectata aceasta lege si barbatul de curand casatorit sa nu mearga la razboi. Este deosebit de important sa vedem motivul pentru care spune Dumnezeu ca un barbat de curand casatorit sa nu mearga la razboi – pentru ca “sa veseleasca astfel pe nevasta pe care si-a luat-o”. Unirea fizica este acel aspect sacru al casatoriei unde partenerii pot sa ofere cu pasiune bucurie si implinire unul altuia, acesta este planul lui Dumnezeu pentru unirea fizica in casatorie.
Aceste trei motive, pentru care a creat Dumnezeu unirea fizica, ne fac sa intelegem bine de ce este Dumnezeu atat de categoric cand spune:

“Casatoria sa fie tinuta cu toata cinstea, si patul sa fie nespurcat, caci Dumnezeu va judeca pe curvari si pe preacurvari.” (Epistola catre Evrei 13:4)

Cuvantul “curvie” este termenul biblic folosit pentru orice fel de relatie sexuala intre doua persoane care nu fac parte dintr-un legamant de casatorie, iar “preacurvie” este orice relatia sexuala intre doua persoane din care cel putin una face parte dintr-un legamant de casatorie.

Căderea în păcat şi-a lăsat o dureroasă amprentă asupra sexualităţii omului. În acest aspect al vieţii, omenirea, se pare că, a ajuns să experimenteze cel mai mult păcatul şi consecinţele lui grave care se manifestă încă începând cu viaţa pe acest pământ. Păcatul a ştirbit concepţia omului despre sine, despre Dumnezeu şi despre relaţia sexuală. De altfel, imediat după căderea în păcat Adam şi Eva “au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.” (Genesa 3:7) pentru că concepţia lor despre sexualitate a fost afectată rău şi i-a făcut să se ruşineze până şi unul de altul fiind soţ şi soţie. Iniţial, însă, aşa cum am văzut în primul articol sub acest titlu, Dumnezeu a creat relaţia sexuală în exclusivitate pentru soţ şi soţie cu următoarele scopuri: 1)reproducere, 2) asigurarea şi protejarea unităţii cuplului, 3)pentru a oferi bucurie , afecţiune şi mângâiere partenerului sau partenerei de căsătorie. Mai sunt încă cel puţin două motive foarte importante care nu pot fi trecute cu vederea.

4. Dumnezeu a creat relaţia sexuală pentru ca bărbaţii şi femeile să poată primi dragoste, afecţiune şi mângâiere în căsătorie în aceiaşi măsură.

Vreau să vă atrag atenţia la deosebirea între a dărui şi a primi aceste lucruri. Dumnezeu a creat pe fiecare bărbat şi femeie, fiinţă sexuală cu anumite nevoi sexuale care este drept înaintea lui Dumnezeu să fie împlinite doar în cadrul căsătorie. La cartea Proverbelor lui Solomon, când vorbeşte despre felul cum trebuie să se raporteze sexual un bărbat la soţia sa, Dumnezeu spune:

“Bea apă din fântâna ta, şi din izvoarele puţului tău. Ce, vrei să ţi se verse izvoarele afară? Şi să-ţi curgă râurile pe pieţele de obşte? Lasă-le să fie numai pentru tine, şi nu pentru străinii de lângă tine. Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută; fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!” (Proverbe 5:15-19)

Sexualitatea soţiei este comparată în această alegorie cu sistemul de aprovizionare cu apă al evreilor din timpurile biblice. Pentru că în Israel nu plouă aşa des ca în ţara noastră, oamenii aveau nevoie să facă rezerve de apă de ploaie, sau făceau un sistem de conducte similar cu cel din Asia Centrala numit “arâc” prin care de la rezervoar, sau de la izvor, apa venea la fiecare om acasă şi era depozitată într-o cisternă făcută în pământ. Apa care venea totdeauna trebuia să fie şi colectată şi folosită proporţional, în caz contrar, apa ajungea să se verse pe uliţe, cum scrie în acest pasaj. Aşa cum acest sistem aproviziona cu apă care trebuia consumată, tot aşa Dumnezeu a creat pe oameni fiinţe sexuale care produc dorinţe sexuale, care le dăruie altuia şi aşteaptă să le primească reciproc de la partenerul de legământ în căsătorie. Dacă nu este primită această dragoste şi manifestare sexuală, faptul pune în pericol pe celălalt să comită “preacurvie”, aceasta are în vedere Cuvântul lui Dumnezeu când spune că dacă “nu beai apă din fântâna ta şi din izvoarele tale” este mare pericolul ca “râurile să curgă pe pieţele de obşte” şi să fie pentru străinii de lângă tine”. Nu există însă nici o scuză sau îndreptăţire pentru partenerii care nu primesc împlinire sexuală în căsătorie să comită preacurvie. Ei vor suporta consecinţele pe acest pământ şi apoi vor purta consecinţe în veşnicie pentru alegerile lor. Tot aşa vor purta consecinţele toţi cei care abuzează emoţional partenerul prin refuzul de a oferi împlinire în relaţia sexuală. Dorinţa lui Dumnezeu este ca fiecare bărbat să fie foarte pasionat de soţia sa şi tot aşa fiecare femeie să fie pasionată de relaţia sexuală cu soţul ei. “Bucură-te” de soţul sau soţia ta. “Fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!” Este voia lui Dumnezeu ca omul să dorească cu pasiune şi să primească dragostea şi mângâierea dăruită în timpul relaţiei sexuale cu soţul său sau soţia sa şi de aceia spune:

“Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar pentru bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.” (1 Corinteni 7:5)

5. Dumnezeu a creat relaţia sexuală pentru a reflecta realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu.

Presupun că această afirmaţie a uimit pe unii şi poate nu ai mai auzit-o nici odată. La Epistola lui Pavel către Efeseni, Dumnezeu vorbeşte despre felul cum trebuie să se raporteze soţii creştini unul faţă de altul în căsătorie şi spune:

“Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului, căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:22-25)

Relaţia bărbat – soţie este o imagine a relaţiei Hristos – Biserica, termenul “Biserică” referindu-se la adunarea tuturor celor credincioşi din lumea întreagă. Prin dragostea, grija şi protecţia care o manifestă un bărbat faţă de soţia sa, el reflectă caracterul Domnului Isus Hristos. Tot aşa, prin ascultarea şi reverenţa faţă de soţul ei, o femeie reflectă imaginea adevăratei Biserici, adică a celor care sunt cu adevărat mântuiţi prin credinţă în Hristos şi trăiesc potrivit cu credinţa pe care o mărturisesc. În continuarea acestui pasaj, Biblia spune despre noi, cei credincioşi că…

“suntem mădulare ale trupului Lui (Hristos), carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup”

şi imediat urmează:

“Taina aceasta este mare: vorbesc despre Hristos şi Biserică” (Efeseni 5:31-32)

Cum am afirmat în articolul anterior, fraza “se va lipi de nevasta sa” se referă la unirea fizică. Cuvântul lui Dumnezeu, spune în acest pasaj, că această unire fizică între soţ şi soţie este o taină care reflectă realitatea unirii lui Hristos cu Biserica Sa şi bucuria împlinirii oferită soţilor de unirea lor fizică, este o umbră a adevăratei bucurii pe care o vor experimenta creştinii la venirea Domnului Isus Hristos din ceruri şi apoi când vor fi în veşnicii, cu El, în Împărăţia Tatălui Său.
Înţelegerea motivelor pentru care Dumnezeu a creat relaţia sexuală, ne explică bine de ce este El atât de mâniat pe cei ce comit curvie, preacurvie şi tot felul de perversiuni sexuale. Ei strică imaginea caracterului lui Dumnezeu care a creat pe om pentru slava Sa, ca să fie o reflecţie a caracterului Său. Prin felul cum oamenii îşi trăiesc sexualitatea, ori reflectă, ori ştirbesc această imagine. Mesajul Cuvântului lui Dumnezeu se încheie cu cartea Apocalipsa şi printre ultimele cuvinte lăsate de Domnul Isus sunt şi acestea:

“Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul. Ferice de cine îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să între pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apocalipsa 22:12-15)

Dumnezeu să ne ajute pe fiecare în parte să trăim frumos înaintea Lui şi înaintea oamenilor, reflectând şi prin comportamentul nostru sexual caracterul Creatorului nostru.

preluare de pe:

http://www.moldovacrestina.net/doctrina/de-ce-a-creat-dumnezeu-relatia-sexuala-partea-ii/

Legea cauzei şi a efectului (karmei)

Legea cauzei şi efectului spune că orice cauză are un efect rezultant şi fiecare efect devine cauza unui alt efect. Nu există nimic la întâmplare. Nimic nu începe un nou lanţ de evenimente. Universul e un ciclu perpetuu. Orice spunem sau facem are o consecinţă. Asta nu înseamnă că trebuie sa privim consecinta ca pe o pedeapsă. Pur şi simplu, are un rezultat. Karma e doar rezultatul sau consecinţa unei acţiuni.

Există multe expresii care ilustrează această lege: "Ce semeni, aia culegi", "Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezeşte gura", "Cum îţi aşterni, aşa dormi", "După faptă şi răsplată". Altfel spus, ceea ce emiţi se întoarce la tine (de fapt, nici nu te părăseşte vreodată).

E important să examinăm efectele din viaţa noastră şi cauzele lor. Trebuie să devenim conştienţi de toate alegerile pe care le facem, pentru că toate vor deveni cauzele rezultatelor de pe parcursul drumului. Dacă gândurile noastre sunt cele care ne creează viaţa, cum trebuie să ne schimbăm gândurile (cauza) pentru a obţine un efect diferit? Şi căror forţe exterioare le permitem să provoace efecte asupra vieţii noastre?

Legea karmei este legea vindecării în acţiune. Ea afirmă că nu poţi ataca o persoană, fără să te ataci pe tine însuţi. Într-un final, trebuie să simţi suferinţa pe care ai cauzat-o.

Agresiunea este o forma de proiecţie prin care încercăm să-i dăm altuia durerea noastră. Dacă suferim, dorim ca şi alţii să sufere – aşadar, agresam, iar apoi ne simţim vinovaţi. Vina menţine agresiunea în câmpul nostru energetic. Credem că am scăpat de suferinţa noastră, dar nu este aşa. Ea se află încă acolo. Apoi, într-o zi, în viaţa noastră intră cineva sau ceva care ne declanşează vina şi o aduce la suprafaţă pentru a fi vindecată. Poate că suntem agresati sau răniţi de către altcineva. Poate că doar vizionăm un film sau citim o carte care ne tulbură.

Atunci când vina se ridică la suprafaţă şi ne cuprinde, iese la lumină şi ocazia de a ne vindeca. Primim o şansă pentru a ne asuma greşelile şi remuşcările cu privire la ceea ce am spus sau făcut altuia. Avem ocazia să ne recunoaştem greşeala, să o corectăm şi să cerem iertare.

Negarea ne împiedică întotdeauna să ne manifestăm responsabilitatea adecvată pentru gândurile, sentimente-le, cuvintele şi acţiunile noastre. Până nu înlăturăm acest mecanism de negare, nu putem înfrunta adevărul despre noi înşine. Legea karmei ne asigură că vina şi ruşinea noastră vor fi conştientizate şi aduse spre vindecare. Deci, chiar dacă nu facem nimic spre a ne sparge cochilia negării, viaţa o va face, într-un final, în locul nostru, întrucât, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne asumăm responsabilitatea corespunzătoare.

Majoritatea dintre noi suntem mai fericiţi atunci când ne oferim benevol să ne asumăm responsabilitatea, decât atunci când suntem “forţaţi” de evenimente să o facem. De ce să ne proiectăm vina asupra celorlalţi, când aceasta creează o distanţă inutilă sau o amânare între păcatul nostru şi îndreptarea lui? De ce să-i implicăm şi pe alţii în melodrama noastră, dacă putem descoperi rădăcina suferinţei sau a fricii şi tratarea ei?

Roata karmică nu reprezintă decât oameni care îşi proiectează durerea şi încearcă să o trateze într-o relaţie cu altcineva. Ea ne oferă multe ocazii de a ne privi problemele şi de a ni le asuma.

Roata karmică nu este alimentată de electricitate. Ea se autosusţine. Prin urmare, nu încetează să se rotească.

 

Nu te dai jos de pe roata karmică, oprind-o. Te dai jos, prin asumarea propriilor probleme – o dată pentru totdeauna.

Acesta nu e însă un lucru uşor, dar avem cu toţii însoţitori puternici, iar ajutorul de care avem nevoie ne va fi dat. Trebuie să avem încredere în acest lucru. Şi, cu cât vom crede mai mult, cu atât mai repede vom avea rezultate. Arhanghelii Metatron, Gabriel, Mihail, Uriel şi Rafael, îngerul păzitor, îngerii înţelegerii, ai cunoaşterii, ai dicernământului, îngerii înţelepciunii aşteaptă momentul în care să le solicităm ajutorul. S-o facem chiar în momentul în care ne confruntăm cu situaţia în sine, înainte de a trece la fapte şi a crea efecte pe care apoi să le regretăm. Să le cerem îndrumarea şi ea ne va fi oferită.

 

preluare de pe: http://www.forum.santamia.ro/showthread.php/principii-legi-spirituale-1012.html

Legea universala a egalităţii

Această lege afirmă că fiecare fiinţă umană este egală şi că nu putem iubi un om, în detrimentul altuia. Bărbaţii şi femeile sunt egali, rasele neagră, albă, galbenă şi roşie sunt egale. Hinduşii, creştinii, musulmanii, evreii şi budiştii sunt egali. Heterosexualii şi homosexualii sunt egali, cei bolnavi şi cei sănătoşi, cei cu handicapuri şi cei fără, sunt egali.

Pentru că toţi suntem aspecte ale lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu este, în esenţa lui spirituală, mai bun sau mai rău decât celălalt. Pornim toţi pe picior de egalitate, ca aspecte ale divinului. La nivelul sufletului, nimeni nu poate avea putere asupra ta, nici tu nu poţi avea putere asupra altcuiva. Sufletul nu stie de titluri, de poziţie socială sau de statut economic. Sufletul ştie doar că întâlneşte un alt suflet şi cinsteşte călătoria făcută împreună.

Iisus a mers chiar mai departe, spunând că trebuie să învăţăm să-i iubim pe toţi, până şi pe cei mai sadici criminali. El a spus: „Aşa cum aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, aşa Mi-aţi făcut Mie”. Iar aceasta nu este o învăţătură simplă.

Legea Egalităţii creează o punte între oameni – punte ce deschide canalul spre iubirea divină. Iubindu-se şi acceptându-se unii pe alţii, oamenii îşi pot redeştepta conştiinţa legată de iubirea lui Dumnezeu. Nimeni nu este mai spiritualizat decât altul. Din punct de vedere spiritual, noi suntem cu toţii egali. Cu toţii merităm iubire şi toţi trebuie să învăţăm să o dăruim şi să o primim fără condiţii. În lumea spiritului, nu există ierarhie.

O persoană care trăieşte conform Legii Egalităţii simte, în mod constant, că e nevoie să-şi extindă limitele şi să păşească dincolo de propria zonă de confort. Simte că e necesar să renunţe la prejudecăţi şi să-şi însuşească o perspectivă mai largă şi mai altruistă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. I se cere să „intre în pielea” duşmanului său şi să înţeleagă perspectiva aceluia cu care nu este de acord.

Cel care îşi propune să respecte drepturile omului – care sunt dovada, pe planeta Pământ, a principiului spiritual al egalităţii – nu poate avea o minte îngustă şi o inimă închisă. Calea spirituală a acelora care îşi iau un angajament faţă de egalitatea dintre oameni le prezintă ocazii mereu provocatoare de a renunţa la ideile false şi limitate de a adopta un adevăr mai profund şi mai cuprinzător. O astfel de persoană îşi ia angajamentul de a-i iubi nu doar pe aceia care îi aprobă setul de valori şi credinţe, ca şi pe cei care nu o fac.

„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Aceasta este regula de aur pentru toate interacţiunile umane.

Învăţăturile separării spun că unii au dreptate şi alţii greşesc – iar cei care au dreptate trebuie să-i învingă sau să-i doboare pe aceia care nu au dreptate.

Învăţăturile egalităţii afirmă că nici una dintre părţi nu deţine adevărul întreg. Prin urmare, fiecare parte trebuie ascultată cu respect.

Calea spre pace, conform învăţăturilor egalităţii, este de a onora viziunea şi credinţele unei persoane care se află de partea opusă – chiar şi dacă nu suntem de acord cu ele.

Practica acceptării afirmă că nu e nevoie ca o persoană să fie de acord cu alta pentru a o accepta, ci doar să asculte ce are de zis, să-i respecte părerea, chiar şi dacă o face să nu se simtă în largul ei. Prin practica acceptării noi creăm egalitatea, pornind tot timpul de la atitudinea că ideea celuilalt este la fel de importantă şi demnă de a fi ascultată, ca şi a noastră.

Aceasta reprezintă un progres revoluţionar în interacţiunea umană. Este o deplasare din perspectiva deosebirii – care alimentează conflictul şi neînţelegerile, spre cea a egalităţii – care susţine pacea şi toleranţa.

 

Dacă vrem să avem pace în suflet şi pace în lume, trebuie să renunţăm la următoarele nevoi: nevoia de a avea dreptate (a considera că alţii greşesc) şi nevoia de a fi de acord.


Emiterea de judecăţi atrage după sine nerespectarea acestei legi divine.

Cu toţii avem în viaţă oameni pe care îi excludem din legea egalităţii. Suntem dispuşi să acceptăm egalitatea oricăror altor oameni şi grupuri, dar nu şi a „acestuia” – indiferent cine este acesta pentru noi.

Mai mult, în fiecare zi, fiecare dintre noi emite sute de judecăţi în legătură cu alţi oameni. Încercăm să justificăm aceste judecăţi în mintea noastră. Considerăm că sunt obiectivi, atunci când nu suntem. Îi privim pe ceilalţi, nu aşa cum îi vede Dumnezeu – cu înţelegere şi compasiune – ci aşa cum îi percepem noi la un moment dat. Nu avem perspectiva spirituală care să cuprindă întreaga imagine – şi anume, reţeaua de interconexiuni ce o influenţează pe persoana pe care o judecăm. Această perspectivă vine doar dintr-o conştiinţă eliberată de judecată.

Unul din primele lucruri pe care e necesar să le conştientizăm pe cărarea spirituală este că judecăţile noastre nu sunt corecte, nici justificabile. Ceea ce percepem nu este, în mod necesar, adevărat. Ori de câte ori vedem o persoană într-o lumină negativă, o atacăm pe ea şi, în cele din urmă, ne atacăm pe noi înşine. A considera că cineva este rău, nu numai că este supărător pentru acea persoană; este supărător şi pentru noi înşine.

Fiecare inegalitate pe care o percepem este, pur şi simplu, o eroare de percepţie. Dacă dorim să trăim o viaţă de adevăr, trebuie să ne rectificăm percepţiile de inegalitate, înainte de a le lăsa să ne influenţeze şi să provocăm astfel suferinţă pentru noi înşine şi pentru alţii.

Conştiinţa noastră este rezultatul gândurilor pe care le avem şi, dacă emitem multe gânduri negative sau neadevărate, vom fi temători şi necăjiţi tot timpul. Cu toate acestea, nu este nevoie să încercăm să ne formăm să fim pozitivi, atunci când avem gânduri negative. Acest lucru nu face altceva decât să întărească negativitatea, făcând-o să fie ceva rău sau greşit.

Trebuie doar să devenim conştienţi de gândirea noastră negativă şi să ne amintim că nici una dintre judecăţile noastre nu este corectă sau justificabilă. Trebuie doar să înţelegem judecata, fără să ne pedepsim sau să ne umilim pe noi înşine şi, pur şi simplu, să spunem: „Sunt conştient de faptul că judec”, sau „Pot vedea că mi-am închis inima şi că, atunci când ma aflu în această stare, nu privesc lucrurile corect sau drept”.

 

Conştientizarea este, prin ea însăşi, o rectificare. Nu trebuie să schimbăm nimic. Nu trebuie să negăm judecata sau să o îndepărtăm. Nu trebuie să o considerăm ca fiind ceva rău sau care necesită modificări.

 

Trebuie doar să fim conştienţi de existenţa ei şi să o tratăm cu blândeţe. Dacă ne tratăm judecăţile cu blândeţe, ne vom da seama că multe dintre ele se nasc din frică. Apoi, ne putem privi frica în faţă şi o putem aborda cu compasiune. Dacă procedăm astfel, într-un final, frica se diminuează. Frica se dizolvă întotdeauna în prezenţa iubirii. Iar judecata nu poate rămâne prezentă , atunci când ne-am luat angajamentul de a practica egalitatea.


Dacă avem nevoie de ajutor, mai ales în procesul de conştientizare a emiterii judecăţilor, dar şi în cel de raportare concretă la cei din jur, îngerul păzitor, îngerii iubirii, ai iertării, îngerii cunoaşterii, ai discernămân-tului, Arhanghelul Mihail, îngerii compasiunii, îngerii împăcării, ai păcii sau ai fraternităţii ne sunt alături şi aşteaptă chemarea noastră. Să nu ezităm să o facem, întrucât procesul de eliminare a judecătilor e anevoios şi necesită o înţelegere profundă a lucrurilor şi multă atenţie, cu atât mai mult cu cât avem în jur persoane care judecă. Iar pacea sufletului nu poate fi obţinută decât integrând această lege divină în viaţa noastră.

 

preluare de pe: http://www.forum.santamia.ro/showthread.php/principii-legi-spirituale-1012.html

Legea polarităţii

Legea polaritatii e mai uşor de înţeles dacă ana lizăm mai întâi derivata ei, legea relativităţii. Aceasta din urmă afirmă că nici un lucru nu poate exista singur, ci doar în relaţie cu opusul său. Sus şi jos, corect şi greşit, simplu şi dificil nu există decât unul în relaţie cu celălalt. Nu putem simţi bucuria dacă nu am fost niciodată trişti, curajul, fără să fi cunoscut teama, lumina, fără să fi avut experienţa întunericului. Mai mult, nu există niciodată doar două posibilităţi.

Legea polarităţii ne spune că totul există pe un spectru şi că între extremităţile spectrului există un număr infinit de punc te. Întunericul e o lumină mai slabă; teama, un grad de curaj mai scăzut; tristeţea înseamnă mai puţină bucurie. Nimic nu este în întregime alb sau negru.

Există mii de nuanţe de gri. Prin urmare, legea polarităţii ne arată că atunci când avem de luat o hotărâre nu trebuie să rămânem cu senzaţia că avem doar două posibilităţi. Întotdeauna există mai multe opţiuni, dacă privim lucrurile mai în profunzime sau ne schimbăm perspectiva.

Consultând termometrul vom vedea că nu e posibil de delimitat unde se termină căldura şi unde începe frigul.

 

Nu există o caldură absolută şi nici un frig absolut. Aceşti doi termeni “cald şi frig” indică numai grade diferite ale aceluiaşi lucru, ce se manifestă cu frig şi cald şi care constituie numai o variantă a vibraţiei. Astfel, cald şi frig nu sunt decât doi poli a ceea ce noi numim “caldură” şi fenomenele care le însoţesc sunt manifestările legii polarităţii. Acelaşi fenomen este adevărat în cazul luminii şi întunericului, care sunt unul şi acelaşi lucru, deosebirea constând într-o diferenţă de grade între cei doi poli ai fenomenului: când ne părăseşte noaptea şi când începe ziua.

Din moment ce totul există de-a lungul unui spectru, contrariile se întrepătrund. Aşadar, în orice situaţie există toate posibilităţile în care situaţia respectivă poate evolua, iar aceasta înseamnă că orice problemă îşi are soluţia în ea însăşi, că orice eşec conţine o şansă de succes. Nu putem recunoaşte succe sul decât dacă am avut experienţa înfrângerii. Prin eşecuri ne dezvoltăm aptitudinile şi cunoştinţele care ne vor aduce succe sul.

 

Învăţăm să facem alegeri înţelepte prin experienţa pe care o câştigăm făcând alegeri gre şite. În final, nu există eşec sau alegere greşită. Există doar rezultate. Pur şi simplu am învăţat un alt mod de a nu face ceva, am aflat o altă opţiune care nu aduce rezultatele dorite. În timp, vom găsi calea cea bună.

Interpretarea legii polarităţii poate fi dusă şi mai departe, la ideea că toate posibilităţile şi înţelepciunea de care avem nevoie se află deja în noi. Prin legea reflectării, ştim că trebuie doar să ajungem la nivelul de conştiinţă la care acea înţelepciune este complet dezvoltată. Încrederea şi convingerea că drumul începe în interior şi că toate hărţile şi uneltele de care avem nevoie pentru această călătorie se află în noi vor repre zenta o transformare radicală de concepţie pentru o mare parte a societăţii moderne.

Printr-o conştientizare lucidă putem observa modul în care legea polarităţii se reflectă în viaţa noastră, ea generând manifestări pe care, cunoscând această lege, să le putem modula printr-un efort minim.

Nu suntem puşi niciodată în situaţia de a alege între necesităţile fizice ale fiinţei (ale eu-lui) şi cele sufleteşti.

 

Dansul magic al vieţii se desfăşoară într-un echilibru dinamic constant, în cadrul spectrului eu-suflet. O fi sufletul căpitanul navei, dar există şi momente când trebuie să se dea la o parte pentru a lăsa eul să-şi facă treaba, să ducă la bun sfârşit aspectul fizic al misiunii. Alteori, eul trebuie să renunţe la perspectiva lui limitată, lăsând sufletul să fie călăuza.

La fel cum ne explorăm Sinele la fiecare nivel, analizăm şi situaţiile din viaţa noastră, la multele lor niveluri, ca să vedem unde e loc pentru dezvoltare sau schimbări. E necesar să privim din toate perspectivele po sibile situaţia în care ne aflăm şi vom vedea soluţia din fiecare problemă, darul din fiecare dificultate, ocazia favorabilă din fiecare conflict. În fiecare experienţă de viaţă se află comori nepreţuite. Marea provo care constă în a le recunoaşte şi a le fructifica la maximum.

Dragostea şi ura, de pildă, sunt doua stări în aparentă total diferite; şi încă sunt grade diferite în ură şi în dragoste. De asemenea, sunt sentimente intermediare pentru care noi folosim cuvintele simpatie si antipatie, care ajung să se confunde atât de strâns încât deseori este dificil să se ştie dacă vreunul ne este simpatic sau antipatic, sau ne este indiferent. Aceste sentimente opuse nu sunt decât grade diferite ale unui sentiment unic, cum îl vom putea înţelege daca vom reflecta o clipă la aceasta.

Mulţi dintre noi am făcut experienţa personală de tranziţie rapidă, involuntară, care poate să se facă între dragoste şi ură şi invers, în propria persoană şi în a altora, printr-un proces de alchimizare. În cazul de faţă, iertarea, compasiunea sau înţelegerea sunt fenomene ce pot declanşa alchimizarea unor resentimente în iubire.

Astfel, putem suprima părţile negative ale unui fenomen psihic prin focalizarea asupra polului opus celui pe care vrem să-l anihilăm. Vom reuşi astfel să cultivăm în fiinţă calităţi prin transmutarea vibraţiilor negative în vibraţii pozitive, în diferite grade, din ce în ce mai elevate. Înţelegând cât mai bine această lege şi aplicând-o vom fi capabili de a ne stapâni sentimentele, de a ne modifica predispoziţiile, de a ne modela personalitatea după cum considerăm că o putem alinia binelui personal cel mai înalt.

Deşi ne dorim acest salt calitativ, deseori avem nevoie de o energie care să declanşeze sau să susţină ascensiunea, fie că e vorba de încredere, înţelegere, forţă, iubire sau curaj. Acest surplus energetic ni-l pot oferi îngerii. În funcţie de situaţia în care suntem sau de fenomenul pe care dorim să-l modulăm, putem apela îngerii cu vibraţia specifică. Îngerul păzitor, care solicită pentru noi ajutorul îngerilor specializaţi, sau arhanghelul Uriel, care are rol alchimizator, pot fi apelaţi în orice situaţie.

 

preluare de pe: http://www.forum.santamia.ro/showthread.php/principii-legi-spirituale-1012.html

Legea reflectarii

Legea reflectării afirmă că ceea ce e deasupra, la fel şi dedesubt, ceea ce e înăuntru, la fel şi în afară. Fiecare din noi are întreg universul în interiorul său – fiecare om este o reprezentare a universului la nivel microcosmic. Iar Universul, la rândul său, ne reprezintă pe fiecare la nivel macrocosmic.

Legea reflectării ne spune că totul există la fiecare nivel de realitate. Prin urmare, persoana care-ţi doreşti să devii există deja în tine. Transformarea personală înseamnă înţelegerea profundă a firii noastre divine – trebuie să învăţăm să ne mişcăm permanent între sfera fizică şi cea spirituală, între perspectiva eului şi cea a sufletului şi, în cele din urmă, să vedem toate perspectivele în acelaşi timp.

Există o armonie, un raport, o corespondenţă între diferitele planuri de manifestare a vieţii şi a fiinţei. Tot ceea ce conţine universul emană din acelaşi izvor; aceleaşi legi, aceleaşi principii, aceleaşi caracteristici se aplică la fiecare unitate sau la orice combinaţie de unităţi, de activităţi şi fiecare dintre ele manifestă propriile sale fenomene pe propriul său plan.

Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Cu alte cuvinte, omul este o reflectare a divinităţii. “Precum în cer aşa şi pe Pământ” ne spune Iisus în rugăciunea “Tatăl nostru”. Ceea ce nu se potriveşte cu această reflectare face parte din experienţa umană.

Din perspectiva experienţei umane, această lege ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne reflectă înapoi ceva legat de noi înşine. Viaţa din planul orizontal (lumea exterioară) este o oglindă a ceea ce se întâmplă în conştiinţă (lumea interioară).

Mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii pentru problemele din relaţii privind mai întâi tiparele comportamen-tale interpersonale şi încercând să le schimbăm. Acest lucru nu e valabil decât uneori, întrucât ignoră cauzele care au declanşat respectivele probleme, ca şi structura persoanelor implicate.

Problemele de natură exterioară reflectă problemele de natură interioară. Dacă ne urâm pe noi înşine şi dacă ne e ruşine de vreun aspect din viaţa noastră, nu vom putea să acţionăm cu consecvenţă într-un mod iubitor faţă de altcineva. Este vorba de relaţia conflictuală pe care o avem cu noi înşine. Există blocaje sau obstacole în conştiinţa noastră. Nu vrem să ne vedem prejudecăţile, să ne uităm la suferinţa sau mânia noastră. Nu vrem să înţelegem de ce îi minţim pe alţii sau nu ne ţinem promisiunile. Nu vrem să ne analizăm frica şi nesiguranţa sau să verificăm de ce suntem ambivalenţi ori tensionaţi. Considerăm că relaţiile ar trebui să fie distractive şi ar trebui să ne distragă atenţia de la problemele pe care le avem şi că nu ar trebui să ne facă să muncim.

 

E necesar să ne găsim curajul de a privi aceste impedimente şi a le remedia. Greşeala face parte din experienţa umană - ne arată că suntem oameni. Ea are rostul de a ne oferi ocazia să învăţăm şi să evoluăm.

 

Cu cât profităm mai curând de această ocazie, cu atât vom învăţa şi vom evolua mai repede, altfel vom repeta greşelile până când vom fi dispuşi să învăţăm din ele.

Nu se pune problema de a încălca această lege, pentru ca universul nostru interior se reflectă încontinuu în universul exterior, indiferent de starea de spirit sau de gradul de evoluţie pe care îl avem. Ci mai degrabă să urmărim să ne recunoaştem ca fiind reflectarea divinităţii şi să împlinim scopul pentru care am fost creaţi. Dar cum ajungem să facem acest lucru? Pentru că suntem implicaţi prea mult în sentimente de vină, ruşine şi în proiecţie reciprocă, astfel încât nu mai putem vedea ce anume ne aparţine nouă şi ce aparţine celorlalţi. De fapt, este foarte simplu, dar trebuie să ne reamintim acest lucru, întrucât tendinţa de a proiecta este foarte puternică.

Dacă suntem furioşi sau trişti, cine este responsabil pentru furia şi tristeţea noastră? Dacă învinuim, criticăm sau încercăm să reparăm ceva, cine este responsabil pentru cuvintele noastre? Dacă ne plângem de milă, pretinzând că suntem victime sau ne rănim intenţionat, cine este responsabil pentru comportamentul nostru?

 

Ceilalţi oameni s-ar putea să ne declanşeze aceste stări, dar noi suntem responsabili pentru tot ceea ce gândim, simţim, spunem sau facem. Deseori ştim că suntem responsabili, dar nu îndrăznim să ne asumăm răspunderea. Asumarea se exersează şi este un semn al maturităţii emoţionale şi spirituale.

Altfel, vom continua să ne proiectăm lucrurile personale asupra altor oameni. Există foarte multe modalităţi de a proiecta şi cu toţii suntem extrem de inventivi atunci când se pune problema de a crea noi metode. Înţelegerea felului în care ne proiectăm ne poate ajuta mult, dacă avem curajul de a privi acest proces. Însă toate formele de proiecţie pot fi reduse la un simplu mesaj: „Nu e vorba despre mine, ci despre tine”. Acesta este substratul. Refuzăm să ne uităm la ceea ce ne aparţine şi încercăm să transmitem totul celuilalt. Proiecţia este un mecanism al negării (nu eu sunt cauza) şi al exteriorizării sau asumării false a răspunderii (tu eşti cauza).

Cu toţii avem tendinţa de a refuza să recunoaştem şi sa ne asumăm răspunderea că am făcut o greşeală.

 

Pentru că ne e teamă şi refuzăm să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi, prin urmare, evităm să ne asumăm responsabilitatea. Dar, procedând astfel, nu mai avem ocazia de a ne îndrepta greşelile. Acest tipar este un cerc vicios. Evitând recunoaşterea şi asumarea, dăm vina pe ceilalţi – iar aceştia ne răspund, învinuindu-ne la rândul lor. Ciclul de atac şi contra-atac continuă la infinit, până când cineva îşi face curaj şi ia atitudine.

 

Cealaltă persoană se va simţi eliberată şi odată ce înţelege că nu vrei să o învinuieşti sau să o umileşti, nu se va mai simţi ameninţată, chiar mai mult va avea respect pentru curajul dovedit.

Iisus ne-a vorbit despre spovedanie. Aceasta presupune sa-ti recunoşti vina, să-ţi asumi greşeala şi să-ţi ceri iertare. Un asemenea gest este foarte puternic; este ceva care te transformă profund.

Cheia integrării corecte a acestei legi în viaţa noastră este recunoaşterea. Recunoaşterea propriilor gânduri, sentimente, cuvinte şi acţiuni, asumarea lor şi recunoaşterea reflectării divinităţii în noi înşine. Sunt procese care se produc simultan. Recunoaşterea şi asumarea a ceea ce ne aparţine atrage după sine răspunsul din noi înşine a acelui aspect divin recunoscut. Cu cât facem mai des acest lucru, cu atât accelerăm procesul cunoaşterii de sine şi al recunoşterii scânteii divine din noi.

Cunoaşterea de sine nu e un lucru uşor. Dumnezeu ne-a dăruit întreaga libertate pentru a reuşi acest lucru şi o lume în care să ne oglindim. Ne-a mai dăruit o mulţime de îngeri care să ne asiste în acest proces. Să nu ezităm să cerem ajutorul îngerului păzitor, Arhanghelului Metatron, îngerilor cunoaşterii, ai discernământului, ai fiinţei, îngerilor maturităţii sau ai iertării.

 

preluare de pe: http://www.forum.santamia.ro/showthread.php/principii-legi-spirituale-1012.html