Legăturile de înrudire româno-albaneze

Zona de formare a poporului roman/valah

În opinia unor savanţi, albanezii, românii si aromânii sunt recunoscuţi ca adevãraţi autohtoni ai ţinuturilor sud-nord-dunãrene, fiind descendenţi şi continuatori ai traco-ilirilor

1. Rãsãrit din substratul traco-iliric, poporul albanez apare abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri din zarea istoriei (ca atestare documentarã – n.n.).

Intr`adevãr,îin acest secol se face pentru întâia datã, menţiune despre o populaţiune de pe actualul teritoriu naţional albanez cu numele Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis.

Dupã aceastã scurtã pomenire, urmeazã o tãcere pânã în sec. al XI-lea, când se aminteşte despre o rãscoalã din Albania, in care au luat parte si Albanezii. Din aceastã întreruptã amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese cã începuturile istorice ale poporului albanez se aseamãnã cu acele ale poporului român 2.

Din timpuri strãvechi şi pânã în vremea noastrã, zona sud-dunareanã, balcanicã, mai precis cea cuprinsã între mãrile Neagrã, Adriaticã şi Egee, foarte prielnicã vieţuirii omeneşti, a fost viu disputatã de numeroase seminţii. În zorii istoriei antice, aici s-au dezvoltat douã neamuri înrudite, dar totuşi distincte: tracii si ilirii 3., strãmoşii românilor şi albanezilor de azi.

Dupã Nicolae Iorga, temelia acestor douã popoare, român şi albanez, sunt seminţiile iliro-traco-dacice, care au populat întreaga Peninsulã Balcanicã, trecând sub numele de Geţi şi Daci, Dunãrea şi lãţindu-se apoi, peste întregul platou al Ardealului 4. Scriind despre înrudirea limbii române cu cea albanezã, redactorul unei reviste albano-române din Bucureşti, semna sub pseudonimul Boirevista, urmãtoarele: Faţã de niciunul din elementele care constituie limba noastrã de azi, nu ne poate cuprinde însã atâta duioşie faţã de cel ce ne e comun cu albanezii, cãci vechimea lui întrece douãzeci de veacuri 5.

Albaneza şi româna se caracterizeazã, în interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsã înrudire.

Aceastã înrudire se intrevede, cum se ştie, în întregul sistem al celor douã limbi, în alcãtuirea foneticã, în structura morfologicã, în construcţia sintacticã, în frazeologie, în formarea cuvintelor şi în vocabular 6.

Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are in comun cu albaneza, despre evoluţiile independente în fiecare dintre cele douã limbi, precum şi despre mostenirile independente din substratul traco-dac (în românã) sau traco-ilir (in albanezã), prof. univ. dr. Grigore Brâncuş subliniazã faptul cã româna şi albaneza sunt inrudite prin substrat, sub înrâurirea cãruia au apãrut inovaţii comune 7.

Relaţiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care existã o serie de similitudini, paralele şi concordanţe în viaţa spiritualã şi culturalã a celor douã popoare.

Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Cabej, avea sã afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul dese ori are impresia ca are în faţa lui o singurã materie de limbã, reprezentatã sub douã forme diferite 8.

Acelaşi învãţat aprecia: din caracterul acestei afinitãţi se poate afirma cu destulã siguranţã cã în istoria lor, poporul albanez şi poporul român au fost în vecinãtate unul cu altul, pe alocuri poate au trãit în simbioza 9.

Pentru filologul italian Giuliano Bonfante, albanezii şi românii erau într-o vreme unul şi acelaşi popor, care a primit acelaşi val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n. 10.

Ideea strãvechii legãturi de înrudire etnicã şi lingvisticã dintre români şi albanezi, dateazã încã din sec. al XVIII-lea.

Pionierul cercetãrilor istorice şi lingvistice sud-est europene, Johann Erih Thunmann, era convins cã existã o înrudire între românã şi albanezã bazatã pe o vecinãtate apropiatã: Albanezii sunt descendentii vechilor iliri, la fel ca şi vecinii lor vlahi, de care mã voi ocupa ulterior, sunt fii ai tracilor.

De remarcat cã Thunmann socotea necesar sã explice orientarea cercetãrilor sale: Nouã, celor din pãrţile apusene ale acestui continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai putin cunoscut în privinţa originii, istoriei şi limbii sale, ca albanezii şi vlahii. şi cum nu este vorba de popoare de rând; este vorba despre popoare de seamã, pe care orice istoric ar trebui sã vrea sã le cunoascã, a cãror istorie ar putea sã umple o lacunã din istoria mai veche şi mai nouã a Europei.

Dar ele nu mai joacã astãzi un rol important, ele sunt popoare lipsite de libertate, de drepturi si de noroc, iar istoricul este adesea tot atât de nedrept ca orice om: el îl dispreţuieşte pe cel fãrã noroc .

Din cercetãrile ulterioare, lingviştii noştri au constatat cã într-adevãr, preferinţele comparative s-au îndreptat cu precãdere spre limba albanezã, a cãrei înrudire originarã cu substratul românesc, este unanim recunoscutã.

Misterioasa noastrã înrudire cu albanezii este realitatea apropierii sufleteşti între cele douã popoare: o anumitã cãldurã în raporturile reciproce, toate aceste izvorâte dintr-o comunitate de civilizaţie care are începuturile în strãfundul veacurilor. Cu ocazia unei cãlãtorii în Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins sã audã cã albanezii au acelaşi ritm al frazei.

Albaneza, dupã Rosetti, este o limbã centum, prin elementele ei care se explicã prin ilirã, şi o limbã satem, prin elementele care se explicã prin tracã.

Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explicã – în afarã de câteva excepţii – prin tracã.

În acest sens, Rosetti aduce drept dovadã o serie de elemente ale vocabularului comun al românei şi albanezei, corespondenţe fonetice între cele douã limbi, expresii in comun, argumentând toate acestea prin existenţa unui substrat comun în douã sau mai multe limbi balcanice.

În Istoria limbii române, Rosetti susţine autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinãtate cu populaţia vlahã, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbã, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor douã popoare.

În acest sens, Th. Capidan este de pãrere cã poporul albanez s-a format pe teritoriul national din nordul Albaniei, într-un tinut în care el putea veni în atingere cu populatiunile româneşti medievale din sudul Dunãrii.

Prin aceasta trebuie sa admitem existenþa unei simbioze albano-române.

N.A Constantinescu constata că acum o mie de ani masa româneascã timoceanã, înainte pânã în regiunea oraşelor Niş-Vranje, unde fãcea legãturã cu masa etnicã albanezã care se lãteşte pânã la Adriatica. Numai admitând aceastã legãturã, care s-a rupt în epoca modernã, ne putem explica şi raporturile culturale şi de limbã dintre poporul albanez şi cel roman.

Un punct de vedere interesant are şi Nicolae Caratanã: Aromâna cunoaşte mai putini termeni albanezi decât româna.

O dovadã în plus cã albanezii au trãit în mai strânsã legãturã cu românii decât cu aromânii, probabil în Kosova şi încã mai spre nord-vest.

Despre vecinãtatea dintre cele douã popoare vorbeşte şi cercetãtorul albanez Jovan Prespa. Când vine vorbă despre albanezii kosovari aflaţi în vecinătatea directă cu românii timoceni, în anii 1877-1878, sârbii au alungat din aceastã zonã peste 300 mii de etnici albanezi, numai cu hainele ce le purtau pe ei, rămânând acolo (pe Topliţa), numai vlahii. Iată unde se ascund urmele simbiozei albano-române, existente în substrat!

Aceeaşi pãrere despre înrudirea şi asemãnãrile româno-albaneze, este susţinutã şi de Alexandru Graur, conform căruia limba albanezã este, în afarã de greacã, singura limbã autohtonã care s-a pãstrat din antichitate în Balcani.

Elementele comune ale albanezei numai cu romana, ca şi fapte de altã naturã, fac ca albaneza sã fie consideratã tot mai mult continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române, traca, dupã unii, chiar dacomoesiana.

———————–
1. Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani, Bucuresti, 1995, p.33.
2.Theodor Capidan, Simbioza albano-romana si continuitatea romanilor in Dacia, in Revista Fundatiilor Regale, nr.5, Bucuresti, l943, p.244..
3. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in Evul Mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1998, p.263-264.
4.Boirevista, Inrudirea limbei romana cu cea albaneza, in Tribuna Albano-Romana, nr.1-2, Bucuresti, 1916, p.15.
5. Ibidem.
6. Eqrem Cabej, Introducere in istoria limbii albaneze, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, l997, p.1O.
7. Grigore Brancus, Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane, Institutul roman de Tracologie, Bucuresti, 1995, p.8-9.
8. Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci si Kuteli, Bucuresti, l999, p.ll.
9. Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze), Tirana, l97l, p.l7l.
1O. Giuliano Bonfante, Studii Romeni, Roma, 1973, p.68.

preluare de pe sursa: Originea Poporului Roman

AUX ARMES CITOYENS!

M-am săturat de lipsa de reacţie şi atitudine a concetăţenilor mei!

Pînă şi bulgarii ne-au dat clasă!

În ultimul timp, am impresia că istoria se află pe ultima turnantă, în timp ce România încă se mai împiedică în şireturile de la tenişi pe linia de start.

Titlul de azi, nu e un îndemn la violenţă!

Nici împotriva idiotului ăla mic de la Răchiţele, nici a ticălosului ăla chior, nici măcar a parvenitului interlop de la interne!

E un vers din Imnul de Stat al Republicii Franceze, o ţară, în care locuitorii au brevetat sărutul franţuzesc şi muia pentru români!

Nu-ş cum draku se face, dar la Paris, ambasador a fost actualul ministru de externe, o altă jigodie şlefuită şi pasivă!

Imnul franţujilor, mahmuri de CHAMPAGNE şi scîrbiţi de Camembert de Normandie, pune în mişcare o întreagă naţiune.

Al nostru, nu mai produce nici o erecţie intelectuală, decît celor care dezbat dacă să-l schimbe sau nu.

Eu zic să-l! Şi să-l cu piesa Paraziţilor, că la momentul istoric pe care-l traversează ţara asta, slalomul printre cretini e mai sport naţional decît lupta cu barbarii de tirani, care tirani se ascund în interiorul acestei ţări şi nu aiurea, ca pînă la paşopt!

Actuala clasă politică, de-şănţată şi de-zaxată, are idei puţine şi fixe.

Combustibilul ei s-a terminat, ca bateria de la vibrator!

Cum şi proiectul România, al străbunilor mei, pare să dea rateuri serioase!

Chiorul, norrmal!, o ţine pe a lui cu UE, în timp ce UE se duce drakului.

Surdu… Scuze, Surdu a murit şi a lăsat-o pe Doamna cu datorii la bănci!

Dar, ca într-un film românesc, Angela merge mai departe…

Aşa cum merg şi politicienii de aiurea.

Comisia lui José Manuel Barroso, odinioară o emblemă a idealului federalist, este absentă în această criză europeană, astăzi.

Inter-guvernamentalismul a revenit la modă.

Şefii de stat sînt iarăşi direct la cîrma navei europene, cu tandemul fondator franco-german în frunte.

Din păcate, acesta funcţionează prost, uneori contabil, dar rareori istoric.

România, absentă! E în Divizia C! Sau, în alt film!

Dar, merge spre dezastru cu bucuria şobolanilor din “Flautul fermecat”. E “o criză de ideal”, zice Frunzăverde.

E “o criză de leadership”, spun analiştii internaţionali, deşi eu cred că, în cazul României, e vorba de LEADER SHEEP!
 
Revin! Mă simt ruşinat cînd o planetă întreagă îşi strigă drepturile, miliarde de oameni doresc să schimbe o lume din temelii, eu şi cu ai mei, stăm şi belim karasu, aşa cum am făcut-o de la Burebista încoace.
 
Ca să ieşim din kăkatul în care ne-au băgat scursurile astea politice care viermuiesc pe micile ecrane, avem două alternative.
 
 
A. Să considerăm că România MAI este ţara noastră, şi să luptăm drakului să o curăţăm de flegme parlamentare, ministeriale, prezidenţiale, trans-partinice, de curve şi homălăi instalaţi în posturi cheie, tagma jefuitorilor, adică!
 
Dacă nu putem cu vorba bună, încercăm cu lovituri scurte şi repetate la toba urechii.
 
Dacă nici asta nu e o soluţie, poate mîna pe armă să reprezinte argumentul valabil.
 
Nu sînt adeptul mişcărilor populare.
 
Ca specialist, vă spun că acestea POT FI PROVOCATE ARTIFICIAL, adică chiar dacă societatea nu a făcut încă masă critică, doar pentru a elibera tensiunile acumulate.
 
În aceste condiţii, pulimea (termenul nu este unul jignitor ci reprezintă traducerea denumirii date de Occidentali locuitorilor Levantului medieval!) îşi varsă năduful pe cîte un lider ţigan, în loc să-şi păstreze elanul pentru TOŢI!
 
Revenind la ŢARA MEA, pentru care nevastă-mea nu vrea nici în ruptul capului să emigreze!, actuala criză economică este un bun pretext de a o transforma,
 
ÎN BINE, din temelii!
 
 
Varianta B. Mă piş pe ea de ţară, dar nu vreau să plec de la mine din comună, unde răchia e mai aurie şi pita mai dulce!
 
În acest caz, idiotul ăla mic de la Răchiţele, ne dă o mînă de ajutor.
 
Lacomi cum sînt, actualii feudali vor să împartă România în 12 Românii mai mici, să ajungă la toată lumea!
 
Pe regiuni istorice!
 
În aceste condiţii, nimic nu ne opreşete, să ne dorim, în următorii 10 ani, INDEPENDENŢA!
 
Prinprejurul nostru abundă de exemple în această direcţie.
 
KOSOVO! HAR-COV-ul visează şi el. Transnistria.
 
Başcanul găgăuţ Mihail Formuzal lansează proiectul ukrainesc PARTIDUL REGIUNILOR!
 
Gîndiţi-vă bine şi… la trebă! Timpul nu mai are răbdare cu noi!

preluare de pe Sursa: MERKAVA

Axa Washington-Londra-Tel Aviv

La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.



Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentam o reproducere a documentului, care se află la Biblioteca din Bucureşti a Mişcării Legionare.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă “Republică a Olteniei”. Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că “se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. ( Gen. Chelaru incerca sa demaste clica care a pus stapanire prin proxy peste Romania)

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta.

Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.


Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”. Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.


Ce spune harta şi ce s-a întîmplat

Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:

- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.

- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.

- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.

- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.

-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.

- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.

- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.

- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.

- “Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub “opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.

- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.

- “Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”. Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi.


Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″

Generalul Mircea Chelaru: “La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de tigani, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decît cu sînge”.

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit – pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România – Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.



De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?

Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: “Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995.

Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta”. O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti – Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti – Bruxelles.

Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar… Ce scria presa în 20 mai 2008: “Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică”.

Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie…

România a scăpat, deocamdată, de liniile noii ordini europene trasate pe această hartă blestemată. Reamintim, însă, o idee aristotelică, conform căreia o comunitate în care dispare Justiţia este pe cale de disoluţie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeană, iar nivelul de trai este în prăbuşire.



De ce ne urăsc fiii celor care au bolşevizat România?

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu fiecare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie.

N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.

Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.

A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină.

Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.

În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.

Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă “opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt evrei, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească.

Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheţ în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid şi-au întărit poziţiile şi au început să imprime propagandei şi ideologiei de partid un caracter naţional din ce în ce mai pronunţat. S-au recunoscut şi au fost condamnate chiar şi o parte din greşelile şi crimele trecutului. România se distanţa tot mai mult de Moscova şi stabilea relaţii cu lumea occidentală.

Concomitent, aparatul de partid şi instituţiile statului au fost curăţate de elemente alogene, barîndu-se, totodată, prin subtile pîrghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcţii importante. În aceste condiţii, indivizi ca aceia nominalizaţi mai sus şi-au pierdut poziţiile dominante în partid şi, o dată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau. Desigur, n-au fost aruncaţi în stradă din locuinţele luxoase pe care le ocupau, aşa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-a mai permis desfrîul şi opulenţa cu care se obişnuiseră şi, mai ales, favoarea pe care le-o dădea puterea.

Cei care le-au făcut această “neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic şi lucru acesta n-aveau cum să-l uite. Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu.

Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.

Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii.

Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina.

Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români?

De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sunt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume.

Sînt, desigur, întrebări retorice pentru că şi individul numit Băsescu Traian, prin tot ceea ce face, se poziţionează împotriva intereselor poporului român. În aceste condiţii ar trebui să-i întrebăm pe cei care l-au votat pe acest individ dacă nu cumva prestaţia lui începe să-i dezamăgească, dacă nu cumva încearcă un sentiment de culpabilitate faţă de răul ce s-a abătut asupra ţării.

Alexandru Amititeloaie


preluare de pe sursa: http://piatza.net/axa-washington-londra-tel-aviv/

Luptătorii din umbră-secretele forţelor speciale din România

 Scris de : comandor Alexandru LEAUA    

Luna aceasta s-au împlinit 8 ani de la înfiinţarea primului batalion de forţe speciale din Armata României. Colonelul Adrian Ciolponea, comandantul Regimentului 1 Operaţii Speciale, dezvăluie amănunte interesante despre aceşti militari şi misiunile de luptă la care aceştia participă în Afganistan. Interviul a fost publicat în Observatorul militar,  editat de Ministerul Apărării Naţionale.    

– Vă aflaţi la comanda unei unităţi relativ tinere, într-o specialitate militară pe cât de nouă, pe atât de spectaculoasă…

Militar din Batalionului Operaţii Speciale „Vulturii”

–  Într-adevăr, actul de naştere al structurilor de operaţii speciale din Armata României a fost consemnat la 1 martie 2003, odată cu înfiinţarea Batalionului Operaţii Speciale „Vulturii”, sub denumirea iniţială de Batalionul Forţe Speciale. La 1 august 2009 s-a înfiinţat Regimentul de Operaţii Speciale.

– Aveţi militari în teatrul de operaţii din Afganistan. Nu sunt la prima misiune…–        Un scurt bilanţ relevă faptul că, începând cu decembrie 2005, militarii de operaţii speciale au o prezenţă continuă în teatrele de operaţii. În Afganistan, acţionăm din anul 2006. Suntem, în prezent, la cea de-a zecea rotaţie a Detaşamentului românesc de forţe pentru operaţii speciale (ROU SOF DET) şi mai mulţi instructori acţionează în cadrul detaşamentelor ANA Training, în Afganistan. Am avut o echipă de instruire în Irak, în anul 2008, şi, mai recent, trei rotaţii ale detaşamentelor ROU FND, în Balcanii de Vest, mai precis în Kosovo. Şi, pentru a vă răspunde direct la întrebare, majoritatea operatorilor din Regimentul de operaţii speciale au participat, de cel puţin trei ori, în misiuni în teatrele de operaţii. Consider că au dobândit suficientă experienţă şi maturitate de a depăşi orice fel de obstacol şi de a îndeplini orice misiune specifică atât în teatrele de operaţii, cât şi pe teritoriul naţional.


 Nimicirea teroriştilor

Misiune in Afganistan a militarilor din FOS

– Vorbim despre operaţii speciale, misiuni care nu sunt întotdeauna publice. Puteţi detalia câteva din misiunile executate, în Afganistan, de subordonaţii dumneavoastră?– Detaşamentele româneşti de Forţe pentru operaţii speciale execută, în Afganistan, misiuni de asistenţă militară a forţelor de securitate afgane, de pregătire şi consiliere a acestora, dar şi misiuni de capturare – neutralizare a unor lideri insurgenţi, pentru realizarea stabi­lităţii în diferite zone. Pe lângă misiunile de bază, detaşamentele execută misiuni în sprijinul populaţiei locale, oferind sprijin în domeniul medical, precum şi ajutoare, dar şi consilierea unor lideri locali.

– Cât de apreciaţi sunt militarii români de către partenerii lor?–        Există două modalităţi de contabilizare a aprecierilor venite din partea partenerilor. Prima, se referă la scrisorile de apreciere venite de la înalţi oficiali NATO, medaliile şi distincţiile străine, acordate militarilor români. Chiar săptămâna trecută, au fost medaliaţi câţiva luptători din Batalionul Operaţii Speciale „Vulturii”. Cea de-a doua cale de cuantificare a aprecierilor este aceea că, pentru executarea anumitor misiuni, comandanţii de detaşamente români au primit în subordine subunităţi străine de forţe speciale. Acest lucru constituie, de fapt, pentru noi, o adevărată recunoaştere a profesionalismului, dar şi o dovadă de mare încredere. De altfel, aprecierile partenerilor din NATO, referitoare la activitatea militarilor români, au fost, întotdeauna, la superlativ.



 Profilul luptătorului de forţe speciale
 

FOS in timpul unei aplicatii NATO

 – Cum sunt militarii români din Forţele pentru operaţii speciale, faţă de partenerii lor din NATO?

– Domeniul operaţiilor speciale a fost dezvoltat în ultima perioadă atât la noi în ţară, cât şi în celelalte ţări central şi est-europene. Ţări precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, Croaţia au pus mare accent pe acest domeniu, pentru că răspunde conceptului strategic NATO de dezvoltare a unor forţe flexibile, cu un grad mare de mobilitate şi cu o capacitate sporită de reacţie. De asemenea, aceste forţe vin în întâmpinarea noilor tipuri de conflicte, de intensitate locală, regională care cer atât o pregătire sporită pe linie pur militară, cât şi capacitatea de a interacţiona cu mediul social de acţiune. Specialiştii NATO consideră Polonia ca fiind cea mai avansată în domeniu, cu o dezvoltare apreciabilă. Polonezii au constituit deja o componentă de comandă în domeniu, un comandament de forţe speciale care cuprin­de un regiment de forţe speciale, bine-cunos­cuta unitate GROM, specializată în lupta contra­teroristă, FORMOZA – unitate specia­lizată în lupta navală, care au la dispoziţie platforme aeriene pentru sprijin. Un alt avantaj al forţelor speciale poloneze îl constituie faptul că îşi desfăşoară activitatea în baza unei legi a forţelor speciale, în care este statuat rolul şi cadrul juridic în care acţionează. Mai mult, colegii polonezi au desfăşurat un pachet întreg de forţe în Afganistan, care îndeplinesc întreg spectrul de misiuni NATO. Sunt însă şi alte ţări care se bucură de astfel de aprecieri, cum ar fi: Ungaria, Bulgaria, Croaţia, ale căror armate consideră acest domeniu prioritar.

– Se pot constitui în modele de urmat şi pentru forţele noastre speciale?

Vulturii in Afganistan impreuna cu partenerii din ISAF

– Ar putea fi exemple de urmat. M-aş feri să fac o ierarhie. Fiecare ţară îşi dezvoltă acest segment, în funcţie de condiţiile interne şi externe, de bugetul alocat. De aceea, nicio structură de forţe speciale dintr-o ţară nu va semăna cu una din altă ţară, acestea vor fi întotdeauna adaptate nevoilor interne şi externe ale statelor respective. Este tot mai evidentă nevoia de dezvoltare a acestor forţe care să vină în întâmpinarea noilor provocări şi a noilor cerinţe impuse de conflictele viitoare.

– Este, cumva, un subiect tabu. Aceste unităţi de elită sunt considerate forţe din umbră, misiunile lor nu se fac publice, cu atât mai puţin identitatea oamenilor. Care ar fi profilul luptătorului de forţe speciale?–        Este destul de greu de conturat un astfel de profil. Eu aş asocia caracteristici precum: tenacitate, perseverenţă, rezistenţă, atât fizică, dar şi mentală. Însă policalificarea şi polispecializarea reprezintă trăsăturile definitorii. După atingerea standardelor la pregătire fizică, cunoaşterea unei limbi străine, urmează specializarea pe mai multe domenii. Luptătorul de operaţii speciale este un luptător complex. Pe lângă o pregătire fizică de excepţie, un nivel de inteligenţă ridicat, este nevoie ca potenţialul candidat la un post de luptător să fie perseverent şi animat de dorinţa de a-şi depăşi propriile limite. Trebuie să fie rezistent la stres şi să poată acţiona în medii ostile. Trebuie să devină un bun cunoscător al mediului socio-cultural în care acţionează. Totodată, luptătorul de operaţii speciale trebuie să fie disponibil pentru munca în echipă, el reprezintă doar o parte din angrenajul detaşamentului de operaţii speciale, de randamentul lui depind în mod vital rezultatele grupului din care face parte. Un detaşament de forţe speciale trebuie să fie în măsură să execute o mare gamă de misiuni, care cer specializarea oamenilor în domenii precum: comunicaţiile, armament, operaţii-informaţii, asistenţă medicală. Toate acestea trebuie să depăşească nivelul standard, pe care îl găsim în unităţile convenţionale. Interacţiunea şi relaţionarea cu populaţia şi liderii locali, militarii din alte armate, constituie un alt element definitoriu pentru forţele speciale, considerate multiplicatori de forţă pentru celelalte armate.


 Misiuni riscante, bani puţini

Militarii romani din FOS la aplicatia Jackal Stone

 –  Practic, îi învăţaţi cum să-şi ins­tru­iască, pe mai departe, oamenii…

–  Aşa este. Acest lucru reprezintă, de fapt, esenţa acţiunii militarilor de forţe speciale: ei pot instrui militari din alte armate, pot relaţiona cu localnicii şi forţele guvernamentale, pentru a asigura un climat de linişte şi stabilitate în zona de operaţii atât în faza preconflict, cât şi în cea postconflict.

– Multe calităţi, multe cerinţe, multe riscuri… banii sunt aceiaşi, în teatrul de operaţii?

–  Factorul motivaţional este acelaşi atât pentru militarii din cadrul Forţelor pentru operaţii speciale, cât şi pentru militarii din forţele convenţionale. Nu există o diferenţiere legată  de tipul acţiunilor pe care le desfăşoară.

–  Nu există alte sporuri…
– Nu există alte sporuri, poate doar cele legate de statutul de personal aeronavigant, care sunt aceleaşi în toate unităţile cu militari care execută instruirea prin paraşutare. În viitor, urmărim să dezvoltăm acest factor motivaţional în recrutarea şi generarea altor militari şi pachete de forţe, ţinând cont că un astfel de pachet de forţe este format şi instruit în aproximativ cinci ani. Un principiu al forţelor speciale arată faptul că nu poţi pregăti peste noapte o astfel de forţă, iar înainte de apariţia unei crize este greu de format rapid asemenea structuri.

– Dacă nu există motivaţie, cum vă puteţi ţine aproape oamenii de calitate?

Gata de misiune

–  Retenţia personalului încadrat în structurile noastre este un lucru pe care îl avem mereu în atenţie. Este păcat să pregăteşti un operator timp de cinci-şase ani, să participe la numeroase cursuri de specialitate, în ţară şi în străinătate, să execute trei-patru misiuni în teatrele de operaţii şi, după aceea, să părăsească structura în care lucrează tocmai atunci când atinge un potenţial ridicat. Migrarea spre alte structuri similare se întâmplă, din păcate, uneori, dar depinde mai ales de profilul, motivaţia şi situaţia socială concretă a fiecăruia, dar şi de faptul că, totuşi, domeniul nostru este unul cu un grad ridicat de risc.

–  Într-o meserie care nu se poate face pînă la orice vârstă…–        Nu există o delimitare clară privind vârsta până la care se poate activa în domeniu. Consider că vârsta de 45 de ani ar fi o limită pentru operatorii din teatrul de operaţii, dar nu am ajuns, încă, la astfel de situaţii. Vârsta medie a operatorilor este undeva la 28-29 de ani. Experienţa acumulată de un operator, la 45 de ani, poate fi folosită însă eficient din postura de instructor.


  Anonimatul,condiţie esenţială pentru membrii forţelor speciale
 - Îi vedem rar, uneori îmbarcaţi pe HUMVEE-uri, la diferite activităţi publice, dar niciodată la chip, căci poartă cagule…– Anonimatul constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea în condiţii de securitate a misiunilor în teatrele de operaţii. Avem în vedere şi asigurarea unui climat de siguranţă pentru familiile militarilor. Este o cerinţă clară în domeniu, este folosită şi de militarii altor armate.

– Domnule comandant, la finalul interviului, ne-aţi putea preciza câteva dintre preocupările actuale şi de perspectivă?

Drapelul de lupta al Batalionului Operaţii Speciale „Vulturii”

-Generarea şi pregătirea subunităţilor de operaţii speciale, destinate misiunilor externe,  reprezintă prioritatea numărul unu pentru noi. O altă prioritate este legată de menţinerea nivelului de operaţionalizare a structurilor dislocabile, de operaţii speciale, destinate NATO. Pornind de la principiul verificat că forţele speciale nu se crează peste noapte, după cum vă  spuneam, suntem permanent preocu­paţi de selecţionarea şi pregătirea noilor luptă­tori, în fapt de asigurarea generaţiei următoare de operatori. Integrarea acţională a batalioanelor de paraşutişti în domeniul operaţiilor speciale este un alt obiectiv, pe termen scurt. Tot despre o integrare acţională este vorba şi în cazul activităţilor comune desfăşurate cu structurile de operaţii speciale ale Forţelor Navale şi ale Forţelor Aeriene. În acest caz, obiectivul este mult mai îndrăzneţ, urmărindu-se exersarea lucrului în cadrul unui comandament întrunit de operaţii speciale. Crearea unui cadru motivaţional adecvat pentru luptătorii de operaţii speciale este un alt obiectiv, pomenit anterior. Ca o concluzie: toate aceste obiective trebuie să se regăsească în atingerea maturităţii structurilor de operaţii speciale, într-o perioadă în care toate ţările NATO acordă o atenţie deosebită acestui domeniu.

 Cine este comandantul FOS ?

 

Colonelul Adrian-Constantin CIOLPONEA,, comandantul Regimentului 1 Operaţii Speciale

 Colonelul Adrian-Constantin CIOLPONEA s-a născut la 22 iunie 1967, în Bucureşti. A absolvit Liceul Militar “Dimitrie Cantemir” Breaza(1981- 1985), Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” (1985-1988), Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Facultatea de comandă şi stat major (2003-2004).

A absolvit numeroase forme de pregătire din domeniul cercetării şi operaţiilor speciale, în ţară şi în străinătate.

Este primul militar român care a participat la pregătire în cadrul celebrei Ranger School, S.U.A. A absolvit un program masteral în domeniul operaţiilor speciale în cadrul Naval Postgraduate School, Monterey, S.U.A şi cursul de pregătire avansată în domeniul studiilor de securitate la Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, Germania.

A fost comandant de pluton la Batalionul 98 Instrucţie Pază Obiective Speciale (1988-1990), comandant grup cercetare, comandant companie cercetare, locţiitor al comandantului pentru instrucţia desant aerian, şef al cercetării şi locţiitor al comandantului la Batalionul 313 Cercetare (1990-2004). În perioada 2004-2008, a fost ofiţer specialist în cadrul Serviciului Operaţii Speciale din Direcţia Operaţii a Statului Major General. A fost comandant al Batalionului Operaţii Speciale „Vulturii” (2008-2009). Din 1 august 2009, este comandantul Regimentului 1 Operaţii Speciale.

A participat la numeroase exerciţii în ţară şi în străinătate, iar între 2000 şi 2001 a îndeplinit funcţia de ofiţer de stat major în cadrul misiunii ONU din Zambia.A  publicat mai multe studii de specialitate, în ţară şi străinătate.

N.R.-Titlurile şi subtitlurile aparţin redacţiei ZIUA VECHE

preluare de pe: http://www.ziuaveche.ro/top-secret/armata-2/luptatorii-din-umbra-secretele-fortelor-speciale-din-romania-22954.html

SOROS VREA AURUL DIN KOSOVO !! - Iata de ce Kosovo, leaganul culturii sarbe, cucerit demografic de musulmanii albanezi, trebuia sa fie independent.!!

Daca romii locuiau la Rosia Montana, pana acum se infiinta primul stat tiganesc din Europa. Sa speram ca Soros se va intalni cu Moise cat de curand...

George Soros, unul dintre cei mai faimoşi oameni de afaceri din lume, s-a arătat interesat să cumpere minele din Kosovo, conform Wall Street Journal. Valoarea rezervelor se ridică la 300 de miliarde de euro.

Acordul ar urma să fie încheiat cu deplina colaborare a miliardarului albanez Sahit Muja, care locuieşte la ora actuală în America, la New York.

Sahit Muja, care este director al companiei Albanian Minerals, are acces la bogăţiile minerale ale statului Kosovo care cuprind mine de cărbuna şi zăcăminte de zinc, crom, aur, argint şi nichel.

În acest sens, se pare că au avut loc mai multe vizite pentru a se ajunge la câteva acorduri.

Preşedintele Agenţiei de Privatizare din Kosovo este Dino Asanaj, implicat în activităţi realizate în Statele Unite. Asanaj a fost reprezentant al KLA (Kosovo Liberation Army) în Statele Unite. KLA ar fi primit ajutoare financiare de la Fundaţia lui George Soros.

Până anul trecut cele mai mari plasamente ale miliardarului George Soros erau în aur, potrivit datelor Comisiei americane pentru bursă şi valori mobiliare, scrie money.ro.

 

În cursul lui 2011, acesta şi-a vândut însă aproape în întregime plasamentele de 800 milioane de dolari.

 

Totuşi, fondul lui Soros nu a renunţat la deţinerile în companii miniere care extrag şi proceseaza aur şi se pare că în viitorul apropiat omul de afaceri mizează serios pe acest business.

 

preluare de pe: http://secretele--sistemului.blogspot.com/2011/07/soros-vrea-aurul-din-kosovo-iata-de-ce.html