Scărişoara – o peşteră de legendă

                                                                                                     de Cornel Nicula

Teritoriul României cuprinde nenumărate frumuseţi naturale, lăsate de Divinitate ca moştenire unui neam cinstit, ai cărui urmaşi suntem noi, cei de azi.

Una dintre cele mai interesante atracţii turistice existente la noi în ţară este gheţarul aflat în Peştera Scărişoara.

 

Fiind al doilea gheţar de acest gen din lume, primul aflându-se în Slovacia, cel de la Scărişoara reprezintă într-un fel un unicat în lume, datorită formelor prezente în interiorul spaţiului respectiv.

 

Situată în zona vestică a României, la aproximativ 40 de kilometri de localitatea Câmpeni, în nord-vestul judeţului Alba, peştera aceasta este declarată monument al naturii, fiind în acelaşi timp şi rezervaţie speologică, unde periodic se fac excursii cu scop de cercetare a gheţarului din inetrior.

 

De la legendă la adevăr

Ca orice obiectiv turistic din ţara noastră, şi peştera Scărişoara are legenda ei cu un sâmbure de adevăr.

 

Astfel se spune din bătrâni că înăuntrul muntelui, în celălalt capăt al peşterii, trăia demult un balaur pe care localnicii îl numeau Solomat.

 

Aici este necesar să facem o precizare importantă, şi anume că de-a lungul secolelor, acestui cuvânt – solomat – i s-a pierdut adevăratul înţeles.

 

Solomat este un alt cuvânt care desemna pe solomonar, respectiv cel care îmblânzea balaurii, cărora românii din vremea imediat de după daci le spuneau şarcani.

 

Deci Solomatul de la Scărişoara era de fapt un solomonar care probabil trăia mai mult singur, iar legenda care spune că el fura fete, fie în noaptea de Anul Nou, fie cu alte ocazii, este doar un ecou distorsionat în timp.

 

Ce-i drept, acei şerpi-balauri pe care îi stăpâneau solomonarii erau dragonii din vechime, fiinţe mitice care puteau să zboare şi speriau oamenii neştiutori. Deci adevărul s-a păstrat sub forma unor simboluri magice care erau transmise doar solomonarilor. Dar ce făcea Solomatul la Scărişoara?

Una dintre explicaţii este că dincolo de gheţar, în interiorul peşterii, respectivul solomonar îşi făcuse lăcaş de trai, deşi nimeni nu ştie să fi existat pe acolo vreo urmă care să arate ca a locuit cineva în acele vremuri.

 

Cu toate acestea este foarte explicabil că Solomatul din legendă era în realitate un mag foarte priceput, care din anumite raţiuni se ascundea de lume şi uneori avea nevoie de fete pentru cine ştie ce ritualuri sacre.

 

Este foarte posibil ca Solomatul să fi trăit într-o lume paralelă cu a noastră, unde avea acces în calitate de pământean, de aceea aşa cum spune şi legenda, nimeni nu l-a găsit pe acest balaur – Solomatul – vreodată în interiorul peşterii.

 

Şi iată cum urcând pe firul legendei înapoi la cauză, înţelegem de ce acel Solomat solomonar trăia acolo.

 

Fiind şi frig, oamenii nu se încumetau în peşteră, dar magul acela cunoscând tehnici spirituale, putea trăi fără probleme.

 

Urme de acum 10.000 de ani

Aşa cum atestă cercetările arheologice, gheţarul de la Scărişoara are o vechime de aproximativ 10.000 de ani, fiind format în perioada ultimei glaciaţiuni, despre care se ştie că a fost în urmă cu aproximativ 12.000 de ani.

 

Deci se poate spune că peştera Scărişoara, aşa cum este ea, a fost contemporană cu civilizaţia atlantă. Am putea să ne întrebăm dacă înaintaşii geto-dacilor – pelasgii – existau în acele vremuri.

 

Bineînţeles că au existat, dovadă stând manuscrise străvechi hinduse şi celtice, care spun că pelasgii au fost cei de la care au învăţat multe lucruri.

Alcătuită din straturi de calcare din perioada Jurasicului, Scărişoara este împărţită în câteva incinte, dacă le putem spune aşa.

 

Lungimea ei este de 750 de metri, dar numai o porţiune de aproximativ 250 de metri este amenajată pentru vizitatori, adâncimea ei ajungând la 110 metri.

 

Incintele în care este amenajată se numesc astfel: Sala Mare – un spaţiu care se deschide imediat după ce se intră în peşteră, şi în care se pot vedea peste 120 de stalagmite formate din gheaţă, ce reprezintă principala atracţie turistică; apoi urmează Rezervaţia Mare, aflată în partea stângă şi la care se ajunge printr-o galerie de 70 de metri lungime;

 

Rezervaţia Mică este al treilea sector completat de galeria numită Maxim Pop, aflată la adâncimea de 105 metri, iar ultimele sectoare care pot fi vizitate sunt Catedrala şi Palatul Sânzienei, acestea două din urmă fiind alcătuite doar din rocă, gheaţa lipsind din structura lor.

 

Spiritualitate şi prezent

Din vremuri îndepărtate s-au păstrat informaţii care spun că Zamolxe obişnuia să circule în interiorul arcului carpatic folosinf drumurile subterane ale peşterilor.

 

Pornind de la Polovragi către interiorul pământului, aşa cum ştim că făceau preoţii Decenei, coridoarele de zeci şi zeci de kilometri ajungeau dinspre Bucegi spre Apuseni.

 

Una dintre rarele legende despre Decebal ar spune aşa, că ultimul rege dac a plecat de la Sarmisegetuza, înainte de sosirea romanilor în zona apropiată sanctuarului, folosind nişte tunele ştiute doar de el şi de Deceneul de atunci, ajungând în partea cealaltă a Carpaţilor, către Apuseni, unde se aflau alte triburi ale Dacilor Liberi.

Întorcându-ne în zilele noastre, este necesar să remarcăm frumuseţea unică în lume a unor astfel de locuri. Zona de la peştera Scărişoara este neasemuită, deşi din comună se mai merge cale de vreo 15 kilometri până la peştera propriu zisă.

 

Cine poate ajunge la Scărişoara va avea parte de imagini de neuitat. De exemplu în sala numită Catedrala, turiştii pot admira zeci de minute la rând cum lumina lanternelor se reflectă în mii de sclipiri magice, reflecţii ale cristalelor de zăpadă de pe fundul avenului – cavitate formată în mod natural şi care se umple cu apă, gheaţă sau zăpadă.

 

La lumina lanternelor şi a sălii, ochii privesc un spectacol feeric de neuitat.

Accesul turiştilor se face de-a lungul unui şir de scări metalice, parcurse întocmai ca un fel de labirint enigmatic ce pregăteşte vizitatorul cu atmosfera magică a acelor locuri.

 

Coborârea se realizează pe o porţiune de aproximativ 50 de metri, traversând scară după scară, şi practic dacă veţi merge acolo o să constataţi că parcă vă aflaţi într-o altă lume, datorită felului în care relieful locului apare privirii turiştilor.

 

Este ca şi cum s-ar coborâ către realitatea altei lumi, ce parcă ar avea alte legi decât ale noastre.

 

Chiar aproape de intrare se poate vedea o formaţiune care a fost numită „Foca de gheaţă”, deşi privind mai cu atenţie bizara bucată de gheaţă seamănă mai mult cu capul unui delfin ieşind din apă.

Ca şi alte peşteri din România, Scărişoara merită vizitată pentru imaginea ei interioară, dar şi pentru aducerea aminte despre vremurile de demult, când strămoşii noştri geto-daci o foloseau atunci când erau nevoiţi să se deplaseze repede pe sub munţi.

 

Probabil că, aşa cum a rămas şi legenda despre ultimul Solomat -solomonar, acesta o fi fost ultimul preot geto-dac care a trăit undeva în vremea Evului Mediu, şi care s-o fi retras într-un alt spaţiu… şi într-un alt timp…

preluare de pe sursa:
http://www.revistacosmos.ro/scarisoara-%e2%80%93-o-pestera-de-legenda/

Povestea aurului românesc

Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii.

Povestea aurului pe meleagurile mioritice este una interesantă şi dureroasă, în egală măsură.

Războaie, invazii, trădări, jafuri naţionale, blesteme, peripeţii şi întâmplări de pomină, patimă şi nebunie, toate acestea au răscolit din plin destinul aurului nostru.

De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la vânătorii de comori sau companiile internaţionale atrase de aur precum însetatul de apă, saga metalului galben pare a fi departe de sfârşit.

Istorie în colb de aur

Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică.

Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede.

Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere.

Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.

Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi.

Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor dacice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a-i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.

Faima minelor de aur ale Daciei a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman.

În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia.

Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale dacilor au apărut încă din perioada împăratului Domiţian.

Dar cucerirea a fost desăvîrşită de Traian.

Acesta din urmă era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber).

Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii.

Veştile despre aurul din munţii dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate.

Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei şi instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic.

Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliaţi cu popoarele iraniene precum sarmaţii, sciţii si roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai târziu Istoria.

După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie dacă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!

În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s-a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit Dacia pentru a consolida economic Imperiul Roman.

În acest scop, romanii au adus în zonă coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea aurului.

Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.

Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre.

Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş.

Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.

Misterele aurului românesc

Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s-au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane.

În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar.

Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor.

Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care-i conferă o culoare deschisă.

Există, de asemenea, un obiect de aur dintr-un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani.

Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu.

Telurul a fost descoperit într-un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.

Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie.

Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere.

Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur.

Dimitrie Cantemir relatează, în “Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să-i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur).

Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decît celelalte.

Cadrilaterul de Aur

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul aşa-numitului Cadrilater de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar.

Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, când Ardealul a revenit unde-i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s-a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri.

Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist.

Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur; dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decît valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.

Hoţii şi aventurierii aurului

Comorile şi tezaurele vechi rămase îngropate în pământul României sunt ameninţate, azi, de adevărate reţele organizate de infractori înarmaţi cu detectoare de metal de ultimă generaţie.

Aceste reţele nu cuprind doar “cavaleri ai norocului”, care speră să se îmbogăţească peste noapte, ci implică numeroase “persoane grele” din rândul autorităţilor, după cum au demonstrat-o cazuri destul de recente, cum a fost “Scandalul Brăţărilor Dacice”.

Subiectul căutătorilor de aur din România include numeroase exemple, multe dintre ele relatate cu lux de amănunte de presă, de-a lungul timpului.

Cert este că se fură în continuare, mulţi vânători de aur colindând în special zona adiacentă cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, în speranţa descoperirii cosonilor, celebrele monede dacice din aur, sau a vaselor şi podoabelor făurite din acelaşi metal preţios.

Dacă ne reîntoarcem la situaţia rezervelor de aur rămase în Apuseni, Maramureş sau Banat, descoperim o întreagă industrie internaţională de exploatare a aurului care se îndreaptă cu paşi mărunţi, dar perseverenţi, spre Munţii Apuseni.

Miza este una deosebit de importantă, dacă ţinem cont de cotaţia tot mai mare pe care o are aurul la burse, la ora actuală.

Mai mult de 20 de localităţi din 8 judeţe ale ţării vor fi cercetate amănunţit în căutarea aurului.

Trebuie doar un simplu search pe Internet pentru găsi numele a multe companii care, după informaţiile vehiculate în presă, ar fi primit licenţă să sape după aurul din România – în frunte cu controversata Gabriel Resources.

Nici Barrick Gold Corporation, cel mai mare producător de aur din lume, nu a trecut cu vederea aurul dacilor, acest grup canadian deţinând, la ora actuală, trei permise de prospecţiuni în judeţele Arad şi Caraş-Severin.

Între marii jucători în hora aurului României se detaşează European Goldfields din Canada, Dacian Mining din Suedia (sic!), Romaltyn Ltd din Isle of Man, Valhalla Resources din Cipru, Samax România Ltd. din Marea Britanie şi Elisedor Ltd. din Cipru.

Unul dintre cei mai bogaţi şi puternici oligarhi ruşi, Mihail Prokhorov, este de asemenea interesat în expolatarea minereului aurifer de la noi.

Conform informaţiilor vehiculate de mari cotidiene din Bucureşti, prosperul afacerist rus ar controla o companie implicată în industria de prelucrare a aurului din zona Baia Mare şi ar deţine trei licenţe de prospectare în judeţele Satu Mare şi Maramureş.

Recent, au “transpirat” în presă unele informaţii trecute la capitolul “secret de stat”, conform cărora România ar mai deţine încă, în subsol, cantităţi de aur mult mai mari decăt cele estimate şi acceptate oficial.

În aceste condiţii, orice estimare a viitorului aurului românesc este extrem de nesigură, ţinând cont şi de climatul politic internaţional şi naţional de la ora actuală.

Şi atunci, întrebarea: “Oare aurul din subsolul României va fi exploatat în beneficiul statului şi al cetăţenilor români?”, devine una de al cărei răspuns ne temem cu toţii…

preluare de pe sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Portaluri spre alte dimensiuni. Diavolul este inchis in Calcarele de la Ampoiţa, jud. Alba. Stâncile sunt blestemate!

 

Legendele Calcarelor de la Ampoiţa, judeţul Alba, îi îngrozesc pe localnici:

Stâncile sunt blestemate, sustin ei.

Diavolul este inchis in adancuri.

 

 

Trei stânci “răsărite” din pământ de mii de ani au sădit frica în rândul localnicilor din Ampoiţa, judeţul Alba. Oamenii le ocolesc de când mai mulţi turişti şi chiar alpinişti profesionişti au căzut de pe ele şi au rămas invalizi sau au murit.

“Din bătrâni se ştie că stâncile astea sunt blestemate. Mulţi au murit căzând de pe ele şi alţii au rămas paralizaţi pe viaţă”, povesteşte Iacob Ivaşcu, un bătrân de 96 de ani. Mai mult, localnicii spun că înaintea producerii unei tragedie, stâncile le dau de veste. “Când urmează un incendiu sau o sinucidere, începe să curgă apă de pe calcare, iar iarna îngheaţă aşa. Am găsit mai multe plăcuţe şi vase din piatră când aram în zonă, semn că acolo au trăit de mulţi ani oameni ale căror suflete bântuie acum. Eu nici nu ies din casă seara, aşa m-au învăţat părinţii mei”, spune Elena Cioran (59 de ani).

 

 

 

Mulţi alpinişti au căzut de pe ele

 

Un alt localnic, Gheorghe Mariuc (48 de ani), a vrut să escaladeze stâncile şi a căzut de la mai bine de 10 metri. “Simţeam că nu mă mai pot ţine pe picioare şi, inexplicabil, coarda de susţinere s-a desfăcut în momentul în care am căzut. E clar că sunt blestemate”, spune Gheorghe.

 

 

 

Nu toată lumea crede în legende

 
Dan Anghel, unul dintre alpiniştii care escaladează pietrele în fiecare an, spune că nu crede nimic din legendele pe care le-a auzit.

“E adevărat că pe una din pietre s-a locuit în epoca de bronz, de aceea s-au găsit şi vase, dar stâncile nu au apărut din senin. S-au format dintr-o faleză calcaroasă, iar din platou au rămas doar aceste creste pe care le vedem azi, înalte de 44 de metri, 27 şi, respectiv, 15 metri”, ne-a spus alpinistul.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/calcarele-de-la-ampoita-judetul-alba-ii-ingrozesc-pe-localnici-stancile-sunt-blestemate-272111.html

 

 

Diavolul inchis de la Ampoiţa

 

De cind exista rau si bine pe Pamint, cele doua forte se lupta permanent pentru a cuceri credinta oamenilor. SI nu intotdeauna invinge binele. Uneori se intimpla sa triumfe raul, dar triumful este temporal. In cele din urma se gasesc destui luptatori credinciosi care renunta la sine pentru a face sa triumfe binele. O astfel de legenda a prins viata pe unul din drumurile care duc in Apuseni…

 

 

 

Intrare catre fundul Iadului

 

Cei care vor sa ajunga in Apuseni, venind dinspre Alba, pot vedea, la un moment dat, o grupare stranie de stinci calcaroase. Stincile se gasesc chiar in locul in care piriul Ampoita se varsa in riul Ampoi. Toate trei, ridicate pe verticala, contrasteaza puternic cu imprejurimile line care le inconjoara.

 

 
Nimic din preajma lor nu te ajuta sa-ti dai seama cum s-au format acele roci in acel loc. Geologii spun ca stincile nu-si au originea in rocile muntelui si ca au fost cu siguranta aduse din alta parte si fixate, de procesul sedimentar, in acel loc. Dar cine putea sa care si cu ce, acele imensitati de roca – cea mai mare are peste 30 de metri inaltime. Ne lamureste doamna Ioana Florea, geolog. Domnia ei spune ca mai mult ca sigur stincile ar fi fost aduse in zona pe vremea cind muntele era un fund de mare.

“Forta mareica le-a adus si le-a lasat pe fundul marii. Apoi, in ani, cind fundul mirii s-a ridicat, s-a ridicat cu tot cu stinci. E singura explicatie logica si posibila”.

Oamenii din zona mai au o explicatie, mai curind o legenda. Ei spun ca demult, in timpuri stravechi, citiva calugari au incoltit, pe acele meleaguri, un diavol. Diavolul s-ar fi rugat stapinului intunericului sa-l scape si atunci, in piatra, s-ar fi deschis o intrare catre fundul iadului. Pe acolo ar fi patruns satana.

Ramasi in urma, calugarii s-au sfatuit ce ar trebui sa faca. Apoi au decis si cu puterea rugaciunilor, ar fi adus stincile care sa acopere intrarea respectiva.

La sfirsit ar fi ridicat o minastire in apropiere, pentru ca sa vegheze asupra stincilor si nimeni sa nu cuteze sa le dea la o parte. Cu toate acestea, nimeni nu-si aduce aminte sa fi vazut, ei sau inaintasii lor, vreo minastire in preajma stincilor. Totusi, oamenii spun ca cei care stau prea mult prin preajma stincilor pot sa-l vada pe diavolul inchis pe vecie. Dar cei care l-au vazut prefera sa nu vorbeasca despre asta.
 

O superstitie locala spune ca doar un simplu gind catre diavol il aduce pe acesta cu un pas mai aproape de iesire. Asa ca oamenii prefera sa ignore tot ceea ce se intimpla in zona lor, nu pentru ca nu ar crede in asa ceva, ci de teama ca diavolul sa nu iasa la suprafata.

 

“Teama lor este irationala”, spune domnul Cezar Dumitru, biolog. Domnia sa este convins ca “aparitiile diavolului” s-ar datora unor mici ciuperci cu efect halucinogen si care ar fi purtate de vint si respirate de cei care trec pe acolo.

“Cu vreo 2000 de ani in urma, acolo era un templu inchinat, din cite se pare, lui Apollo. Un fel de Delphi local, unde credinciosii veneau ca sa afle vointa marelui zeu si unde preotii, ca sa intre in transa, ardeau ciuperci uscate si trageau fumul pe nas. Probabil ca acele ciuperci se mai gasesc si acum prin zona si sunt vinovate de vedeniile cu diavol”.

“Am simtit cum cineva imi tragea de degete ca sa mi le desprinda de piatra”

Cu toate acestea, acolo se petrec lucruri stranii. Multi le pun pe seama diavolului, altii spun ca totul e o simpla coincidenta. Printre acestia din urma se numara alpinistii si practicantii sporturilor extreme, pentru care stincile sunt un bun loc de a-si testa capacitatile fizice. Numarul mare de accidente, unele fatale, au fost puse pe seama neatentiei sau chiar a lipsei de antrenament. Nicolae Marin, din Zlatna, este unul dintre supravietuitorii unei caderi de pe stinci. Barbatul spune ca mergea regulat, aproape saptaminal, sa se antreneze pe Coltii Negri, cum ii mai numesc unii dintre localnici.

“Niciodata nu am avut probleme de nici un fel. Cit despre legende si superstitii, eu nu cred in asa ceva”.

Si totusi, nici acum nu-si explica cum a fost posibila caderea sa de la aproape 15 metri inaltime si nici supravietuirea ulterioara.

 

 
“Urcam, ca de obicei. Doar ca niciodata nu urcam prin aceleasi locuri. Si de data asta am incercat un drum pe care nu mai urcasem. Trecusem de jumatatea drumului cind, la un moment dat, am simtit niste furnicaturi ciudate in tot corpul si degetele mi s-au desprins din priza de pe stinca. Poate ma credeti nebun, dar am simtit cum cineva imi tragea de degete ca sa mi le desprinda de piatra”.
Pina la urma Nicolae a cazut si a stat in coma aproape doua saptamini. Si-a revenit surprinzator si … a reluat urcarile pe stinca. Nu vrea sa renunte la placerea lui cea mai mare doar din cauza unor superstitii.

 

 

“Rastignit pe pamint”

 

Animalele salbatice ocolesc de departe locul cu pricina, desi iarba care creste in preajma stincilor este de departe cea mai grasa si poate mai hranitoare din tot habitatul local. Este ca si cum ceva le-ar alarma si le-ar indeparta de stinci. Si totusi, unii dintre sateni nu au tinut cont de superstitii. Si au platit, spun ceilalti.

 

 

Un exemplu este patania familiei Ursut.

 
Oamenii aveau doi copii, un baiat de 12 ani si o fata de 15. In fiecare dimineata copiii se duceau cu cele doua vaci sa le pasca chiar la stincile blestemate. Domnul Ursut spune ca totul a pornit de la sotia sa, care visase ca daca vor pastea vacile acolo si vor bea laptele, se vor imbogati. Doar domnul Ursut nu a baut lapte, pentru ca este alergic la acest aliment.
Si este singurul supravietuitor al familiei. Baiatul nu s-a mai intors intr-o zi acasa. L-au gasit pe stinci, mort, cu o frica animalica intiparita pe chip. Avea bratele indepartate de corp intr-un unghi de 90 de grade, ca si cum ar fi fost rastignit direct pe pamint. Si ceea ce a fost de-a dreptul straniu si a alimentat legenda blestemului, a fost faptul ca, la ridicarea trupului, pe pamint a ramas intiparita urma corpului, pe o adincime de circa un centimetru.
Profesorul Mircea Timisean, de 54 de ani, care se ocupa de mai bine de 10 ani de elucidarea misterului de la Stincile Diavolului, ne spune ca moartea adolescentului a fost pusa pe seama celui ce stapineste pietrele.

“Oamenii se feresc sa-i pronunte numele, dar toti au fost convinsi ca pe copil a incercat sa-l traga in interiorul pamintului si ca i-ar fi luat sufletul. Ca de aia s-a gasit urma aceea pe stinca si era baiatul rastignit pe pamint. Spun unii ca ar fi plouat in ziua respectiva sau ca ar fi fost pamintul moale sau alte bazaconii. Da` de unde domnule?! Ca acolo e numai stinca si piatra. Iar iarba creste direct din piatra, de nu s-a mai vazut asa ceva”.

Adolescenta, la rindul sau a disparut de acasa, fara sa mai apara. I-au gasit oamenii doar baticul, la 10 metri de stinca. Cit despre mama, disperata de tragedia din familie, s-a aruncat de pe stinci si a murit pe loc.

 

 

 

Minastirea de sub pamint

 
T.N., de 43 de ani, localnic, are o poveste misterioasa din cauza careia era sa fie internat la spitalul de nebuni. El sustine ca, pe vremea cind era copil de nici 10 ani, plecase in cautare de ciuperci pe deal. La un moment dat a auzit niste zgomote bizare dinspre niste tufisuri. S-a dus intr-acolo si a gasit intrarea intr-o pestera.

“Eram la vreo 2-300 de metri de stinci. Aveam la mine o prapadita de lanterna, pentru cazul in care m-ar fi prins noaptea pe deal. Am intrat in pestera si am mers destul de mult, pina m-am trezit intr-un fel de incapere mare si destul de luminata. Nici acum nu stiu de unde venea acea lumina, dar ce am vazut acolo m-a ingrozit. Pe unul dintre pereti erau citeva armuri de cavaleri, iar intr-o parte, era un fel de altar sau de mormint, nici acum nu stiu exact, pentru ca in clipa urmatoare am auzit un urlet lugubru si ceva s-a ridicat de acolo si s-a aruncat asupra mea. Am lesinat si cind mi-am revenit eram in partea cealalta a dealului. Am incercat sa-mi amintesc unde era locul, dar pe acolo toate semanau intre ele”.

Domnul T.N. este convins ca ar fi fost in manastirea legendara construita pentru a proteja lumea de aparitia diavolului.

“Cred ca din cauza asta oamenii nu stiau nimic de vreo minastire, pentru ca fusese construita in subteran, nu afara. Acei calugari sau cavaleri, ce or fi fost ei, au fost mai intelepti decit noi”.

Oare oamenii din acel loc sa fie toti supusi unor efecte halucinogene generale?! E greu de crezut. Ca si existenta diavolului.
http://www.secretelefemeilor.ro/diavolul-inchis-de-la-ampoita.html

 

Vedere dinspre Calcarele de la Ampoita peste Dealul Chicirei spre Piatra Boului

 

LOCALIZARE:

 

Comuna Meteş, jud.Alba

 

Comuna Meteş cuprinde localităţile: Meteş, Presaca Ampoiului, Poiana Ampoiului, Tăuţi, Ampoiţa (aflată la o distantă de 12 km fată de orasul Alba Iulia), Văleni, Lunca Ampoiţei, Lunca Meteş, Isca, Pădurea Tăuţi, Remetea, Poiana Ursului.

 

Poziţie geografică

Comuna Meteş este situată în partea central-vestică a judeţului Alba, la 17 km de Mun.Alba Iulia şi 17 km de oraş Zlatna, pe cursul mijlociu al Ampoiului.
Din punct de vedere geografic comuna Meteş este situata pe culoarul Văii Ampoiului mijlociu între Munceii Vântului la sud şi Munţii Trascăului la nord.
Partea nordică a comunei este ocupată de Munţii Trăscăului, care reprezintă cea mai complexă unitate din punct de vedere petrografic şi sculptural, un mozaic de roci: petice cristaline, calcare, roci ale flişului cretacic, ofiolite şi sedimente neogene.

Se remarcă trei suprafeţe de netezire, caracteristice munţilor mai joşi şi periferici, cele mai înalte varfuri găsindu-se în partea nordică în Platoul Ciumerna precum :
• Vf. Baiesul (1300m), • Vf. Arsurii (1150m), • Grohota Pragului (1236m), • Frasinul (1120m), • Dosul Blidarului (1094m) • Padosul (1016m),

iar în partea sudică în Munceii Vântului :

• Vf. Mare (1010m), • Hotarului (859m) • Gorganu (877m).

 
 
O caracteristică a reliefului de pe valea Ampoiului este prezenta olistolitelor, acei martori de eroziune calcaroşi care se prezintă ca nişte blocuri uriaşe de calcar, stânci izolate. Aceste forme bizare de relief sunt desprinderi dintr-o faleză calcaroasă care apoi au alunecat pe taluzul continental şi s-au sedimentat în masa flişului.
 

Numite de localnici pietre, acestea sunt Calcarele de la Ampoiţa, Piatra Boului, Piatra Varului, Piatra Lira, Piatra Peşterii, Piatra Purului, Piatra Măgulici, Piatra Corbului, Piatra Bratii, Piatra Bolca, Piatra Nasoaei şi altele.

Acces

• DN 74: Brad – Abrud – Meteş – Alba Iulia  • DC 68 (DN74 – Ampoiţa-Lunca Meteşului)

• Calea ferată Alba Iulia – Zlatna (linia 210) – 5 staţii pe teritoriul comunei

http://www.albaiulia-aida.ro/metes/

preluare de pe: http://bloguri.piatza.net/portaluri-spre-alte-dimensiuni-diavolul-este-inchis-in-calcarele-de-la-ampoita-jud-alba-stancile-sunt-blestemate/