Decât să trăim în genunchi, mai bine murim în picioare! Cum a rămas Mănăstirea Putna în graniţele României

Anul 1940, când României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice – Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa – va consemna la Mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.

După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică.

Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român.

 Numai hotărârea, curajul şi dragostea de ţară a catorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest „Ierusalim al neamului românesc” să rămână în limitele graniţei actuale.

Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu, încă din dimineaţa zilei de 6 iulie.

Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate, situată în vecinătatea mănăstirii, care, prin noua linie de demarcaţie a frontierei, îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă ce provenea din satele recent înstrăinate, în imposibilitate de a veni la lucru.

Sensibilizată de faptul că, în urmă cu câteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”.

În după amiaza zilei, bolşevicii ocupaseră deja Mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfântului Daniil Sihastrul.

Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români, conduşi de căpitanul Ioan Tobă Hatmanul, angajează imediat lupta cu inamicul.

După confruntările din timpul nopţii, spre dimineaţă, agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe.

În documente se menţionează faptul că, pentru partea română, aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul râului Suceava, iar
răniţii fiind predaţi Armatei Roşii.

Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atât mai mare cu cât ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărâre, a rămas până astăzi înstrăinat de România.

Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormântul marelui Ştefan?

Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală, păstrat cu atâtea sacrificii de către călugări?

Comandantul grupului ce a eliberat Mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei, între 1948-1964.

Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la Mănăstirea Putna.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,

Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov, pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:

In calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi, mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina, când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf., Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940, intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.

Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani, în frunte cu numitul Bivolaru Ilie, fugiţi din Putna, care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormântul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.

Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme, care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi, în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.

În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera, respingând efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale.

Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri, fost cu sediul în Cernăuţi, cum şi unui pluton de nători de sub comanda Lt. Andronic Titus.

Ajungând la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare, aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80, dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.

Ele au fost astfel salvate şi se află de câţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.

Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi, rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa, în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar, şi Carol Pomârleanu, negustor de manufactură.

În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:

PROBE:

-Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.

-Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.

-Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2,

et. I.

-Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, b-dul Ana Ipătescu 11 A.

-Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,

Prin fapta mea, nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.

Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormânt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.

Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi, ca să nu ne înăbuşe, rugăm uşurarea lor, aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.

Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,
                                                                 Ioan Tobă Hatmanu

preluare de pe:  http://groups.yahoo.com/group/anatecor/

Tunele secrete sub Muntii Bucegi

                                                                 Written By Daniel Gorun

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In fiecare zi, indiferent ca e vara, toamna, pramavara sau iarna, sute de persoane vin sa traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur si simplu pentru munte, altii vin atrasi de legendele ce cuprind intreg tinutul Bucegilor. Iar altii vin in cautarea comorilor ramase prin pesteri, din cele mai vechi timpuri, asa cum spun legendele locale. Pentru ca in zona Bucegilor trece un lant de drumuri subterane, cunoscute doar de cateva persoane, la ora actuala. In vremuri de restriste, inca din vremea dacilor, obstile tramiteau femeile si copiii aici, tramiteau comorile ce le aveau si porneau la lupta impotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte in alta a muntilor.

In anul 105 armatele romane conduse chiar de imparat, patrundeau in teritoriul dacilor, ocupind cetate dupa cetate. Era al doilea razboi si Traian era decis ca de data asta sa supuna definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grabea, preferind sa construiasca de fiecare data pe unde trecea cetati si castre care sa asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, intre romani si Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, in munti, pe loc deschis, la intilnirea a doua piriuri, s-a dat o lupta pe viata si pe moarte intre cele doua osti. Era sfarsitul toamnei. Dacii erau condusi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, dupa cucerirea Daciei, urma sa devina pramul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost ingrozitoare si a durat toata ziua. Spre seara, balanta incepuse sa inclise spre romani, din cauza numarului mare de luptatori de profesie pe care ii aveau.

La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost vazut cazind in lupta. Atunci dacii au inceput sa sovaie, vazind in asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca sa nu piarda de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere si… armatele dacilor au disparut in cateva minute ca inghitite de pamant. degeba au trimis romanii trupe in urmarirea fugarilor. Acestea se intorceau toate cu acelasi raspuns: in fata lor nu exista nici un fel de dusman…

A urmat o pauza de cateza zile, pauza care a fost cat pe ce sa salveze soarta regatului dac. Pentru ca, profitind de ea, Decebal a realizat o lovitura care a ramas in analele razboaielor: a incercat sa mute centrul operatiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman. La vremea respectiva nimeni nu a putut intelege cum, in conditiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, intr-un interval de timp extrem de scurt – mai putin de 2 zile – sa strabata muntii Daciei, ajungind la locul de intalnire cu aliatii sai si trecand Dunarea ca sa atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din pacate, in urma unor tradari din rindul nobililor daci, Traian a aflat secretul miscarilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau muntii dintr-o parte in cealalta.

Dupa batalia de la Adamclisi cand fiecare dintre aliatii infranti ai dacilor se retrageau spre locurile lor de bastina, dacii condusi de Decebal au cazut in cateva ambuscade organizate de romanii care ii asteptau in tunelurile de trecere. Neasteptindu-se la asa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicate, putini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa. Dupa acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au ramas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tirziu de domnitorii romani. Asa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.

Cei mai populari munti ai Romaniei sunt strabatuti de la un capat la altul de treceri subterane, putini fiind cei care cunosc existenta acestora?

Despre existenta tunelurilor aveau cunostinta numai sacerdotii daci si unii nobili, acestia din urma cunoscand doar anumite treceri strategige si nu pe toate. Ducand mai departe mostenirea spirituala a inaintasilor lor, preotii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pamant, secrete preluate de preotii crestini, paznici ai comorilor spirituale si nu numai, ale acestui popor si retransmise mai departe doar calugarilor virtuosi. Pentru ca aici, in interiorul Bucegilor, exista o parte din secretul existential al nostru, al romanilor, ca popor.

Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor si a celor de dupa ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rand. Acolo se antrenau ostile de elita ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din tara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la cimpie, unde antrenamentul calare se putea desfasura in conditii mai bune? Simplu. Pentru ca, in vremuri de restriste, tezaurul roman era adapostit in tunelele din zona, iar “rosii” aveau ca sarcina prioritara, paza comorilor.

Mai mult, legendele locale vorbesc si despre existenta unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat si pastrat in zona de-a lungul a zeci de generatii de conducatori. Se spune ca fiecare din acestia trebuia sa sporeasca tezaurul pe durata domniei lui si nu avea voie sa foloseasca niciodata odoarele de pret din tezaurul sfant. Cei care nu au tinut cont de asta au fost loviti de un blestem cumplit, ei si familiile lor fiind risipite in vint. Se spune ca acest blestem a lovit cele doua ramuri conducatoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Draculestilor si cea a Danestilor, multi domnitori din aceste familii murind asasinati, ei si familiile lor, pentru incercarea de a folosi tezaurul tarii in scop personal.

In ultimii ani, in zona Bucegilor s-au efectuat masurari energetice care au constatat existenta unor campuri de forta extraordinara si a unor treceri subterane care traverseaza muntii dintr-o parte in cealalta. Mai mult, aceleasi masuratori au aratat existenta a doua treceri subterane care merg din zona Bucegilor pana in apropiere de Pestera Ursilor din Carpatii Occidentali, acestea fiind intretaiate din cand in cand de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu strabat muntii haotic ci sub forma unor linii care configureaza imaginea unui lup imens, avand gura deschisa, ca atunci cand se arunca asupra prazii. Capul lupului este in Muntii Apuseni iar coada coboara pana in apropiere de Pietrosita, judetul Dambovita. Intrebarea logica este daca aceste treceri subterane au fost facute de mina omului sau daca au fost doar descoperite si folosite de oameni? Este o intrebare la care, deocamdata nu are cine sa raspunda. Poate doar misticii, care au avut curajul sa afirme ca totul a fost construit de Zamolxis atunci cand Marele Zeu a decis sa apere acest pamant sfant si pe cei ce-l locuiesc. Sursa:http://www.2012en.ro/?p=2838

Istoria secretă a intrării României în Alianţa Nord-Atlantică

 

...de Horia Alexandrescu

« Imaginea 1 din 1 »

* Un interviu exploziv al senatorului IOAN TALPEŞ, preşedintele UPSC, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe

Summitul NATO de la Bucureşti, eveniment de rezonanţă mondială, încredinţat spre organizare ţării noastre, constituie, fără îndoială, cea mai importantă reuniune internaţională găzduită vreodată de România. Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa unui veritabil moment istoric, care ne onorează în cel mai înalt grad, recunoscându-ne şi prin această probă de încredere meritele de membru efectiv al Alianţei Nord-Atlantice. Tocmai de aceea, la un asemenea moment, ni s-a părut oportun să revedem parcursul lung şi anevoios al integrării României în NATO. Interlocutorul nostru, senatorul Ioan Talpeş, actualmente preşedintele UPSC, este unul dintre foarte puţinii demnitari post-decembrişti care au contribuit concret şi decisiv la reuşita integrării euro-atlantice a României, fiind implicit la curent cu tot ceea ce s-a petrecut şi în spatele scenei, cu culisele negocierilor, cu obstacolele care au existat în calea admiterii noastre, dar şi cu oamenii şi argumentele care ne-au deschis pînă la urmă calea integrării. Aşadar, momente confidenţiale, dar istorice, evocate împreună cu senatorul Ioan Talpeş, care este, să nu uităm, doctor în istorie militară!...

- Domnule senator, Summitul NATO bate la uşă şi v-aş ruga să evocăm etapele care au precedat integrarea noastră în Alianţa Nord-Atlantică, pentru că, practic, eram abandonaţi în ceea ce se numeşte zona gri.

- Ce se întâmplă, a porni numai de la situaţia noastră cred că ne-ar limita înţelegerea evoluţiei reale de după 1989. Cert este că oamenii care cunosc această evoluţie sunt la curent şi cu nişte aranjamente care urmau să aibă loc după unificarea Germaniei! Adică, pe fondul negocierilor anterioare, care au dus la reunificarea Germaniei, garanţia pentru acest act reparator era văzută - mai ales din partea Moscovei - ca o formulă care trebuia să genereze un mare spaţiu de neutralitate între cele două blocuri. În acelaşi timp - pentru că s-a spus că, dacă se ajunge la acest spaţiu de neutralitate şi se generează o asemenea zonă, nu mai e nevoie nici de cele două blocuri ! - s-a ajuns la o înţelegere, după multe-multe discuţii. Potrivit acestei înţelegeri, Germania federală trebuia să iasă din NATO, partea din Est să iasă şi ea din Tratatul de la Varşovia, ele se reunificau, iar ca o consecinţă firească, ambele blocuri urmau să dispară concomitent! Pe acest fond, se discuta şi despre retragerea trupelor americane din Europa, unde erau staţionate ca forţe ale NATO. Ca atare, o mare parte a trupelor americane s-au retras şi din Germania, şi din alte zone europene. De altfel, dacă am face o reanalizare a realităţii geostrategice, în contextul de după 1989, vom constata că există infinit mai puţine baze americane pe bătrânul continent. Dar, revenind la tema pe care aţi abordat-o, nu s-a întâmplat tocmai ceea ce era fundamental ca înţelegere. Adică, Germania reunificată nu s-a declarat neutră, Tratatul de la Varşovia a dispărut, dar NATO a rămas pe rol! Mai mult chiar, NATO este considerat la ora actuală - pe bună dreptate, zic eu! - un factor esenţial pentru generarea echilibrului mondial şi a stării de pace, iar pe fond, asigură un control geostrategic, mai ales în materie de arme nucleare! Spre deosebire însă de perioada războiului rece, când consideram că ne îndreptăm spre o ineluctabilă confruntare atomică, situaţia actuală este categoric mult mai bună, pacea fiind evidentă pentru geografia europeană, şi ca opţiune, şi ca formulă asiguratorie. Excepţie poate Balcanii, unde mai există elemente de acomodare, cum spun unii, în timp ce alţii spun de confruntare...

- Foarte interesant ce-mi spuneţi şi aş adăuga că NATO chiar s-a extins, proces care continuă...

- NATO s-a dovedit ceva, spre deosebire de Tratatul de la Varşovia, când mereu s-a invocat de la Moscova renunţarea la proiect sau nerespectarea de fapt a proiectului iniţial. Eu văd în perspectiva NATO esenţa diferită a celor două alianţe. Tratatul de la Varşovia a fost, de la apariţia lui în 1949, impunerea unei formule de alianţă de către o superputere care era la data aceea Uniunea Sovietică, iar statele care au aderat nu au avut alt statut decât de ţări aflate sub regim de ocupaţie al trupelor sovietice! Or, pe fondul acesta, categoric că popoarele respective au simţit că Tratatul de la Varşovia - şi datorită desfăşurărilor ulterioare, în timp, şi a modului discreţionar în care Uniunea Sovietică a impus anumite opţiuni şi acte - a apărut ca o consecinţă de fond a supremaţiei absolute a URSS, fiind privit ca o formulă de asigurare cumva diplomatică a ...satutului de ocupaţie! În aceste condiţii, Tratatul a fost văzut în ţările din estul Europei ca o formă oprimatorie, care le bloca de la opţiunea lor firească pentru o dezvoltare pe formule democratice. Aşa se şi explică de ce Tratatul a intrat în disoluţie, atunci când în Uniunea Sovietică a început procesul de destructurare. În pofida încercărilor care au existat şi în Ţările Baltice, şi în Polonia şi chiar în Germania, opţiunea şi voinţa popoarelor din aceste state a impus desfiinţarea Tratatului de la Varşovia! Or, pe acest fond, NATO a devenit implicit altceva. S-a văzut că Alianţa Nord-Atlantică nu îşi propunea obiective acaparatoare, deci nu urmăreşte o extindere în afara voinţei altora. Aici s-a produs de fapt cel mai fantastic fenomen : NATO nu s-a mai dizolvat tocmai pentru că ţările din estul Europei au dorit să intre în Alianţă! Este absolut extraordinar ce s-a petrecut şi în Polonia, Cehia, Ungaria, România şi Bulgaria în paralel...Dintr-o dată, au apărut susţinători fervenţi ai racordării ţărilor respective la Alianţa Nord-Atlantică, cred eu şi pe fondul unor amintiri, al unor îngrijorări şi spaime pe care încă le mai trăiau din vremurile de după al doilea război mondial şi ale existenţei Uniunii Sovietice! Deci, fiecare dintre aceste ţări a văzut în NATO un sistem de garanţii, care să le permită o dezvoltare conformă cu ceea ce credeau că merită şi trebuie să facă. Şi pot să vă spun că am mai exprimat lucrul acesta la Garmisch, cu mulţi ani înainte. Afirmam atunci că perpetuarea existenţei NATO a fost asigurată şi garantată tocmai de dorinţa statelor din estul Europei de a face parte din această alianţă. De aceea s-a şi renunţat la proiectul iniţial de desfiinţare a NATO, mai ales că totul se petrecea pe fondul creşterii pericolului terorist, al primului război din Golf şi al consecinţelor lui, ca şi a altor ameninţări care planau. Mai mult chiar, toate aceste realităţi au condus la nevoia consolidării acestei structuri militare. Şi de unde se pornise de la retragerea unor forţe militare americane din Europa, cu declaraţii care vorbeau despre lansarea proiectului european de înlocuire a NATO, lucrurile au intrat pe făgaşul de astăzi. Când nimeni nu mai vorbeşte nici despre fostul proiect european, nici despre autodizolvarea Alianţei Nord-Atlantice! Ba chiar iată că până şi aliatul cel mai sensibil al NATO - deşi e discutabilă chiar noţiunea de aliat! - mă refer la Franţa, a început să fie una dintre susţinătoarele şi promotoarele noului proiect NATO.

- Să ne întoarcem la traseul României. Grupul de la Vişegrad ne respinsese...

- Aici e vorba de altceva. În ceea ce priveşte România, probabil că sunt şi eu captivul studiilor iniţiale de istorie, n-am putut să nu sesizez că au existat prea multe coincidenţe! Chiar în abordarea discuţiilor de către cei care erau responsabili la NATO sau de către jucătorii mari - SUA, Anglia, Franţa, Germania - n-am putut să nu observ preocuparea şi dorinţa lor de a-şi apropia ţările, cum să zic?, catolice, unii zic reformate. Eu spun însă altceva, şi anume că era vorba despre ţările asupra cărora au insistat şi în al doilea război mondial, ca şi la realizarea Tratatului de pace de la Paris! Pentru că atât Polonia, cât şi Ungaria, şi Cehia, şi Slovacia, şi Bulgaria chiar au avut procentele de conexie cu Occidentul, acceptate încă din 1947, în Tratatul de la Paris. Toate aveau între 30% şi 50% influenţă occidentală, în vreme ce despre România se ştie foarte clar că avea cam 10% influenţă occidentală şi 90% influenţă sovietică! Deci, noi a trebuit să recuperăm enorm...

- Am început prin a fi prima ţară estică intrată în Parteneriatul pentru pace cu NATO. Era un semnal clar al României...

- Eu aş spune mai mult de atât, şi anume că noi, românii, am ajuns practic să fim cei mai mari susţinători ai extinderii NATO, mai mult chiar decât polonezii, cehii, ceilalţi, pentru care intrarea în Occident era o stare de normalitate. Ei criticau chiar Occidentul că permisese ocuparea lor de către Uniunea Sovietică şi voiau să-şi negocieze condiţia, pentru că se raportau la statutul lor anterior. Or, noi n-aveam la ce statut anterior să ne racordăm! Nu puteam face altceva decât să căutăm să-i convingem că în această mare, incredibilă ruptură strategică şi schimbare a raportului de forţe, şi noi facem parte din aceeaşi spaţialitate! Şi să nu credeţi că ne-a fost uşor! Pe lângă reţinerea şi interesul total opus al Moscovei ca şi România să intre în acest trend, după ce “pierduse” şi ţările baltice, am moştenit, pe fondul realităţilor de la începutul anilor ‘90, nişte adversităţi anterioare, care se consumaseră chiar în sânul sistemului socialist şi al Tratatului de la Varşovia. Bunăoară, la Budapesta se considera că, cu cât va fi România ţinută în afară, cu atât sunt mai mari şansele Ungariei de a-şi negocia condiţii pentru evoluţia ulterioară, inclusiv sub raport teritorial! De asemenea, şi în Bulgaria erau grupuri care gîndeau că o Românie ţinută în afara negocierilor ar putea să avantajeze propria lor situaţie, curent care a existat şi în Polonia. Paradoxal poate, influenţa venea de la cei cu care s-au aflat la masă înainte de 1989, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Or, România nu s-a aflat la acea masă, fiind etichetată drept eternul sabotor al Tratatului! Ce este extraordinar se vede abia astăzi, că ţara cea mai pregătită pentru opţiunea NATO era tocmai România, nu neapărat tehnologic, dar ca mentalitate! Asta în vreme ce ceilalţi beneficiaseră de prevederile Tratatului de după al doilea război mondial, ba chiar şi de susţinerea sovietică în translatarea lor spre o astfel de alianţă! La ora actuală sunt extrem de interesante noile dezvăluiri asupra personalităţilor care s-au perindat la conducerea statelor respective. Să vedeţi conexiunile unor asemenea personalităţi cu Moscova şi dependenţa lor totală, deşi erau decretate drept pro-occidentale! În astfel de situaţii, aşa se joacă, pentru că aici nu este problema de a condamna pe unii sau alţii, ci aşa se petrece de când lumea, între marii jucători, care încercau să se calce reciproc pe picioare sau să obţină mai mult!

- Când s-a schimbat practic percepţia despre România? La Summitul de la Madrid, din 1997?

- Nu, nu, nu! Dar vă pot spune altceva. Cele mai mari dificultăţi pe care le-a întâlnit România în reconexarea relaţiei cu Statele Unite au venit din partea reprezentanţilor de origină maghiară, care ajunseseră în funcţii înalte în cadrul Departamentului de Stat american sau chiar în cadrul CIA! Şi aş putea spune că foarte mult din blocajul iniţial, care s-a perpetuat o perioadă mai lungă, a venit din partea poziţiei acestora, ei considerând - în pofida faptului că erau cetăţeni americani sau tocmai de aceea ! - că este de datoria lor să sprijine Ungaria pentru integrarea în NATO şi nu numai, făcând ca unii decidenţi în politica americană să-şi asume puncte de vedere care defavorizau România! Şi nici nu era dificil, pentru că atârna greu memoria lui Ceauşescu şi toate imaginile acelea care au fost difuzate privind starea României. Când voi avea mai mult timp, voi reveni în detaliu asupra acestei chestiuni, dar atunci am început să sesizăm şi noi ce se petrece, căutând oameni care să înţelegă despre ce e vorba şi dispuşi să cunoască determinările reale ale României.

- Mai concret puteţi explica?

- Începând cu aprilie 1992, am fost şeful Serviciului de Informaţii Externe - şi sunt mândru de această poziţie pe care am ocupat-o într-un moment de o sensibilitate incredibilă pentru România! Bucurându-mă de sprijinul şi de încrederea preşedintelui Iliescu, am avut şansa de a acţiona întru cunoaşterea şi deschiderea unor lacăte care până nu se deschid, nici diplomaţiile nu discută! Şi, în principal, aceste lacăte şi zonele deosebit de întunecoase ale serviciilor sunt cele care pot genera fie încredere, fie neîncredere, deschidere sau blocaj! Am avut o şansă formidabilă că am cunoscut oameni deosebiţi , iar la un moment dat voi rosti numele lor şi voi prezenta corespondenţa pe care am purtat-o cu ei. N-o fac acum doar pentru a nu se spune că folosesc scrisorile respective pentru că m-am angajat politic. Le păstrez însă şi le voi prezenta măcar pentru toţi cei care au vorbit despre Talpeş în termeni de genul “ucigaşul”, „corupătorul”, „jefuitorul” şi alte asemenea etichetări, pe care le-am colecţionat şi le voi publica la momentul oportun. Nu de alta, dar trebuie să înveţe şi ei ce este ruşinea, atunci când încalcă normalitatea şi bunul simţ, devenind instrumentele altora! Nici aceia nu pot fi condamnaţi, pentru că ei au obiective şi servesc unele cauze, dar când tu te vinzi pe mai nimic ălora şi declari că te interesează prezentul şi viitorul României, cu tine lucrurile stau diferit!

- ÎInţeleg, deci, că la momentul în care preşedintele Iliescu vă încredinţase sarcina de a ...deschide lacătele americane, forţe politice interne vă atacau la baionetă, fiind, de fapt, în slujba altora...Care erau, de fapt, împotriva drumului nostru către NATO.

- Categoric! Toţi aceştia mă acuzau că sunt anti-american, pro-comunist, unul dintre ultimii criptocomunişti etc.

- Şi, deci, jucau de pe poziţii chipurile pro-occidentale, când, de fapt...

- Da, sigur!Da ' cine era domnul Băcanu?! Hai să fim oameni serioşi!...Încă nu voi aborda această chestiune, pentru că au fost şi nişte înţelegeri la nivel general, de şi-au transferat unii altora personaje din acestea cu identităţi false sau diferite! Am înţeles această chestiune mai târziu, iar de atunci am început să gândesc lumea altcumva!Dar, ca să revenim, au fost situaţii în care ofiţeri SIE au defectat …

- Cam în ce an?

- În 1993, ‘94, dar atunci nu înţelesesem. Acum însă sunt în situaţia de a înţelege că au defectat chiar la ordin! Pentru că se dorea continuarea acelei stări de neînţelegere, iar eu eram vizat direct, ca şef al SIE! Cei din jurul meu pricepuseră că mă bucur de o anumită încredere şi că partenerii occidentali îşi dăduseră seama că nu voiam să-i induc în eroare, ci să deschid cu adevărat căile de comunicare. Mai mult chiar, s-a căutat mereu să nu existe o privire corectă şi logică asupra şanselor şi viitorului României!...Se poate scrie nu o carte, ci mii şi mii de pagini despre aceste chestiuni, care fac parte din nişte încrengături incredibile. Cu alte cuvinte, ne-am aflat într-o confruntare deosebit de dură!...

- Şi cum aţi reuşit?

- Pe o filieră în care am găsit nişte prieteni! Prieteni care nu aveam nimic de câştigat din conexia respectivă, dar care aveau memoria istorică. Fie că tatăl unuia fusese în al doilea război mondial în România, fie că altul avusese o rudă prizonier aici, cunoscând România care îi iubea pe americani...

- Nu daţi nume? Erau demnitari?

- Fără nume, dar erau înalţi demnitari din Occident, care înţeleseseră că lucrurile nu stăteau chiar aşa cum ne zugrăviseră adversarii noştri şi că România poate însemna şi altceva, inclusiv ca poziţie geostrategică!

- Acesta pare să fi fost marele nostru avantaj !

- Dar şi marele dezavantaj, pentru că, dacă unii vedeau acest lucru acum, alţii o vedeau de multă vreme! Şi erau foarte interesaţi să nu se mişte nimic în ceea ce privea Romînia. Am reuşit, deci, o soluţie de compromis, care a fost parteneriatul strategic, mergând spre deschiderea porţilor NATO. Dar, se spunea da extinderii, însă...fără România!

- De ce?!

- Vedeţi, sunt mulţi care nu înţeleg nici astăzi! Ba mai mult, unele lucruri constituie pentru unii inclusiv acum elemente de acuze. E vorba despre discuţiile pentru semnarea unui tratat cu Rusia! Niciunul dintre statele care au intrat în NATO nu a putut face acest pas fără a fi semnat înainte un tratat cu Rusia! Or, în 1996, eu am făcut un demers aproape sinucigaş. M-am dus la Moscova, pentru a-l convinge pe ministrul de externe al Rusiei de la data aceea, domnul Primakov, să semneze cu România. Ca dovadă a reuşitei este că şeful diplomaţiei ruse avea să descindă la Bucureşti pentru semnarea tratatului venind direct din timpul unei vizite oficiale, a lui Boris Elţîn, care se desfăşura în China. Luase un avion special pentru această călătorie, dar...
...Tratatul nu s-a mai semnat !

- De ce, ce se întâmplase?

- Din păcate, nu eram la Bucureşti, ci la Kiev, unde încercam să perfectez şi tratatul cu Ucraina... În cursul dimineţii, însă, vorbisem cu domnul Meleşcanu, care era şeful diplomaţiei noastre şi care mă asigurase că totul e în ordine şi că nu e nici un fel de problemă. În stilul glumeţ al domniei sale, care e simpatic pe fond. Cert este că noi reuşiserăm atunci să-i determinăm pe ruşi să scoată din tratat una dintre prevederile lor imuabile.

- Pactul Ribbentrop, Tezaurul, ce anume?!

- Nici vorbă, ci acel punct care prevedea că ambele state se obligă să nu accepte trupe străine pe teritoriul lor! Reuşisem să-l conving pe domnul Primakov, care este un personaj extrem de inteligent, că această chestiune nu mai are valoare,d e vreme ce era conştient că România se îndreaptă oricum spre NATO, iar întreţinerea oricărei suspiciuni faţă de ruşi era inoportună...

- Şi a plecat cum a venit?

- Nu, m-a invitat în ziua următoare, la Lido, unde locuia, să luăm micul dejun împreună. Acolo a făcut o declaraţie …El e un personaj care a trăit 40 de ani în munca de informaţii, a fost şef de servicii, deci ştia precis că la masa la care a fost condus să ia micul dejun cu mine era totul înregistrat şi cred că înregistrarea aceea există! A făcut o chestie care m-a surprins, spunând : “Uite, am înţeles că nu dumneata ai vrut să-mi întinzi o capcană, dar vreau să-ţi spun ceva. Cei care au jucat aşa s-au înşelat grav! Asta înseamnă că nu veţi avea nici o şansă! Dumneata eşti singurul care ai înţeles despre ce e vorba, şi anume că fără noi nu se poate! Şi, ca să se vadă că e aşa, nu vom semna tratatul decât când dumneatale vei fi iar !”

- Extraordinar!

- Şi, culmea, chiar aşa s-a şi întâmplat! …Atunci, însă, am considerat că această declaraţie, făcută chiar cu încrâncenare, era aşa, spusă la supărare. Trebuie de multe ori să înţelegem că politica înseamnă şi oameni, iar relaţionarea oamenilor dă relaţionarea statelor. Că pînă la urmă statele vor impune şi nevoia de relaţie o impune, dar de multe ori se întârzie prin existenţa unor oameni care nu sunt potriviţi la locul potrivit! …

- Ce a urmat, din punctul dumneavoastră de vedere?

- Pot să vă spun că şi în ‘97 am reuşit să conving majoritatea europenilor să ne susţină, şi există documentele care să confirme aceste demersuri ale mele! Polonezii s-au lăsat mai greu convinşi, fiind influenţaţi de unii, bulgarii forţau şi ei admiterea, dar i-am făcut să înţeleagă că dacă noi vom fi primiţi, care suntem pe ultimul loc, implicit intră şi ei...

- Bun, dar care a fost până la urmă elementul decisiv?

- S-a întâmplat că am fost primit la şeful unei ţări foarte importante în raportul de forţe european şi internaţional, care mi-a spus :” Domnule, fără Statele Unite, nu putem, pentru că tot aranjamentul acesta este pe SUA. Singurii care pot să genereze o schimbare în Statele Unite sunt francezii! Dacă-i determinaţi pe francezi să vă susţină, veţi avea o şansă! Şi aşa se pot explica acum o serie de scandaluri apărute în 1997 în presa franceză şi în cea română, luate ca la noi, cu acuze făcute în mod special, dar care au arătat francezilor că românii sunt nişte aliaţi reali şi corecţi în relaţiile bilaterale! Mai mult, o anumită relaţie absolut specială, pe care am avut-o la data aceea cu şefii celor două servicii franceze, cred că a făcut foarte mult în direcţia angajării domnului Chirac într-o susţinere aproape furibundă a României pentru intrarea în primul val al extinderii NATO. Se cunosc pledoariile în favoarea noastră la Summitul de la Madrid, discuţii chiar dure pentru apărarea cauzei României. După care a urmat vizita preşedintelui Clinton la Bucureşti...

-...cu promisiunea că uşa NATO ne rămâne deschisă!

-...Ca după aceea să fie nevoie de recuperare, după prestaţia lamentabilă a celor care s-au aflat la guvernare până în anul 2000,inclusiv! Şi nu numai prestaţia în sine, dar pot să vă spun că mulţi dintre ei nu făceau parte din grupul celor care vroiau să intrăm în NATO!

- Tare!

-...Ba chiar aveau diferite dependenţe! Lucrurile s-au văzut pe parcurs şi cred că ne apropiem de ora adevărului, în care vor ieşi la iveală foarte multe! Cert e că datele aveau să se modifice între timp, cu legături care s-au îmbunătăţit pe parcurs, s-a ajuns la încredere, ba chiar ca şi Polonia, Ungaria şi Cehia să nu mai fie atât de adversatili faţă de România, după ce au realizat că jucaseră practic pe fosta linie a Moscovei,din ‘71-‘78, când membrele Tratatului de la Varşovia mergeau pe contracararea României! Din 2000 şi mai ales 2001 în România lucrurile au funcţionat diferit, mai ales că exista o majoritate determinată care viza această accedere în NATO.

- Ştiam, totuşi, că ruşii se opun în continuare?

- Sigur şi chiar pot să vă spun că înalte oficialităţi de la Moscova mi-au spus acest lucru, ceea ce consider că a fost corect. Mă întrebau de ce vrem în NATO şi ce-i aia NATO dar, până la urmă, am reuşit să trecem prin furcile caudine...

-Când, cum, unde?!

- La Sofia, în 2001, a avut loc o întrunire la nivel înalt, din cadrul NATO, la care Statele Unite au fost reprezentate de domnul Brzezinski, care a pledat puternic cauza României. Atunci am realizat că avem, cu adevărat, o şansă reală! Dar această şansă a depins în final tot de relaţionarea Washington-Moscova. Poate voi povesti altădată când am putut fi convins că vom fi invitaţi la Praga, pentru că nici în august 2002 nu aveam această siguranţă! Abia atunci am reuşit să obţinem prima informaţie că vom primi lumina verde, iar această informaţie privea vizita pe care preşedintele Bush avea s-o facă la Bucureşti.

- Deci, preşedintele Bush a avut până la urmă cuvântul decisiv!

- Categoric, şi aş putea spune că îi datorăm preşedintelui George Bush şansa de a ne afla în NATO, iar asta o afirm cu mâna pe inimă, deschis, pentru că până la urmă decizia a fost a domniei sale. Şi cred că a fost dovada potrivnică celor care încă scriu că Bush nu prea înţelege marea strategie! Dacă se spune asta pentru că gândeşte şi cu inima, mă rog, dar cert este că pentru România a făcut un gest vital, rupând de fapt o tradiţie istorică! Geografia românească a fost şi împărţită, dar niciodată asumată total de o parte! De altfel, şi în’ 90 a existat un astfel de proiect, de împărţire a României, pe formula anterioră, care a durat sute de ani, până la primul război mondial! Deci, aş putea spune că faptul că am fost trecuţi cu Carpaţi cu tot, cu Moldovă şi cu tot ce e pământ românesc i se datorează în principal preşedintelui George Bush...

- Cum i se datorează şi acest summit istoric, găzduit de la Bucureşti.

- În mare măsură, dar Romînia e acum în altă situaţie! Tocmai de aceea putem afirma că generaţia noastră, în întregul ei, deci nu mă refer doar la politicieni, nu a fost pregătită pentru marele show al lui 1989 şi conseinţele sale! De aceea se şi petrec atâtea lucruri contradictorii şi în afara logicii, atâtea complicităţi fabuloase care generează situaţii inimaginabile. Şi totuşi, această generaţie a noastră a reuşit un lucru mare, plasarea Romîniei în acest spaţiu NATO şi în Uniunea Europeană!I În UE poate că am fi intrat mai devreme sau mai târziu, dar în NATO ar fi fost mult mai greu, dacă n-am fi marcat nişte momente...

- Pe care le-aţi dezvăluit acum în premieră.

- Cred că era şi timpul. Mai ales că am văzut recent o carte, despre Summitul de la Praga. Ei bine, singura persoană care lipseşte din suita de fotografii şi texte sunt eu! Iar ca o încheiere, pentru a transmite altcuiva, o întâmplare din 2003. Aveam vizita de la Washington, din toamnă, iar când am intrat în Biroul Oval, preşedintele american a ţinut să spună un lucru pe care pot să-l confirme toţi ceilalţi, dar eu mă adresez domnului Geoană. Preşedintele Bush a spus:”Vă aflaţi aici datorită prestaţiei serviciilor de informaţii şi a armatei române!” ... Spun abia acum acest lucru pentru că nimeni n-a vrut să-l facă public, nici chiar aceia care aveau această obligaţie! Pentru că, în mod evident, şeful statului american n-a afirmat-o de complezenţă! O spun pentru că fac o reparaţie istorică. Ceilalţi au tăcut, dar domnul Geoană, care era atunci în fruntea Ministerului de Externe, n-a putut să se abţină - şi poate să infirme dacă vrea! - a spus atunci :“Ia uite domnule, pe noi nu ne bagă nimeni în seamă!”

- Domnule senator, vă mulţumesc pentru interviu şi pentru aceste adevăruri care trebuiau să iasă la lumină!

http://www.independent-al.ro/eveniment/istoria-secreta-a-intrarii-romaniei-in-alianta-nord-atlantica.html