Va ninge în Ajunul Crăciunului. Atenţie la cauciucurile de iarnă!

Autor:  Ionuț Fantaziu,  Georgeta Ghidovăț

Moşul ar putea veni pe zăpadă. Poliţiştii îi atenţionează pe şoferi să fie prudenţi, iar pentru siguranţa lor să nu intre cu maşinile pe şosele cu polei, fără pneuri de iarnă.

Meteorologii anunţă că vom avea zăpadă de Crăciun. 

Potrivit celor de la Accuwheather, va ninge în majoritatea oraşelor în ziua de 23 decembrie şi, în unele regiuni, şi de Ajun.

Excepţie face vestul ţării, unde sunt condiţii de lapoviţă.

Cei care şi-au programat concediul la munte ar putea avea o supriză plăcută. Meteorologii de la Accuwheather spun că va ninge în cele două zile de dinaintea Crăciunului.

In zona Poiana Braşov, minima va fi de -3 grade Celsius, iar maxima ar putea ajunge la valoarea de -13 grade Celsius. Va ninge pe 23 decembrie şi în zona Valea Prahovei, unde temperaturile ar putea ajunge la minime de -13 grade.

În zona montană din Moldova ar putea ninge în ambele zile de dinaintea Crăciunului. În staţiunea Vatra Dornei, sunt preconizate temperaturi între -7 şi -17 grade Celsius.

La Bucureşti ar putea ninge pe 23 decembrie, iar în ziua de Ajun, cerul va fi înnorat. Potrivit Accuwheather, temperaturile vor fi între -2 şi -9 grade.

ÎNDRUMAR

Anvelopele de vreme rece provoacă efectul "zăpadă-zăpadă"

Poliţiştii au amendat deja 18 şoferi care nu aveau maşinile echipate cu cauciucuri de iarnă şi vor continua controalele în următoarea perioadă. Sunt valabile aceleaşi prevederi:

Aplicarea.

Nu există o perioadă calendaristică, poliţiştii dau amendă de fiecare dată când pe carosabil sunt condiţii de polei sau zăpadă.

Amenda. 

Este între 9 şi 20 de puncte, de la 603 la 1.430 lei. Cei care sunt prinşi rămân fără certificatul de înmatriculare al maşinii. Şoferul primeşte o dovadă care e valabilă 15 zile. În acest timp, trebuie să-şi cumpere cauciucuri de iarnă. Apoi merge la RAR, iar cu avizul de acolo îşi recuperează certificatul de înmatriculare de la Poliţie.

Când se folosesc? 

Producătorii recomandă folosirea cauciucurilor de iarnă atunci când temperaturile coboară sub 7 grade Celsius. Trebuie să aibă marcajul "fulg de nea" sau inscripţia M+S. Aceste însemne arată că respectivele anvelope au fost testate şi omologate.

Cum acţionează? 

Datorită forţei de apăsare, apare o energie care se transformă în căldură şi topeşte zăpada. Cauciul alunecă pe această apă formată. Tăieturile lamelare şi curbe de pe cauciucurile de iarnă "agaţă" zăpada, iar cu cea de pe carosabil creează efectul "zăpadă-zăpadă", dând o aderenţă bună.

E bună varianta secondhand? 

Legea precizează că putem merge cu un cauciuc până la limita de uzură a canalelor de 1,6 mm. Testele au arătat că de la 8 mm, cât are un cauciuc nou, până la 4 mm aderenţa e mai scăzută, dar de la 4 mm scade abrupt, iar şoferul poate avea probleme serioase.

preluare de pe sursa:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/va-ninge-in-ajunul-craciunului-atentie-la-cauciucurile-de-iarna-957612.html

Poiana Narciselor

                                                          de Cornel Nicula

România este o ţară cu un specific deosebit, în care parcă s-au adunat toate elementele de floră şi faună din lume.

Avem o bogată reţea de ape, mii de specii de flori, de insecte, zeci de specii de animale sălbatice, zeci de specii de păsări, relieful atât de combinat prezentând totuşi un aspect echilibrat între munte, câmpie şi zonele de dealuri.

 

Practic teritoriul ţării noastre a fost hărăzit de către Dumnezeu unei existenţe fericite, armonioase şi plină de liniştea şi încântarea oferită de natură. Sânt multe, foarte multe locuri ce merită vizitate în oricare anotimp al anului, avem sute de obiective turistice de parcurs cu piciorul şi de admirat.

Unul dintre locurile de acest fel este şi Poiana Narciselor din satul Vad, comuna Şercaia, judeţul Braşov. Aflată la 60 de kilometri de oraşul Braşov, rezervaţia naturală de acolo se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 400 de hectare, poiana numită şi popular Dumbrava Vadului fiind pur şi simplu inundată în fiecare primăvară de narcise.

 

Acestea se întind pe aproximativ 30 de hectare în zona amintită, ca un imens covor alb ce aminteşte de veşnica puritate a naturii.

 

O oază de relaxare

Este evident faptul că noi românii nu prea cunoaştem multe despre zonele care se află incluse în patrimoniul naţional şi internaţional al monumentelor naturii.

 

De aceea această pagină vine lună de lună în sprijinul acestei idei, pentru ca să puteţi cunoaşte astfel de zone ce au primit în plan internaţional toată admiraţia şi valoarea cuvenite. Poaiana Narciselor este un astfel de monument, unic în Europa prin chiar peisajul floristic extraordinar ce se desfăşoară în fiecare an în faţa ochilor turiştilor.

 

Puţină istorie referitoare la Dumbrava Vadului este binevenită, având în vedere că această zonă, după cum veţi citi, poartă o profundă amprentă a unor timpuri de glorie a înaintaşilor noştri.

Aşa cum fiecărei comunităţi din localităţile României îi place să-şi laude vatra moşilor şi strămoşilor lor, tot aşa si locuitorilor din Şercaia-Vad le place să afirme că satul lor este cel mai frumos din România. Frumos prin ce?

 

Dacă ar fi să considerăm doar simpla existenţă a Poienii Narciselor şi tot ar fi un veritabil motiv de mândrie naţională şi internaţională. Căci unde mai puteţi vedea un imens câmp de flori albe, aşa ca la Şercaia, satul Vad?

 

Aşa cum spuneam şi la începutul acestui articol, în lumea asta pământeană sânt puţine locuri lăsate de Dumnezeu cu o asemenea frumuseţe naturală. La un asemenea dar al Creatorului, localnicii din Şercaia-Vad sânt conştienţi că datoria lor e aceea de a fi harnici şi cinstiţi, cu respect faţă de semenii lor, ca şi când neamul geto-dac nu ar fi dispărut vreodată de pe acele meleaguri.

 

Ştim din relatările istoricilor că geto-dacii erau cei mai drepţi şi cei mai cinstiţi dintre toate neamurile trace. La Şercaia se pare că asta este o regulă sfântă, tocmai de aceea în fiecare an în luna mai se organizează şi festivalul numit „Sărbătoarea Narciselor”, prilej de bucurie pentru localnici, deoarece mii de turişti români şi străini vizitează zona, fiind primiţi cu cea mai caldă ospitalitate.

 

La acest festival oamenii se destind şi petrec clipe memorabile pentru întreaga viaţă, privind la tinerii din Valea Homorodului îmbrăcaţi în straie tradiţionale populare, care se iau la întrecere cu tinerii din celelalte sate învecinate. Festivalul este şi un prilej de menţinere a tradiţiilor străvechi şi a portului nostru popular atât de frumos, dar şi o ocazie rară de a vedea obiceiuri ce-şi pierd originea în negura timpului.

 

„Drumul Domnitorilor” trecea prin Vad

Din punct de vedere istoric localitatea Vad din comuna Şercaia are un trecut interesant de menţionat. Şi asta pentru că există încă documente ce atestă faptul că încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân această aşezare numită Vad era cunoscută de către oamenii acelor vremuri.

 

Acolo Mircea cel Bătrân trimisese în vremea domniei sale câţiva dregători pentru a-i pune în posesia unor pământuri pe trei boieri care, datorită meritelor lor în obştea Ţării Româneşti de atunci, primiseră drept răsplată împroprietărirea cu pământ.

 

Deci încă din 1390 aşezarea Vad era ştiută în Ţara Românească, mai ales pentru un traseu vechi ce trece prin localitate, ce fusese folosit de regii daci încă din vechime, şi care se numea „Via Regis”. De altfel fiecare dintre domnitorii ţărilor româneşti a folosit acest drum vechi, ce făcea legătura între Ardeal, prin Sibiu şi Făgăraş, către Ţara Românească.

Ceva mai târziu Vlad Ţepeş îşi adusese o parte din oastea sa în Vad, pentru a-i pune la respect pe saşii ce complotau cu pretendenţii la tron contra lui. Se spune conform zapiselor vechi ce au rămas din acea vreme că oştenii lui Ţepeş au incendiat tîrgul Şercaia, aşa cum era cunoscut în vremea aceea, ca pedeapsă aplicată.

 

Deci putem să ne dăm seama că localitatea lângă care se află Poiana Narciselor are o profundă încărcătură istorică, ce face ca acest obiectiv turistic şi al tradiţiilor populare să reprezinte cu adevărat o zonă cu renume mondial.

 

Şi pentru că tot am amintit de faima internaţională, tot din perspectiva istoriei să mai spunem că localitatea Vad a fost vizitată în 1771 de însăşi împărăteasa Maria Tereza care a oferit bisericii de atunci un clopot al cărui dangăt se aude de la kilometri depărtare.

 

Documentele vremurilor atestă că doi ani mai târziu, deci în 1773, fiul Mariei Tereza, Iosif al II-lea a vizitat la rândul său micuţa localitate.

Atât de frumosă este Poiana Narciselor încât, în timpul regimului de dinainte de 1989 s-a turnat unul dintre episoadele din filmul „Neamul Şoimăreştilor”, realizat după opera literară cu acelaşi nume lăsată posterităţii într-un minunat stil epic de către Mihail Sadoveanu.

 

Locuitorii din Vad numesc narcisele cu termenul de coprine… Aşa că dacă vreţi făceţi-vă timp în fiecare an, în luna mai, şi vizitaţi Poiana Narciselor, pentru a trăi măcar o dată în viaţă splendoarea celui mai întins covor alb din lume alcătuit din coprine…

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.revistacosmos.ro/poiana-narciselor/

Transfăgărăşanul – Alpii Transilvaniei

Ţară de legendă şi de mituri ancestrale, România reprezintă un simbol al spiritualităţii şi civilizaţiei de la începuturile omenirii.

Locuit de către strămoşii strămoşilor noştri, acest teritoriu hărăzit de Dumnezeu cu toate formele de relief ne încântă privirile şi sufletele, atunci când le admirăm la modul panoramic.

Sînt foarte multe locuri minunate în România, şi culmea este că ele nu sînt îngrămădite, ci se îmbină armonios pe alocuri, şesul cu dealurile, dealurile cu munţii, văile sînt domoale şi largi, uneori şi lungi, ca să nu mai vorbim de depresiunile intramontane care, în multe zone, adăpostesc localităţi unde clima e blândă, precum sufletele celor ce trăiesc acolo.

 

Viaţa pe meleagurile româneşti are un specific aparte, de la zonă la zonă putem întâlni atâtea obiceiuri, tradiţii şi datini, încât bogăţia lor descrisă în cuvinte nu ar putea încape în 1000 de cărţi de 1000 de pagini fiecare.

 

Atât de vastă este moştenirea pe care o avem de la înaintaşii noştri. Şi credeţi că aceste obiceiuri şi datini sînt doar aşa, ca să ne mai veselim şi noi puţin în marile sărbători ale anului? Da’ de unde… Ele reprezintă şi conţin acele informaţii ancestrale despre Viaţă, Univers şi legile lor sacre, respectate cu sfinţenie de către strămoşii strămoşilor noştri.

 

Tocmai de aceea nu veţi vedea în localităţile României, mai ales cele de deal şi de munte, decât oameni cinstiţi, primitori, cu suflet cald, care dincolo de religie şi alte lucruri lumeşti, au o bunătate a sufletului care te face să-ţi doreşti să retrăieşti iar simplitatea unei astfel de vieţi, aşa cum o trăiesc ei.

 

Nu vorbim aici de nivelul de educaţie şi de cunoaştere a localnicilor din aşezările de şes, deal şi munte, deşi dacă am face o comparaţie, ţăranul român, socotit cam înapoiat de Uniunea Europeană, şi acum ca şi în anii ’70, scoate mai mult grâu sau porumb la hectar decât agronomul care însămânţează ştiinţific. Iar legumele produse de ţărani sînt mult mai gustoase şi savuroase decât cele produse după metode ştiinţifice. Iar asta este o realitate a vieţii noastre de zi cu zi!

Că tot am adus vorba de produsele ţăranului român… Îmi amintesc de incursiunea pe care am făcut-o în vara anului 2008 împreună cu o parte a echipei redacţionale, pe Transfăgărăşan, la întoarcerea de la Sarmisegetuza. Încă de la plecare şoferul nostru Florin, un tânăr destoinic şi cam sprinţar de felul lui, ne propusese să urmăm un traseu de întoarcere prin Sibiu către Transfăgărăşan.

 

Ideea a fost agreată aşa că la întoarcere, trecând de Sibiu, ne-am îndreptat către Braşov care era pe direcţia respectivă. Pe drum, fiind deja aproape de miezul zilei, şi apropiindu-ne tot mai mult de zona Transfăgărăşanului, vedeam crestele Munţilor Făgăraşului undeva înspre stânga cum se ridicau semeţe către cer.

 

Peisajul este de o măreţie şi o încântare rară, pentru că până şi de la distanţa aceea de câţiva kilometri se puteau zări vârfurile Munţilor Făgăraşului cu firişoare abia vizibile despre care ne-am dat seama că erau drumurile de acces.

Ajunşi acolo, fiind şi zi de duminică, sus pe Transfăgărăşan la Bâlea Lac era mare târg. Lume multă, turişti români şi străini deopotrivă, grătarele sfârâiau pline de mici, cârnaţi de casă, gogoşile şi cozonacii, kurtos kolac şi ale delicatese răspândeau în aer miresme care mai de care mai atrăgătoare şi apetisante.

 

Nici tarabele cu brânzeturi şi lactate naturale nu lipseau, caşul şi caşcavalul afumat de casă îmbiindu-te la tot pasul cu aspectul lor auriu rumenit. De acolo am luat nişte caşcaval afumat, o bunătate cum aveam să constat mai târziu, şi pot spune că ce găsim noi prin magazine la oraş sînt copii palide faţă de ce produc ţăranii în gospodăriile lor acolo sus la munte. De altfel vorbim aici de tradiţii ale Ţării Fărăgăraşului, ţară de legendă, ce s-au păstrat până în zilele noastre îndeosebi sub forma produselor autohtone, pline de savoare şi hrănitoare.

 

De aceea un tânăr de la munte va fi mult mai viguros şi rezistent decât unul de la oraş, obişnuit să consume preponderent caşcaval şi mezeluri fabricate pe bandă rulantă, să bea sucuri carbogazoase şi lapte pasteurizat din care sînt scoase adevăratele substanţe nutritive. Şi după cum bine vedem, Uniunea Europeană ar cam vrea să ne restrângă aceste produse naturale şi sănătoase, şi să îi oblige pe români să consume preparate industrializate lipsite de consistenţă nutritivă adevărată.

Munţilor Făgărăşului li se mai spune şi „Alpii Transilvaniei” pentru frumuseţea şi mărimea lor. Acest lanţ muntos străjuieşte la sud Ţara Făgăraşului, la nord fiind Podişul Târnavelor. Fiind masivul muntos pe care s-a construit cea mai înaltă şosea din Europa, la altitudinea de aproximativ 2030 de metri, Transfăgărăşanul reprezintă un simbol al energiilor ancestrale care persistă pe acele meleaguri.

 

Lungimea de 70 de kilometri şi lăţimea de aproximativ 40 de kilometri a Munţilor Făgăraş fac din zona respectivă o adevărată bucată de rai, căci cum treci de Curtea de Argeş peisajul devine din ce în ce mai frumos. Apoi după ce treci de Şercaia, Transfăgărăşanul ţi se dezvăluie ca un uriaş acoperit vara de verdeaţă, iarna de haină albă de omăt.

 

Pe timpul iernii Transfăgărăşanul ca porţiune de drum este închis circulaţiei, dar se poate ajunge sus la Bâlea Lac de pe cealaltă parte a versantului, cu telecabina. Se poate spune despre locurile acelea că sânt încărcate de energii binefăcătoare care acţionează permanent, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Şi cei care reuşesc să ajungă mai sus, pe culmi, au parte de nişte peisaje care-ţi induc o stare atât de profundă meditativ, încât la un moment dat ai impresia că nu mai eşti pe Pământ, ci pe o altă planetă.

Ţara Făgăraşului a fost atestată documentar pentru prima dată în 1222, ceea ce dovedeşte perenitatea şi obârşia populaţiei autohtone, urmaşi ai dacilor liberi. Acestei Ţări a Făgăraşului i se spunea „Terra Blachorum” de unde a provenit ceva mai târziu numele de Valahorum – Valahia. Dacă vreţi să vă petreceţi o vacanţă de neuitat, Munţii Făgăraşului constituie una dintre cele mai indicate zone pentru aşa ceva.

 

Câteva obiective care merită vizitate, mai ales în anotimpul iernii, dacă şi vremea permite evident, sînt lacurile Bâlea, Capra şi Căpriţa, chilia Părintelui Arsenie Boca aflată la doar 30 de minute de mers dinspre Cabana Valea Sâmbetei, precum şi cascada Bâlea.

 

Munţii Făgăraşului au fost supranumiţi „Alpii Transilvaniei” de către geograful şi pedagogul francez Emmanule de Martonne, care a fost pur şi simplu uimit de frumuseţea şi sălbăticia peisajelor acestor munţi atunci când a venit în România pentru a cartografia zonele muntoase, lucru necesar pentru atlasul la care fusese cooptat pentru a fi realizat. În tradiţia folclorică li se spune simplu Făgăraşii, pentru că atât de impresionant e peisajul şi atât de profund lasă aceşti munţi amprenta în sufletele oamenilor încât niciodată nu-i uită.

Ţara Făgăraşului şi Munţii Făgăraşului au o strânsă legătură cu primul descălecat al lui Negru Vodă, despre care se spune în texte vechi că era originar din acele locuri. De altfel Negru Vodă era doar un supranume iniţiatic şi spiritual pentru un conducător iscusit care în fruntea micii sale armate i-a învins pe tătari şi ar fi fondat pentru prima dată, după voievodatele româneşti, Ţara Românească.

 

 Acest Negru Vodă a fost real, deşi numele său adevărat niciodată nu a fost cunoscut, şi el a repus bazele vechiului regat geto-dac, care evoluând prin timp a devenit ceea ce astăzi cunoaştem cu toţii, un nume care oricât de cenuşie ne-ar fi viaţa, ne face să ne infiorăm dar să şi plângem şi nu ştim de ce atunci când îl rostim şi auzim imnul naţional… ROMÂNIA!

 

 

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/transfagarasanul-%e2%80%93-alpii-transilvaniei/

Povestea lui Pazvante Chioru’

Anunturi

 

Foto (1)

Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat "stat" independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat.

Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.


Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri.

Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti.

Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang.

Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios.

Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autopro-clama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.


Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante.

Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte.

In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca.

In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul.

Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor.

Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante.

Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :

"Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!". Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani.

Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru', decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…

In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.



preluare de pe sursa:
http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru 

Avem si Noi Super Eroi

 

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA