Calvarul romanilor din Basarabia

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

AUX ARMES CITOYENS!

M-am săturat de lipsa de reacţie şi atitudine a concetăţenilor mei!

Pînă şi bulgarii ne-au dat clasă!

În ultimul timp, am impresia că istoria se află pe ultima turnantă, în timp ce România încă se mai împiedică în şireturile de la tenişi pe linia de start.

Titlul de azi, nu e un îndemn la violenţă!

Nici împotriva idiotului ăla mic de la Răchiţele, nici a ticălosului ăla chior, nici măcar a parvenitului interlop de la interne!

E un vers din Imnul de Stat al Republicii Franceze, o ţară, în care locuitorii au brevetat sărutul franţuzesc şi muia pentru români!

Nu-ş cum draku se face, dar la Paris, ambasador a fost actualul ministru de externe, o altă jigodie şlefuită şi pasivă!

Imnul franţujilor, mahmuri de CHAMPAGNE şi scîrbiţi de Camembert de Normandie, pune în mişcare o întreagă naţiune.

Al nostru, nu mai produce nici o erecţie intelectuală, decît celor care dezbat dacă să-l schimbe sau nu.

Eu zic să-l! Şi să-l cu piesa Paraziţilor, că la momentul istoric pe care-l traversează ţara asta, slalomul printre cretini e mai sport naţional decît lupta cu barbarii de tirani, care tirani se ascund în interiorul acestei ţări şi nu aiurea, ca pînă la paşopt!

Actuala clasă politică, de-şănţată şi de-zaxată, are idei puţine şi fixe.

Combustibilul ei s-a terminat, ca bateria de la vibrator!

Cum şi proiectul România, al străbunilor mei, pare să dea rateuri serioase!

Chiorul, norrmal!, o ţine pe a lui cu UE, în timp ce UE se duce drakului.

Surdu… Scuze, Surdu a murit şi a lăsat-o pe Doamna cu datorii la bănci!

Dar, ca într-un film românesc, Angela merge mai departe…

Aşa cum merg şi politicienii de aiurea.

Comisia lui José Manuel Barroso, odinioară o emblemă a idealului federalist, este absentă în această criză europeană, astăzi.

Inter-guvernamentalismul a revenit la modă.

Şefii de stat sînt iarăşi direct la cîrma navei europene, cu tandemul fondator franco-german în frunte.

Din păcate, acesta funcţionează prost, uneori contabil, dar rareori istoric.

România, absentă! E în Divizia C! Sau, în alt film!

Dar, merge spre dezastru cu bucuria şobolanilor din “Flautul fermecat”. E “o criză de ideal”, zice Frunzăverde.

E “o criză de leadership”, spun analiştii internaţionali, deşi eu cred că, în cazul României, e vorba de LEADER SHEEP!
 
Revin! Mă simt ruşinat cînd o planetă întreagă îşi strigă drepturile, miliarde de oameni doresc să schimbe o lume din temelii, eu şi cu ai mei, stăm şi belim karasu, aşa cum am făcut-o de la Burebista încoace.
 
Ca să ieşim din kăkatul în care ne-au băgat scursurile astea politice care viermuiesc pe micile ecrane, avem două alternative.
 
 
A. Să considerăm că România MAI este ţara noastră, şi să luptăm drakului să o curăţăm de flegme parlamentare, ministeriale, prezidenţiale, trans-partinice, de curve şi homălăi instalaţi în posturi cheie, tagma jefuitorilor, adică!
 
Dacă nu putem cu vorba bună, încercăm cu lovituri scurte şi repetate la toba urechii.
 
Dacă nici asta nu e o soluţie, poate mîna pe armă să reprezinte argumentul valabil.
 
Nu sînt adeptul mişcărilor populare.
 
Ca specialist, vă spun că acestea POT FI PROVOCATE ARTIFICIAL, adică chiar dacă societatea nu a făcut încă masă critică, doar pentru a elibera tensiunile acumulate.
 
În aceste condiţii, pulimea (termenul nu este unul jignitor ci reprezintă traducerea denumirii date de Occidentali locuitorilor Levantului medieval!) îşi varsă năduful pe cîte un lider ţigan, în loc să-şi păstreze elanul pentru TOŢI!
 
Revenind la ŢARA MEA, pentru care nevastă-mea nu vrea nici în ruptul capului să emigreze!, actuala criză economică este un bun pretext de a o transforma,
 
ÎN BINE, din temelii!
 
 
Varianta B. Mă piş pe ea de ţară, dar nu vreau să plec de la mine din comună, unde răchia e mai aurie şi pita mai dulce!
 
În acest caz, idiotul ăla mic de la Răchiţele, ne dă o mînă de ajutor.
 
Lacomi cum sînt, actualii feudali vor să împartă România în 12 Românii mai mici, să ajungă la toată lumea!
 
Pe regiuni istorice!
 
În aceste condiţii, nimic nu ne opreşete, să ne dorim, în următorii 10 ani, INDEPENDENŢA!
 
Prinprejurul nostru abundă de exemple în această direcţie.
 
KOSOVO! HAR-COV-ul visează şi el. Transnistria.
 
Başcanul găgăuţ Mihail Formuzal lansează proiectul ukrainesc PARTIDUL REGIUNILOR!
 
Gîndiţi-vă bine şi… la trebă! Timpul nu mai are răbdare cu noi!

preluare de pe Sursa: MERKAVA

Mareşalul Ion Antonescu - criminal şi salvator

Anunturi

SELECŢIE DIN VIITORUL VOLUM "VOLUPTATEA MARGINALITĂŢII" AL SCRIITORULUI CLUJEAN GEORGE VIGDOR

Pentru că n-am trăit în acei ani de negură istorică, nu împărtăşesc ideea că, din punct de vedere evreiesc, Antonescu a fost un criminal de război. Raportat la populaţia evreiască de dinainte de război, în România au fost salvaţi cei mai mulţi evrei din Europa de Răsărit. Acesta e meritul poporului român în primul rînd, care nu şi-a adus obolul la nimicirea fizică a concetăţenilor evrei, pe care în nenumărate rînduri (există mii de mărturii documentate) i-au ascuns, le-au dat documente false, i-au oblojit sau i-au ajutat să părăsească ţara. Militar strălucit, Antonescu a ştiut că în România nu se poate duce la bun sfîrşit o acţiune de lichidare fizică de proporţii. Mareşalul n-a dat curs cererii imperioase a lui Hitler de a-i deporta pe evreii din vechiul Regat şi Transilvania de Sud, însă i-a măcelărit pe cei din Basarabia şi Transnistria.

Exact invers s-a întîmplat în Ungaria, unde populaţia locală, în majoritatea ei, cu cîteva excepţii nobile, a contribuit masiv la denunţarea, identificarea, agresarea şi lichidarea fizică a concetăţenilor evrei şi unde guvernatorul Horthy şi mai ales dictatorul fascist Szálasi i-au servit pe tavă pe evreii unguri, inclusiv pe cei din Ardealul de Nord, pentru a fi exterminaţi în lagărele morţii. Au existat şi exemple de omenie colectivă impecabilă, de pildă în Danemarca, unde însuşi regele, în semn de protest faţă de legislaţia nazistă de discriminare oficială a evreilor, a decis să poarte el însuşi Steaua galbenă a lui David.

Nu împărtăşesc efortul diplomatic şi politic al cercurilor evreieşti internaţio-nale de a-l demoniza cu orice preţ pe Mareşalul Antonescu. Este însă contraproductiv în raport cu sensibilitatea majorităţii româneşti, care trebuie să-şi facă singură curat în propriai istoriografie şi conştiinţă colectivă. Cert este că guvernarea sa a fost nocivă pentru minoritatea evreiască, un purgatoriu care însă n-a fost un iad ca în atîtea alte părţi ale Europei.

preluare de pe sursa: http://www.ftr.ro/maresalul-ion-antonescu---criminal-si-salvator-50615.php

Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului

Aș vrea să aduc în discuție un fenomen larg răspândit în ultima perioadă marcată de evoluția spectaculoasă a mijloacelor de comunicare și informare, în special a internetului. Este vorba de o adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment este în plină desfășurare. Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul cetățenilor din lumea întreagă.

Vă amintiți momentul 22 martie 1990? Luptele de stradă dintre români și maghiari din Târgu Mureș? Inițiativa media a fost atunci de partea maghiarilor, principalele ziare și televiziuni de pe mapamond prezentând imaginile cu Mihăilă Cofariu bătut cu cruzime de către unguri  ca și cum ar fi fost vorba de un maghiar bătut de români. Așa s-a difuzat știrea, chiar dacă ulterior într-un colț de pagină a apărut vreo erată, era prea târziu, pentru majoritatea cititorilor sau spectatorilor din lumea întreagă a rămas ideea conform căreia românii îi bat pe unguri cu bestialitate.

Războiul pshihologic a fost dintotdeauna parte a războiului clasic, deși doar de curând a primit această denumire. Scopul este același dintotdeauna, iar parte a acestuia este și cel propagandistic. Câmpul de luptă principal a devenit spațiul virtual, internetul, deoarece în 1990 acesta nu exista și nici sumedenia de rețele de socializare, forumuri de discuții, site-uri specializate, filmulețe pe youtube, o avalanșă de informații de toate tipurile și categoriile. Iar informațiile circulă liber, oricine poate spune ce vrea, chiar și neadevăruri sau propagandă negativă la adresa României și românilor. Sunt atâția care ne vor răul, mă refer numai la vecinii noștri cu extraordinarul lor potențial propagandistic.

La ora actuală, un astfel de război se duce pentru influențarea opiniei publice, pentru căștigarea ei, pentru mintea fiecărui om de pe planetă cu acces la internet. Toate evenimentele ultimilor ani de pe mapamond au fost influențate de opinia publică, fie că vorbim de războiul din Vietnam sau de retragerea din Somalia din 1993. Aici apare rolul pe care opinia publică îl are în ziua de astăzi. Liderii politici iau decizii în funcție de opinia publică, își cântăresc cu grijă fiecare cuvânt pentru a nu o întoarce această opinie publică împotriva lor, o opinie publică ostilă înseamnă automat pierderea alegerilor și a puterii. Prin extensie, în țările arabe din nordul Africii, tot opinia publică sub forma manifestanților au răsturnat regimurile dictatoriale.

De aceea, de fiecare dată, înaintea declanșării unui război sau eveniment, mai întâi este pregătită opinia publică prin ceea ce se numesc operațiuni psihologice (amintiți-vă de campania intensă înaintea declanșării invaziei Irakului din 2003). Iar aceste operațiuni psihologice sunt cu atât mai ușor de declanșat cu cât sunt deja pregătite printr-o propagandă continuă, doar-doar va veni odată cazul. Dacă nu va veni, nu face nimic, cu cât mai mulți din opinia publică mondială vor fi împotriva românilor, cu cât îi vor denigra mai mulți, cu atât mai bine. Și această propagandă are efect chiar și în rândul românilor, mulți fiind convinși de multe neadevăruri din rațiuni complexe, care nu țin numai cu efectele îndoctrinării comuniste. Dar care poate fi scopul acestui război psihologic?

Nu doresc să intru sau să induc vreo temă ce ar ține mai mult de vreo teorie a conspirației, dar aș vrea să amintesc că nu numai noi, românii, suntem ținte, sunt și alții, și cei ce duc astfel de atacuri, majoritatea, o fac pur și simplu din ură, fără a avea un scop ascuns. Dar servesc foarte bine acestui trend antiromânesc manifestat cu furie, căruia am să încerc să-i explic motivațiile profunde.

Dreptul istoric și starea de fapt

Dreptul unei națiuni la stăpânirea unui teritoriu este dat, practic, de două aspecte: dreptul istoric asupra acestuia și starea de fapt a momentului. Așa gândesc organizațiile internaționale și opinia publică. De cele mai multe ori, situația de fapt este mai importantă decât dreptul istoric, dar acesta din urmă este esențial pentru a justifica schimbarea unei stări de fapt, atunci când este posibil.

Pentru a înțelege mai bine, sunt necesare câteva exemple.

Există unguri care contestă dreptul istoric românesc asupra Ardealului, dar starea de fapt este că Transilvania aparține României, deci nimic de făcut pe moment pentru ei. Dar ei continuă să sape la temelia dreptului nostru istoric prin fel de fel de teorii difuzate în cea mai mare măsură pe internet pentru a convinge cât mai mult din opinia publică internațională că România nu are vreun drept istoric asupra Ardealului, deoarece dacă în curând va interveni vreo mutație geopolitică, sau un cutremur geopolitic, lumea să fie oarecum pregătită pentru ca România să piardă Ardealul, cel puțin asta este ideea lor. Iar pentru această idee sau utopie, niciun efort nu este îndeajuns.

Alt exemplu, România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar situația de fapt este că acum aparține Ucrainei, iar nimeni nu pune în discuție asta. Nici opinia publică internațională nu este pregătită și conștientizată asupra dreptului nostru istoric, pentru ca atunci când Ucraina se va rupe, România să poată reprimi nordul Bucovinei. Dar ucrainenii sunt conștienți de asta, de aceea încearcă să-i deznaționalizeze prin toate mijloacele pe românii de pe teritoriul lor, îi numesc moldoveni, și mai departe, trec la contraofensivă, mistificând istoria noastră, falsificând-o cu nerușinare după întreaga rețetă bolșevică ale cărei efecte sunt persistentă până astăzi.

Uneori dreptul istoric nu mai contează atât de mult în fața situației de fapt, mai ales când în teritoriul disputat s-au petrecut modificări. Vorbesc aici de cazul Kosovo, dreptul istoric este al sârbilor, dar în timp sărbii s-au trezit minoritari, dar Kosovo tot nu a putut fi declarat independent decât după modificarea situației de fapt, respectic retragerea sârbilor din provincie  după bombardamentele din 1999 și cedarea administrării provinciei către ONU. Și totuși, au mai trecut încă aproape nouă ani până la proclamația de independență, iar statul Kosovo încă nu a fost recunoscut de toate țările membre ONU (nici România nu l-a recunoscut).

După cum spuneam dreptul istoric este perfect pentru a justifica o modificare a stării de fapt, dar abia după producerea acesteia. Iar cel mai adesea, modificările stării de fapt se petrec în urma unor cutremure geopolitice, care pot fi majore sau mai mici, regionale.

Cutremurele geopolitice

Cutremurele geopolitice se referă la schimbarea bruscă a situației geopolitice dintr-o regiune dată, iar un cutremur geopolitic major implică schimarea situației geopolitice aproape pe întreg mapamondul. Această schimbare bruscă se referă la o reașezare majoră într-un timp limitat, redus, cu impact major asupra realităților geopolitice ale momentului.

Aș vrea să compar, pentru o mai bună înțelegere, schimbarea realităților geopolitice cu schimbarea vitezei din fizica elementară, accelerarea. Un vehicul, pornit de pe loc, respectiv de la viteza de 0 km/h la viteza de 100 km/h. Această accelerare se poate face lent, în zece minute de creștere înceată a vitezei, și nimeni nu simte impactul acestei creșteri. Sau se poate face rapid, ca și în cazul mașinilor performante, în trei secunde. În cazul unui avion de luptă în mai puțin de o secundă. Mai trebuie să dau exemplul navetelor spațiale? La fel și cutremurul geoplitic. Închipuiți-vă schimbarea realităților geopolitice în timp ca și trecerea de la 0 la 100 km/h în trei secunde. Timpul este prea scurt, nici nu vă dați seama că s-a schimbat ceva. La 0 km/h puteți deschide portiera și puteți coborî din mașină fără vreun pericol. Trei secunde mai târziu, nu v-aș sfătui să faceți asta. La fel se întâmplă cu realitatea geopolitică în cazul unui cutremur geopolitic. Cel mai important, ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.  

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca și în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică, tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Legile naturii sunt universale, fie că vorbim de fizica Pământului sau de geopolitică.     

Secolul trecut, al XX-lea, cel mai violent din istoria omenirii, a avut parte doar de trei cutremure geopolitice majore și de o serie de altele minore, regionale. Primul a fost anul 1918, cel mai mare cutremur geopolitic al secolului, când patru imperii s-au prăbușit. Imperiul rus, german, austro-ungar și turc au dispărut peste noapte ca urmare a războiului mondial. În locul lor au apărut state independente, războaiele care au urmat au fost doar războaie de reașezare (replici) a noii realități geopolitice, iar aici includ și războiul româno-ungar de la 1919, războiul greco-turc sau războiul sovieto-polonez.. Impactul acestui cutremur geopolitic a fost imens, s-a resimțit pe toate meridianele, inclusiv în coloniile marilor puteri.

Al doilea cutremur geopolitic major a fost anul 1945. Unii ar putea spune că data reală ar fi 23 augusr 1939, pactul Molotov-Ribbentrop, dar eu mă refer doar la efecte, nu la cauze. De la 1945 lumea a fost împărțită în două blocuri antagoniste, relevate ulterior prin NATO și Pactul de la Varșovia. Ceea ce a urmat, respectiv blocada Berlinului din 1948 sau războiul civil din Grecia (1946-1949) au fost doar replicile acestui cutremur geopolitic major. Revoluția iraniană din 1979 a fost doar un cxemplu de cutremur geopolitic minor, cu influență regională, la fel ca și cazul războaielor din Vietnam, Afghanistan, sau din Orientul Mijlociu.

Al treilea cutremur geopolitic major a fost în anii 1989-1991, dar l-aș plasa mai degrabă în 1989, dizolvarea URSS din 1991 fiind o consecință, o replică a anului 1989, anul revoluțiilor esteuropene. Chiar și aici au fost replici, separarea Cehoslovaciei sau dizolvarea sângeroasă a Iugoslaviei. Apariția Transnistriei se înscrie în același cadru, al replicilor cutremurului geopolitic de la 1989 – 1991. Întreaga lume s-a schimbat, transformându-se dintr-una bipolară în alta unipolară, cu un hegemon încă de necontestat.

De atunci nu au mai fost cutremure geopolitice majore. Chiar seria de revoluții arabe, care încă nu știm încotro se vor îndrepta, ar putea fi incluse în categoria cutremurelor geopolitice minore, cu impact regional. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens. De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit.

Să luăm exemplul apariției statului palestinian. Problema s-a lungit și se va mai lungi suficient de mult încât procesul de tranziție să fie lent, previzibil, prin tratative îndelungate, foi de parcurs și altele, astfel încât această mutație geopolitică necesară până la urmă, cu care toate părțile sunt de acord, să se petreacă încet, mai ales într-o regiune deosebit de sensibilă cum este cea a Orientului Mijlociu.

Deci, un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918? Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva, întrebați-i pe japonezi.

Dar să vedem care ar fi legătura între dreptul istoric, starea de fapt și cutremurele geopolitice. Pentru asta va trebui să revenim la ziua de azi, la conflictul și bătălia permanentă ce se duce 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Chiar și acum când citiți aceste rânduri, o bătălie este în toi și sunt români care luptă în primele linii. Singuri, uitați, nerecunoscuți, sunt eroii de astăzi care duc această luptă de cele mai multe ori inegală. Mă refer la bătălia internetului, după mediul în care se desfășoară.

Bătălia internetului

Un exemplu la îndemână, în general se știe că România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar nimeni nu va risca o forțare cerându-i Ucrainei acest teritoriu, de teamă de a nu declanșa un cutremur geopolitic ale cărui urmări ar putea deveni imprevizibile. Dar asta nu înseamnă că o luptă subversivă, tenace și continuă nu se duce și pe acest front. Pe lângă acțiunile fizice, de deznaționalizare a românilor, ucrainenii duc o luptă underground, de justificare a ocupației lor asupra Basarabiei, încercând prin toate mijloacele, mai ales prin intermediul internetului, să submineze dreptul istoric al României asupra Bucovinei de Nord.

Un alt front este cel al Transilvaniei, ungurii care încearcă să submineze dreptul istoric al României asupra Transilvaniei. Forumuri de istorie, discuții pe marginea oricărui articol de ziar cu tente revizioniste, reșaparea îmbunătățită a teoriilor discontinuității românilor în Ardeal, contestarea dovezilor acestei continuități și multe altele.

Mai există și fronturile secundare, dar nu mai puțin importante, în care sârbii și bulgarii încearcă dezrădăcinarea românilor, minorități în țările lor. Dar frontul principal, datorită evenimentelor politice, a ajuns cel basarabean.  Teoria moldovenistă este la mare modă, susținută și de către unii  români moldoveni interesați sau pur și simplu naivi. Aici bătălia este mai mult decât inegală, luptătorii români pe frontul internetului trebuind să facă față inclusiv puternicului aparat de propagandă rusesc care s-a aruncat pur și simplu în această bătălie disperată pentru ei, fiindcă încep să simtă că s-ar putea să piardă. Să piardă ce, ați putea întreba. Răspunsul e simplu, să piardă controlul asupra Republicii Moldova, iar rezultatele vizibile de la fiecare rundă de alegeri arată că sunt în defensivă, în retragere. De aceea niciun efort nu este prea mic pentru bătălia pe conștiința cetățenilor moldoveni.

Dar obiectivul acestui război al internetului nu este numai conștiința și părerea cetățenilor români sau moldoveni, dar în primul rând părerea cetățeanului străin, iar prin fiecare cetățean străin ce citește forumurile sau urmărește filmulețele de pe youtube și este convins de o parte sau alta, o fărâmă din opinia publică internațională se poziționează de partea uneia dintre părți. Pare a fi greutatea unui fir de nisip, dar fir cu fir, grăunte cu grăunte, se poate ajunge la o cantitate care la un moment dat ar putea înclina balanța de o parte sau alta.

Vă puteți întreba pe bună dreptate pentru ce acest efort, din moment ce dreptul istoric cumulat cu starea de fapt ne dă situația actuală, pe care nimeni nu are interesul să o schimbe de teama situațiilor imprevizibile cu care ar putea să fie confruntat în viitorul imediat acestei schimbări. Așa este, dar am spus tot aici că aceste cutremure geopolitice se întâmplă, fie că le dorim sau nu, fie că ne plac sau nu, la fel ca și cutremurele clasice, geologice. Dacă mâine se va petrece un cutremur geopolitic, întregul eșichier geopolitic ar putea fi zdruncinat. Alianțe bine stabilite în trecut ar putea fi răsturnate, lideri ajunși la putere prin forța evenimentelor ar putea decide un curs sau altul de acțiune, conflicte armate ar putea apărea peste noapte. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, într-un astfel de caz nu am fi în cea mai fericită situație, ținând cont de animozitățile istorice care ne-au marcat relațiile cu toți vecinii noștri.

Și atunci am avea nevoie de aportul direct al celor pe care astăzi îi considerăm aliați de nădejde, dar să nu uităm că și ei ar putea fi prinși în evenimentele în cascadă ce le presupune un cutremur geopolitic major. Iar atunci, decizia lor va fi neapărat condiționată de ceea ce se cheamă la ei opinia publică. Aceeași opinie publică care a decis retragerea americanilor din Vietnam sau din Somalia.  Cum credeți că această opinie publică și-ar da acordul pentru o intervenția într-o țară de care majoritatea nici nu au auzit? Nu trebuie uitat că în ultima vreme deciziile președinților americani sunt legate direct de rezultatele sondajelor de opinie. Și dacă această opinie publică, în urma acestui război al internetului care se desfășoară inclusiv acum, este convinsă de adversarii noștri că noi nu avem dreptul istoric, sau acesta este cu semnul întrebării?

Pentru a exemplifica acest aspect aș propune doar ca și exercițiu de imaginație un posibil conflict care ar duce la un cutremur geopolitic major. Repet, nu zic că acesta se va întâmpla, dar este posibil să se întâmple. Exercițiul este infinit mai complex, dar mă voi referi strict la situația noastră geopolitică regională, la fel cum am făcut în romanele mele.

Studiu de caz, Ucraina:

Astăzi, fostul premier Iulia Timoshenko este arestat pentru ceva, orice, a făcut în timpul mandatului ei de premier. Demonstranții care o susțin se adună cu zecile de mii să ceară eliberarea ei. La un moment dat, din greșeală sau din prostie, se trage în mulțime. Cererile se radicalizează și încep confruntările radicale, se dau lupte de stradă. Forțele guvernamentale reușesc prin luptă și snge să pacifice Kievul, dar cu prețul a sute de morți dintre demonstranți.

Revolta este înfrântă, dar peste câteva zile izbucnește o confruntare minoră în raioanele de la vest, forțele pro-vestice se mobilizează și reușesc să ocupe sediile simbolurilor puterii. Tot mai mulți ucraineni favorabili orientării spre vest a țării se implică, ceea ce duce la răsturnarea liderilor locali ai regimului de la Kiev. Confruntat cu perspectiva unui război civil, guvernul de la Kiev cere ajutor Rusiei, iar aceasta își trimite trupele. Încep primele cofruntări, când SUA cee retragerea rușilor pentru a lăsa ucrainenilor decizia asupra viitorului lor. Rusia refuză și continuă avansul împotriva rebelilor, ajungând în fața orașului Lvov. Polonia intervine diplomatic, cerând retragerea rușilor pentru a-i cruța pe etnicii polonezi. Rusia refuză și bombardează orașul, în speranța terminării rapide a conflictului, dar ucrainenii provestici rezistă. Imagini cu civili uciși de bombardamente fac înconjurul lumii, cerând intervenția. Polonia presează și concentrează trupe la granița cu Ucraina.

Între timp, ca și o posibilă contralovitură, Rusia concentrează trupe la granița cu Țările Baltice și își întărește garnizoana de la Kalinigrad, cu graniță directă cu Polonia. Presați de propria opinia publică, americanii se decid să-i sprijine pe polonezi, cel puțin cu armament și muniție. Șase zile mai târziu, un obuz de artilerie explodează într-o piață centrală din Lvov. Șaizeci de morți, toți civili, inclusiv femei și copii. Imaginile cadavrelor copiilor sfâtecate de explozii fac înconjurul lumii. Opinia publică americană cere o reacție decisvă.

Polonezii trec granița ucraineană cu blindatele în față pentru a proteja civilii. Forțele militare ruse se dispun în dipozitiv defensiv contra polonezilor, în timp ce trupele lor din Kalinigrad atacă trecând pe teritoriul polonez. Țările Baltice sunt ocupate rapid de către ruși care continuă înaintarea peste granița poloneză. Între timp, trupele poloneze înaintează spre Lvov…

Vi se pare un scenariu de SF?

Nu, poate fi piatra care ar putea declanșa un nou cutremur geopolitic. Dar revenind la expunerea noastră, ce s-ar fi putut întâmpla dacă opinia publică americană era total antipoloneză, dacă majoritatea americanilor ar fi fost convinși că Lvov ete un oraș rusesc care niciodată nu a aparținut Poloniei, că nu există picior de etnic polonez acolo, ci doar ruteni, care în tot decursul istoriei s-au jurat că ei sunt etnici ruși (!).

Și că SUA nu ar avea de ce să-i susțină pe polonezi cu materiale și armament, deoarece au mult mai mari probleme cu disputele cu chinezii, de exemplu. Forte ușor s-ar fi ajuns la situația asta doar printr-o masivă campanie de Public Relations (PR) și de o bătălie cîștigatpă pe internet asupra dreptului istoric.  Dacă mâine un american curios dă căutare pe Google “Lvov Polski”, în cazul în care bătălia internetului este pierdută deja de polonezi, va obține pe primele pagini doar dovezi că Lvovul aparține pe drept și pe veci Ucrainei. Și atunci credeți că își va da acceptul pentru trimiterea de soldați, armament și muniții Poloniei, pe care el, ca cetățean american liber o consideră stat agresor?

Dar hai să mergem mai departe și în loc de Polonia să punem România. Care va fi situația, care va fi rezultatul? În cazul unui cutremur geopolitic, credeți că ne vom putea baza pe vreunul dintre vecinii noștri? O recapitulare istorică cred că ar fi benefică și relevantă.

La primul cutremur geopolitic major al secolului XX, am fost singuri împotriva tuturor. Ruși, bulgari, ucraineni, unguri, toți erau împotriva noastră. Până și sârbii, considerați aliați, au profitat și ne-au luat o parte din Banat. Ne-am bătut cu arma în mână, am luptat împotriva rușilor, împotriva ucrainenilor, împotriva ungurilor, și am realizat România Mare.

Un aspect uitat în timp, România Mare nu au făcut-o diplomații, ci militarii, respectiv soldații care au ocupat teritoriul cu arma în mână, impunând o stare de fapt în concordanță cu dreptul istoric.  Credeți că dacă Transilvania ar fi fost sub unguri la 1919, data Conferinței de Pace de la Versailles, această conferință ne-ar fi dat-o nouă? Sau dacă ar fi dat vreo rezoluție, și Ardealul ar fi fost sub unguri, ar fi mișcat vreun deget pentru a ne da nouă ceea ce ni se cuvenea, respectiv Ardealul?

Oameni buni, România Mare a fost realizată cu sabia și baioneta ostașului român, Ardealul a fost ocupat prin forța armelor, la fel și Basarabia sau Bucovina. De la Paris putea oricine să zică că o regiune aparține unuia sau altuia, atâta timp cât acela nu-și impunea stăpânirea, și impunerea însemna ocuparea militară și stabilirea ordinii. Cea ce este important, am fost singuri împotriva tuturor vecinilor. Și ne-am impus dreptul prin forța baionetelor soldaților români, iar apoi acest drept a fost recunoscut și la Paris. Dar mai întâi l-am câștigat cu arma, apoi ne-a fost recunoscut ca o stare de fapt, bazată pe dreptul istoric.

Al doilea cutremur geopolitic a consființit stăpânirea noastră asupra Transilvaniei numai deoarece a fost ocupată militar și de către armatele noastre. Rușii ne-au luat Basarabia și Bucovina de Nord, le ocupaseră deja militar. Ocupaseră și România, impunându-ne regimul comunist de tristă amintire.La Conferința de Pace nu am fost admiși ca și cobeligeranți deoarece s-au opus rușii, deși contribuția noastră în Vest a fost mai mare decât cea a Franței, fiind a patra aliată ca pondere militară.

La al treilea cutremur geopolitic am fost prea fericiți că am scăpat de comunism ca să ne gândim la altceva. În concluzie, nu am obținut nimic ce nu am luat înainte prin puterea noastră, dar garanția rămânerii în posesie a fost puterea militară, nu bunăvoința vecinilor noștri.

Orice război modern nu poate fi declanșat fără o pregătire pshihologică a opiniei publice, dar bătălia pentru opinia publică se desfășoară în fiecare moment în spațiul virtual. Trebuie spus că pe site-urile și forumurile internaționale această dispută se poartă în engleză și este deosebit de complexă. De exemplu, pe un site de istorie, comentatorii  de diferite națiuni vorbeau despre regii Ungariei și s-a ajuns și la Carol Robert de Anjou. Când unul dintre cei ce postau, un român, desigur, a menționat înfrângerea lui la Posada de către Basarab I, ceilalți au contestat veridicitatea informației, spunând că doar a fost atacat și nu învins de către Basarab.

După câteva minute bune forumistul nostru a revenit și a postat tradusă în engleză întreaga porțiune din Cronica Pictată de la Viena care se referea la mărimea dezastrului oștirii lui Carol Robert, fapt care a închis gura tuturor. A mai adaugat și părți din Analele lui Duglosz, lucru care i-a cam luat ceva timp numai pentru traducere. Administratorul siteului i-a șters a doua zi comentariul, dar amicul nostru a revenit cu un nou cont și l-a repostat. Uterior, a fost șters din nou, dar a revenit din nou și tot așa câteva zile la rând, arătând adevărul tuturor care au intrat pe acel site.

Ori, acest forumist este unul din eroii anonimi neștiuți ai acestul război al internetului. Unul care ar merita să fie decorat. La fel ca și toți cei care postează zi și noapte adevărul, răspund provocărilor și insinuărilor, realizează filmulețe pe youtube despre istoria noastră adevărată și realizările românești, acești eroi minunați, numeroși, discreți și anonimi, neștiuți, merită tot respectul și considerația noastră, deoarece ei sunt în prima linie de apărare a onoarei și integrității României, sunt prima linie în bătălia pentru conștiința opiniei publice internaționale.

În încheiere, tuturor acestor eroi neștiuți eu le aduc un omagiu călduros, mulțumindu-le pentru tot ceea ce fac ei pentru România, pentru noi toți.

                                                        

preluare de pe sursa: Blog – Cristian Negrea

Demnitate românească în Transnistria

 

O frumoasă sărbătoare de suflet – cu poezie, cântec şi amintiri – a avut loc la Liceul românesc „Lucian Blaga” din Tiraspol.

Cu ocazia celei de-a 19-a aniversări, aici s-au adunat grămăjoară profesori, elevi, absolvenţi şi părinţi pentru a-i spune şcolii dragi: „La mulţi ani!”.

În aceşti ani zbuciumaţi, ei au fost o adevărată familie, mai ales când a trebuit să-şi apere liceul şi dreptul la limba română de agresiunile regimului separatist.

Manifestarea a început cu o slujbă religioasă şi sfinţirea instituţiei.

 „Este o tradiţie. Prima dată am sfinţit şcoala în 1992, iar ultima oară acum cinci ani, după ce am reparat-o în urma evenimentelor dramatice din 2004, când a fost distrusă de separatişti. Am luptat şi Dumnezeu ne-a ajutat să rezistăm”, spune directorul liceului, Ion Iovcev.

Pentru el, cea mai mare realizare este că, în 19 ani, peste o mie de copii au fost salvaţi de ideologia smirnovistă.

Un copil care a trecut prin Liceul „Lucian Blaga” ştie că vorbeşte româna şi ar putea da lecţii de demnitate naţională chiar şi unor politicieni de la Chişinău.

„Pentru noi, anii de liceu înseamnă un examen al vieţii, o lecţie de patriotism adevărat, nu de paradă, de care vorbesc comuniştii”, spune Irina Bolboceanu, elevă în clasa a XI-a.

La manifestare, au venit cu daruri oaspeţi de la Chişinău şi de peste Prut.

George Simion de la Asociaţia „Noii Golani” din Bucureşti a venit cu o donaţie importantă – peste 2000 de euro, bani adunaţi în cadrul unui proiect derulat cu ajutorul mai multor trupe hip-hop, care au înregistrat un CD cu muzică patriotică – „Uniţi sub tricolor” – şi au dat tot profitul de la comercializarea acestuia liceului românesc din Tiraspol.

Au fost procurate două microscoape, un laptop şi opt calculatoare pentru o sală de informatică.

Tocmai din judeţul Gorj a venit cu o donaţie de carte un alt tânăr – Ion Gheorghiţan.

Pentru prima dată a ajuns în Transnistria şi Mihai Nicolae, directorul Institutului „Fraţii Golescu” din Bucureşti, cunoscut prin proiectele de susţinere a românilor din afara graniţelor.

„Am urmărit cu mândrie totul ce au făcut profesorii şi aceşti tineri români de aici. Ei fac opoziţie agresiunii regimului lui Smirnov”, a spus Mihai Nicolae.

La sărbătoare, a vorbit cu admiraţie şi actriţa Ninela Caranfil: „Urmăream cum dansaţi şi cântaţi şi mă minunam câtă energie şi verticalitate aveţi. Pe voi nu vă va îngenunchea nimeni nici cu tancurile”.

Actriţa a venit şi cu un recital de versuri cunoscute în anii de renaştere naţională, din Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari…

Profesorul universitar Vasile Şoimaru le-a făcut o surpriză cu „Transnistria toată” – expoziţie cu 40 de fotografii extraordinare în care a surprins privelişti pitoreşti, monumente istorice şi locuri mai puţin cunoscute din teritoriul cuprins între Nistru şi Bug.

„Sper să redescoperiţi Transnistria noastră dragă, cea adevărată şi durută”, a menţionat autorul.

Alina Ţurcanu
Timpul, 12.02.2010

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/693/demnitate-romaneasca-in-transnistria/

INTERVIU cu Tudor Iordăchescu,român din sudul Basarabiei: „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…”

Fişier biografic

Tudor Iordăchescu s-a născut la 17 mai 1945, în satul Hagi Curda (Camâşovca), judeţul Ismail, într-o familie de ţărani. A absolvit şcoala medie din localitate şi Institutul Agricol din Chişinău (1971). Timp de 22 de ani a lucrat în gospodăria agricolă colectivă din sat, iar din 1993 până la pensie – în calitate de inspector fiscal în Ismail.
În ultimii cinci ani a publicat în ziarul „Concordia”, care apare la Cernăuţi, materiale din istoria satului natal. Săptămâna trecută, hagicurdeanul Tudor al lui Prohor Iordăchescu a lansat la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău o monografie a satului natal – „Hagi Curda (Camâşovca)”.


CRONOS: Domnule Iordăchescu, când aţi început colaborarea cu ziarul „Concordia” de la Cernăuţi aţi publicat o scrisoare pe care aţi intitulat-o „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…” şi care a avut ecouri deosebite. Vreţi să ne-o citiţi chiar la începutul acestui dialog?

T. I.: Cu plăcere. Prin ea o să vă redau mai bine situaţia românilor din sudul Basarabiei.
„Dragă redacţie,
Rogu-vă să publicaţi materialul pe care vi-l propun în continuare – un material despre adevărul istoric, ascuns până nu demult, privind confraţii noştri din sudul Basarabiei, care au fost făcuţi să rămână nepăsători faţă de propria lor istorie, de suferinţele strămoşilor de pe acest meleag. Pasivitatea, înstrăinarea şi nepăsarea noastră de azi, cultivate secole la rând de ruşi, au adus la aceea că noi practic suntem şterşi din lista neamurilor convieţuitoare în ţinut. Am observat nu o singură dată: chiar şi conducătorii, parlamentarii din Ţară, în cuvântările lor cu diferite ocazii, când vine vorba despre românii din afara frontierelor României, vorbesc despre cei din Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Transnistria, numai nu şi despre noi. De parcă nici n-am exista, de parcă am fi trecut cu tot cu zile în nefiinţă.
Vreau să le spun tuturor, să se ştie: noi, fraţilor, încă n-am murit cu toţii, iar de-om muri, pentru moartea noastră cineva va trebui să răspundă în faţa Celui de Sus. Este cu adevărat ceva de neînţeles, absurd. Toate popoarele bat la uşa noii Europe, iar noi, comunitatea românească din sudul Basarabiei, ne pomenim uitaţi cu desăvârşire, rămaşi în urmă de carul istoriei.
Iată de ce consider că trebuie să arătăm lumii că noi suntem încă în viaţă şi că rămânem mândri de neamul nostru, de obârşia noastră, chiar în condiţiile vitrege de azi. Condiţii, aş spune, foarte grele, când minţile oamenilor de rând, ale copiilor sunt întunecate fără milă prin diferite politici oficiale şi neoficiale de deznaţionalizare, cum ar fi mitul despre aşa-numita „limbă moldovenească” – deosebită, chipurile, de limba română, sau separarea moldovenilor de ceilalţi români. Toate acestea se fac ca noi să ne învrăjbim, să ne urâm între noi şi să uităm, pentru totdeauna, cine suntem…
(Pe invitatul nostru îl podidesc lacrimile)


CRONOS: De ce vă dau lacrimile, dle Iordăchescu?

T. I.: Noi suntem cu o limbă stricată şi deseori vorbim cu greşeli. Statul ucrainean vrea să ne distrugă cu totul – sută la sută. Noi, ca neam, nu avem acolo niciun ziar. Cândva apărea pe la noi „Concordia”, de la Cernăuţi, dar acum redacţia o fi având probleme, căci nu mai este cum îl ştiam. Când îl aveau acolo colaborator şi pe Vadim Bacinschi, ziarul era mult mai combativ. Prin el, ţineam şi eu legătura cu „Concordia”…



CRONOS: Ce ziare, posturi de radio, posturi de televiziune româneşti sunt difuzate sau recepţionate pentru românii din regiunea Odesa a Ucrainei?

T. I.: Posturile de televiziune de la Chişinău nu le prindem, ele sunt blocate. Le privim pe cele din România, că suntem la o azvârlitură de băţ de Patria noastră. De ascultat, ascultăm numai postul de radio Chişinău, dar numai de la 7 dimineaţa până la 7 seara. În schimb, permanent este difuzat postul de radio din Tiraspol, care se aude mai bine, vuieşte în tot satul. Ziare din R. Moldova nu putem abona.
Am fost la poşta din sat, unde mi-au spus că pot face abonament la ziare de la Chişinău. Am făcut, dar peste o lună mi-au întors banii înapoi, anunţându-mă că-i imposibil, pentru că nu-i constant cursul la schimbul valutar…
Dar de câte ori vin la Chişinău, plec acasă cu braţe de ziare. Iau „Literatura şi arta”, TIMPUL, „Jurnal de Chişinău”. Sora m-a abonat la „Ziarul de gardă” şi îmi strânge colecţia. Am acasă colecţii de ziare mai mari decât o bibliotecă. În ele găseşti multe lucruri din istoria neamului nostru. Am să le selectez pe diferite teme, am să le xeroxez ca, atunci când copiii vor veni în biblioteca Bisericii Mitropoliei Basarabiei, să le pun la dispoziţie – poftim, învaţă istoria neamului tău.


CRONOS: La Hagi Curda, toţi localnicii îşi manifestă spiritul românesc?

T. I.: Toţi vorbim aceeaşi limbă, dar nu toţi îndrăznesc să spună că limba lor este româna. Chiar şi la şcoală încă nu s-au decis să spună că vorbesc şi studiază limba română. Mai înainte, când la Chişinău era activă mişcarea de eliberare naţională, şi hagicurdenii se trezeau. Dar mai pe urmă a apărut în regiunea Odesa o asociaţie de „moldoveni”, în frunte cu Fetescu. Cu implicarea acestora, manualelor de limbă română din şcoli le-a fost încleiat pe prima pagină titlul „Manual de limba moldovenească”. Dar cărţile sunt în grafie latină.


CRONOS: Cam câte sate moldoveneşti sunt în sudul Basarabiei?

T. I.: Hagi Curda este un sat mare, cu vreo 4000 de locuitori, apoi dai de Prioziornoe, fostul Ceamaşir, satul de baştină a lui Pavel Boţu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, fost preşedinte al Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, vine Oziornoe, fostul Babele, baştina vestitului general român Averescu, localitate foarte mare în raionul Ismail. În raionul Reni sunt cinci sate – Barta, Frecăţei, Satul Nou, Dolinskoe… Sunt multe sate româneşti în regiunea Odesa în care geme blestemul împotriva celor care, la 2 august 1940, au dat Ucrainei sudul Basarabiei.


CRONOS: Unde îşi continuă studiile absolvenţii şcolii din Hagi Curda?

T. I.: Şcoala din satul nostru este de 11 clase. Mai trist e că peste 100 de copii merg la şcoala rusească din satul vecin, Muravliovka. Părinţii lor spun că nu vor să dea copiii în şcoala natală deoarece se tem că nu vor avea perspective de viaţă. După şcoala din Hagi Curda, ei pot merge la studii superioare doar în R. Moldova sau România. Dar diplomele pe care le vor obţine acolo nu sunt recunoscute în Ucraina. Părinţii se gândesc la viitorul copiilor lor şi cedează în detrimentul limbii, culturii şi istoriei strămoşeşti. Peste 50 de copii din Hagi Curda au absolvit studii în România, iar peste 20 – în R. Moldova, dar nimeni dintre ei nu s-a putut angaja pe specialitate după ce au revenit acasă sau în regiune. Vin să-şi vadă părinţii şi pleacă.


CRONOS: Acelaşi lucru se întâmplă în toate satele româneşti din sudul Basarabiei?

T. I.: Pete tot – aceeaşi jale. Situaţia e cu mult mai grea decât v-o închipuiţi.
Omul simplu n-are dreptul să gândească altfel decât ceea ce este promovat de către oficialităţi, iar oficialităţile fac tot posibilul ca să-i mancurtizeze pe români. Astfel se întâmplă că o bună parte din oamenii simpli nu mai sunt interesaşi de propria istorie, de neam, ei se gândesc ce ar face ca să-şi poată întreţine familia. Deşi oamenii din satele noastre vorbesc numai româna, când merg la poştă sau când fac anumite dări de seamă către oficialităţi trebuie să folosească limba ucraineană. Noi, cei mai vârstnici, n-o cunoaştem şi ne descurcăm cu limba rusă. Peste 10-15 ani o să fie prăpăd cu românismul în acea regiune. Din anul acesta, toate şcolile româneşti din regiunea Odesa sunt obligate să treacă studiul obiectelor în limba ucraineană. Limba română va fi studiată ca limbă străină. Oamenii n-au ce face, se supun, mai ales când se gândesc la
soarta copiilor lor.


CRONOS: Vi se permite să luaţi şi cetăţenia română? Nu vă gândiţi să părăsiţi acele locuri?

T. I.: Ucraina nu permite dubla cetăţenie…
Cum să plecăm? Asta ar fi o trădare de baştină. Dacă vor pleca toţi românii din sudul Basarabiei, îndată vor veni acolo ucrainenii, ruşii. Cred că anume asta şi vor naţionaliştii ucraineni, dar şi oficialităţile. De ce nu acceptă specialiştii care au făcut studii în România sau R. Moldova? Lor le trebuie teritorii, nu specialişti. Apoi, mai este o chestie simplă, de viaţă: omul mai degrabă va îndura greutăţile, decât să-şi părăsească satul, casa, lotul de pământ, vecinii, rudele…


CRONOS: Cine şi ce ar putea schimba situaţia românilor din sudul Basarabiei?

T. I.: Ucrainenii au pornit procesul şi situaţia devine din ce în ce mai gravă. Vă spun ceva. Îmi pare rău când cineva din România sau R. Moldova, chiar şi foşti consăteni de-ai noştri, vine şi ne probozeşte: „Faceţi ceva. Explicaţi oamenilor. Luptaţi pentru drepturile voastre…”. Le răspund să încerce să facă ei acest lucru, să vorbească cu cumetri sau rude de ale lor şi să le explice că trebuie să-şi păstreze identitatea românească. Din zece, doi-trei îi vor asculta cu dragoste, unii se vor feri de asemenea discuţii, iar alţii chiar se vor revolta, pentru că li s-a băgat în cap să urască românii.

Salvarea noastră o văd doar prin implicarea forurilor europene, a puterilor mari, care au capacitatea de a impune statul ucrainean să ne respecte drepturile de români băştinaşi în sudul Basarabiei. Mereu am tras nădejde că ne va susţine R. Moldova, dar văd că şi Chişinăul are destule probleme cu comuniştii şi cu alte forţe care promovează o politică de moldovenizare primitivă a statului, o politică antiromânească şi prorusească. Mai sperăm să ne susţină şi Patria noastră, România, dar şi acolo au cam uitat de noi, vorbesc de românii din R. Moldova, din Transnistria, din Bucovina, dar de cei din sudul Basarabiei şi-au luat grija, dar noi încă nu am murit…

În toate satele din sudul Basarabiei există oameni care se opun asimilării lor printr-o mocnire interioară, deşi majoritatea au fost mancurtizaţi. La grădiniţă, copiii sunt educaţi în limba ucraineană, la şcoală – aceeaşi poveste. Drepturile noastre au rămas doar pe hârtie, dar în realitate oamenii, chiar şi învăţătorii, cu părere de rău, nu vor să-şi facă probleme cu autorităţile. Şefa de studii a şcolii din Hagi Curda, spune faţă de elevi: „Ce-mi trebuie mie latiniţa, ce o să fac cu ea?!”

O strâmtorează şi pe ea de la Direcţia raională de învăţământ. Acum, când întrebi un copil din care naţiune face parte, el îţi spune că-i ucrainean. De te revolţi: „Cum, măi, dacă şi mama ta, şi tatăl tău sunt moldoveni?”, el îţi spune că trăieşte în Ucraina şi învaţă în limba ucraineană.
Diplomaţia română şi cea moldovenească ar putea influenţa Ucraina să ne respecte drepturile. Sau, bunăoară, în cadrul euroregiunii „Dunărea de Jos” trebuie să existe unele angajamente între România, Ucraina şi R. Moldova. Politicienii acestor state ar trebui să-şi amintească şi de noi, că eu, un simplu ţăran, nu pot influenţa lucrurile la un asemenea nivel.


CRONOS: Aveţi în sat şi o biserica ce ţine de Mitropolia Basarabiei. Satul a construit-o?

T. I.: Am construit-o cu ajutorul Departamentului pentru românii de pretutindeni. Dar mai avem o biserică – a Patriarhiei Moscovei. Autorităţile locale, conducătorii de sectoare, acei care primesc leafă de la stat ţin şi promovează biserica Moscovei, altfel îşi pierd postul. La biserica Moscovei merg şi o bună parte dintre oamenii simpli, ca să nu-şi facă probleme. Biserica noastră e mai frumoasă şi, de la o vreme, au început să-i treacă pragul mai mulţi creştini. Noi sărbătorim pe stil vechi, ca bisericile din R. Moldova.
La ridicarea bisericii ne-a susţinut şi „Dunărea şi marea” a lui Petru Grozavu. El venea mai des înainte pe la noi, dar acum oamenii din regiune sau făcut mai răi şi ar putea să aibă probleme dacă apare pe acolo, cum a avut, bunăoară, ziaristul George Damian, venit să vadă ce mai fac românii din satele noastre. Damian a scris apoi cartea „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”.


CRONOS: Hagicurdenii au susţinut valul de renaştere naţională din 1989 de la Chişinău?

T. I: Atunci am strâns în sat semnături pentru un ziar românesc, dar şi bani – 539 de ruble – pe care eu i-am adus la Chişinău, pentru Mişcarea de eliberare naţională. Mi-au dat o recipisă în care se menţiona că banii vor fi folosiţi la organizarea celei de-a doua mari adunări naţionale. Am fost la acea Mare Adunare Naţională. Atunci era o atmosferă sănătoasă în satul nostru… Dar au trecut anii şi acum unul dintre activiştii mişcării noastre din Hagi Curda îmi spune că-i pare rău că s-a implicat atunci, deoarece, zice, a avut numai de pierdut în anii următori…

CRONOS: Monografia despre Hagi Curda este mai degrabă un boţ de durere al românilor din sudul Basarabiei. Veţi face o lansare şi în satul natal?

T. I.: O s-o dau, în primul rând, consătenilor şi prietenilor din alte localităţi, inclusiv celor care se feresc să spună deschis că sunt români şi că pământurile noastre au fost ocupate. Eu nu sunt un intelectual deosebit şi aşteptam ca altcineva să scrie istoria satului nostru. Unii s-au apucat, dar, ajungând la anul 1940, s-au înecat, căci se tem sau nu vor să spună adevărul despre ocupaţie. Dar eu nu pot spune că în 1944 am fost eliberaţi, dacă în 1940 aceiaşi „eliberatori” ne-au ocupat. Când lucram în inspecţia fiscală nu puteam să public cartea, căci aş fi fost concediat îndată, am făcut-o după ce am ieşit la pensie, când nu mai au ce-mi face. Nu pot să plec pe lumea cealaltă fără a lăsa satului adevărul despre istoria sa.
Tare vreau să fac o lansare şi la şcoală, dar nu ştiu dacă îmi vor permite. Măcar la recreaţia mare de mi-ar permite să stau de vorbă cu elevii. Câteva exemplare le voi da prin bibliotecile din sate.


CRONOS: Hagi Cudra e la gurile Dunării?

T. I.: Da. Pământurile noastre sunt irigate, avem vreo şase staţii de pompare a apei din lacul Chitai, care-i unit cu Dunărea printr-o gârlă, numită Cofa, cu o lăţime de vreo 15 metri. Lacul Chitai are o lungime de vreo 30 kilometri. În partea cealaltă apa e mai sărată. Pământul e drept, nu văluros ca în Moldova. Avem în sat şi pescari, dar, acum vreo doi ani, lacul a fost privatizat, ne-au strâns toate luntrile. Înainte, mai ieşeam la prins peşte cu undiţele, la tăiat ţuţoi verde – stuful tânăr, pe care, când e de-o palmă deasupra apei, îl tăiam cu tărpanul şi hrăneam animalele. Ne-au luat toate luntrile, care erau înregistrate, aveau numere, dar şi ţuţoi nu mai putem aduna…


CRONOS: La care partid aţi adera, dacă aţi trăi la Chişţinău?

T. I.: Partidul meu este sufletul meu de român… La Hagi Curda, când oameni mă văd, pe mine sau pe fratele meu, îndată spun: „Iaca, vine românul”.
———————–

Neformal despre…Tudor Iordăchescu

„Nănaşii” cărţii „Hagi Curda”
După cum a spus Vlad Pohilă, „naşul” cărţii „Hagi Curda (Camâşovca)” este ziaristul Vadim Bacinschi. La îndrumarea şi cu ajutorul lui am scris materialele pe care le publicam în ziarul „Concordia” şi care au stat la baza volumului. Este şi un îndemn al lui Vasile Şoimaru. El este autorul fotografiilor şi coordonatorul apariţiei cărţii la Chişinău. Şoimaru, într-adevăr, a avut de înconjurat ca un şoim mai multe stânci până la apariţia cărţii.

La Cetatea Albă
Cetatea Albă e un simbol al românismului la sud. De multe ori am fost acolo ca să-mi mângâi inima, dar mai tare mă enervam, văzând ce fac ucrainenii cu istoria noastră. Îmi pare rău că învăţătorii din satele moldoveneşti nu folosesc acest simbol de la limanul Mării Negre pentru a trezi la elevi sentimentul naţional. Nici cei din Hagi Curda nu fac acest lucru. Nu mă duc prea des pe la şcoala din localitate, pentru că, odată, fosta directoare m-a jignit, spunându-mi cu ciudă că ziarul „Concordia” este unul proromânesc…


Cu Eminescu pe Tricolor
În sat avem o bibliotecă a şcolii şi două ale satului. Acum, pe lângă Biserica Mitropoliei Basarabiei, deschidem şi o bibliotecă de carte românească, unde bibliotecar voi fi eu. Am un lot de carte chiar la mine acasă. Trag nădejde să găsesc undeva ceea ce am văzut întâmplător la Chişinău – un Tricolor cu chipul lui Eminescu la mijlocul lui. Aş vrea să am aşa ceva în biblioteca românească.


Străbunii şi părinţii
Fraţii mai mari mi-au spus că unul din străbunii noştri a venit din satul Broasca de lângă Ismail, care acum se numeşte Broska. Adică tot neamul Iordăchescu îşi are rădăcinile în sudul Basarabiei. Am avut o mătuşă la Constanţa. Prin clasa a patra îi scriam scrisori cu alfabet latin. Şi tata era un bun român. În 1957 aveam un aparat de radio cu baterii şi el, venind de la lucru, făcea curăţenie prin curte, se spăla, mâncam, apoi căuta postul de radio românesc. Asculta, tăcea şi lăcrima. Imaginea asta o port toată viaţa în suflet. Mama, Dumnezeu s-o ierte, ne învăţa duminica poezii şi colinde.


Un pahar de vin pentru prieteni
Am sădit două vii, că moldoveanul fără un butoi de vin nu-i gospodar… La noi, creşte mai bine soiul „O mie unu”. Mai am şi câţiva butuci cu poamă albă. Dar satul nostru este lângă lacul Chitai şi nu avem beciuri, pentru că, dacă săpăm oleacă mai adânc, vine apa. Ţin butoaiele într-o cămară mai adâncită, unde vinul se păstrează până la… vinul cel nou. Întotdeauna am cu ce primi un prieten la… un pahar de vorbă.
———————

Opinii

Vasile Şoimaru, economist şi publicist
Acest Tudor Iordăchescu m-a frapat prin faptul că este un om foarte liniştit, dar sufletul lui e un vulcan de românism. Îi mulţumesc că are curajul să spună ceea ce gândeşte, chiar dacă în regiunea Odesa din sudul Ucrainei e periculos să spui că eşti român. Este un exemplu bun de urmat de către conaţionalii noştri din sudul Basarabiei. M-am bucurat să-l cunosc la Hagi Curda, unde am fost de mai multe ori şi unde fratele său, Vasile Iordăchescu, este ctitor al Bisericii Mitropoliei Basarabiei din localitate.


Vlad Pohilă, scriitor
În acest timp de haos, un român din sudul Basarabiei, aflată pe malul prăpastiei, îşi găseşte limanul de mântuire – studiul istoriei naţionale, în termenii lui Kogălniceanu, şi de aici încearcă să stea de vorbă cu trecutul, cu prezentul, ba chiar şi cu viitorul satului său prin cartea „Hagi Curda (Camâşovca)”. Este o carte care îi va pune pe gânduri pe cei care, în virtutea unor împrejurări istorice şi pur omeneşti, trebuie să se gândească şi la destinul conaţionalilor din regiunile înstrăinate. Rămân ferm alături de convingerea de care se ghida în viaţă Vitoria Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu: Domnul pe toate le vede şi pe toate le rânduieşte pe dreptate.

Timpul, 15 Aprilie 2011

preluare de pe sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/