Născut pentru a fi trădat

Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi  îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să
schimb tastatura.
Alţii, aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.

Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că  România a avut 5 mareşali onorifici şi  unul singur activ,  inconfundabil , care  îşi merită cu prisosinţă acest nume.  I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate,
dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.

1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!” Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare pe care o suferea  Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.
2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare  la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.
3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după angajarea trupelor pe frontul de pe Don  Antonescu spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania. Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…” Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:”
   Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.” Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare.
   Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania, Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.
5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la
   o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor”
   Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţi necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”.
6. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul a. a cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă

-          “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
-          Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
-          Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.

6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte
   strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară. Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ăi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu i l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practice rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regale nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regale
   de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Aliaţilor şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi
   interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.” Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului
    Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixape baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?
11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
12. Ai spune că odată cu moarea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare.
    Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America, la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat  sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA, EXTERMINAREA   multor triburi de  indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie.  Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki.
13. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora.
    Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai
    lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost. A 13-a trădare, cea mai dureroasă.

Ştiind parcă ce va urma, într-o altă premoniţie, Mareşalul spunea:

“ŢIE POPOR INGRAT, NU-ŢI VA RĂMÂNE NICI CENUŞA MEA! “

Născut pentru a fi trădat

Sursa: MARIN NEACSU

preluare de pe sursa: http://blogosfera.piatza.net/nascut-pentru-a-fi-tradat/

Apărarea lui Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu (1882 – 1946)

 

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareşalul Ion Antonescu.

 

Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum.

 

Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei.

 

Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România.

 

Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.

 

Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor.

 

Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi.

 

De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

 

 

Pâlnia cu opţiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil.

 

Al doilea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ).

 

Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.

 

Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine.

 

Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context.

 

Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? URSS, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat URSS să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, URSS privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

 

Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. SUA stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu.

 

Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro.

 

A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului?

 

Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric.

 

Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă.

 

Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. 

 

Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi lui punctul de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective.

 

Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.

Constantin I. C. Brătianu (1866 – 1950)

 

 

 

Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

 

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

 

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

 

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

 

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

 

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

 

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

 

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

 

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

 

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

 

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

 

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

 

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

 

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

 

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, (foto) într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

 

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte cu bolşevicii.

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.

 

Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta.

 

Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care al doilea război mondial a început doar la 22 iunie 1941.

   

 

preluare de pe sursa: Blog – Cristian Negrea

24 august 1944. Rusii intra in Bacau

                                                                                                     Scris de Razvan Bibire

La 22 august incepuse Ofensiva Iasi – Chisinau.

Rusii ascunsesera cu grija faptul ca pregatesc o ofensiva de proportii in acest sector.

La 21 august, intr-o intalnire cu Antonescu la Slanic Moldova, general-colonelul Friessner i-a spus ca nu se asteapta la nici un atac si, chiar daca s-ar intampla, ar fi ceva de mici proportii.

Situatia frontului la 20 august 1944

Luptele din august 1944

Cpt. Ruffer, lt.maj. Wenzel si lt. Krause. Trei aviatori germani la 9 iunie 1944 in Bacau

Masina a unei unitati de transmisiuni germane, stationata in Bacau

Tun autopropulsat SU-85 in Bacau, in august 1944

Comandanii unor tunuri autopropulsate, lt. N. Mamontov si lt. B. Bolesov, in Bacau, in august 1944

Soldati rusi, in fata Palatului administrativ din Bacau, in august 1944

Soldati rusi, in Bacau, in august 1944

Lt. maj. Lazăr Lipovich Bandas, lovit de un lunetist pe strazile din Bacau

A. Gordeev, unul din cei 11 membri ai grupului subversiv sovietic Soimul

In orice caz, Antonescu fusese anuntat ca nemtii se pregatesc sa sacrifice Romania, sau, cel putin partea de est.

Germanii au retras majoritatea diviziilor blindate din Moldova si le-au trimis in Tarile Baltice si Polonia.

In Moldova au ramas doar Diviziile 10 si 13 blindate germane precum si Divizia I romana blindate.

Succesul ofensivei sovietice a fost fulminant: in doua zile au distrus armatele germane si au ajuns pe 24 august, in Bacau.

Orasul fusese evacuat de trupele germane asa ca ocuparea sa a fost foarte usoara, mai ales ca, pe 23 august, a avut loc lovitura de stat.

Chiar si jandarmeria romana este evacuata:

“Din cauza presiunilor puternice ale inamicului pe teritoriul Moldovei, în ziua de 22.08.1944, Legiunea de jandarmi BACĂU, a primit ordin de evacuare.

Astfel, în ziua de 23.08.1944, legiunea Jandarmi BACĂU şi Compania Pază zonă Petrolieră MOINEŞTI, au plecat cu întregul efectiv, în coloane separate, pe jos, urmate de convoaiele de căruţe, pe itinerarul : ONEŞTI, ADJUD, FOCŞANI, comuna FIERBINŢI, judeţul ILFOV punct de regrupare a Inspectoratului de Jandarmi IAŞI.

In comuna ONEŞTI, coloanele şi convoaiele, au fost ajunse de trupele sovietice.

O parte din jandarmi au fost dezarmaţi, unii luaţi prizonieri, cei mai mulţi au scăpat cu fuga şi au continuat deplasarea, de astă dată, pe căi lăturalnice ajungând în comuna FIERBINŢI, de unde la 25.08.1944 s-a deplasat în comuna BABA ANA, judeţul Buzău.

Valoarea pierderilor suferite în armament, muniţii, materiale, subzistenţe şi animale (22 cai luaţi de ruşi) a fost estimată la suma de peste 106.525.000 lei.

Din comuna Baba Ana, Legiunea Jandarmi s-a deplasat în zona MIZIL, de unde s-a îmbarcat într-un tren special şi la data de 10/11.10.1944 s-a înapoiat în garnizoana BACĂU cu un efectiv de 3 ofiţeri, 89 subofiţeri şi 143 trupă.

Până la 14.10.1944 s-au recuperat 1 ofiţer, 35 subofiţeri şi 36 trupă. Total 307 oameni.

In perioada 14-22.10.1944 s-au mai prezentat din diferite poziţii (dispăruţi, dezertori), 55 subofiţeri şi 96 trupă. Total: 4 ofiţeri, 179 subofiţeri şi 175 trupă. Link


O cronologie

Unitatile mobile sovietice au ocolit fortificatiile ridicate de romani si germani si au ajuns la Tg Frumos, au traversat Siretul si, printr-un atac surpriza au cucerit Romanul, unde au capturat un depozit militar.

Apoi au atacat rapid in sud si au capturat Bacaul.

Alte unitati ocupa Barladul si Husiul, dupa ce in acesta din urma se dau lupte de strada.

La 25 august rusii ajung la Tecuci.

In cinci zile au capturat aproape 50.000 de prizonieri romani si germani pe Frontul II Ucrainian.

Alti 55.800 de prizonieri sunt luati pe Fr. III Ucrainian, in zona de sud.

La 26 august rusii cuceresc Onestiul, ajung la Buhusi, Scorteni, Moinesti, Berzunti si Hemeiusi.

La 27 august rusii intra in Comanesti, Darmanesti, Tg. Ocna, Stefan cel Mare.


Intrarea in Bacau

Avocatul bacauan Aurel Popa povesteste:

“Militarii nemţi din oraşul Bacău se retrăseseră, rămânând numai nişte unităţi cu scopuri specifice retragerii, dar noi, populaţia civilă, nu mai ştiam nimic.

La vestea că ruşii au trecut podul peste Bistriţa şi înaintează spre centru, pe la ora 11 s-a produs o panică în tot oraşul.

Atunci mulţi cetăţeni, printre care şi eu, luându-şi câteva obiecte în fugă, au pornit spre zonele presupuse libere ale ţării.

Mi-am luat o servieta cu un rând de schimburi şi ceva de mâncare şi am pornit la drum [...]

În realitate, nu erau ruşii la podul peste Bistriţa, ci nişte unităţi străine aliate nemţilor, care purtau alte uniforme şi au derutat pe necunoscătorii ce au creat panica.

Ruşii au intrat în ziua următoare, pe la ora 12, ocolind podul, apărat de o echipă nemţească de sacrificiu, având poziţii bine consolidate pentru câteva tunuri antitanc, cu care au distrus pe şosea mai multe tancuri şi au blocat-o, încât a trebuit schimbat traseul cel mai scurt.

Se spune că după ce au înconjurat poziţia inamică, ruşii biruitori au capturat pe cei vreo trei ostaşi germani şi i-au împuşcat pe loc, jupuindu-i înainte de a muri. Sursa

Cel care a cucerit podul de peste Bistrita a fost sergentul Mihail Mihailovici Kosmacev.

Pentru ca a distrus o baterie de artilerie si a aparat podul cu tancul sau pana la venirea intaririlor, sergentul va fi declarat Erou al Uniunii Sovietice.

Din pacate pentru el, postum, deoarece va muri la 13 decembrie 1944.

Avea sapte clase, era instalator de meserie si fusese recrutat in 1943.

Comandantul sergentului Kosmacev era Pavel Ivanovici Ivanov, nascut in 1910.

Plutonul de tancuri comandat de el a atacat in ziua de 22 august spre Roman insa a fost respins.

A revenit noaptea ocolind pe crestele dealurilor si a reusit sa intre in Roman pentru ca, apoi, sa-si reia inaintarea spre Bacau.

Strapungerea aceasta ii va aduce si lui titlul de Erou al Uniunii Sovietice care-i va fi acordat postum.

Ivanov moare la 7 oct. 1944 la Gyula.

Rusilor nu le-a venit sa creada ce exista in magazinele din Bacau.

Relateaza o femeie-soldat:

”Am oprit intr-un mic oras romanesc – Bacau.

Am facut un tur al orasului si am intrat intr-un magazin.

Am avut un adevarat soc: rafturile se indoiau sub povara tesaturilor si produselor cosmetice”.

Pilotul rus Vasili Merkusev a fost la un pas sa fie eliberat de Armata Rosie.

Din nefericire pentru el, avea sa fie transferat in Germania chiar inaintea ofensivei.

Merkusev fusese doborat in iulie 1944 in zona Iasiului si adus la Bacau.

Ranit, infometat si maltratat, avea sa semneze declaratiile pe care i le-au pus germanii in fata.

Va fi eliberat in 1945 de americani.

In 1947, arhivele germane ajung in mana sovieticilor iar colonelul Vasili Merkusev va fi arestat chiar in timpul festivitatilor din Ziua Fortelor Aeriene.

Va petrece 5 ani intr-un lagar de munca, condamnat pentru tradare.

Ulterior se va constata ca informartiile smulse de la el nu aveau nici op valoare militara si va fi reabilitat.

Locotenentul major Lazăr Lipovich Bandas este lovit de un glonte tras de un lunetist, pe o strada in Bacau.

Lazar este ranit grav si, dupa cateva luni de suferinta, va muri pe patul spitalului din Bacau si va fi ingropat in oras.

Fusese trimis la Academia Militara din Moscova, insa a cerut sa fie retrimis pe front.

Diversionistii

In zona Bacaului a activat o formatiune subversiva numita “Soimul”, formata din 11 persoane, antrenate de NKDV la Moscova.

Toti erau basarabeni si au fost parasutati in iunie 1944.

Misiunea lor era sa dezvolte reteaua de spionaj si diversiune sovietica din zona Moldovei si sa culeaga informatii inaintea ofensivei programate pentru luna august.

Grupul s-a ascuns intr-o baza secreta din Bacau si a actionat pe o raza de 150 kilometri in jurul orasului.

Seful grupului era A. Corobceanu, secondat de A. Burkovskii, G. Pancenko si A. Gordeev.

Niciunul dintre agentii parasutati nu a fost descoperit.

Nu acelasi noroc l-au avut alti parasutisti rusi:

“La data de 13/14 mai 1944, în apropierea comunei CAŞIN, au fost capturaţi şi nimiciţi mai mulţi paraşutişti, de către o patrulă formată din 3 subofiţeri de jandarmi.

In ziua de 2 iulie 1944, sergentul major Niculiţă Grigore şef de patrulă la postul jandarmi DOFTEANA, împreună cu soldatul de jandarmi Andronache Ioan, au reuşit să prindă în pădurea “Bogata” 4 paraşutişti de la care au capturat: 3 pistoale mitralieră, 3 pistoale mici ruseşti, 1 aparat de radio emisie, 4 hărţi topografie şi mai multe bancnote ruseşti.

In zilele de 15 şi 19 iulie 1944, sergentul major Duican Emil, comandantului plutonului de poliţie de la reşedinţa legiunii,împreună cu 12 jandarmi, în urmărirea întreprinsă au prins 5 paraşutişti, dintre care 2 în viaţă, restul de 3 împuşcaţi mortal în timpul luptei, de la care au capturat: 4 pistoale mitralieră, 5 pistoale automate, 3 grenade defensive, 70 de hărţi cu diferite regiuni, 2 paraşute, cartuşe pistol mitralieră, 1 aparat de radio emisie şi un pistol rachetă cu 7 rachete”.

preluare de pe: http://www.unstory.com/24-august-1944-rusii-intra-in-bacau.html

23 august - Ce-ar fi fost dacă?

Foto 1

un articol scris de Seniorul Corneliu Coposu în ziarul "Dreptatea" din 1991, pe marginea acestui eveniment.

http://www.vestul.ro/stiri/1698/23-august--ce-ar-fi-fost-daca.htm#

Negocierile Maresalului cu Aliatii si marea tradare de la 23 august 1944 relatate de un agent secret al Intelligence Service. Ivor Porter: Operation Autonomous

In noaptea de 22 spre 23 decembrie 1943 Forţa 13340 a Special Operations Executive (SOE) a Marii Britanii a trimis în România un avion militar care paraşutează trei ofiţeri de informatii în împrejurimile oraşului Alexandria, zona satului Plosca.

Astfel debutează operaţiunea “Autonomous”. Locotenentul-colonel Gardyne de Chastelain (Alfred George Gardyne de Chastelain – indicativ secret DIH 1342) era şeful misiunii şi fusese timp de 13 ani (1927-1941) directorul societăţii petroliere “Unirea” şi şeful rezidenţei lntelligence Service pentru România.

Căpitanul Ivor Porter fusese timp de un an asistent la Universitatea din Bucureşti, predând cursul de limba şi literatura engleză, apoi, dupa 23 august, devine ataşatul Legaţiei Engleze până în februarie 1945.

Cel de-al treilea, căpitanul roman Silviu Meţianu, participase la primul război mondial, apoi emigrase în Anglia. Pana la 23 august 1944 cei trei au fost “prizonieri de lux” in apartamentul de serviciu al sefului Jandarmeriei Romane, generalul Constantin Z. “Piki” Vasiliu, din sediul institutiei de pe Stefan cel Mare, si au intermediat negocierile Guvernului Roman cu Marea Britanie.

Cei trei se bucurau de notorietate si chiar o oarecare celebritate in Romania, inca de dinainte de a fi parasutati, daca ne gandim la simplul fapt ca au vrut sa o recruteze si pe Maria Tanase ca agent secret al Intelligence Service.

Dupa Pozitia SSI fata de Operatiunea “Autonomous” a SOE » Ziaristi Online va ofera astazi a doua parte a documentarului despre Intelligence Service si negocierile Maresalului Ion Antonescu cu Aliatii urmand sa revenim cu un Raport Top Secret catre SOE semnat de AGG de Chastelain si obtinut de Ziaristi Online din arhivele secrete ale SSI.

In acest episod prezentam extrase din memoriile capitanului Ivor Porter, publicate, in 1989, sub titlul “Operation Autonomous: With S.O.E. In Wartime Romania”, de editura Chatto & Windus si traduse ulterior si in limba romana.

Fragmentele de mai jos demonstreaza marea tradare a Regelui Mihai din 23 august 1944, faptul ca Maresalul Ion Antonescu se afla in negocieri finale atat cu anglo-americanii cat si cu rusii dar si, mai ales, dovedesc din nou predarea Romaniei de catre Marea Britanie in mainile URSS, fara nici cea mai mica remuscare, alta decat cea a agentilor secreti de pe teren care simpatizau romanii si lupta lor antibolsevica.

Totodata, ni se releva si prietenia stransa a Maresalului Antonescu cu seful comunitatii evreiesti, dr Filderman, pe care il rugase sa intervina la randul sau pe langa Washington si Londra pentru a fi acceptate conditiile Bucurestilor.

Intertitlurile apartin redactiei.

Conditiile de Armistitiu cerute de Maresalul Antonescu

“A doua zi, miercuri, 19 aprilie [1944], cand Chas [de Chastelain] i-a intrebat pe Tobescu [șeful Siguranței Jandarmeriei] şi Cristescu [seful SSI - foto dreapta alaturi de Antonescu] in legătură cu reacţia lui Antonescu la condiţiile de armistiţiu, ei au spus că Mareşalul nu dădea nici un răspuns.

Cu toate acestea, după părerea lor (care era desigur cea a Mareşalului), condiţiile erau inacceptabile pentru că punerea liniilor de comunicaţie la dispoziţia armatei sovietice era echivalentă cu o ocupaţie.

Chas, care simţea acut că trebuia trimis la Cairo un răspuns oarecare, a conceput chiar atunci şi chiar acolo, un mesaj şi a cerut permisiunea să-1 cifreze.

Această telegramă din 19 aprilie, care a starnit ulterior un mare tămbălău, suna după cum urmează:

„Antonescu informat asupra condiţiilor de către Maniu. Nu cunoaştem reacţiile lor, dar cele ale oficialităţilor cu care suntem in legătură indică următoarele:

a) neincredere in sovietici;

b) imposibilitatea unei colaborări intre Romania şi Armata Roşie;

c) convingerea că punerea liniilor de comunicaţie la dispoziţia Aliaţilor este echivalentă cu ocupaţia de către Armata Roşie;

d) deziluzie din cauza faptului că termenii au fost stabiliţi de ruşi şi nu de către toţi cei trei Aliaţi cu care Romania se află efectiv in stare de război de la inceputul bombardamentelor. Cu toate că admit că armata germană nu apără Romania la răsărit de Carpaţi, ei consideră dezonorantă ideea de a nu se bate cu ≪roşii≫ pană la capăt. Ei recunosc că ţara vrea pace, dar nu doresc să inceapă o nouă luptă impotriva Germaniei. Sunt convinşi că Romania a fost abandonată sovieticilor intrucat noi am pierdut iniţiativa şi supremaţia. Cred că Armata Roşie nu se va opri inainte de Bosfor şi Adriatica. Ei lasă să se inţeleagă că atitudinea lor s-ar schimba, dacă trupele anglo-americane s-ar apropia de teritoriul Romaniei. Sperăm să avem răspunsul lui Maniu intr-o zi sau două.”


Telegrama lui Antonescu catre Churchill ajunge la Molotov

“După cum imi amintesc, această telegramă, folosind un cifru complicat, era o incercare de a ne asigura că ai noştri cunoşteau motivul real al tergiversărilor Romaniei.

A fost scrisă in grabă, in stare de mare incredere şi dezamăgire şi a fost destinată doar privirilor britanice sau cel mult celor americane.

Lui Chas nu i-a trecut nici o clipă prin minte că va fi arătată ruşilor.”

“Telegrama lui Molotov era agresivă atat ca ton, cat şi in conţinut. „Autonomous” era „o misiune semioficială britanică pe langă guvernul Antonescu”, cu propria sa staţie de emisie şi recepţie, utilizată pentru corespondenţă codificată cu reprezentanţii britanici de la Cairo.

„Se ştie, de asemenea, că reprezentantul roman la Cairo, Ştirbey, foloseşte aceeaşi staţie şi aceleaşi cifruri pentru comunicările cu Maniu şi Antonescu.

” Corespondenţa politică susţinută intre Bucureşti şi Cairo, cu ajutorul grupului „Autonomous”, „dovedeşte că guvernul Antonescu cooperează cu el in această activitate. O asemenea situaţie nu ar fi posibilă decat ca rezultat al unei inţelegeri intre guvernul Marii Britanii şi guvernul Romaniei”.

Prezenţa pe langă mareşalul Antonescu a unei misiuni britanice „ale cărei scopuri sunt necunoscute guvernului sovietic” nu va fi de natură să contribuie in nici un fel la grăbirea capitulării Romaniei şi a acceptării de către aceasta a condiţiilor sovietice de armistiţiu. „Guvernul sovietic aşteaptă o explicaţie in această chestiune din partea guvernului Marii Britanii.” (…)

Dar este de asemenea posibil ca Molotov să fi crezut o parte din propriile sale acuzaţii.

La sosirea noastră, presa turcă anunţase că aduceam documente pentru guvernul roman.

Fusesem paraşutaţi la nimereală şi neinarmaţi şi in momentul arestării declaraserăm că dorim să fim puşi in legătură cu o persoană oficială romană importantă.

Zvonurile care circulau in Bucureşti că fuseserăm văzuţi cinand la Cercul Militar ajunseseră desigur şi la urechile Moscovei. intr-un fel, trebuie să recunoaştem că am fost trataţi mai curand ca oaspeţi decat ca prizonieri de război şi că ni s-a permis să trimitem mesaje codificate englezilor la Cairo.

Romanii nu aveau incredere in ruşi

Intr-adevăr, cand a explodat Molotov, SOE tocmai incerca să-i trimită lui de Chastelain o a doua staţie de radiotelecomunicaţii prin intermediul unei delegaţii comerciale romane.

Iniţiativele pe care le-am luat la faţa locului, mergand pană la a contacta un guvern inamic, erau de neconceput pentru agenţii NKVD.

Este foarte posibil ca cineva de la NKVD, poate Stalin insuşi, să fi văzut in toate acestea o cardăşie anglo-romană la nivel guvernamental.

Iar in ceea ce priveşte ideea că ai noştri le arătau lor chiar toate informaţiile operative provenind din dispozitiv, fără nici un fel de aranjament de reciprocitate, era tot atat de greu de inghiţit de către unii de la Moscova cum mi-a fost şi mie cand am auzit despre acest lucru, deşi era adevărul adevărat.

Revenind la mesajul „abject”, acesta era acea telegramă pe care de Chastelain o redactase la 19 aprilie prezentand SOE din Cairo motivele respingerii de către Antonescu a condiţiilor de armistiţiu.

Dacă ar fi ştiut că aceasta va fi arătată ruşilor, cu siguranţă de Chastelain ar fi elaborat-o in alţi termeni sau nu ar mai fi trimis-o deloc.

Moscova ştia că romanii nu aveau incredere in ruşi, dar niciodată inainte acest lucru nu fusese pus pe hartie – şi de către cine, de către un ofiţer britanic – in astfel de termeni tăioşi, ca apoi să mai fie şi larg difuzat printre aliaţii Rusiei.

Stalin nu era obişnuit cu un asemenea comportament din partea respectuoşilor săi parteneri; Lordul Moyne s-a gandit iniţial să nu i-o arate lui Novikov, dar apoi a socotit că, fiind doar o informare asupra atitudinii romaneşti, nu ar avea de ce să-i starnească pe ruşi impotriva Marii Britanii.

N-a vrut nici să fie acuzat că ar ascunde ceva, mai ales ceva neplăcut, pentru că dacă ar fi procedat in felul acesta nu ar fi făcut decat să intărească orice suspiciune posibilă de complicitate cu romanii.

Aşa cum s-a dovedit pană la urmă, comenta lordul Moyne cu mahnire, el şi oamenii lui au căzut „victimă propriei lor sincerităţi”.

După această bombă, lordul Moyne [ministrul Reginei in Egipt, ulterior asasinat la Cairo in noiembrie 1944] a informat Foreign Office ca Antonescu il folosea pe de Chastelain ca unealtă.

„Nu putem impiedica acest lucru, dar putem şi trebuie să ne asigurăm că nu suntem deturnaţi prin manevrele lor de la principalele noastre scopuri de război.”

De Chastelain nu era manipulat. El a fost acela, şi nu Vasiliu, care a insistat să se explice faţă de Cairo refuzul lui Antonescu de a accepta condiţiile de armistiţiu.

Din nefericire, telegrama sa putea să lase impresia că, deşi regreta atitudinea romanilor, de Chastelain o inţelegea, un sentiment pe care nici Molotov, nici Moyne nu puteau să-1 impărtăşească.

Efectele bombei lui Molotov au fost considerabile.

Churchill, rănit de acuzaţiile de rea-credinţă, a dat vina pe SOE.

Toate operaţiunile SOE din Balcani au fost suspendate, iar cele din Romania, oprite.

Churchill a sugerat ca organizaţia să treacă la Foreign Office, o parte, şi la armată, o altă parte. Cu toate că acest lucru nu s-a intamplat, Molotov a reuşit să o dezbine grav. (…)

Ultimele pregătiri pentru lovitură si rolul PCdR

Pentru Maniu, debarcările din Normandia erau semnalul unei offensive timpurii ruseşti pe frontul de sud; dacă nu acţiona rapid in vederea unei rupture cu Axa, Romania risca să piardă şansa de a deveni cobeligerantă. Antonescu nu era de aceeaşi părere.

După el, cel de-al doilea front oferea un motiv in plus pentru a ţine piept ruşilor, pană ce raportul militar de forţe in Europa se schimba in favoarea anglo-americanilor; potrivit credinţei sale ferme, aceasta era ceea ce voiau, cu adevărat, englezii.

Noi, prizonierii, ne puseserăm speranţele intr-o lovitură a lui Maniu şi a lui Antonescu.

Nu ne-a dat prin cap, ca multor altora din Romania, că in momentul in care Antonescu eşua, cand Maniu mai ezita incă, regele Mihai va fi acela care va face saltul hotărator in necunoscut. (…)

Antonescu a apreciat intotdeauna forţa electorală a lui Maniu.

I-a spus odată generalului Friessner că el, cum nu se bucura de sprijin popular, n-ar fi fost in stare de mai mult ca invins.

Decretul lui Antonescu din februarie 1941, prin care se interziceau toate activităţile politice neguvernamentale, nu a fost aplicat niciodată partidelor tradiţionale.

Maniu şi Brătianu ii trimiteau lui Antonescu aproape lunar cate un memoriu critic, pe care il difuzau apoi misiunilor străine chiar pe sub nasul Siguranţei.

Ori de cate ori Hitler ridica problema activităţilor lui Maniu – Ribbentrop i-a spus odată lui Antonescu că un astfel de om ar fi fost spanzurat pană atunci in Germania -, Mareşalul refuza cu tenacitate să intreprindă ceva impotriva lui.

Antonescu işi investise toată increderea in Germania, iar aceasta 1-a trădat.

Maniu işi investise toată increderea in Aliaţii occidentali, iar aceştia, in concepţia romanilor, l-au trădat.

Dar nici unul dintre ei nu ar fi invinuit ţara faţă de care se angajaseră iniţial – Germania şi Marea Britanie – şi se respectau unul pe celălalt pentru acest lucru.

Lovitura de stat nu ar fi reuşit fară pregătirea minuţioasă a lui Maniu şi fară saltul Regelui in necunoscut.

Dar in vara anului 1944 a mai fost un factor de care a trebuit să se ţină seama – Partidul Comunist Roman.

Cu toate că nu era esenţial pentru succesul loviturii, Maniu spera – aşa cum o făcuse Rose de la Foreign Office – că participarea comunistă ii va asigura un ajutor sovietic pentru ceea ce urma să intreprindă. (…)

Maniu recunoaste ca Antonescu obtinuse “conditii mai favorabile” pentru Armistitiu

Referirea lui Maniu la „condiţii mai puţin favorabile decat cele oferite lui Antonescu” privea termenii mai buni asupra cărora Moscova convenise cu Nanu, la Stockholm, cu trei săptămani inainte, fără ştirea aliaţilor săi.

In conformitate cu acestea, reparaţiile de război cerute Romaniei vor fi reexaminate.

Se va rezerva ca reşedinţă a guvernului roman un judeţ care să nu fie sub ocupaţia trupelor sovietice.

Intrucat Antonescu dorea să Joace cinstit” cu aliatul său, Moscova căzuse, de asemenea, de acord să li se dea nemţilor două săptămani in care să părăsească Romania inainte ca armata romană să intoarcă armele impotriva lor. in cazul puţin probabil in care nemţii ar pleca de bună voie, Romania s-ar putea considera neutră.

Cu toate că pe hartie condiţiile acestea erau mult mai bune decat cele oferite de Cairo, Antonescu nu se putea hotări să le accepte, atata vreme cat simţea că ar mai fi o şansă de a ajunge la o inţelegere cu Aliaţii occidentali.

 Maniu nu-i informase in prealabil pe englezi şi pe americani despre această ofertă mai bună.

Fie presupunea că Londra şi Washingtonul o cunoşteau dc la ruşi, fie a ghicit adevărul, dar nu dorea să se expună unei alte acuzaţii că ar pune beţe in roate.

In zorii zilei de 22 [august], Ionel Starcea a dus la Snagov cele două telegrame aprobate pentru a fi expediate la Cairo, via Ankara, prin Cretzianu.

Le-a inmanat lui Pogoneanu, şeful cifrului de la Centrul de comunicaţii de la Snagov al Ministerului Afacerilor Străine.

Pogoneanu, asemenea lui Buzeşti, se bucura de increderea Regelui.

El va codifica mesajele şi va asigura transmiterea lor prin emisia de la ora 19.00.

Cretzianu le va descifra şi le va da in clar reprezentantului SOE din Turcia, care le va recodifica şi le va transmite la baza SOE de la Cairo.

Procesul era complicat şi greoi.

O baie in Snagov a decis ziua loviturii

Pe Starcea l-a apucat cheful să inoate in lac, dis-de-dimineaţă, inainte de a se intoarce la Bucureşti, aşa că a aflat din pură intamplare o ştire care necesita schimbarea imediată a planului.

Ştefan Davidescu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, era pe lac, intr-o barcă, şi pescuia. Starcea a inotat pană la el şi, dintr-un scurt schimb de cuvinte, a aflat că Antonescu, care era aşteptat să sosească de la Bacău in seara aceea, se va intoarce pe front pe data de 24. insemna că nu se va afla in Bucureşti in 26, cand trebuia să aibă loc lovitura de stat.

O oră mai tarziu, şi noi, prizonierii, am intrat parţial in acţiune.

Potrivit raportului intocmit de către de Chastelain o lună mai tarziu:

„La orele 20.00, pe data de 22 august, am fost chemat de către generalul Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei şi subsecretar la Ministerul de Interne.

Acesta mi-a prezentat situaţia de pe frontul rusesc in măsura in care se referee la Romania. in această etapă, ruşii se aflau la 50 de kilometri sud de Iaşi şi atacaseră Cetatea Albă.

Generalul a explicat că romanii aveau numai o divizie de blindate, faţă de un număr estimativ de şase sau şapte divizii ruseşti de blindate la sud de Iaşi, ceea ce excludea posibilitatea continuării rezistenţei.

In cazul unui atac in sud, inaltul Comandament roman prevăzuse anterior o retragere, trupele romane urmand să se replieze spre Dunăre, la sud, şi spre poarta Galaţilor, la vest.

Generalul a prezentat situaţia ca fiind foarte gravă şi a adăugat că, din fericire, prim-ministrul Mihai Antonescu avea „o perspectivă mai flexibilă” decat Mareşalul.

Cel dintai hotărase că era timpul să se facă pace cu Aliaţii.

Am fost intrebat dacă aş dori să pornesc in scurt timp spre Cairo, impreună cu prim-ministrul, şi am răspuns că, deşi in principiu nu aveam nimic impotrivă, insistam ca inainte de plecare să fie implinite anumite condiţii.

Generalul s-a arătat mulţumit de răspunsul meu şi a plecat să raporteze primministrului, după ce ne-am inţeles că a doua zi dimineaţa ii voi prezenta condiţiile.”

Maresalul Ion Antonescu si Mihai Antonescu aveau pregatit Armistitiul

Potrivit inseninărilor mele, in aceeaşi seară, la orele 19.00, Mareşalul s-a intors de pe front „deziluzionat”.

Ică, după spusele lui Vasiliu, urma să fie investit cu puteri depline pentru negocierea unui armistiţiu şi, insoţit de către de Chastelain, in dimineaţa zilei de 24 august, va zbura pană in Turcia, de unde urma să-şi continue drumul spre Cairo.

Deşi nu prea avea mare incredere in Ică, de Chastelain era gata să colaboreze la orice plan care oferea o şansă rezonabilă de a aduce Romania de partea noastră in război.

In drumul de la aeroport, Ică i-a pus la curent pe Mareşal asupra celor plănuite.

Antonescu vorbise cu Ică de două ori de la Bacău, dar acesta din urmă, pe propria-i răspundere şi fără să aştepte reintoarcerea Mareşalului, a incercat să forţeze lucrurile.

Il chemase pe insărcinatul cu afaceri turc şi, prin acesta, ceruse guvernului turc să-i informeze pe Aliaţi asupra dorinţei Romaniei de a semna armistiţiul, cerand, ca prim pas, o incetare a focului.

Nu este clar dacă i-a impărtăşit Mareşalului planul său de a se duce personal in Turcia, insoţit de către de Chastelain.

Cand, o oră mai tarziu, Vasiliu i-a prezentat lui de Chastelain propunerea, el a lăsat să se inţeleagă că Ică acţiona independent de Mareşal.

Mai tarziu, in aceeaşi seară, Ică a trimis o telegramă la Legaţia Romaniei de la Ankara, solicitandu-i din nou lui Saracioglu să-i acorde sprijin diplomatic, lui sau oricui va veni in Turcia in numele Romaniei.

El dorea ca Turcia să acţioneze ca mediator in vederea incheierii armistiţiului; voia să fie informat in decurs de douăzeci şi patru de ore asupra soluţiei alese de către anglo-saxoni dintre cele trei propuse.

Se pare că nu invăţase nimic din toate hapurile inghiţite din partea anglo-saxonilor in ultimele optsprezece luni.

Mareşalul a avut trei intrevederi importante in seara aceea.

Două dintre ele au fost urmarea pranzului de lucru de la Palat.

Mai intai, Ion Mihalache a venit in vizită, in numele lui Maniu.

S-a căzut de acord asupra necesităţii incheierii unui armistiţiu şi s-a discutat posibilitatea intervenţiei militare angloamericane. 

Apoi s-a prezentat Gheorghe Brătianu, in numele lui Constantin Brătianu, şi a promis că va veni din nou la Mareşal a doua zi dimineaţa, la Snagov, cu propuneri concrete din partea ambelor partide.

Antonescu l-a văzut şi pe Clodius [ministrul german] in aceeaşi seară.

I-a reamintit că promisiunea Germaniei de a menţine frontul din Moldeva nu fusese respectată.

Dacă nu primea pe loc ajutor din partea lui Hitler, se va vedea nevoit să incheie armistiţiul cu cele Trei Puteri.

Pentru Antonescu, care nu dorea să ridice armele impotriva vechiului său aliat, aceasta era calea proprie de a obţine acordul lui Hitler pentru retragerea din război.

Potrivit unui raport german, trimis ministrului Afacerilor Externe de la Berlin, pe data de 24 august, Mareşalul i-a declarat lui Clodius că va arunca in luptă ultimele rezerve in efortul său de a-I opri pe ruşi şi, dacă nu va reuşi, va trebui să-şi recapete libertatea de acţiune politică.

Clodius inţelesese că Mareşalul dorea să aibă mană liberă să iasă din război numai in cazul prăbuşirii frontului.

Faptul că inaltul Comandament militar german socotea, după cat se pare, atacul sovietic din sud drept o pură diversiune ar putea explica de ce Berlinul nu a fost alertat imediat cu privire la demersul Mareşalului.

Ceva mai devreme, in aceeaşi zi, Hitler ţinuse o consfătuire la cartierul său general pentru a discuta problema Balcanilor, işi exprimase ingrijorarea in legătură cu pericolul unei Serbii Mari, dar n-a pomenit nimic despre Romania.

După intalnirea cu Clodius, Ică a trimis de urgenţă un curier la Stockholm cu instrucţiuni pentru Nanu de a o informa pe doamna Kollontay despre faptul că guvernul roman era dispus să incheie armistiţiul.

Apoi Mareşalul, doamna Antonescu, Ică şi aghiotanţii au plecat la Snagov, unde dispuneau de casa prinţului Nicolae, şi au ajuns noaptea, după ora unu, atunci cand lacul apare, vara, in toată splendoarea sa.

Tradarea Maresalului, tradarea Romaniei

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ică i-a spus lui Antonescu că liderii partidelor se vor intalni cu Regele in aceeaşi după-amiază. Doreau să semneze armistiţiul impreună cu Mareşalul.

El l-a conjurat pe Antonescu să se intalnească şi el cu Regele. Doamna Antonescu l-a sprijinit şi ea:

„Vai, Ionele, poate e mai bine cum spune Ică, să faci un armistiţiu impreună cu opoziţia. De ce iarăşi tu să-ţi iei toată răspunderea ?”

Cu toate acestea, Antonescu era departe de a fi convins.

Ică se pare că a mers şi mai departe, sculandu-l din somn pe Mircea Ioniţiu cu un apel telefonic pentru a-i spune că el şi Mareşalul solicitau să fie primiţi in aceeaşi zi in audienţă. Mircea – care cu ocazia acelor vizite la Bucureşti innopta in cabinetul Regelui din Casa Nouă – s-a frecat la ochi să-şi alunge somnul, i-a comunicat Regelui vestea bună şi 1-a informat pe Ică Antonescu că Regele ii va primi in acea după-amiază.

Şi noi, la inchisoare, ne-am deşteptat devreme in acea dimineaţă.

Chas aştepta să fie chemat jos dintr-un minut intr-altul pentru aranjarea călătoriei sale cu Ică in Turcia. işi pregătise lista condiţiilor: cerea ca inainte de plecare să aibă loc o intrevedere cu Maniu, un schimb de mesaje confidenţiale, in propriul său cifru, cu baza de la Cairo, precum şi includerea in suita lui Ică a unui expert militar, capabil să furnizeze Aliaţilor informaţii complete asupra dispozitivului de luptă din Romania al trupelor germane şi romane.

Cu o noapte inainte, Chas obţinuse asigurări din partea lui Vasiliu in legătură cu securitatea lui Silviu şi a mea in cazul plecării sale din ţară.

Neprimind nici un semn de viaţă din partea lui Vasiliu pană la ora 10, Chas a cerut să-1 vadă şi i s-a răspuns că generalul nu va fi disponibil inainte de orele 17.30.

Ca urmare, Chas a trimis condiţiile sale lui Tobescu, exprimandu-şi totodată surprinderea că, in imprejurările date, era posibilă o amanare atat de mare. in raportul său final el adăuga:

„Nu am primit răspunsul nici la scrisoarea mea, nici vreo aluzie la condiţiile formulate, şi nici nu i-am mai văzut pe generalul Tobescu sau pe generalul Vasiliu.”

Atunci cand, mai tarziu, in aceeaşi zi, a vorbit cu de Chastelain, Regele era incă scandalizat de raţionamentul lui Antonescu.

Mareşalul ii ceruse şefului comunităţii evreieşti, doctorul Filderman (foto in centrul imaginii alaturate), să convingă cercurile oficiale americane şi britanice să trimită misiuni in Romania in eventualitatea unei ocupaţii ruseşti.

Antonescu era un prieten apropiat al doctorului Filderman, dar să-ţi inchipui că acesta putea influenţa politica celor Trei Puteri intr-o astfel de chestiune arăta cat de rupt puteai fi de realitate.(…)

[23 august 1944]

Subofiţerul a intrat la noi să-i anunţe pe gardieni, dar aceştia aflaseră vestea.

Şi-au lăsat armele intr-un colţ şi au venit să ne strangă mainile.

Duţă a năvălit in incăpere, mi-a dat una peste umeri şi mi-a spus că sunt liber, mai mult sau mai puţin liber, a adăugat, razand.

M-am simţit deodată mai bătran, ca şi cum ultimele opt luni se ingrămădiseră toate in spatele meu. Am inceput să torn vin cu mai multă siguranţă in paharele pe care le intindeau soldaţii.

La orele 23.00, s-a primit un telefon de la Palat prin care se anunţa să fim conduşi acolo de indată.

Ne-am strans puţinul pe care il aveam, ne-am luat rămas-bun de la soldaţi, am luat-o la goană pe scări in jos şi, insoţiţi de Duţă, Rădulescu şi o escortă de motociclişti, am năvălit afară pe poartă, am trecut de staţia de tramvai şi de chioşcul de ţigări.

Dar, de-abia cand am ajuns in Piaţa Universităţii şi am văzut clădirea veche şi familiară şi cand am simţit mirosul lăsat seara de asfaltul incins, mi-am dat seama că sunt intr-adevăr liber. Am auzit mai tarziu că Regele insuşi a fost acela care, in ciuda evenimentelor din noaptea aceea, şi-a adus aminte de noi. (…)

Regele Mihai a “garantat” pentru increderea in Soviete

Cand Regele a intrat printr-o uşă mică, oamenii s-au dat deoparte şi i-am fost prezentaţi.

Mi-1 amintesc şi acum: un bărbat inalt şi timid, căruia nu-I venea la indemană să spună fleacuri.

Dar in seara aceea simţea preaplinul evenimentelor de dupăamiază.

A stat de vorbă cu noi in particular despre incăpăţanarea Mareşalului. Antonescu a refuzat să accepte că Romania fusese invinsă; mai dorise incă să se targuiască cu Aliaţii.

Susţinuse că romanii nu puteau avea incredere in Uniunea Sovietică, dar regele Mihai i-a replicat că sunt nevoiţi să se increadă in Soviete şi că el işi asumă răspunderea procedand astfel. In momentul in care a fost limpede că Antonescu nu renunţase la politica sa, a hotărat să-1 aresteze şi să pună imediat in aplicare planul stabilit pentru sambăta.

Pe la orele 23.00, la numai o jumătate de oră de la difuzarea proclamaţiei Regelui, romanii de pe front au inceput să ducă la indeplinire noile ordine şi BBC a dat prima emisiune despre lovitura de stat.

Peste altă jumătate de oră, Mareşalul, incă incuiat in camera blindată de la Palat, a cerut nişte hartie şi şi-a redactat testamentul.

Mihai Antonescu, aflat tot acolo, a cerut să fie pus in legătură cu Regele pentru a-i explica „detaliile importante ale negocierilor sale cu ministrul de externe turc”. intrucat intrevederea i-a fost refuzată, s-a apucat să scrie un lung memoriu, pe care 1-a rupt mai tarziu.

Bodnăraş a apărut apoi cu un grup de muncitori inarmaţi, purtand banderole pe care era scrisă litera „P”, insemnand Uniunea Patrioţilor, şi 1-a preluat pe Mareşal, precum şi pe acei fruntaşi ai guvernului acestuia inchişi la Palat.

Prizonierii au fost ţinuţi la o adresă secretă din cartierul Vatra Luminoasă. Au fost predaţi armatei sovietice la intrarea acesteia in Bucureşti şi au fost duşi apoi cu trenul la Moscova. [inclusiv seful SSI, Eugen Cristescu, arestat ulterior din refugiul sau de la ambasadorul Germaniei - foto de la inchisoarea NKVD din subsolurile de la Lubianka] (…)

(Maniu) Mi-a spus că sperase să poată obţine eliberarea noastră.

Dar Ion Antonescu era un om incăpăţanat.

Nu a fost trădător, deşi acum va fi considerat ca atare.

„Are doar vederi prea mărginite pentru a rămane la putere.”

Ministrul de externe s-a uitat la mine in aşteptarea unui răspuns, dar după atatea luni de izolare in inchisoare mă simţeam oarecum depăşit de probleme.

După o pauză, Maniu a adăugat că emisarul său de la Cairo nu putea să vorbească niciodată liber fiindcă ambasadorul rus era intotdeauna de faţă. I-am răspuns că era de aşteptat. Ruşii erau aliaţii noştri.

Inainte de plecarea sa la Snagov, in seara de 22 august, Ică trimisese un curier la Stockholm.

Acesta a petrecut noaptea de 23 la Berlin.

Intrucat guvernul german nu difuzase nici un fel de ştiri in legătură cu evenimentele din Romania, neinformand nici propria-i poliţie, curierul a putut să ia avionul de Stockholm a doua zi dimineaţa.

Potrivit celor relatate de Nanu, el a năvălit in cameră spunand:

“Domnul Antonescu este de acord cu dumneavoastră.

Motivele care l-au reţinut pană acum sunt mai multe, dar o să vi le spun mai tarziu…

De aceea, vă aduc acum instrucţiuni să o vedeţi pe doamna Kollontay neintarziat…

Mareşalul Antonescu este pregătit să se dea la o parte, indată ce va fi necesar, şi i-a dat mană liberă să semneze armistiţiul“,

,Mă tem că aţi sosit cu douăzeci şi patru de ore mai tarziu”, i-a replicat Nanu, care aşteptase luni in şir să primească astfel de instrucţiuni.”

Ivor Porter – agent secret si diplomat al Coroanei Marii Britanii

http://www.ziaristionline.ro/2011/07/04/negocierile-maresalului-cu-aliatii-si-marea-tradare-de-la-23-august-1944-relatate-de-un-agent-secret-al-intelligence-service-ivor-porter-operation-autonomous/