Se afișează postările cu eticheta tunele secrete. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tunele secrete. Afișați toate postările

17 august 2011

Tuneluri dacice

Trasee secrete si drumuri pe sub munti, folosite inca de pe vremea dacilor?

O simpla legenda sau …In fiecare zi, indiferent ca e vara, toamna, pramavara sau iarna, sute de persoane vin sa traverseze zona Bucegilor.

Unii vin pur si simplu pentru munte, altii vin atrasi de legendele ce cuprind intreg tinutul Bucegilor. Iar altii vin in cautarea comorilor ramase prin pesteri, din cele mai vechi timpuri, asa cum spun legendele locale.

Pentru ca in zona Bucegilor trece un lant de drumuri subterane, cunoscute doar de cateva persoane, la ora actuala.

In vremuri de restriste, inca din vremea dacilor, obstile tramiteau femeile si copiii aici, tramiteau comorile ce le aveau si porneau la lupta impotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte in alta a muntilor.

In anul 105 armatele romane conduse chiar de imparat, patrundeau in teritoriul dacilor, ocupind cetate dupa cetate.


Era al doilea razboi si Traian era decis ca de data asta sa supuna definitiv Dacia.

Din aceste considerente nu se grabea, preferind sa construiasca de fiecare data pe unde trecea cetati si castre care sa asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, intre romani si Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate.


Cu toate astea, in munti, pe loc deschis, la intilnirea a doua piriuri, s-a dat o lupta pe viata si pe moarte intre cele doua osti.

Era sfarsitul toamnei. Dacii erau condusi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, dupa cucerirea Daciei, urma sa devina primul guvernator al noii provincii romane.

Lupta a fost ingrozitoare si a durat toata ziua.

Spre seara, balanta incepuse sa incline spre romani, din cauza numarului mare de luptatori de profesie pe care ii aveau.

La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost vazut cazind in lupta.


Atunci dacii au inceput sa sovaie, vazind in asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis.

Ca sa nu piarda de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere si… armatele dacilor au disparut in cateva minute ca inghitite de pamant.
Degeba au trimis romanii trupe in urmarirea fugarilor.

Acestea se intorceau toate cu acelasi raspuns: in fata lor nu exista nici un fel de dusman…

A urmat o pauza de cateza zile, pauza care a fost cat pe ce sa salveze soarta regatului dac.


Pentru ca, profitind de ea, Decebal a realizat o lovitura care a ramas in analele razboaielor: a incercat sa mute centrul operatiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman.

La vremea respectiva nimeni nu a putut intelege cum, in conditiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, intr-un interval de timp extrem de scurt – mai putin de 2 zile – sa strabata muntii Daciei, ajungind la locul de intalnire cu aliatii sai si trecand Dunarea ca sa atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei.

Din pacate, in urma unor tradari din rindul nobililor daci, Traian a aflat secretul miscarilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau muntii dintr-o parte in cealalta.

Dupa batalia de la Adamclisi cand fiecare dintre aliatii infranti ai dacilor se retrageau spre locurile lor de bastina, dacii condusi de Decebal au cazut in cateva ambuscade organizate de romanii care ii asteptau in tunelurile de trecere.


Neasteptindu-se la asa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, putini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa.

Dupa acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise.

 Cu toate astea, multe au ramas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tirziu de domnitorii romani.

Asa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.

Cei mai populari munti ai Romaniei sunt strabatuti de la un capat la altul de treceri subterane, putini fiind cei care cunosc existenta acestora?

Despre existenta tunelurilor aveau cunostinta numai sacerdotii daci si unii nobili, acestia din urma cunoscand doar anumite treceri strategige si nu pe toate.


Ducand mai departe mostenirea spirituala a inaintasilor lor, preotii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pamant, secrete preluate de preotii crestini, paznici ai comorilor spirituale si nu numai, ale acestui popor si retransmise mai departe doar calugarilor virtuosi.

Pentru ca aici, in interiorul Bucegilor, exista o parte din secretul existential al nostru, al romanilor, ca popor.

Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor si a celor de dupa ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rand.


Acolo se antrenau ostile de elita ale domnitorului.

Oare de ce, din toate locurile posibile din tara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor?

De ce nu un loc la cimpie, unde antrenamentul calare se putea desfasura in conditii mai bune?

Simplu. Pentru ca, in vremuri de restriste, tezaurul roman era adapostit in tunelele din zona, iar “rosii” aveau ca sarcina prioritara, paza comorilor

Mai mult, legendele locale vorbesc si despre existenta unui tezaur deosebit.


Un tezaur acumulat si pastrat in zona de-a lungul a zeci de generatii de conducatori.

Se spune ca fiecare din acestia trebuia sa sporeasca tezaurul pe durata domniei lui si nu avea voie sa foloseasca niciodata odoarele de pret din tezaurul sfant.

Cei care nu au tinut cont de asta au fost loviti de un blestem cumplit, ei si familiile lor fiind risipite in vint.

Se spune ca acest blestem a lovit cele doua ramuri conducatoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Draculestilor si cea a Danestilor, multi domnitori din aceste familii murind asasinati, ei si familiile lor, pentru incercarea de a folosi tezaurul tarii in scop personal.

In ultimii ani, in zona Bucegilor s-au efectuat masurari energetice care au constatat existenta unor campuri de forta extraordinara si a unor treceri subterane care traverseaza muntii dintr-o parte in cealalta.


Mai mult, aceleasi masuratori au aratat existenta a doua treceri subterane care merg din zona Bucegilor pana in apropiere de Pestera Ursilor din Carpatii Occidentali, acestea fiind intretaiate din cand in cand de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

 preluare de pe: blog Biblioteca Secreta

5 august 2011

Germania, impanzita de tuneluri secrete. Exista o lume subpamanteana?



O retea de peste 700 de tuneluri secrete subpamantene a fost descoperita in Germania. Desi galeriile au fost construite intre secolele al X-lea si al XIII-lea, scopul acestor labirinturi ciudate este un mister.

Sa fi fost construite ca morminte pentru sufletul celor dragi, ca incaperi destinate ritualurilor sau ca refugii?, se intreaba Sott.

Mai multi locuitori din Germania au descoperit intamplator tuneluri. De exemplu, o familie din orasul Glonn, de langa Munchen, detine un labirint subteran ciudat, care se gaseste sub proprietatea lor. Acesta are cel putin 25 de metri lungime si pare sa fi fost sapata inca din Evul Mediu.

Explorarea acestor tuneluri secrete este o activitate de pionierat in Germania. O agentie arheologica si-a manifestat interesul pentru acest fenomen extrem de neobisnuit. Astfel de labirinturi au fost descoperite in intreaga Europa, din Ungaria pana in Spania, dar nimeni nu stie de ce au fost ele construite.

Cel putin 700 de incaperi au fost gasite in Bavaria si alte 500 in Austria. Se presupune ca ele au fost construite de catre elfi, niste fiinte fabuloase care apar in mitologiile nordice. Potrivit unor legende, aici ar fi trait gnomii, niste creaturi mitice care locuiau in subteran.

Tunelurile sunt adesea foarte lungi, avand intre 20 si 50 de metri. Pamantul din Bavaria este literalmente perforat de aceste labirinturi subterane si nimeni nu stie cine le-a construit.

Arheologii sunt intrigati de existenta acestor tuneluri, mai ales ca acestea sunt complet goale si par a fi curate, ca si cum ar fi fost folosite ca lacasuri pentru spirite.

S-au efectuat cateva analize in care s-a folosit datarea cu carbon si acestea au indicat ca galeriile sunt construite intre secolele al X-lea si al XIII-lea. O bucata de carbune recuperata dintr-un tunel s-a dovedit a fi din perioada cuprinsa intre anii 950 si 1050 d.Hr.

Este clar faptul ca tunelurile au fost construite de catre profesionisti. Ei au sapat galeriile stand in genunchi si folosind diverse instrumente. In jurul anului 1200, labirinturile subterane au fost completate si intrarile au fost blocate. Reteaua de tuneluri si mai ales scopul cu care a fost construita raman insa enigme.
 
 

4 august 2011

Tunele secrete sub Muntii Bucegi

                                                                 Written By Daniel Gorun



 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
In fiecare zi, indiferent ca e vara, toamna, pramavara sau iarna, sute de persoane vin sa traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur si simplu pentru munte, altii vin atrasi de legendele ce cuprind intreg tinutul Bucegilor. Iar altii vin in cautarea comorilor ramase prin pesteri, din cele mai vechi timpuri, asa cum spun legendele locale. Pentru ca in zona Bucegilor trece un lant de drumuri subterane, cunoscute doar de cateva persoane, la ora actuala. In vremuri de restriste, inca din vremea dacilor, obstile tramiteau femeile si copiii aici, tramiteau comorile ce le aveau si porneau la lupta impotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte in alta a muntilor.
In anul 105 armatele romane conduse chiar de imparat, patrundeau in teritoriul dacilor, ocupind cetate dupa cetate. Era al doilea razboi si Traian era decis ca de data asta sa supuna definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grabea, preferind sa construiasca de fiecare data pe unde trecea cetati si castre care sa asigure spatele armatei sale.
La un moment dat, intre romani si Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, in munti, pe loc deschis, la intilnirea a doua piriuri, s-a dat o lupta pe viata si pe moarte intre cele doua osti. Era sfarsitul toamnei. Dacii erau condusi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, dupa cucerirea Daciei, urma sa devina pramul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost ingrozitoare si a durat toata ziua. Spre seara, balanta incepuse sa inclise spre romani, din cauza numarului mare de luptatori de profesie pe care ii aveau.
La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost vazut cazind in lupta. Atunci dacii au inceput sa sovaie, vazind in asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca sa nu piarda de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere si… armatele dacilor au disparut in cateva minute ca inghitite de pamant. degeba au trimis romanii trupe in urmarirea fugarilor. Acestea se intorceau toate cu acelasi raspuns: in fata lor nu exista nici un fel de dusman…
A urmat o pauza de cateza zile, pauza care a fost cat pe ce sa salveze soarta regatului dac. Pentru ca, profitind de ea, Decebal a realizat o lovitura care a ramas in analele razboaielor: a incercat sa mute centrul operatiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman. La vremea respectiva nimeni nu a putut intelege cum, in conditiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, intr-un interval de timp extrem de scurt – mai putin de 2 zile – sa strabata muntii Daciei, ajungind la locul de intalnire cu aliatii sai si trecand Dunarea ca sa atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din pacate, in urma unor tradari din rindul nobililor daci, Traian a aflat secretul miscarilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau muntii dintr-o parte in cealalta.
Dupa batalia de la Adamclisi cand fiecare dintre aliatii infranti ai dacilor se retrageau spre locurile lor de bastina, dacii condusi de Decebal au cazut in cateva ambuscade organizate de romanii care ii asteptau in tunelurile de trecere. Neasteptindu-se la asa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicate, putini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa. Dupa acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au ramas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tirziu de domnitorii romani. Asa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.
Cei mai populari munti ai Romaniei sunt strabatuti de la un capat la altul de treceri subterane, putini fiind cei care cunosc existenta acestora?
Despre existenta tunelurilor aveau cunostinta numai sacerdotii daci si unii nobili, acestia din urma cunoscand doar anumite treceri strategige si nu pe toate. Ducand mai departe mostenirea spirituala a inaintasilor lor, preotii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pamant, secrete preluate de preotii crestini, paznici ai comorilor spirituale si nu numai, ale acestui popor si retransmise mai departe doar calugarilor virtuosi. Pentru ca aici, in interiorul Bucegilor, exista o parte din secretul existential al nostru, al romanilor, ca popor.
Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor si a celor de dupa ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rand. Acolo se antrenau ostile de elita ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din tara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la cimpie, unde antrenamentul calare se putea desfasura in conditii mai bune? Simplu. Pentru ca, in vremuri de restriste, tezaurul roman era adapostit in tunelele din zona, iar “rosii” aveau ca sarcina prioritara, paza comorilor.
Mai mult, legendele locale vorbesc si despre existenta unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat si pastrat in zona de-a lungul a zeci de generatii de conducatori. Se spune ca fiecare din acestia trebuia sa sporeasca tezaurul pe durata domniei lui si nu avea voie sa foloseasca niciodata odoarele de pret din tezaurul sfant. Cei care nu au tinut cont de asta au fost loviti de un blestem cumplit, ei si familiile lor fiind risipite in vint. Se spune ca acest blestem a lovit cele doua ramuri conducatoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Draculestilor si cea a Danestilor, multi domnitori din aceste familii murind asasinati, ei si familiile lor, pentru incercarea de a folosi tezaurul tarii in scop personal.
In ultimii ani, in zona Bucegilor s-au efectuat masurari energetice care au constatat existenta unor campuri de forta extraordinara si a unor treceri subterane care traverseaza muntii dintr-o parte in cealalta. Mai mult, aceleasi masuratori au aratat existenta a doua treceri subterane care merg din zona Bucegilor pana in apropiere de Pestera Ursilor din Carpatii Occidentali, acestea fiind intretaiate din cand in cand de diverse tunele mai mici sau mai lungi.
Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu strabat muntii haotic ci sub forma unor linii care configureaza imaginea unui lup imens, avand gura deschisa, ca atunci cand se arunca asupra prazii. Capul lupului este in Muntii Apuseni iar coada coboara pana in apropiere de Pietrosita, judetul Dambovita. Intrebarea logica este daca aceste treceri subterane au fost facute de mina omului sau daca au fost doar descoperite si folosite de oameni? Este o intrebare la care, deocamdata nu are cine sa raspunda. Poate doar misticii, care au avut curajul sa afirme ca totul a fost construit de Zamolxis atunci cand Marele Zeu a decis sa apere acest pamant sfant si pe cei ce-l locuiesc. Sursa:http://www.2012en.ro/?p=2838

25 iunie 2011

Misterele catacombelor Brailei


Sute de ani s-au batut romanii, turcii si rusii ca sa cucereasca frumoasa cetate de la gurile Dunarii. Soliman Magnificul, Mahmet al II-lea Fatih, Ioan Voda cel Cumplit sau Mihai Viteazul, precum si nesfarsite detasamente de soldati trimisi de tarii rusi, au asediat zile si nopti strasnica fortificatie construita de otomani, pe ruinele unei cetati dacice “in care fac un comert mai mult decat in toate orasele tarii”, dupa cum spune un cronicar bizantin.
In 1828, dupa ultimul asediu sangeros, rusii au hotarat sa faca una cu pamantul citadela Brailei. Voiau sa se asigure ca nu va mai fi nevoie sa o recucereasca iar si iar. Trei mii de salahori s-au chinuit din greu, timp de aproape trei ani de zile, ca sa distruga totul. Din ceea ce azi ar fi putut fi o cetate medievala la fel de frumoasa ca aceea a Sighisoarei, nu au mai ramas decat tunelurile subterane secrete folosite pentru alimentarea cu provizii si cu munitie a cetatii. Roase de timp si de apele subterane, tunelurile au inceput sa cedeze la inceputul secolului XX. Alertate de oamenii ale caror case se naruiau, autoritatile comuniste au comandat un amplu studiu Institutului de Geologie al Academiei. Astfel a fost reperata, la adevarata sa dimensiune, reteaua subterana care impanzea vechea cetate a Brailei. Tunelurile au fost imediat astupate, la heirup, adesea cu materiale improprii unei conservari de calitate. Ici-colo, cate o familie a reusit sa mai salveze cate o hruba, cum le spun localnicii bucatilor de tunel de sub casele lor. Din loc in loc, cateva guri de tunel au iesit afara, in diverse spatii verzi din oras, infierbantand, in deceniile trecute, imaginatia si pofta de aventura a copiilor.
Frumoasa ingropata in zid
Multe grozavii s-au intamplat in vechile tuneluri subterane ale Brailei, dar nici una mai cutremuratoare decat cea petrecuta in hruba de sub vila bogatasului grec Nicolachi Mavrocordulas, mare exportator de grane. Amator de vanatoare prin Baltile Brailei, Nicolachi a innoptat, intr-o iarna geroasa, la casa unor tarani. Acolo avea sa o cunoasca pe frumoasa Voica. S-a indragostit nebuneste de ea si nu s-a dat dus pana nu a cumparat-o de la tatal ei, pentru a o lua de nevasta. Povestea, de care se infioara si acum brailenii mai in varsta, spune ca negustorul, nebun de gelozie, si-ar fi ucis tanara sotie, care il inselase. Intreaga Braila a vuit la disparitia Voicai inca multi ani dupa ce boierul Nicolachi si-a vandut casa si a disparut el insusi.
Vreme de zeci de ani mai apoi, blestemul casniciilor nefericite s-a instapanit de-a binelea peste casa, facand pe fiecare nou cumparator sa renunte pe data la ea. Apoi, vila boierului Mavrocordulas a devenit azil de batrani si parea ca totul se linistise. Pana cand, si mai incoace, in 1985, lucrarile de reconsolidare a azilului au ajuns la fundatie. Acolo, muncitorii au dat peste intrarea intr-o hruba. Si tot acolo, zidite in peretele hrubei, muncitorii au gasit osemintele unei tinere fete, impuscata in cap. Nu putea fi altcineva decat frumoasa Voica. Din pricina ingustimii legilor, directiunea nu a reusit sa duca osemintele intr-un cimitir. Ramasitelor Voicai li s-a gasit un locsor in curtea din fata casei. Ani buni, pana cand osemintele au fost duse de acolo si inmormantate crestineste, fantoma fetei ingropate in hruba a infiorat noptile batranilor din azil. O aparitie diafana, o mireasa zglobie, plutind parca de fericire, de colo-colo, prin vechiul salon de dans, devenit intre timp salon de azil…

Amintiri de sub pamant
Si inainte de gasirea cadavrului sub “Casa cu stafii”, descoperirea de hrube facea deliciul amatorilor de senzatii tari din Braila. Orasul e plin de povesti incarcate de aerul greu, statut, al hrubelor si de atmosfera aceea irespirabila a inaintarii tiptil, pas cu pas, prin bezna pamantului. “Copil fiind, prin 1957-1960, locuiam pe strada Masinilor, intr-o cladire construita in 1880. Casa avea si un subsol de peste 2 metri adancime, din care se putea cobori in alt subsol, de inca 3 metri, ce depasea ca intindere cu mult limitele constructiei. Catre sud, exista o noua trecere boltita, din caramida, ce sugera o panta coboratoare, dar trecerea aceasta era zidita. Prin rarele fisuri, se simtea curent rece, chiar si in mijlocul verii. Asta imi sugera existenta in spatele zidariei a unui tunel mai lung si destul de adanc”, isi aminteste cu nostalgie Matei Turcila, un fost brailean fascinat de legendele hrubelor din orasul in care a trait.
Marioara Burciu s-a avantat, la randu-i, prin hrube, pe vremea copilariei sale. “Am locuit pe strada Stefan cel Mare. In timpul demolarilor din 1978-1982, s-a cascat o groapa mare, surpata, pe unde au trecut buldozerele. Dupa plecarea utilajelor, mai multi copii, printre care ma aflam si eu, am pornit in cercetare si am dat peste o hruba. Am coborat. Era imensa, cam 3-4 metri inaltime si 10 latime, boltita, captusita cu caramida rosie, bine conservata. Mirosul era ca de casa veche neaerisita. Partea de jos era ca un drum de tara pietruit, uscat. Nu am inaintat prea mult in ea, de frica sa nu fim prinsi inauntru de moloz sau de surparea peretilor. Constructia se indrepta spre Dunare, cam la 4-5 metri adancime, pe o lungime de 15 metri…”.
Azi, in Braila, gasesti mai multe povesti decat hrube. Majoritatea acelora despre care iti vorbesc cu patima si nostalgie brailenii intre doua varste s-au surpat intre timp. Cea mai pretioasa si mai impozanta dintre ele, fosta pulberarie a cetatii, sta inchisa sub o cheie despre care nimeni nu stie exact pe unde o fi: poate pe la Primarie, poate pe la ceva director al unei firme care trebuia sa se ocupe de reamenajare… Singurele locuri in care poti intra astazi in adancurile vechii citadele sunt beciurile catorva locuinte particulare, acolo unde tunelurile nu au fost astupate in anii ’50. “Daca avem norocul si gasim pe cineva acasa. Si daca ne lasa sa intram…”, isi ia, cumva incurcat de situatie, toate precautiile necesare, profesorul Ioan Candea, directorul Muzeului Brailei.
Tunelurile secrete
Pornesc impreuna cu calauza mea pe urmele zbuciumatei istorii a asezarii de pe malul Dunarii. “Cetatea dateaza de dupa 1538. Atunci, in retragere, dupa expeditia de pedepsire a lui Petru Rares in Moldova, Soliman Magnificul ocupa Tighina, pe Nistru, si Braila, portul cel mai important al Tarii Romanesti pe Dunarea de Jos. De atunci si pana dupa 1800, vreme de mai bine de trei veacuri, Braila devine cap de pod al intereselor otomane in regiune”, spune istoricul brailean. Cum Braila, cu tot ce insemna ea din punct de vedere economic si strategic, intra direct sub administrarea Portii, turcii construiesc aici o cetate fabuloasa, imposibil de cucerit. Minarete semete se inaltau indaratul zidurilor, fantani adanci, cu apa limpede, au fost sapate, pentru ca “Ibraila” sa reziste cat mai mult, in caz ca avea sa fie atacata…
Au asezat citadela pe cel mai inalt loc de pe toata terasa Dunarii – acolo unde crestinii isi pusesera, inainte de cucerire, mormintele, conform traditiei. In timp, au incercuit citadela cu numeroase ziduri de aparare. Aflata in Muzeul Brailei, macheta vechii cetati, realizata dupa o reproducere austriaca inspirata de informatiile secrete dobandite de un spion trimis de Viena, ilustreaza geniul militar al stapanirii otomane. Cinci inele de aparare inconjurau cetatea, fiecare din ele intarit cu santuri. Primul zid inconjurator avea nu mai putin de noua bastioane de aparare!
In timpul durelor asedii la care a fost supusa cetatea ulterior, alimentarea cu munitie si cu diverse provizii a bastioanelor, ca si miscarile de trupe, se realizau, spun istoricii, cu ajutorul unui complex sistem de tuneluri subterane. “Oricand activitatile din interiorul zidurilor puteau fi detectate de atacatori… In plus, ar fi fost foarte primejdios sa transporti praf de pusca la suprafata, in vreme ce tu erai bombardat. Tocmai de aceea, otomanii au construit aceste tuneluri subterane”, explica Ioan Candea. Turcii au profitat de malul inalt al Brailei din zona Dunarii si de solul moale, pentru a putea strapunge pamantul, si asa au facut spectaculoasa retea subterana, unica in Romania.
Lacate pe oras
Profesorul Ioan Candea e brailean get-beget. Calatoria noastra spre hrube e, in mare masura, chiar drumul spre copilaria sa. Asteptarea infrigurata a ultimei ore de scoala si fuga neabatuta, odata cu sunetul clopotelului, spre hruba de sub Gradina Mare, pe stradutele inguste, ce inca mai purtau pe atunci, macar in ochii batranilor iesiti pe la porti, parfumul autentic al unei aristocratii pierdute. “Aveam vreo 12 ani cand am descoperit hrubele. Ne jucam mereu acolo, desi nu inaintam foarte mult prin tuneluri, pentru ca se intamplasera atatea…”. In vocea sa, ca si in vocea celorlalti braileni care au intrat in hrube, e ecoul terifiantelor povesti cu copii prinsi sub daramaturi. Curiozitatea era insa mai mare decat teama!
Inaintam cu pasi mari, intinsi, peste baltoacele inghetate ale unei ierni capricioase, ce se agata nevrotic de strazile si de stresinile orasului. Cate o casa renovata, apoi alte sase-sapte superbe palate murind in picioare, o iarna cu zapezi topindu-se prin peretii fragili si reci, ce-au adapostit tandretea si caldura unui alt veac. Ici-colo, cate un colt de blazon cu un 1902 sau 1911 – ani stingheri printre ramuri de maslin scuturati deolalta cu tencuiala veche – mai aminteste de epoca de mare inflorire a orasului. Trecem de un rand de muncitori ce sapa un drum proaspat asfaltat si ajungem in parc, cotind dreapta, pe langa o casa insemnata cu o inscriptie ce aminteste de tanarul Panait Istrati, care lucrase in ea ca “baiat de alergatura”. O placuta prinsa pe colt, intr-un perete galben tipator. In parc, vechiul turn de apa vegheaza esplanada ce duce spre faleza si spre intrarea in hruba secreta a adolescentei profesorului Candea. “Pe vremuri, sus, in turn, functiona un restaurant rotitor, care panorama intreg orasul”. E inchis si acesta, ca si pulberaria si ca atatea alte puncte de interes turistic ale Brailei…
Cetatea cu milioane de bani de aur
Existenta tunelurilor subterane era ascunsa populatiei civile, in anii stapanirii otomane: secret militar. Descoperirea hrubelor in vremurile noastre, dupa daramarea cetatii si dupa constructiile masive inaltate in jurul anului 1900, a dat nastere fabulatiilor de tot felul. Multi vanatori de comori sunt si acum convinsi ca hrubele gazduiesc, inca, ramasite ascunse ale bogatiilor stralucitoare din timpul Imperiului Otoman. Ce-i drept, faptele istorice le hranesc aceste sperante… Se spune ca armata moldoveneasca a lui Ioan Voda cel Cumplit, care a atacat cetatea turceasca, fara a cuceri insa si citadela, a luat “mult aur… si argint si bani batuti, nestimate si margaritare”. “Braila era orasul cel mai avut din acele vremuri”, completeaza un faimos cronicar polon.
Mihai Viteazul a atacat si el, prin trupele conduse de banul Manta, vestita cetate a Brailei. Mai bine de trei luni a durat asediul, iar in final, garnizoana otomana a capitulat. Soldatilor sultanului li s-a permis sa plece liberi, cu barcile, pe mare. “I-au lasat sa-si ia cu ei ceva provizii, iar retragerea otomanilor a fost permanent supravegheata de ostasii lui Mihai Viteazul. Mare le-a fost mirarea acestora, cand au vazut ca, de la un moment dat, barcile turcilor stateau sa se scufunde, de grele ce erau, desi cei din garnizoana nu puteau lua cu ei decat ceva de-ale gurii. Se pare ca otomanii luasera cu ei in secret, prin hruba localizata azi in Gradina Mare, care avea iesire in malul Dunarii, o buna parte din tezaurul cetatii. Au ascuns in paini lingourile de aur, ca sa nu poata fi prinsi”, spune directorul Muzeului Brailei. Dar chiar si asa, sursele istorice confirma faptul ca valahii lui Mihai au gasit in cetate “un milion de bani de aur si mare cantitate de provizii”.
Suntem chiar la intrarea in faimoasa hruba. “Aici fugeam, la hruba aceasta, acum 50 de ani, cand eram in liceu. Parca vad si acum! Intrarea era acoperita de o vegetatie abundenta, iar apoi se deschidea tunelul… Inaintam 10-15 metri, nu mai mult”, spune profesorul. Din hruba n-a mai ramas decat un zid artificial, ridicat demult, la o aniversare a Brailei. O poarta scofalcita de fier bareaza intrarea, oricum surpata. Iar deasupra scrie, absolut de neinteles pentru istoricul brailean, “Beci, sec. XVIII”, nu “Hruba”, asa cum i se zice in tot orasul.
Pintenii mortii
Faleza Dunarii e la doi pasi de noi. Locul pe unde a fost dus tezaurul otoman e acoperit de un morman de sticle de bere. “Alaturi de pulberarie, acesta ar fi locul cel mai bun pentru o reamenajare a hrubelor. Prostia e ca cercetarea hrubei ar fi trebuit prinsa in proiectul de refacere a Gradinii Mari. Intre timp, totul e asfaltat, e greu sa se mai faca ceva…”, spune amarat directorul Ioan Candea.
Mergem mai departe, spre locul in care se afla hruba ce gazduia pulberaria fostei cetati. Pe poarta de la intrare e un lacat mare. Alaturi, o noua placuta pentru turisti: “Hruba Pulberaria Noua, 1812-1814″. I se spune Pulberaria Noua pentru ca, de fapt, inainte de 1810, aici se afla o alta pulberarie. Episodul de la 1810, care duce la disparitia vechii pulberarii, e unul dintre cele mai dramatice din istoria cetatii. Braila se afla pe atunci sub ocupatie ruseasca. Intr-o buna zi, doi ofiteri rusi au comis imprudenta de a intra in pulberarie cu pintenii la cizma. Pintenii au facut scantei si, intr-o clipita, intreaga citadela a fost zguduita de un cataclism teribil. Un zgomot asurzitor, apoi un urias nor de praf s-a ridicat deasupra cetatii, vizibil de la multe poste departare. O liniste grea, ca de mormant, s-a lasat apoi. Intreaga pulberarie a fost distrusa, alaturi de multe alte cladiri din vecinatate. Trei sute de morti au fost jeliti de braileni in zilele ce au urmat blestematei explozii. Spiritele lor au bantuit multa vreme fantezia orasului.
Istorie si apa minerala
“Pulberaria noua, construita de otomani dupa recucerirea cetatii de la rusi, are dimensiuni impresionante. Peste 50 de metri lungime, o inaltime de aproape 5 metri si o latime de 6 metri. Nu e cu nimic mai prejos decat o statie de metrou din zilele noastre”, spune profesorul Candea. “Acum, dupa atata vorba, daca avem noroc, poate intram si noi intr-o hruba”. Ajungem la intrarea intr-un magazin de apa minerala.
O doamna frumoasa si amabila ne intampina. De cum il vede pe profesorul Candea, stie ca e vorba despre hruba din spatele cladirii. Se scuza: hruba istorica e folosita ca depozit. Intr-adevar, siruri de lazi pentru sticlele de apa minerala, navete de bere si cutii vechi de vopsea stau stivuite de-a dreapta, cum intri. Un tunel boltit, bine intretinut, care te obliga sa stai usor adus de spate ca sa il poti parcurge. “Turcii duceau pe aici butoaiele de pulbere, deci umblau aplecati de spate”, imi explica profesorul. Trec pana in capatul tunelului: 7-8 metri de la intrare, apoi hruba coteste la stanga, in unghi drept. Arhitectura hrubelor e desavarsita, iar tunelul cotind la stanga demonstreaza cat de complexa trebuie sa fi fost reteaua construita de turci. “Sunt planuri si documente la Istanbul care vorbesc despre construirea si repararea cetatilor turcesti de la Dunare, din Asia Mica, de peste tot. Era ordine si disciplina in Imperiul Otoman, in ciuda imaginii pe care unii dintre noi o au astazi”.
Hruba Mihaelei
Ne incercam norocul si la hruba de sub locuinta familiei Negulescu. Doamna Aurica trebaluieste prin fata casei, insotita de un caine mare, frumos. Se bucura sa vada ca hruba sa are parte de vizitatori. Mihaela, fiica doamnei Negulescu, devine ghid cat ai clipi. In acest loc al orasului, tunelul trecea la mai mare adancime pe sub case, decat in cazul magazinului de ape minerale. Coboram o scara abrupta, apoi inca o serie de trepte, si intram intr-o frumusete de hruba: un culoar lung, ranforsat din loc in loc de arcade puternice. Familia Negulescu a cheltuit bani buni ca sa conserve hruba, care pastreaza, in multe locuri, spre deosebire de alte hrube, chiar caramida originala turceasca. O caramida mai ingusta decat cea din zilele noastre.
Mihaela Negulescu cunoaste fiecare coltisor al hrubei. A explorat-o ani in sir, in anii de scoala generala. O fetita scotocind temerar tunelul vechii cetati a Brailei. “Credeam ca voi gasi comori in hrube”, se amuza acum Mihaela. “Am doar un inel, din care mi-am facut o brosa”. Acum, in ascunzisul viselor cu inele cu diamante si salbe de banuti de aur, stau damigene goale de vin si cateva rafturi cu dulceturi, compoturi de fructe si muraturi. “Hruba aceasta s-ar putea amenaja foarte frumos, pentru ca e suficient de mare si de bine intretinuta. Ar trebui doar sapata mai jos podeaua, pentru ca sa aiba o inaltime normala si apoi sa se gaseasca o solutie cat mai buna pentru acces. Familia mea e deschisa la un parteneriat, pentru ca singuri nu avem bani pentru o asemenea investitie”, spune Mihaela, privind catre profesorul Ioan Candea. “Mai facem ceva cu orasul acesta, dom’ profesor? Mai facem ceva cu hrubele acestea?”. Dupa 30 de ani de lupta pentru valorificarea hrubelor, profesorul Candea da din umeri neputincios si-i raspunde Mihaelei, la fel cum mi-a raspuns si mie, cand a aflat, cumva contrariat, ca vreau sa scriu un reportaj despre hrubele din Braila. “Vreti sa scrieti acum despre hrube? Ciudat… Despre hrube se vorbeste in Braila doar o data la patru ani, cand candidatii la Primarie se lauda ca vor face si vor drege…”.
Iesim in drum. In spatele nostru, Mihaela trage un zavor greu, zornaitor, peste hruba. Nu si peste sperantele ca ultimele amintiri ale minunatei cetati a Brailei de odinioara vor fi candva mai mult decat niste depozite de sticle goale sau beciuri pentru dulceturi, compoturi si muraturi.
Secole la rând, bogăţiile raialei şi ale Ţării Româneşti luau drumul Stambulului prin portul „Ibrailei” şi nu puţini au fost cei care au râvnit la aurul păzit cu străşnicie de ieniceri.
Legendele ţesute aici de-a lungul timpului, i-au făcut pe mulţi să asedieze şi să prade oraşul apărat de turci. Chiar şi aşa, cetatea Brăilei – azi rasă de pe faţa pământului – a fost cucerită de numai şapte ori, după ce garnizoana depunea armele, pentru că rămânea fără provizii şi muniţie.
Porţiuni ale hrubelor – păienjeniş de tuneluri folosite de otomani – se mai găsesc şi astăzi, ascunse la mai bine de zece metri sub caldarâm, uneori pe două-trei nivele, în Centrul Vechi. Vechea pulberărie de pe strada Cetăţii, unde-şi ţineau mai apoi brăilenii budanele, tunelurile de pe Bulevard, Ştefan cel Mare şi Împăratul Traian – sunt numai câteva din tainicele locuri unde se află catacombele.
„Casa în care locuiesc are 200 de ani vechime. Când am făcut reparaţii, am găsit, la um moment dat, în perete, cărămizi cu ştampila meşterului de atunci, însemnele Brăilei Vechi. Sunt cărămizi de o duritate extraordinară. Până acum 10-15 ani, mai era în capătul străzii o porţiune de zid vechi, dar cărămizile au fost furate între timp. Sunt ferm convins că, în hrube, sunt multe vestigii de pe vremea turcilor”, ne-a spus avocatul Mircea Banu-Panait, brăilean de pe vechea stradă a Cetăţii.
La câteva zeci de metri depărtare, se află casa familei Negulescu, aşezată la intersecţia cu Bulevardul Sfânta Maria, azi Panait Istrati. Puţini sunt cei ce ştiu că, sub clădire, se află un păienjeniş de tuneluri. Casa exista prin 1839 – dovadă actele păstrate de familie – şi a fost dată drept dotă, la 1871, cu toate acareturile din preajmă.
„Casa aceasta a aparţinut aghiotantului lui Antonescu, Anghel Nicolae, ofiţer de artilerie. Dedesupt, la zece metri adâncime, se află hrubele, căptuşite cu cărămidă veche. S-au păstrat în perfectă stare. Le folosim ca şi pivniţă, pentru că vara, aici, este foarte răcoare”, a spus Mihaela Negulescu.
În anii ’50, autorităţile au decis închiderea hrubelor şi astuparea lor cu pământ, ca să nu se mai surpe clădirile noi. Porţiunile rămase sunt inaccesibile sau ţinute în secret. Se ştie că, în unele locuri, hrubele se întindeau pe câte două sau trei niveluri şi că unele duceau până hăt, departe, dincolo de zidurile cetăţii.
Se spune chiar că exista o hrubă pe sub Dunăre, pe unde se ajungea la Ghecet, în Tulcea.
„Hruba de la Grădina Mare şi-a dovedit eficacitatea în anul 1595 când, învinsă de oştenii lui Mihai Viteazul, garnizoana turcească a reuşit să salveze mare parte din comorile Brăilei. Avem relatarea că turcii se retrăgeau şi că încearcă să plece cu aurul, în timp ce valahii stăteau la pândă. Probabil că aceste bogăţii, lingourile de aur şi galbenii, au fost ascunse în pâini şi încărcate în bărci, ajungând în Dobrogea”, ne-a precizat prof. dr. Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei.
Gheorghe Iavorschi, fost consilier la Arhivele Naţionale, povesteşte că, atunci când au intrat în Cetatea Brăilei, valahii conduşi de banul Manta au găsit „un milion de bani de aur şi mare cantitate de provizii”.
Garnizoana Brăilei a reuşit să ţină piept atacurilor unor oşti de zece ori mai numeroase. La 1828, însă, după căderea raialei, ruşii au decis dărâmarea cetăţii. Trei ani au muncit 3.000 de salahori până ce au făcut una cu pământul Cetatea Brăilei. La Arhive, există documente care dovedesc acest fapt. Despre vechea fortificaţie mai amintesc doar denumirile străzilor din Centrul Vechi: Cetăţii, Citadelei, Bastionului, Fortificaţiei.
Vechea pulberărie a sărit în aer în anul 1810, pe când ruşii ocupaseră Brăila. A intrat un soldat cu pintenii în ea, a făcut scântei şi n-a mai rămas nimic acolo. Pulberăria nouă se afla pe strada Cetăţii, fiind folosită ulterior ca închisoare“, a mai spus dr. Ionel Cândea.
Se ştie că hrubele erau folosite pentru transportul pulberei către bateriile celor nouă bastioane ce apărau cetatea.
Aproape că nu exista casă veche care să nu aibă câte o hrubă la subsol, sau legături cu vechea reţea construită de turci. În vechile hrube, temperatura şi umiditatea sunt constante, diferenţa de la iarnă la vară fiind de patru-cinci grade Celsius. Totodată, prin hrube se putea ajunge uşor în spatele oştilor invadatoare. Muzeografii brăileni au propus, ani la rând, ca măcar porţiuni din vechile hrube să fie restaurate şi amenajate, pentru a putea fi incluse într-un circuit turistic, dar un asemenea proiect, extrem de costisitor de altfel, a rămas fără finalitate.
surse : formula-as.ro,adevarul.ro
Sursa: Misterele Lumii

Tunelele Misterioase de sub Bucuresti: Bucurestiul asezat pe un centru energetic negativ foarte periculos pt sanatatea oamenilor

Am primit astazi un mail cu adevarat senzational care facea referire la tunele de sub orasul Bucuresti, desi in mail, nu e nici o sursa de pe niciun site, am sa-l public aici, sa fie citit de toti, dar daca cineva gaseste sursa acestui text, sa mi-o indice...

Pericolele de sub Bucuresti

       "De la un an la altul bucurestenii se pling de sanatate, de dureri de cap tot mai dese, de ameteli care dureaza tot mai mult, de stari de somnolenta care se cronicizeaza. Si toate acestea au fost puse ba pe seama radiatiilor ba pe seama stresului ba pe seama poluarii pregnante sau a faptului ca, dupa 1990, romanii si-au luat chiar si cite 2-3 servicii.
       Unii chiar au mers mai departe si au declarat ca Bucurestiul este permanent tinta unor atacuri dint-un razboi nevazut care se duce la nivel paranormal si despre care oamenii simpli nici nu stiu nimic si nici macar nu ar cuteza sa se gandeasca la astfel de lucruri.
       Fara sa tragem linie, sa trecem in revista cateva dintre pericolele zilnice la care este expusa capitala si despre care nu s-a vorbit niciodataa decit cel mult in anumite cercuri.

La un pas de o posibila epidemie de ciuma

       Desi la ora actuala ciuma este o boala eradicata de mult, ceea ce nu se stie este ca ea poate sa loveasca necrutator capitala Romaniei.
       Si asta pentru simplul motiv ca, in urma cu sute de ani, bolnavii de ciuma erau, pur si simplu ingropati la gramada, intr-o singura groapa, iar peste ei se turna var, in ideea ca varul va izola virusul respectiv.
       Ceea ce nu stiau medicii din acele vremuri insa, se referea la longevitatea virusului si la faptul ca varul actioneaza ca un izolator: adica, pe de o parte, izola, intr-adevar, pentru moment, virusul ciumei, dar pe de alta parte il conserva, pur si simplu.
      Ciuma, o boala necunoscuta europenilor, avea sa fie adusa din pustele Asiei de hunii lui Attila in a doua jumatate a secolului al V-lea.
      De-a lungul secolelor au fost o serie de epidemii de ciuma, dar cea mai cumplita s-a declansat in timpul domniei lui Caragea, in anul 1812. Bucurestiul a fost aproape pustiit in acele vremuri iar cei care nu mureau loviti de cumplitul flagel, paraseau orasul catre zone mai ferite, in special zone de munte si de padure. Scrierile din acea perioada spun ca tacerea era atit de apasatoare peste Bucuresti, incit se puteau auzi filfiitul din aripi ale pasarilor si zgomotele produse de ciocul acestora, ca un fel de prevestire a nenorocirilor.
      Din pacate, in timp, s-a petrecut un eveniment care nu a putut fi prevazut de edilii secolelor respective: marginea Bucurestilor a devenit zona centrala, iar actualele excavatii pot scoate oricand la suprafata mortii adormiti de ciuma.
      In urma mai bine de 30 de ani, cand au inceput sapaturile pentru metrou si pentru Casa Poporului, in unele locuri s-au descoperit locuri unde fusesera ingropati ciumatii. Doar printr-un noroc epidemia nu s-a declansat existind riscul ca la orice noua constructie sa fie descoperite gropi comune cu morti de ciuma. Mai mult, se pare ca, din diverse motive, o parte din cei morti au fost aruncati in subterane, acoperiti cu var ti surpat apoi pamantul de deasupra. Specialistii in virusologie afirma ca la ora actuala virusul de ciuma nu mai este mortal, dar asta doar in cazul in care este depistat la timp si izolat. Pentru ca exista voci care spun ca vaccinurile impotriva ciumei sunt putine si ineficiente, atita vreme cit au fost obtinute din tulpini deja invechite ale virusului respectiv.

Ioana Matei, arheolog, considera ca:
“numarul celor morti de ciuma si ingropati la temelia propriei case sau inhumati in graba poate fi foarte mare, iar in zilele noastre s-a pornit o adevarata campanie de construire a unor blocuri gigant in Bucuresti.
Interesele de moment pot face ca orice descoperire de aceasta natura sa fie tinuta strict secreta, intrucit oprirea, chiar si partiala a lucrarilor de constructie, ar cauza pierderi imense pentru antreprenori si investitori.
Asa ca cei mai multi, daca vor descoperi astfel de cadavre infestate cu ciuma, nu numai ca nu vor sti cu ce au de-a face, dar exista riscul ca sa le arda in crematoriile proprii si in felul acesta sa declanseze, pur si simplu, epidemia mortala”.
Lacul urias de sub capitala Romaniei

       Cu milioane de ani in urma, pe locul unde este astazi Bucurestiul se intindea Marea Getica. Treptat, fundul marii s-a ridicat iar marea s-a retras, facand loc manoasei Cimpii Romane. Cu toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea unei parti a fostei mari, sub forma unui lac subteran.
       Ne explica domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuala scrie despre istoria geologica a Bucurestiului:
“Practic ce s-a intamplat in acele vremuri: din cauza efortului pamantului, scoarta terestra s-a ridicat, pur si simplu, formind o concavitate in care s-a pastrat apa marii milenare.
Imaginati-va urmatorul aspect: aveti o saltea de plaja, plina cu aer. Puneti pe ea o galeata cu apa, plina, la mijloc, apoi indoiti cele doua margini ale saltelei pana cand se impreuneaza. In felul acesta galeata a ramas la mijloc, dar in acelasi timp este complet acoperita de cele doua margini ale saltelei. Exact asta s-a intamplat cu Marea getica: apa s-a retras parsial, iar marginile scoartei terestre s-au incretit pana cand au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucurestiul”.
       In sustinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec fie zilnic, in statiile de metrou fie in perioadele cu ploi, cand canalele se infunda. “Apa se scurge, e adevarat, dar la un moment dat lacul subteran se umfla si da pe dinafara, lucru care duce la saturatia pamantului cu apa si la aparitia fenomenului de baltire. Fenomenul nu are nici o legatura cu asa zisa canalizare defectuoasa - care oricum este defectuoasa - ci cu saturatia cu apa a pamantului. Apoi, nu-mi spuneti ca nu ati remarcat, faptul ca in anumite statii de metrou, indiferent daca este zi sau seara, se aude curgand permanent o apa. Nu e vorba despre nici un riu ci pur si simplu de canalele prin care apa de la suprafata se scurge in lacul subteran”.

O bomba naturala care poate exploda oricand

      Mai mult, domnul Mocanu considera ca Ceausescu a facut, printre multe altele, o gresala capitala in perioada de urbanizare si modernizare a Bucurestiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dambovita. Initial lacul s-a vrut sa fie transformat in primul port pe Dambovita, barci si vaporase de mic tonaj urmind sa strabata drumul pana al dunare.
“Din nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercita asupra pinzei freatice din adancime s-a dovedit fatala, aducand o serie de izvoare mai mici sau mai mari, catre suprafata, impiedicand deversarea acestora in lacul de sub Bucuresti”.
      Si asta nu este totul, presiunea exercitata ducand la aparitia unui pericol despre care cei mai multi nici macar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oras.
      Unii spun ca din cauza lucrarilor de punere a conductelor cu gaz, in Bucuresti, s-a ajuns la situatia in care Capitala sta efectiv pe o bomba care poate exploda in orice ceas. Este o aberatie si in acelasi timp este purul adevar.
      De ce este o aberatie? Simplu, pentru ca in cazul unei explozii locale, alimentarea cu gaze se intrerupe aproape instantaneu.
      Deci ar putea, cel mult, sa aibe loc o explozie undeva la un bloc, cel mult.
      In acelasi timp insa, Bucurestiul sta pe o acumulare de gaze.

      Acestea s-au format, de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea animalelor marine care traiau pe vremuri in Marea Getica si care au fost izolate, in momentul in care pamantul s-a incretit si a format concavitatea in care se gaseste lacul subteran, iar presiunea exercitata de Lacul Morii si de apele subterane, risca oricand sa impinga aceste gaze spre suprafata.
      Din pacate, nu exista o modalitate de ardere controlata a acestor gaze, pentru ca orice flacara care ajunge in adanc poate transforma zona intr-una desertica.

Bucurestiul de acum 2300 de ani

      Cu toate acestea, exista o minune care pana acum a facut fata pericolului din adancuri: canalele si subteranele Bucurestiului. Si nu vorbim despre canalele construite de comunisti, ci despre subteranele existente de mii de ani in aceasta zona. Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:

“Aduceti-va aminte ca fanariotii se plimbau cu trasura pe sub pamant. Chiar credeti ca intr-o suta de ani, acei fanarioti puteau sa construiasca asemenea coridoare tainice?
Pai sa nu uitam cit a durat ca sa fie preschimbate subteranele si transformate in metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje si oameni. Deci cum va inchipuiti ca puteau sa faca acei fanarioti lucrarile de amenajare a subsolului cu o sapa si o galeata rudimentara? !
Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna si ele sunt pomenite chiar si pe vremea dacilor.
Pentru ca Bucurestes, in anii 292 i. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Getiei), condusa in acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii sau Doru Mihaita, asa cum i se spunea in realitate”.
       Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scapat pana acum Bucurestiul de o eventuala explozie, gazele acumulate in adinduri gasind loc de trecere catre suprafata si intr-o asemenea concentratie incit sa nu fie periculoase pentru oameni.

“Se mai intampla ca uneori, o punga mai mare de gaze sa iasa din adancuri si atunci, de regula, bucurestenii se pling de dureri de cap, de ameteli sau au o stare de somnolenta, de lene. Nu e vorba despre nici o boala pe sistem nervos sau de nici o oboseala cronica, asa cum lasa unii sa se inteleaga, ci pur si simplu de inhalarea unei cantitati prea mari din acele gaze.
Acum doar nu o sa vreti sa se anunte la televizor ca Bucurestiul este in pericol, ca doar banii in Bucuresti se fac si cele mai mari interese aici sunt”.
Subteranele salvatoare

       Numai ca blestemul care a cazut pe neamul getilor s-a transmis si catre noi, urmasii lor. Pentru ca ceea ce ne-a salvat pana acum ne poate aduce pieirea de acum inainte. Subteranele de sub capitala, desi construite dupa forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: orasul se poate surpa sau macar unele zone ale acestuia, intrucit a ajuns sa semene cu un urias svaiter.

“Este si motivul principal pentru care reteaua de metrou este permanent prelungita”, este de parere domnul Mocanu.

“Pentru ca prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate si intarite cu liniile de metrou, ducand la o crestere a securitatii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut in timpul cutremurului din 1977 cand, din cauza acestor goluri de sub oras, aproape tot centrul Bucurestiului s-a naruit. Atunci s-a alarmat Ceausescu si a pornit campania de construire intensiva a metroului, oferind poporului o explicatie plauzibila si ascunzind existenta trecatorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenti”.
 Pamantul viu de sub Capitala

       Cei care au lucrat la metrou au vazut si au auzit lucruri greu de crezut.
       Mircea Ioanid, pensionar, isi aminteste cu groaza niste intamplari din anii `80 al caror martor a fost pe cand cara cu basculanta pamant din subteran.

“Nu am fost singurul care am trait astfel de intamplari, dar sunt singurul care a mai ramas in viata dupa tot ce s-a intamplat. Pentru ca pamantul i-a inghitit, pur si simplu pe ceilalti.
Pamantul era viu, la propriu.
Si eu eram tinar sofer si in putere si nu ma temeam asa, cu una cu doua, dar cand imi amintesc de intamplarile respective mi se zbirleste si acum parul in cap de frica”.
        Dumnealui sustine ca, in 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafata un cadavru bizar:


       Dar ceea ce i-a uimit pe cei citiva lucratori care au vazut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care aratarea il tinea in mana si care semaca cu un baros mai mare termanat cu o secure cu doa taisuri.

"Avea in jur de 2 metri si ceva si era imbracat straniu, cu un fel de roba rosie si cu o masca neagra pe fata. Pielea era de o culoare maronie.
Ceea ce ne-a uimit pe toti a fost senzatia ca acel barbat era inca viu. Avea ochii larg deschisi iar fata sa, desi cu trasaturi frumoase, inspira teama.
Unul dintre colegii mei chiar a facut o gluma si spunea ca asa trebuie sa arate Satana, daca o exista.
Nu stiu daca a fost o simpla coincidenta sau mai mult, dar la cateva zile dupa, pe colegul asta l-au descoperit mort.
La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne imprastiate, ca si cum ceva ii explodase in interior”.

“Arma din mana aratarii ne-a uimit cit mai ales faptul ca nu mai vazusem niciodata nimic asemanator si ca, desi parea ca statuse sub pamant timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugina pe ea. Arma si cadavrul au fost izolate pana urma sa vina un specialist, dar in seara respectiva au disparut complet, in mod surprinzator.
Au venit cei de la Securitate si ne-au intors pe toate fetele, ne banuiau ca suntem intelesi cu dusmanii de clasa si ca am ascuns cadavrul.
Dar am trecut si de asta. In schimb, ceilalti colefgi ai mei au disparut, pe rind, inghititi de pamant, fara ca cineva sa mai dea de urma lor.
La disparitia unui am fost de fata si nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigand, incercand sa se agate cu unghiile de o margine de pamant. Eu sunt singurul care am scapat pentru ca mi-am cerut transferul pe un alt santier".
Refugiul ultimilor zei ai dacilor

      Legendele vechi vorbesc despre o rascoala a uriasilor si a titanilor impotriva stapanului de atunci al Pamantului, respectiv Zeus.
      Rasculatii au invins, in prima faza dar zeii au fost ajutati de eroul pelasg Hercule care i-a invins, i-a ferecat cu lanturi grele si i-a aruncat sub pamant.
     Tainita in care au fost azvirliti titanii se pare sa fi fost Bucurestiul, iar subteranele au fost construite de Hefaistos, zeul din adancuri, special incit nici una sa nu duca la suprafata.
     Domnul Alexandrescu Tiberiu, etnolog si folclorist, spune ca legenda Minotaurului este adevarata, dar realitatea a fost deformata:

“Bucurestes a fost numit asa in urma victoriei asupra titanilor, pentru ca zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic si au construit un oras in care oamenii sa se bucure mereu si sa celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor.
Numai ca aici, sub Bucurestes, a fost construita, de asemenea si cea mai cruda inchisoare, ferecata cu lacate magice: un labirint in care cei care patrundeau nu mai ieseau niciodata la suprafata, pentru ca nu mai reuseau sa gaseasca drumul.
Va intrebati de ce oare nu le dadea prin minte sa faca semne pe pereti si sa mearga dupa ele?
Simplu, pentru ca labirintul insusi era viu si isi schimba retelele de colidoare permanent.
Pamantul acesta, domnilor, a fost un pamant viu dintotdeauna. De aia tara s-a numit Getia sau Geia iar getii au fost fii sai”.
      Si tot aici, in labirintul de sub Bucurestes, domnul Tiberiu considera ca au fost inchisi ultimii zei de catre Apostolul Andrei, cel care i-a crestinat pe daci.
      Domnul Tiberiu inchiei spunand asta:
“Poate o sa vi se pare ciudat ca un intelectual ca mine crede in zei si in forte nevazute.
Credeti-ma cand va spun un lucru: cu cit stiinta se dezvolta mai mult, cu atit mai mult ea se apropie de Dumnezeu.
Ajungem sa ne punem niste intrebari firesti iar raspunsurile nu le putem gasi in aceasta lume, pe calea rationamentului logic.
Iar fenomenele din adancul Bucurestilor sunt dincolo de orice logica si ratiune”.
 Taina bisericilor ortodoxe

       Pentru a afla mai multe, ne-am adresat unui mic grup de specialisti in domeniul paranormalului si i-am rugat sa ne ajute sa ne formam o parere asupra lucrurilor pe care le-am aflat.
       Irina Asaftei, Remus Dumitru si Petre Petre sunt mediumuri cunoscute in lumea lor si care se ocupa cu masurarea cimpurilor de forta si a perturbarilor acestora.
       De la ei am aflat un lucru interesant, anume ca, din punct de vedere energetic, Bucurestiul este pozitionat pe un nod de energie negativa telurica.

“Asta nu inseamna ca Bucurestiul este negativ, ci ca acel cimp, in functie de directia sa de expansiune, poate afecta viata de la suprafata fie pozitiv fie negativ.
Curgerea energiei se face sub forma unei spirale care se deplaseaza periodic in jurul unui punct de sprijin. Cand sensul de curgere al spiralei este in sus, la suprafata totul se resimte sub forma unui boom economic, al unei dezvoltari puternice, al unui nivel de trai imbelsugat.
Cand spirala se invirte si directia de curgere a energiei este catre centrul pamantului, atunci avem la suprafata o perioada de regresie economica, de dezastre, de boli si nefericire. Iar cand spirala deplaseaza energia lateral, de regula exista momente de stagnare economica si spirituala, la suprafata”.
      Din pacate, toti trei sunt de acord cu un aspect: directia de deplasare a energiei nu poate fi prevazuta ci doar constatata si masurata, ceea ce inseamna ca nu se pot lua masuri pentru contracararea efectelor negative.
      Mai ales ca nu exista o regula a deplasarilor: pot fi tri deplasari laterale urmate de una verticala in sus sau in jos sau pot fi cicluri de cite o singura deplasare in jurul punctului de sprijin”. Cu toate acestea, dumnealor sustin ca in ultimii ani, oamenii au gasit, voluntar sau involuntar, o metoda ca sa contracareze deplasarile din adancuri: construirea bisericilor ortodoxe.
      Doamna Irina Asaftei:

"Finisarea unei biserici activeaza cimpuri de forta deosebite si fac in asa fel ca deplasarea energiei sa se orienteze, treptat, catre in sus sau cel mult lateral.
In ultimii 15 ani de cand ne cunoastem noi, am remarcat practic ca la fiecare biserica ortodoxa construita, cimpul de forte de sub Bucuresti s-a schimbat, a devenit mai stabil si mai puternic, ca si cum fiecare lacas de cult a functionat ca un fel de amplificator si stabilizator de energie telurica”.
       Stand si analizand fiecare dintre opiniile specialistilor, nu am putut sa nu ma gandesc, cu groaza, ca fiecare zi este o zi periculoasa si poate fi ultima zi din viata unei metropole.
       Si abia atunci am realizat cit de intelepti au fost stramosii nostri, numind acest oras Orasul Bucuriei, orasul care traieste intens fiecare ceas din viata sa, orasul care se bucura de fiecare secunda ce i-a fost daruita sau harazita... Poate de zeii din adancuri, poate de titani sau poate de entitati a caror existenta mintea noastra rationala si logica se teme sa o recunoasca sau sa o accepte.

       Cam acesta este textul primit prin e-mail... in continuare dintr-o sursa de pe internet, mai adaug niste informatii cu privire la aceste misterioase tunele:
 
      Legendele vorbesc că Bucureştii – singura capitală din lume cu nume la plural – ar ascunde în uluitoarea sa reţea de tuneluri, din care cele mai cunoscute sunt cele de la Curtea Veche, cel care face legătura dintre Giuleşti şi Dealul Cotroceni şi galeriile care unesc Palatul Ghica şi Mănăstirea Plumbuita, aşa-numitele “Porţi ale Timpului”. Deoarece “porţile” sunt folosite de vrăjitoare drept sedii în care, în anumite nopţi numai de ele ştiute, îşi încarcă “bateriile energetice” pentru practicarea magiei negre sau albe, sunt ţinute în mare secret. Totuşi, în urma cercetărilor de documente şi pe teren se pot localiza cu prudenţă nouă zone: Mântuleasa, Uranus-13 Septembrie-Panduri, Antiaeriană-Sălaj, Dealul Cotroceni, Foişor, Cocioc-Piscului-Văcăreşti, Mitropolie şi Zeţarilor-Drumul Găzarului.
 
Remedii pentru “locurile necurate”


        Cu mici excepţii, “Porţile Timpului” se suprapun cu ceea ce radiesteziştii, cei care se ocupă cu neutralizarea radiaţiilor nocive şi echilibrarea energetică, le numesc “zone de iritare”. Pomenite în trecut ca “zone necurate”, s-a observat că cei care au stat mai mult de opt zile în locaţiile geopatogene respective, manifestă stări de iritare, insomnie, migrene, crampe musculare etc., iar în timp, dacă nu se iau măsuri, apar disfuncţii endocrine şi chiar cancer. Cuznoscutul fizician A. Dincă recomandă printre metodele simple de corectare a perturbărilor mutarea patului, a canapelei sau a biroului, ori amplasarea în locuinţă a unor cristale de cuarţ care absorb energia negativă. Oameni de ştiinţă de notorietate, precum doctorul francez Peyre şi germanul Weitmann, au reuşit să demonstreze că, în zonele malefice de care ne ocupăm, există acumulări masive de energie telurică. Această energie misterioasă ar produce cu predilecţie întâmplări nefericite, pe anumite arii în care sunt amplasate clădiri sau drumuri. Specialiştii susţin că atât timp cât Bucureştiul este supus demolărilor şi tăierilor de copaci masive, apar noi zone geopatogene.

Acumulări de informaţii din lumile paralele?

        Ruşii A.I. Nizovski şi N.N. Nepomniaski presupun că, în zonele anormale, cunoscute pretutindeni pe Terra, unde printre alte fenomene timpul îşi încetineşte mersul, acţionează raze energetice geopatogene, generate de interacţiunea otonilor – găuri negre minuscule dotate fiecare cu o energie ce depăşeşte puterea unei electrocentrale nucleare, în adâncurile pământului. În aceste zone anormale se încadrează şi “Porţile Timpului” din Capitală, considerate de regretatul parapsiholog I. Ţugui drept zone unde se acumulează fluxul informaţional al lumilor paralele ce străbate Universul. În exemplele pe care le vom da, există şi posibilitatea ca, în “Porţile Timpului”, să se producă şi fenomenul întoarcerii în timp prin tunelurile spaţial-temporale, sau a “canalelor cosmice”, idee exprimată pentru prima dată de fizicianul J. Wiler în “Geometrodinamica”. Unele variante ale concepţiei respective examinează posibilitatea deplasării cu ajutorul “canalelor” nu numai în trecut ci şi în viitor, precum şi în alte universuri şi dimeniuni, în opinia gen. de brigadă dr. E. Streinu, în spaţiul cosmic, existând posibilitatea a 120 de dimensiuni. Şi să nu uităm că, în teoria generală a relativităţii, a lui Einstein, este imposibil să descrii un obiect ca ocupând un anume loc într-un anume timp, iar chiar timpul este prea puţin studiat.

SURSA: http://2012en.wordpress.com/2010/10/11/tunelele-misterioase-de-sub-bucuresti/