Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului

Aș vrea să aduc în discuție un fenomen larg răspândit în ultima perioadă marcată de evoluția spectaculoasă a mijloacelor de comunicare și informare, în special a internetului. Este vorba de o adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment este în plină desfășurare. Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul cetățenilor din lumea întreagă.

Vă amintiți momentul 22 martie 1990? Luptele de stradă dintre români și maghiari din Târgu Mureș? Inițiativa media a fost atunci de partea maghiarilor, principalele ziare și televiziuni de pe mapamond prezentând imaginile cu Mihăilă Cofariu bătut cu cruzime de către unguri  ca și cum ar fi fost vorba de un maghiar bătut de români. Așa s-a difuzat știrea, chiar dacă ulterior într-un colț de pagină a apărut vreo erată, era prea târziu, pentru majoritatea cititorilor sau spectatorilor din lumea întreagă a rămas ideea conform căreia românii îi bat pe unguri cu bestialitate.

Războiul pshihologic a fost dintotdeauna parte a războiului clasic, deși doar de curând a primit această denumire. Scopul este același dintotdeauna, iar parte a acestuia este și cel propagandistic. Câmpul de luptă principal a devenit spațiul virtual, internetul, deoarece în 1990 acesta nu exista și nici sumedenia de rețele de socializare, forumuri de discuții, site-uri specializate, filmulețe pe youtube, o avalanșă de informații de toate tipurile și categoriile. Iar informațiile circulă liber, oricine poate spune ce vrea, chiar și neadevăruri sau propagandă negativă la adresa României și românilor. Sunt atâția care ne vor răul, mă refer numai la vecinii noștri cu extraordinarul lor potențial propagandistic.

La ora actuală, un astfel de război se duce pentru influențarea opiniei publice, pentru căștigarea ei, pentru mintea fiecărui om de pe planetă cu acces la internet. Toate evenimentele ultimilor ani de pe mapamond au fost influențate de opinia publică, fie că vorbim de războiul din Vietnam sau de retragerea din Somalia din 1993. Aici apare rolul pe care opinia publică îl are în ziua de astăzi. Liderii politici iau decizii în funcție de opinia publică, își cântăresc cu grijă fiecare cuvânt pentru a nu o întoarce această opinie publică împotriva lor, o opinie publică ostilă înseamnă automat pierderea alegerilor și a puterii. Prin extensie, în țările arabe din nordul Africii, tot opinia publică sub forma manifestanților au răsturnat regimurile dictatoriale.

De aceea, de fiecare dată, înaintea declanșării unui război sau eveniment, mai întâi este pregătită opinia publică prin ceea ce se numesc operațiuni psihologice (amintiți-vă de campania intensă înaintea declanșării invaziei Irakului din 2003). Iar aceste operațiuni psihologice sunt cu atât mai ușor de declanșat cu cât sunt deja pregătite printr-o propagandă continuă, doar-doar va veni odată cazul. Dacă nu va veni, nu face nimic, cu cât mai mulți din opinia publică mondială vor fi împotriva românilor, cu cât îi vor denigra mai mulți, cu atât mai bine. Și această propagandă are efect chiar și în rândul românilor, mulți fiind convinși de multe neadevăruri din rațiuni complexe, care nu țin numai cu efectele îndoctrinării comuniste. Dar care poate fi scopul acestui război psihologic?

Nu doresc să intru sau să induc vreo temă ce ar ține mai mult de vreo teorie a conspirației, dar aș vrea să amintesc că nu numai noi, românii, suntem ținte, sunt și alții, și cei ce duc astfel de atacuri, majoritatea, o fac pur și simplu din ură, fără a avea un scop ascuns. Dar servesc foarte bine acestui trend antiromânesc manifestat cu furie, căruia am să încerc să-i explic motivațiile profunde.

Dreptul istoric și starea de fapt

Dreptul unei națiuni la stăpânirea unui teritoriu este dat, practic, de două aspecte: dreptul istoric asupra acestuia și starea de fapt a momentului. Așa gândesc organizațiile internaționale și opinia publică. De cele mai multe ori, situația de fapt este mai importantă decât dreptul istoric, dar acesta din urmă este esențial pentru a justifica schimbarea unei stări de fapt, atunci când este posibil.

Pentru a înțelege mai bine, sunt necesare câteva exemple.

Există unguri care contestă dreptul istoric românesc asupra Ardealului, dar starea de fapt este că Transilvania aparține României, deci nimic de făcut pe moment pentru ei. Dar ei continuă să sape la temelia dreptului nostru istoric prin fel de fel de teorii difuzate în cea mai mare măsură pe internet pentru a convinge cât mai mult din opinia publică internațională că România nu are vreun drept istoric asupra Ardealului, deoarece dacă în curând va interveni vreo mutație geopolitică, sau un cutremur geopolitic, lumea să fie oarecum pregătită pentru ca România să piardă Ardealul, cel puțin asta este ideea lor. Iar pentru această idee sau utopie, niciun efort nu este îndeajuns.

Alt exemplu, România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar situația de fapt este că acum aparține Ucrainei, iar nimeni nu pune în discuție asta. Nici opinia publică internațională nu este pregătită și conștientizată asupra dreptului nostru istoric, pentru ca atunci când Ucraina se va rupe, România să poată reprimi nordul Bucovinei. Dar ucrainenii sunt conștienți de asta, de aceea încearcă să-i deznaționalizeze prin toate mijloacele pe românii de pe teritoriul lor, îi numesc moldoveni, și mai departe, trec la contraofensivă, mistificând istoria noastră, falsificând-o cu nerușinare după întreaga rețetă bolșevică ale cărei efecte sunt persistentă până astăzi.

Uneori dreptul istoric nu mai contează atât de mult în fața situației de fapt, mai ales când în teritoriul disputat s-au petrecut modificări. Vorbesc aici de cazul Kosovo, dreptul istoric este al sârbilor, dar în timp sărbii s-au trezit minoritari, dar Kosovo tot nu a putut fi declarat independent decât după modificarea situației de fapt, respectic retragerea sârbilor din provincie  după bombardamentele din 1999 și cedarea administrării provinciei către ONU. Și totuși, au mai trecut încă aproape nouă ani până la proclamația de independență, iar statul Kosovo încă nu a fost recunoscut de toate țările membre ONU (nici România nu l-a recunoscut).

După cum spuneam dreptul istoric este perfect pentru a justifica o modificare a stării de fapt, dar abia după producerea acesteia. Iar cel mai adesea, modificările stării de fapt se petrec în urma unor cutremure geopolitice, care pot fi majore sau mai mici, regionale.

Cutremurele geopolitice

Cutremurele geopolitice se referă la schimbarea bruscă a situației geopolitice dintr-o regiune dată, iar un cutremur geopolitic major implică schimarea situației geopolitice aproape pe întreg mapamondul. Această schimbare bruscă se referă la o reașezare majoră într-un timp limitat, redus, cu impact major asupra realităților geopolitice ale momentului.

Aș vrea să compar, pentru o mai bună înțelegere, schimbarea realităților geopolitice cu schimbarea vitezei din fizica elementară, accelerarea. Un vehicul, pornit de pe loc, respectiv de la viteza de 0 km/h la viteza de 100 km/h. Această accelerare se poate face lent, în zece minute de creștere înceată a vitezei, și nimeni nu simte impactul acestei creșteri. Sau se poate face rapid, ca și în cazul mașinilor performante, în trei secunde. În cazul unui avion de luptă în mai puțin de o secundă. Mai trebuie să dau exemplul navetelor spațiale? La fel și cutremurul geoplitic. Închipuiți-vă schimbarea realităților geopolitice în timp ca și trecerea de la 0 la 100 km/h în trei secunde. Timpul este prea scurt, nici nu vă dați seama că s-a schimbat ceva. La 0 km/h puteți deschide portiera și puteți coborî din mașină fără vreun pericol. Trei secunde mai târziu, nu v-aș sfătui să faceți asta. La fel se întâmplă cu realitatea geopolitică în cazul unui cutremur geopolitic. Cel mai important, ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.  

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca și în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică, tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Legile naturii sunt universale, fie că vorbim de fizica Pământului sau de geopolitică.     

Secolul trecut, al XX-lea, cel mai violent din istoria omenirii, a avut parte doar de trei cutremure geopolitice majore și de o serie de altele minore, regionale. Primul a fost anul 1918, cel mai mare cutremur geopolitic al secolului, când patru imperii s-au prăbușit. Imperiul rus, german, austro-ungar și turc au dispărut peste noapte ca urmare a războiului mondial. În locul lor au apărut state independente, războaiele care au urmat au fost doar războaie de reașezare (replici) a noii realități geopolitice, iar aici includ și războiul româno-ungar de la 1919, războiul greco-turc sau războiul sovieto-polonez.. Impactul acestui cutremur geopolitic a fost imens, s-a resimțit pe toate meridianele, inclusiv în coloniile marilor puteri.

Al doilea cutremur geopolitic major a fost anul 1945. Unii ar putea spune că data reală ar fi 23 augusr 1939, pactul Molotov-Ribbentrop, dar eu mă refer doar la efecte, nu la cauze. De la 1945 lumea a fost împărțită în două blocuri antagoniste, relevate ulterior prin NATO și Pactul de la Varșovia. Ceea ce a urmat, respectiv blocada Berlinului din 1948 sau războiul civil din Grecia (1946-1949) au fost doar replicile acestui cutremur geopolitic major. Revoluția iraniană din 1979 a fost doar un cxemplu de cutremur geopolitic minor, cu influență regională, la fel ca și cazul războaielor din Vietnam, Afghanistan, sau din Orientul Mijlociu.

Al treilea cutremur geopolitic major a fost în anii 1989-1991, dar l-aș plasa mai degrabă în 1989, dizolvarea URSS din 1991 fiind o consecință, o replică a anului 1989, anul revoluțiilor esteuropene. Chiar și aici au fost replici, separarea Cehoslovaciei sau dizolvarea sângeroasă a Iugoslaviei. Apariția Transnistriei se înscrie în același cadru, al replicilor cutremurului geopolitic de la 1989 – 1991. Întreaga lume s-a schimbat, transformându-se dintr-una bipolară în alta unipolară, cu un hegemon încă de necontestat.

De atunci nu au mai fost cutremure geopolitice majore. Chiar seria de revoluții arabe, care încă nu știm încotro se vor îndrepta, ar putea fi incluse în categoria cutremurelor geopolitice minore, cu impact regional. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens. De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit.

Să luăm exemplul apariției statului palestinian. Problema s-a lungit și se va mai lungi suficient de mult încât procesul de tranziție să fie lent, previzibil, prin tratative îndelungate, foi de parcurs și altele, astfel încât această mutație geopolitică necesară până la urmă, cu care toate părțile sunt de acord, să se petreacă încet, mai ales într-o regiune deosebit de sensibilă cum este cea a Orientului Mijlociu.

Deci, un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918? Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva, întrebați-i pe japonezi.

Dar să vedem care ar fi legătura între dreptul istoric, starea de fapt și cutremurele geopolitice. Pentru asta va trebui să revenim la ziua de azi, la conflictul și bătălia permanentă ce se duce 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Chiar și acum când citiți aceste rânduri, o bătălie este în toi și sunt români care luptă în primele linii. Singuri, uitați, nerecunoscuți, sunt eroii de astăzi care duc această luptă de cele mai multe ori inegală. Mă refer la bătălia internetului, după mediul în care se desfășoară.

Bătălia internetului

Un exemplu la îndemână, în general se știe că România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar nimeni nu va risca o forțare cerându-i Ucrainei acest teritoriu, de teamă de a nu declanșa un cutremur geopolitic ale cărui urmări ar putea deveni imprevizibile. Dar asta nu înseamnă că o luptă subversivă, tenace și continuă nu se duce și pe acest front. Pe lângă acțiunile fizice, de deznaționalizare a românilor, ucrainenii duc o luptă underground, de justificare a ocupației lor asupra Basarabiei, încercând prin toate mijloacele, mai ales prin intermediul internetului, să submineze dreptul istoric al României asupra Bucovinei de Nord.

Un alt front este cel al Transilvaniei, ungurii care încearcă să submineze dreptul istoric al României asupra Transilvaniei. Forumuri de istorie, discuții pe marginea oricărui articol de ziar cu tente revizioniste, reșaparea îmbunătățită a teoriilor discontinuității românilor în Ardeal, contestarea dovezilor acestei continuități și multe altele.

Mai există și fronturile secundare, dar nu mai puțin importante, în care sârbii și bulgarii încearcă dezrădăcinarea românilor, minorități în țările lor. Dar frontul principal, datorită evenimentelor politice, a ajuns cel basarabean.  Teoria moldovenistă este la mare modă, susținută și de către unii  români moldoveni interesați sau pur și simplu naivi. Aici bătălia este mai mult decât inegală, luptătorii români pe frontul internetului trebuind să facă față inclusiv puternicului aparat de propagandă rusesc care s-a aruncat pur și simplu în această bătălie disperată pentru ei, fiindcă încep să simtă că s-ar putea să piardă. Să piardă ce, ați putea întreba. Răspunsul e simplu, să piardă controlul asupra Republicii Moldova, iar rezultatele vizibile de la fiecare rundă de alegeri arată că sunt în defensivă, în retragere. De aceea niciun efort nu este prea mic pentru bătălia pe conștiința cetățenilor moldoveni.

Dar obiectivul acestui război al internetului nu este numai conștiința și părerea cetățenilor români sau moldoveni, dar în primul rând părerea cetățeanului străin, iar prin fiecare cetățean străin ce citește forumurile sau urmărește filmulețele de pe youtube și este convins de o parte sau alta, o fărâmă din opinia publică internațională se poziționează de partea uneia dintre părți. Pare a fi greutatea unui fir de nisip, dar fir cu fir, grăunte cu grăunte, se poate ajunge la o cantitate care la un moment dat ar putea înclina balanța de o parte sau alta.

Vă puteți întreba pe bună dreptate pentru ce acest efort, din moment ce dreptul istoric cumulat cu starea de fapt ne dă situația actuală, pe care nimeni nu are interesul să o schimbe de teama situațiilor imprevizibile cu care ar putea să fie confruntat în viitorul imediat acestei schimbări. Așa este, dar am spus tot aici că aceste cutremure geopolitice se întâmplă, fie că le dorim sau nu, fie că ne plac sau nu, la fel ca și cutremurele clasice, geologice. Dacă mâine se va petrece un cutremur geopolitic, întregul eșichier geopolitic ar putea fi zdruncinat. Alianțe bine stabilite în trecut ar putea fi răsturnate, lideri ajunși la putere prin forța evenimentelor ar putea decide un curs sau altul de acțiune, conflicte armate ar putea apărea peste noapte. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, într-un astfel de caz nu am fi în cea mai fericită situație, ținând cont de animozitățile istorice care ne-au marcat relațiile cu toți vecinii noștri.

Și atunci am avea nevoie de aportul direct al celor pe care astăzi îi considerăm aliați de nădejde, dar să nu uităm că și ei ar putea fi prinși în evenimentele în cascadă ce le presupune un cutremur geopolitic major. Iar atunci, decizia lor va fi neapărat condiționată de ceea ce se cheamă la ei opinia publică. Aceeași opinie publică care a decis retragerea americanilor din Vietnam sau din Somalia.  Cum credeți că această opinie publică și-ar da acordul pentru o intervenția într-o țară de care majoritatea nici nu au auzit? Nu trebuie uitat că în ultima vreme deciziile președinților americani sunt legate direct de rezultatele sondajelor de opinie. Și dacă această opinie publică, în urma acestui război al internetului care se desfășoară inclusiv acum, este convinsă de adversarii noștri că noi nu avem dreptul istoric, sau acesta este cu semnul întrebării?

Pentru a exemplifica acest aspect aș propune doar ca și exercițiu de imaginație un posibil conflict care ar duce la un cutremur geopolitic major. Repet, nu zic că acesta se va întâmpla, dar este posibil să se întâmple. Exercițiul este infinit mai complex, dar mă voi referi strict la situația noastră geopolitică regională, la fel cum am făcut în romanele mele.

Studiu de caz, Ucraina:

Astăzi, fostul premier Iulia Timoshenko este arestat pentru ceva, orice, a făcut în timpul mandatului ei de premier. Demonstranții care o susțin se adună cu zecile de mii să ceară eliberarea ei. La un moment dat, din greșeală sau din prostie, se trage în mulțime. Cererile se radicalizează și încep confruntările radicale, se dau lupte de stradă. Forțele guvernamentale reușesc prin luptă și snge să pacifice Kievul, dar cu prețul a sute de morți dintre demonstranți.

Revolta este înfrântă, dar peste câteva zile izbucnește o confruntare minoră în raioanele de la vest, forțele pro-vestice se mobilizează și reușesc să ocupe sediile simbolurilor puterii. Tot mai mulți ucraineni favorabili orientării spre vest a țării se implică, ceea ce duce la răsturnarea liderilor locali ai regimului de la Kiev. Confruntat cu perspectiva unui război civil, guvernul de la Kiev cere ajutor Rusiei, iar aceasta își trimite trupele. Încep primele cofruntări, când SUA cee retragerea rușilor pentru a lăsa ucrainenilor decizia asupra viitorului lor. Rusia refuză și continuă avansul împotriva rebelilor, ajungând în fața orașului Lvov. Polonia intervine diplomatic, cerând retragerea rușilor pentru a-i cruța pe etnicii polonezi. Rusia refuză și bombardează orașul, în speranța terminării rapide a conflictului, dar ucrainenii provestici rezistă. Imagini cu civili uciși de bombardamente fac înconjurul lumii, cerând intervenția. Polonia presează și concentrează trupe la granița cu Ucraina.

Între timp, ca și o posibilă contralovitură, Rusia concentrează trupe la granița cu Țările Baltice și își întărește garnizoana de la Kalinigrad, cu graniță directă cu Polonia. Presați de propria opinia publică, americanii se decid să-i sprijine pe polonezi, cel puțin cu armament și muniție. Șase zile mai târziu, un obuz de artilerie explodează într-o piață centrală din Lvov. Șaizeci de morți, toți civili, inclusiv femei și copii. Imaginile cadavrelor copiilor sfâtecate de explozii fac înconjurul lumii. Opinia publică americană cere o reacție decisvă.

Polonezii trec granița ucraineană cu blindatele în față pentru a proteja civilii. Forțele militare ruse se dispun în dipozitiv defensiv contra polonezilor, în timp ce trupele lor din Kalinigrad atacă trecând pe teritoriul polonez. Țările Baltice sunt ocupate rapid de către ruși care continuă înaintarea peste granița poloneză. Între timp, trupele poloneze înaintează spre Lvov…

Vi se pare un scenariu de SF?

Nu, poate fi piatra care ar putea declanșa un nou cutremur geopolitic. Dar revenind la expunerea noastră, ce s-ar fi putut întâmpla dacă opinia publică americană era total antipoloneză, dacă majoritatea americanilor ar fi fost convinși că Lvov ete un oraș rusesc care niciodată nu a aparținut Poloniei, că nu există picior de etnic polonez acolo, ci doar ruteni, care în tot decursul istoriei s-au jurat că ei sunt etnici ruși (!).

Și că SUA nu ar avea de ce să-i susțină pe polonezi cu materiale și armament, deoarece au mult mai mari probleme cu disputele cu chinezii, de exemplu. Forte ușor s-ar fi ajuns la situația asta doar printr-o masivă campanie de Public Relations (PR) și de o bătălie cîștigatpă pe internet asupra dreptului istoric.  Dacă mâine un american curios dă căutare pe Google “Lvov Polski”, în cazul în care bătălia internetului este pierdută deja de polonezi, va obține pe primele pagini doar dovezi că Lvovul aparține pe drept și pe veci Ucrainei. Și atunci credeți că își va da acceptul pentru trimiterea de soldați, armament și muniții Poloniei, pe care el, ca cetățean american liber o consideră stat agresor?

Dar hai să mergem mai departe și în loc de Polonia să punem România. Care va fi situația, care va fi rezultatul? În cazul unui cutremur geopolitic, credeți că ne vom putea baza pe vreunul dintre vecinii noștri? O recapitulare istorică cred că ar fi benefică și relevantă.

La primul cutremur geopolitic major al secolului XX, am fost singuri împotriva tuturor. Ruși, bulgari, ucraineni, unguri, toți erau împotriva noastră. Până și sârbii, considerați aliați, au profitat și ne-au luat o parte din Banat. Ne-am bătut cu arma în mână, am luptat împotriva rușilor, împotriva ucrainenilor, împotriva ungurilor, și am realizat România Mare.

Un aspect uitat în timp, România Mare nu au făcut-o diplomații, ci militarii, respectiv soldații care au ocupat teritoriul cu arma în mână, impunând o stare de fapt în concordanță cu dreptul istoric.  Credeți că dacă Transilvania ar fi fost sub unguri la 1919, data Conferinței de Pace de la Versailles, această conferință ne-ar fi dat-o nouă? Sau dacă ar fi dat vreo rezoluție, și Ardealul ar fi fost sub unguri, ar fi mișcat vreun deget pentru a ne da nouă ceea ce ni se cuvenea, respectiv Ardealul?

Oameni buni, România Mare a fost realizată cu sabia și baioneta ostașului român, Ardealul a fost ocupat prin forța armelor, la fel și Basarabia sau Bucovina. De la Paris putea oricine să zică că o regiune aparține unuia sau altuia, atâta timp cât acela nu-și impunea stăpânirea, și impunerea însemna ocuparea militară și stabilirea ordinii. Cea ce este important, am fost singuri împotriva tuturor vecinilor. Și ne-am impus dreptul prin forța baionetelor soldaților români, iar apoi acest drept a fost recunoscut și la Paris. Dar mai întâi l-am câștigat cu arma, apoi ne-a fost recunoscut ca o stare de fapt, bazată pe dreptul istoric.

Al doilea cutremur geopolitic a consființit stăpânirea noastră asupra Transilvaniei numai deoarece a fost ocupată militar și de către armatele noastre. Rușii ne-au luat Basarabia și Bucovina de Nord, le ocupaseră deja militar. Ocupaseră și România, impunându-ne regimul comunist de tristă amintire.La Conferința de Pace nu am fost admiși ca și cobeligeranți deoarece s-au opus rușii, deși contribuția noastră în Vest a fost mai mare decât cea a Franței, fiind a patra aliată ca pondere militară.

La al treilea cutremur geopolitic am fost prea fericiți că am scăpat de comunism ca să ne gândim la altceva. În concluzie, nu am obținut nimic ce nu am luat înainte prin puterea noastră, dar garanția rămânerii în posesie a fost puterea militară, nu bunăvoința vecinilor noștri.

Orice război modern nu poate fi declanșat fără o pregătire pshihologică a opiniei publice, dar bătălia pentru opinia publică se desfășoară în fiecare moment în spațiul virtual. Trebuie spus că pe site-urile și forumurile internaționale această dispută se poartă în engleză și este deosebit de complexă. De exemplu, pe un site de istorie, comentatorii  de diferite națiuni vorbeau despre regii Ungariei și s-a ajuns și la Carol Robert de Anjou. Când unul dintre cei ce postau, un român, desigur, a menționat înfrângerea lui la Posada de către Basarab I, ceilalți au contestat veridicitatea informației, spunând că doar a fost atacat și nu învins de către Basarab.

După câteva minute bune forumistul nostru a revenit și a postat tradusă în engleză întreaga porțiune din Cronica Pictată de la Viena care se referea la mărimea dezastrului oștirii lui Carol Robert, fapt care a închis gura tuturor. A mai adaugat și părți din Analele lui Duglosz, lucru care i-a cam luat ceva timp numai pentru traducere. Administratorul siteului i-a șters a doua zi comentariul, dar amicul nostru a revenit cu un nou cont și l-a repostat. Uterior, a fost șters din nou, dar a revenit din nou și tot așa câteva zile la rând, arătând adevărul tuturor care au intrat pe acel site.

Ori, acest forumist este unul din eroii anonimi neștiuți ai acestul război al internetului. Unul care ar merita să fie decorat. La fel ca și toți cei care postează zi și noapte adevărul, răspund provocărilor și insinuărilor, realizează filmulețe pe youtube despre istoria noastră adevărată și realizările românești, acești eroi minunați, numeroși, discreți și anonimi, neștiuți, merită tot respectul și considerația noastră, deoarece ei sunt în prima linie de apărare a onoarei și integrității României, sunt prima linie în bătălia pentru conștiința opiniei publice internaționale.

În încheiere, tuturor acestor eroi neștiuți eu le aduc un omagiu călduros, mulțumindu-le pentru tot ceea ce fac ei pentru România, pentru noi toți.

                                                        

preluare de pe sursa: Blog – Cristian Negrea

Maşina personală îţi va monitoriza starea de sănătate

Compania Ford lucrează la dezvoltarea unui scaun de maşină capabil să evalueze funcţionarea inimii şoferului, chiar în timp ce acesta conduce.

Cum tot mai mulţi dintre clienţii firmei au peste 65 de ani, grija pentru sănătatea acestora devine o preocupare importantă, afirmă reprezentanţii companiei.

Având în vedere că aceşti clienţi vârstnici suferă adesea de probleme cardiace, un scaun cu monitor cardiac incorporat s-ar putea dovedi foarte util pentru a preveni accidentele care au loc din cauza unor afecţiuni ale inimii.

Scaunul este dotat cu 6 senzori (dreptunghiurile albe din imagine) care urmăresc şi înregistrează ritmul bătăilor inimii, la fel ca electrozii folosiţi pentru electrocardiogramă.

Ei pot detecta apariţia unui atac de inimă, dar şi alte probleme, de pildă o creştere a tensiunii arteriale.

În cazul în care sesizează o problemă, maşina îl poate atenţiona pe şofer sau chiar se poate opri singură, iar informaţiile despre eveniment ar putea fi transmise automat unui centru medical, prin intermediul telefonului mobil al utilizatorului.

Testat pe aproximativ 200 de voluntari, sistemul a înregistrat corect parametrii de funcţionare a inimii în 98% din timpul de testare, în cazul a 95% dintre subiecţi.

Tehnologia are încă nevoie de unele ajustări de pildă, senzorii pot “citi” corect parametrii respectivi printr-un tricou sau o cămaşă subţire, dar nu şi printr-o haină groasă de iarnă.

De asemenea, forma corpului poate influenţa, în unele cazuri, acurateţea înregistrărilor.

Totuşi, metoda este promiţătoare, putând duce nu doar la o mai bună supraveghere a sănătăţiii utilizatorilor, ci şi la creşterea siguranţei pe şosele: compania Ford consideră că, prin folosirea acestui sistem, s-ar putea reduce numărul accidentelor care au loc din cauza atacurilor de cord survenite la volan.

Sursa: BBC

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Monogamia umană - stare naturală sau construcţie culturală?

Despre monogamie...

Încă de la poveştile cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, spaţiul cultural în care trăim ne inoculează convingerea implicită că forma firească a relaţiilor este monogamia. Cu toate acestea, apar zilnic tot mai multe situaţii ce par să contrazică această idee: liderii politici şi sportivii celebri sunt surprinşi în situaţii dezonorante (de exemplu Bill Clinton, Tiger Woods, Arnold Schwartzenegger, Dominique Strauss-Kahn), organizaţiile cu profil religios sunt zguduite de scandaluri (a se vedea cazul abuzului de minori ce a răvăşit Biserica Catolică), iar industrii altădată de neimaginat câştigă tot mai multă importanţă economică (se estimează că pornografia produce anual venituri de aproximativ 100 de miliarde de dolari).

Pornind de la această premisă şi de la scandalul în care au fost implicaţi Bill Clinton şi Monica Lewinsky, psihologul american Christopher Ryan şi soţia sa, medicul psihiatru Cacilda Jethá, au cercetat originile sexualităţii umane, iar rezultatele le-au publicat în cartea intitulată Sex at Dawn: The Prehistoric Origins of Modern Sexuality.

Concluzia acestora? Monogamia, departe de a fi naturală, este o inovaţie socială aplicată de oameni doar în ultimele 10 milenii.

Ce a fost înainte de monogamie

În urmă cu câteva milioane de ani, Homo erectus, strămoşul omului, a renunţat la sistemul de înmulţire tipic gorilelor, în care un mascul alfa se lupta cu alţi masculi pentru a câştiga accesul la un grup de femele. În locul acestuia, Homo erectus a trecut la un model în care cei mai mulţi dintre masculi aveau acces la femele.

Oamenii există în forma anatomică actuală de aproximativ 200.000 de ani, atingând acum 50.000 de ani starea comportamentală evoluată denumită de antropologii americani "behavioral modernity". Aceasta este definită prin trăsăturile distinctive faţă de alte primate şi de strămoşi, printre care se numără uneltele avansate, comerţul şi trocul între grupuri, folosirea pigmenţilor şi a bijuteriilor pentru decoraţiuni, arta figurativă (picturile rupestre, petroglife, figurine), muzica, jocul şi înmormântarea.

Cea mai timpurie dovadă a cultivării pământului datează din jurul anului 8.000 î.e.n., adică de acum 10.000 de ani, însă planeta era în bună măsură ocupată de grupuri de vânători-culegători chiar şi acum câteva sute de ani.

În societăţile de tip vânător-culegător egalitarismul constituie strategia cea mai bună pentru supravieţuire, iar studiile efectuate asupra societăţilor contemporane de acest tip din Africa sau Australia au confirmat acest lucru. În aceste societăţi, resursele sunt împărţite în mod egal între membri, bunăstarea grupului fiind esenţială pentru existenţa sa.

Hrana este împărţită în mod echitabil între membrii grupului, copiii sunt alăptaţi de mai multe femei, iar intimitatea persoanei nu există. Acest principiu este aplicat şi în privinţa relaţiilor sexuale, membrii grupului având mai mulţi parteneri în acelaşi timp, fără reţineri, aceasta fiind situaţia normală în societăţile studiate.

Structura corpului reflectă, de altfel, promiscuitatea preistorică a omului: testiculele masculului uman sunt mai mari decât ar avea nevoie un primat monogam; acestea se află în exteriorul corpului, unde sunt vulnerabile, iar temperatura mai scăzută permite consevarea spermei pentru a permite ejaculări multiple.

Gorilele au testicule mici în comparaţie cu corpul lor masiv, pentru că avantajul asupra celorlalţi masculi se câştigă cu ajutorul corpului, nu al spermei. Cimpanzeii, în schimb, au testiculele mari, pentru că mai mulţi masculi copulează cu aceeaşi femelă într-un timp scurt.

Astfel, ei nu concurează cu ceilalţi masculi prin fizic, ci prin spermă, iar testiculele mari îi ajută să producă o cantitate mare de lichid seminal. În majoritatea speciilor, proporţia dintre testicule şi corpul masculului este un bun indicator al numărului de parteneri sexuali pe care îi va avea un animal.

De asemenea, membrul sexual al masculului uman este mai mare şi mai gros decât al celorlalte primate de pe Terra; lungimea sa permite plantarea spermei într-o zonă mai puţin accesibilă a vaginului, iar forma unică a penisului uman permite evacuarea din vagin a spermei competitorilor. Gorilele şi gibonii, la fel ca restul mamiferelor în rândul cărora nu se întâlneşte o competiţie de acest tip, nu sunt echipate anatomic pentru a concura în plantarea lichidului seminal.

Alte amănunte care indică faptul că strămoşii noştri aveau relaţii intime multiple vin din anatomia feminină: sânii femeilor sunt mai mari decât ar fi nevoie dacă singurul lor rol ar fi cel ce ţine de hrănirea copiilor. De asemenea, capacitatea femeilor de a avea orgasme multiple, alături de vocalizările copulatorii (sunetele pe care acestea le emit în timpul actelor sexuale, ce au rol de a incita ceilalţi masculi din grup), indică un trecut în care strămoaşele femeilor de astăzi aveau relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi.

Care este situaţia în rândul primatelor apropiate genetic de oameni?

Monogamia este un fenomen extrem de rar în rândul mamiferelor. Din aproximativ 4.000 de specii, doar câteva sunt monogame, printre care castorii şi alte rozătoare, liliecii, câteva specii de vulpe, câteva animale copitate şi un număr mic de primate -- gibonii, tamarinii şi saguinii. În schimb, aproximativ 92% din cele 9.700 de specii de păsări sunt monogame. De aceea, când cercetătorii doresc să studieze comportamentul animalelor monogame, de cele mai multe ori fac experimente pe păsări.

Monogamia nu caracterizează niciun primat ce trăieşte în grupuri mari şi are dese interacţiuni sociale. Cimpanzeii şi maimuţele bonobo sunt fiinţe sociale, extrem de inteligente şi care trăiesc pe pământ, la fel ca «rudele» lor cele mai apropiate, oamenii.

Din punct de vedere genetic, cimpanzeii şi maimuţele bonobo se aseamănă mai mult cu oamenii decât cu gorilele, urangutanii sau maimuţele. ADN-ul nostru diferă de cel al cimpanzeilor şi al maimuţelor bonobo în proporţie de doar 1,6%, ceea ce reprezintă o diferenţă mult mai mică decât cea dintre elefantul indian şi cel african, de exemplu.

Singura maimuţă monogamă, gibonul, trăieşte în Asia de sud-est în structuri sociale restrânse, formate din cuplul mascul-femelă şi din puii lor şi care trăiesc izolate pe teritorii de 30-50 de kilometri pătraţi. Ele nu părăsesc niciodată copacii şi nu interacţionează cu alte grupuri de giboni. De asemenea, nu prezintă o inteligenţă dezvoltată şi nu copulează în alt scop decât cel al reproducerii.

Maimuţele bonobo sunt fiinţele cele mai apropiate de oameni din punct de vedere al comportamentului (şi al ADN-ului, alături de cimpanzei).
Atât femelele umane, cât şi cele bonobo copulează de-a lungul ciclului menstrual, ca şi în timpul lactaţiei şi al sarcinii. În schimb, femelele cimpanezilor sunt active sexual de-a lungul a doar 25%-40% din ciclul lor menstrual. În timpul ovulaţiei, femelele cimpanzeilor copulează de 6-8 ori pe zi, răspunzând invitaţiilor tuturor masculilor din grup.

Maimuţele bonobo prezintă o sexualitate extrem de dezvoltată, ce nu are doar rol de reproducere. La fel ca în cazul oamenilor, perioada ovulaţiei femelelor de bonobo este necunoscută masculului, astfel că ambele specii au relaţii sexuale de-a lungul întregii luni.

Copiii omului şi puii de bonobo se dezvoltă mult mai încet decât cei ai cimpanzeilor, ei începând să se joace cu semenii lor abia la vârsta de un şi jumătate, mult mai târziu decât puii de cimpanzeu.

Ca şi în cazul oamenilor, femelele de bonobo revin în grupul social imediat după naştere, întreţinând relaţii sexuale la doar câteva luni după acest eveniment.

La fel ca oamenii, maimuţele bonobo folosesc mai multe poziţii sexuale, femelele preferând poziţia ventral-ventral (aşa-numita "poziţie a misionarului" în cazul oamenilor), iar masculii preferând penetrarea din spate. De asemenea, cuplurile de bonobo se privesc în ochi atunci când se sărută sau când copulează, lucru care nu este întâlnit la cimpanzei. O altă asemănare între oameni şi maimuţele bonobo este localizarea vulvei, aflată la ambele specii între picioare şi fiind accesibilă din faţă, spre deosebire de cimpanzei şi alte primate, la care este aceasta este orientată spre spate.

Dacă în rândul cimpanzeilor şi a altor primate activitatea sexuală are un rol strict reproductiv, atât maimuţele bonobo cât şi oamenii folosesc sexualitatea în scopuri sociale, precum reducerea tensiunilor, aprofundarea ataşamentului între parteneri, dezamorsarea conflictelor şi chiar în scopul distracţiei.

Cercetătorii care au studiat interacţiunile între cuplurile de maimuţe bonobo au descoperit că acestea se aseamănă foarte mult cu cele umane: partenerii se ţin de mâini, îşi sărută palmele şi picioarele şi chiar utilizează limba când se sărută. Înaintea unui act de copulaţie, maimuţele bonobo îşi privesc îndelung partenerii în ochi.

Oamenii şi maimuţele bonobo folosesc sexualitatea pentru plăcere şi pentru aprofundarea prieteniilor. Acestea sunt singurele specii descoperite până acum în rândul cărora sexul nonreproductiv este o caracteristică definitorie.

Majoritatea speciilor din lumea animală copulează doar în perioada în care femela ovulează, în scopul reproducerii. Au fost identificate doar două specii care întreţin acte sexuale des, în scopuri nonreproductive: oamenii şi maimuţele bonobo. În rândul ambelor specii, media numărului de acte sexuale per naştere este de câteva sute, dacă nu chiar câteva mii, un număr mult mai mare decât în rândul celorlalte primate.

Monogamia, produsul agriculturii

Dacă oamenii au trăit timp de milioane de ani în grupuri poligame, când am adoptat monogamia ca principal mod de organizare socială? Toate dovezile par să indice că monogamia este produsul schimbărilor culturale produse de trecerea de la societăţile de tip vânător-culegător la cele bazate pe agricultură

Până acum 10.000 de ani, când omenirea a început să evolueze de la societăţile de tip vânător-culegător, odată cu descoperirea agriculturii, monogamia era inexistentă. Odată cu aşezarea în comunităţi şi perfecţionarea agriculturii, hrana putea fi stocată pe termen mai lung. Apariţia proprietăţii private şi dezvoltarea capacităţii de a stoca resurse au făcut ca paternitatea să devină un element esenţial al societăţii umane.

Pentru a obţine hrana pe care până atunci o culegeau sau o vânau, oamenii erau nevoiţi să planteze grâne, să îngrijească pământul, să construiască sisteme de irigaţii, să culeagă grânele şi să stocheze hrana rezultată. Pentru a o apăra era nevoie de ziduri şi alte structuri de apărare, printre care şi armate, care iarăşi necesitau resurse.

Pe măsură ce agricultura a fost adoptată ca mijloc de trai, pământul a început să fie deţinut pe viaţă şi moştenit de generaţiile următoare. Astfel, odată ce proprietatea privată a înlocuit proprietatea comună, investiţia parentală a unui mascul într-un copil a crescut, astfel că importanţa paternităţii a crescut. Bărbaţii doreau să ştie cu siguranţă că resursele lor vor ajunge la progeniturile proprii, şi nu ale altcuiva, aşa că au impus un sistem nou, care să asigure acest lucru.

Odată ce oamenii au început să locuiască în comunităţi agricole, societatea s-a schimbat profund. Proprietatea privată înseamna că fiecare trebuia să cunoască limitele proprietăţii sale. Acest lucru este reflectat şi în Biblie, de cea de-a 10-a poruncă: "Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici un alt lucru care este al aproapelui tău". Tot de aici se poate observa că rolul pe care femeia îl juca în societate s-a schimbat: dacă în societăţile de tip vânător-culegător aceasta juca un rol central, fiind considerată egală, în societăţile bazate pe agricultură ea a devenit o altă posesiune a bărbatului, alături de ogor şi de animalele din gospodărie.

Dovezile arheologice arată că agricultura nu a reprezentat un pas înainte pentru omenire: scheletele găsite arată că abia după ce oamenii au trecut la acest tip de societate au început să sufere de foamete. Agricultura a însemnat o înrăutăţire a condiţiilor de trai în toate societăţile ce au adoptat acest sistem. Săpăturile arheologice efectuate în Grecia şi Turcia arată că oamenii ce trăiesc astăzi pe aceste teritorii sunt, în medie, mai scunzi decât strămoşii lor de dinaintea răspândirii agriculturii. Populaţia urbană a Europei nu a atins longevitatea de care se bucurau strămoşii vânători-culegători decât la mijlocul secolului al 19-lea.

Trecerea omului de la societatea de tip vânător-culegător la cea bazată pe agricultură reflectă povestea căderii din Rai: populaţiile de tip vânător-culegător petrec 20% din timp pentru obţinerea hranei, restul fiind dedicat activităţilor sociale; proporţia este inversată în cazul agricultorilor, care muncesc din greu pentru a-şi obţine hrana. De asemenea, dacă plăcerile sexuale în cazul societăţilor "primitive" erau dese, comune şi nu erau considerate a fi anormale, în societatea bazată pe agricultură, care a adoptat monogamia, acesta a devenit o sursă de ruşine.

Adoptarea agriculturii a avut însă un mare avantaj pentru omenire: chiar dacă a scăzut calitatea vieţii, fertilitatea a înregistrat o creştere spectaculoasă. Înainte de agricultură, populaţia la nivel global se dubla la fiecare 250.000 de ani. Atunci când strămoşii noştri au început să cultive pământul pentru hrană, au început un ciclu fără de sfârşit: deţinerea a unei fâşii mai mari pământ permitea obţinerea unei cantităţi mai mari de hrană. Cu mai multă hrană puteau fi crescuţi mai mulţi copii, care puteau oferi ajutor în agricultură şi care permiteau extinderea armatei. Această extindere, la rândul ei, crea o cerere mai mare de resurse, care necesita mai mult pământ, ce putea fi obţinut prin lupta cu alte grupuri.

Pentru a controla aceste resurse, din ce în ce mai preţioase, bărbatul a folosit instrumentul monogamiei pentru a gestiona comportamentul sexual al partenerei sale. Practic, monogamia codifică proprietatea bărbatului asupra capacităţii reproductive feminine. Infidelitatea feminină este pedepsită cu moartea în toate cele 3 religii abrahamice.

De-a lungul istoriei, societăţile patriarhale au recurs la diferite metode pentru a ţine "sub lacăt" femeile, de la corsete şi centuri de castitate până la mutilarea genitală şi chador-ul ce acoperă întreg corpul, cu excepţia ochilor. Dacă în evul mediu femeile erau arse pe rug pentru vrăjtorie, în istoria recentă reprimarea acestora s-a produs cu invocarea ştiinţei, fiind inventate boli precum nimfomania, respinse între timp de comunitatea ştiinţifică.

În ciuda metodelor dure prin care s-a încercat condamnarea adulterului, acesta este întâlnit în continuare în toate societăţile. Dacă monogamia ar fi o trăsătură naturală a oamenilor, de ce şi-ar risca atâţia oameni reputaţia, familia şi cariera pentru a obţine ceva contrar naturii umane? Dacă monogamia ar fi starea naturală a unei relaţii, n-ar fi fost nevoie în decursul evoluţiei societăţii umane de reglementări legale, norme morale sau de ameninţări cu moartea pentru ca omul să fie convins să acţioneze în conformitate cu propria sa natură, adică să-şi cultive relaţia monogamă.

În cazul bărbaţilor, monogamia nu a fost aplicată cu aceeaşi stricteţe. Prostituţia este un fenomen străvechi, observat în toate culturile în care normele morale impuneau monogamia. Celebrul filozof Arthur Schopenhauer nota în secolul al 19-lea că "sunt 80.000 de prostituate doar în Londra; şi ce sunt acestea dacă nu sacrificii pe altarul monogamiei?". Carl Jung îi menţiona lui Freud într-o scrisoare datată 30 ianuarie 1910 părerea sa despre căsătorie: "O premisă obligatorie pentru o căsătorie de succes, găsesc eu, este permisiunea de a fi infidel".

Cultura occidentală nu este singura ce tolerează infidelitatea masculină. În Arabia Saudită şi în Egipt există o formă a căsătoriei intitulată Nikah Misyar (căsătoria călătorului), care permite bărbaţilor să aibă relaţii sexuale în timpul călătoriilor lungi fără a încălca credinţa musulmană; 80% dintre aceste "căsătorii" sunt urmate de divorţ. Musulmanii şiiţi au Nikah Mut'ah ("căsătoria de plăcere"), aceste "căsătorii" fiind cu durată fixă; bărbaţii pot avea oricâte astfel de "căsătorii temporare"

În Moscova este acceptată infidelitatea masculină din cauza unui dezechilibru demografic: astăzi trăiesc în capitala Rusiei cu 10% mai multe femei decât bărbaţi, care au murit pe capete de-a lungul celor două războaie mondiale şi ca urmare a gulagurilor staliniste. Femeile care nu tolerează infidelitatea partenerului îşi găsesc cu foarte mare greutate unul, relatează jurnalista Iulia Joffe într-un articol publicat pe portalul Slate.

De ce înşală bărbaţii? Studiile arată că, pe măsură ce bărbaţii îmbătrânesc, nivelul testosteronului din corp scade. Aceleaşi cercetări arată că monogamia accelerează acest proces: bărbaţii căsătoriţi au un nivel al testosteronului mai mic decât al bărbaţilor de aceeaşi vârstă ce nu au parteneră. Cea mai mare scădere se observă în cazul noilor tătici. În schimb, în cazul bărbaţilor căsătoriţi ce au fost infideli, nivelul testosteronului era mai mare decât în rândul celor fideli.

Celebrii doctori Masters şi Johnson, pionieri ai cercetării în sexualitatea umană, au observat că bărbaţii sunt mai puţini interesaţi de parteneră din punct de vedere sexual odată cu trecerea timpului. Însă tot aceştia au notat că interesul faţă de parteneră revine dacă bărbatul are o amantă mai tânără. Alfred Kinsey, alt mare cercetător al sexualităţii umane, susţinea că "indubitabil, masculul uman ar fi promiscuu de-a lungul întregii sale vieţi dacă nu ar exista restricţii sociale".

Asta nu înseamnă, însă, că toţi bărbaţii sunt predispuşi la infidelitate. Cercetările recente arată că bărbaţii se situează pe un spectru larg, de la poligamie totală la monogamie totală. O genă care codifică un receptor al vasopresinei (hormon cu acţiune vasoconstrictoare şi antidiuretică secretat de hipofiza posterioară) ar putea fi cheia acestei variaţii. Când cercetătorii au inserat această genă în creierul unui şoarece de câmp, acest animal promiscuu a devenit monogam. Masculii care aveau o versiune mai lungă a acestei gene receptor petreceau mai mult timp cu puii lor şi prezentau o preferinţă mai mare pentru partenerele lor, chiar şi atunci când li s-a oferit şansa unei cuplări cu o femelă tânără şi fertilă. Astfel, monogamia masculină pare a fi, cel puţin parţial, prestabilită de genele pe care fiecare individ le-a moştenit.

Care este viitorul relaţiilor umane?

Structura corpului uman, infidelitatea întâlnită în toate culturile, promiscuitatea primatelor înrudite cu noi şi absenţa monogamiei în oricare dintre primatele sociale sugerează că oamenii nu sunt monogami prin natură.
Totuşi, dacă familia nucleară este structura naturală spre care tind cei mai mulţi oameni, de ce societăţile şi religiile contemporane consideră necesar ca aceasta să fie susţinută cu ajutorul unei legislaţii favorabile şi al taxelor reduse?

Iar dacă, într-adevăr, familia nucleară este structura naturală în societatea umană, de ce din ce în ce mai puţini aleg acest mod de organizare? În SUA, familiile nucleare constituiau 45% din populaţie în 1970, însă reprezintă doar 23.5% din populaţia americană de astăzi. De asemenea, în anii 1930 84% dintre gospodăriile americane erau formate din cupluri căsătorite (cu sau fără copii). Astăzi, cuplurile căsătorite reprezintă mai puţin de 50% din gospodăriile americane, iar cuplurile ce locuiesc împreună fără a se fi căsătorit au înregistrat o creştere spectaculoasă: de la 500.000 în 1970, la 5.000.000 în 2008!

Coabitarea capătă teren în tot mai multe ţări europene (fiind mai pronunţată în cele nordice). În Danemarca, Suedia şi Norvegia, 50% din copiii născuţi în ultimii ani nu sunt produsul unei căsătorii între părinţi. În 2009, 53.4% dintre copiii născuţi în Bulgaria proveneau din părinţi necăsătoriţi. Chiar şi în ţările mai conservatoare din Europa, copiii din relaţii neconcretizate în căsătorie reprezintă circa 40% din total.

Din ce în ce mai multe guverne europene recunosc că familia nucleară nu este singura structură socială viabilă, şi oferă ajutoare financiare mamelor singure şi susţinere pentru reintegrarea în forţa de muncă. De asemenea, anumite state din nordul Europei au introdus obligativitatea concediului postnatal pentru bărbaţi, pentru a reduce inegalitatea salarială între sexe. Statisticile recente arată că femeile reprezintă mai mult de 50% din persoanele ce urmează o educaţie superioară, pentru prima dată în istoria societăţilor occidentale.

Toate aceste amănunte, corelate cu o mai bună înţelegerea a naturii sexuale umane şi cu existenţa testelor ADN ce pot confirma paternitatea cu uşurinţă indică o reorientare a societăţii spre sporirea autonomiei şi autorităţii recunoscute femeilor.

În acest context, este de aşteptat o abordare francă a relaţiilor interumane, în care noile amănunte ce explică natura umană să joace un rol central. Doar o abordare sinceră, bazată pe înţelegerea naturii umane, poate avea un rezultat pozitiv.

Studiile efectuate asupra societăţilor în care femeile se bucură de tot mai multe drepturi, indiferent de cultura de care aparţin, arată că acestea tind să fie tolerante şi relaxate. Rămâne de văzut dacă viitorul imediat va confirma acest fapt.

sursa: descopera.ro

preluare de pe: http://intreadevarsiiluzie.blogspot.com/2011/06/despre-monogamie.html