Dumnezeu ca explicaţie

    Fiinţele umane sunt dotate cu o sumedenie de emoţii pe care le pot experimenta, însă mie cea mai fascinantă dintre ele mi se pare curiozitatea. Curiozitatea este motorul care generează învăţarea, investigaţia şi explorarea, temelia pe care se clădesc şi se exersează principalele facultăţi intelectuale ale omului. Nu este greu de observat că un nivel scăzut de curiozitate va genera subdezvoltare intelectuală, în timp ce unul foarte crescut se va traduce prin cunoştinţe vaste, solide şi autentice.

    Evident că  ideologiile care sunt divorţate de realitate au dezvoltat nişte mecanisme de apărare în faţa curiozităţii native a speciei umane şi religia nu face excepţie. Poate fi constatat acest fapt de fiecare dată când religioşii îl aduc pe Dumnezeu ca explicaţie pentru o întrebare validă.

    Se poate să fie pusă în discuţie cauza formării Universului, sursa moralităţii, explicaţia pentru diversitatea formelor de viaţă, vreun presupus miracol care ar fi avut loc sau cine ştie ce dezastru natural iar răspunsul religioşilor este invariabil “Dumnezeu”. Însă acesta nu reprezintă un răspuns adecvat ci un scurtcircuit al creierului. Orice răspuns cu valoare explicativă diferită de zero prezintă implicit modul în care se desfăşoară lucrurile. 

    Dacă teoria Big Bangului explică modul în care a evoluat Universul într-un întreg compendiu plin de ecuaţii şi de ilustraţii teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmând că Universul a fost făcut de Dumnezeu prin magie. Nu se explică nimic.

    Dacă evoluţionismul explică modul în care s-a dezvoltat viaţa pe această planetă în mai multe compendii, chiar arătând cum se desfăşoară procesul de diversificare a speciilor, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmînd că vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu, evident, prin magie. Magia însă nu este o explicaţie decât pentru preşcolari.

    Dacă oamenii de ştiinţă au dezvoltat modele serioase care explică punctual modul în care ajunge să se manifeste un cutremur, mintea scurtcircuitată de religie are bineînţeles un răspuns la dispoziţie. Dumnezeu a cutremurat pământul. Cum? Prin magie.

    Explicaţiile magice prind însă la preşcolari, nu la adolescenţi şi în nici un caz la oameni maturi. Să ne imaginăm că la şcoală ni s-ar spune că integrala cutare are rezultatul pe care-l are din cauze magice, că stomacul face digestia într-un mod misterios şi că gheaţa este solidă din motive care depăşesc orizontul cunoaşterii umane. Că munţii se încreţesc prin magie şi că mareele au loc din cauze misterioase. Ei bine, n-ar fi asta o şcoală ca-n poveste? Oare cum ar arăta un extemporal la care elevul poate răspunde la toate întrebările cu doar două răspunsuri: magie şi mister…

    Şi totuşi avem de-a face cu oameni maturi care prezintă pseudoexplicaţii magice şi mai şi au pretenţia să fie luaţi în serios. Acestora le-a fost amputată curiozitatea şi le-a fost defectat mecanismul de investigaţie a realităţii de către religie; astfel au ajuns să-şi mascheze ignoranţa prin cuvântul “Dumnezeu” şi să se mai şi simtă satisfăcuţi cu faptul că ei au o explicaţie. Aş vrea să văd măcar un singur religios, popă sau teolog care să explice cum a dat Dumnezeu drumul la Big Bang, cu ecuaţii şi ilustraţii, nu cu magie şi mister şi atunci poate că am să consider că religia este altceva decât fraudă intelectuală şi deziluzie.

    Însă până atunci poate să vină cineva şi să mă întrebe ce am cu religia. Am ce am cu religia din cauză că deturnează curiozitatea umană în cazul unor întrebări existenţiale care definesc fiinţa umană. Am ce am cu religia deoarece este declarată împotriva curiozităţii chiar de la primul capitol, acela în care Adam şi Eva sunt pedepsiţi pentru faptul de-a fi curioşi. Am ce am cu religia din cauză că îşi imbecilizează efectiv victimele şi nu-mi place să trăiesc printre oameni imbecilizaţi. Am ce am cu religia deoarece dă nişte răspunsuri false unora dintre cele mai importante întrebări care se pot pune şi maschează acest lucru spunând că rezolvă o criză existenţială.

   Ce suntem, de unde venim, unde ne ducem şi care este sensul vieţii? Un copil poate fi îndreptat să caute singur răspunsurile prin investigaţie intelectuală onestă, aflând în timpul procesului de căutare informaţii adevărate despre ce este viaţa şi despre istoria Universului. Acelaşi copil poate fi minţit cu anacronicele prostii religioase, astfel fiind oprit din căutare şi din procesul de informare. Iar dacă mă intrebaţi pe mine care este scopul vieţii, răspunsul este evident: scopul vieţii este să te intrebi în perpetuitate.

    preluare de pe sursa: Sclavii lui Dumnezeu

Cei ce conduc cu adevarat lumea

In ultimele doua secole, masoneria nu a facut altceva decat sa-si continue politica duplicitara. Pe fata se declara partizana drep-turilor omului si lupta pentru libertate, egalitate etc., dar ade-varata lupta a francmasoneriei este pentru obtinerea puterii politice si guvernarea lumii.

Pentru aceasta, lupta cu o ura neimpacata impotriva crestinis-mului si a libertatii reale a oamenilor, neezitand nici cand este vorba de crime sau chiar genocid. In timpul Revolutiei franceze, masoneria ataca pentru prima data biserica catolica, dorind inlocuirea crestinismului cu o religie pagana.


Masoneria impotriva lui Dumnezeu

Secolul al XIX-lea este secolul ofensivei francmasoneriei impo-triva crestinismului. Masonii creeaza scoli laice opuse celor confesionale. Conventul masonic de la Lausanne, intrunit la 6 septembrie 1875, la care au participat 10 consilii supreme din 22 cate au fost convocate, neaga credinta in Dumnezeu.

Consiliile supreme ale Scotiei, SUA, Americii Centrale si Irlandei, intrunite in 1877 la Edinbourgh, denunta deismul declaratiei de la Lausanne. Marele orient al Frantei, intr-un convent din septembrie 1877, suprima articolul 1 din statutul sau, cel care consfintea existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului.

Din 1880, Marea Loja Sobolica Scotiana abandoneaza si ea referinta la Marele Arhitect al Universului. La 20 aprilie 1884, Papa Leon al XII-lea emite o bula prin care decreteaza franc-masoneria ca “sinagoga lui Satan”. Masoneria este condamnata si de biserica ortodoxa.


Atitudinea crestinismului fata de masonerie

O tendinta constanta a manifestat masoneria in incercarea ei de a penetra in marile biserici crestine prin impunerea unor inalti prelati masoni. Se pare ca acest lucru i-a reusit de mai multe ori, insa atitudinea Bisericii fata de masonerie nu s-a schimbat.

Declaratia asupra fracmasoneriei a cardinalului Ratzinger din 1983 spune clar: “S-a pus problema daca nu cumva judecata Bisericii s-a modificat in privinta masoneriei. Judecata negativa a Bisericii este neschimbata in privinta societatilor masonice, deoarece principiile lor au fost totdeauna considerate incompa-tibile cu doctrina Bisericii, si, prin urmare, aderarea la ele ra-mane in continuare interzisa. Credinciosii care apar in societati masonice se afla intr-o stare grava de pacat”.

Miscarea ecumenica contemporana nu este straina de francma-sonerie. Dupa N. Homuth, intreg protestantismul si neoprotes-tantismul actual, descompuse din punct de vedere eclesiastic, se afla in mrejele francmasoneriei.


Divizarea protestantilor, opera masoneriei

Faramitarea protestantismului este opera unor francmasoni: Wesley, Chalmers, Zinzendorf, Brigham Young, Josef Smith, C.T. Russel. Secte precum “stiinta crestina”, mormonii, marto-rii lui Iehova, antropozofii, sunt creaturi ale francmasoneriei.

Thomas Chalmers, fondatorul Aliantei Evanghelice in 1846, a fost vicepresedinte al organizatiei francmasone Royal Society din Edinbourgh. Presedintele Federatiei mondiale baptiste in 1985, Duke McCall, este francmason din Clubul Rotary. Cultul metodist este si el penetrat de francmasonerie, F.P. Corson, fost presedinte al Congresului Mondial Metodist, este Mare Maestru al Marii Loje din Pensylvania.

Episcopul metodist R.A. Mueller, fost presedinte al Consiliului National al Bisericilor NCC (organizatia ecumenica din SUA), este francmason activ. In Suedia, 535 de parohi luterani sunt francmasoni. In Germania, cluburile francmasonice se imple-tesc cu organisme ecumenice. Sa nu uitam ce se ascunde in spatele francmasoneriei.

Albert Pike, aceasta autoritate a masoneriei (era francmason de gradul 33), in secolul al XIX-lea este cel putin sincer in cartea sa “Morala si dogma” cand recunoaste originea gnostica a francmasoneriei, marturisind ca il venereaza pe Lucifer. Pentru Albert Pike, Lucifer era zeul luminii, iar Dumnezeu cel al intunericului.

Practicarea ocultismului de catre unii masoni de grad inalt este un fapt subliniat de multi autori. De exemplu, L. Pauwels si J. Bergier arata ca Societatea Rozicruciana engleza, infiintata prin 1867 de Robert Wentworth Little, isi recruta membrii dintre maestri masoni. Aceasta Societate avea 144 de membri, intre care si Bulwer-Lytton, autorul “Ultimelor zile ale Pompeiului”.


“Golden Dawn”, o organizatie masonica satanista

Din societatea Rozicruciana apare in 1887 o noua societate, The Golden Dawn, alcatuita din cateva dintre cele mai stralucite spirite ale Angliei. Societatea The Golden Dawn era putin numeroasa si era condusa de Wooldman, Mathers si Wynn Wescott. Ea avea ca scop practicarea magiei ceremoniale si obtinerea de puteri si cunostinte initiatice.

Societatea era in legatura cu organizatii similare germane, din care unii membri se vor regasi mai tarziu in miscarea antropo-zofica a lui Rudolph Steiner. Societatea The Golden Dawn l-a avut dupa aceea maestru pe Aleister Crowley. Mathers, dupa ce a ajuns mare maestru al Societatii The Golden Dawn, a fost inlocuit cu celebrul poet Yeats, laureat al Premiului Nobel.

Yeats si-a luat numele de “Fratele Demon este Deus Inversus”. Din societate mai faceau parte: Arthur Machen, scriitorii Blackwood, Stoker (autorul lui “Dracula”), Sax Rohmer, astro-nomul regal al Scotiei, Peck, inginerul Allan Bennett si sir Gerald Kelly, presedinte la Royal Academy. Dupa marturisirile lor, apartenenta la societate le schimbase felul de-a vedea lu-mea, iar practicile carora li se consacrasera n-au incetat sa li se para eficace si exaltante.

Aleister Crowley (1875-1947) era membru in The Golden Dawn, ca si in Ordinul martinist si in Ordo Templis Orientis. Crowley a scris multe carti despre magie, fiind pornit foarte mult impo-triva creotinismului. El era satanist si se identifica unui “sfant al lui Satan”. Crowley se droga si practica magia sexuala. Samanta aruncata de el va duce la aparitia miscarii hipiotilor.


Comunismul isi are originea in masonerie

In secolul al XIX-lea apare un nou curent satanist sub influenta masoneriei, si anume comunismul. Iluminatii americani, susti-natori ai lui Weishaupt, au initiat in 1829 o serie de conferinte la New York tinute de iluminista engleza Frances “Fanny” Wright. Cei prezenti au fost informati ca Iluminatii intentionau sa uneasca grupurile nihiliste si ateiste cu toate celelalte organi-zatii subversive intr-o organizatie internationala care se va numi comunism.

Clinton Roosevelt (stramos direct al lui F.D. Roosevelt), Charles Dana si Horace Greeley au fost numiti pentru a alcatui un comitet care sa stranga fonduri pentru aceasta actiune. In 1843 este fondat in SUA ritul B’nai Brith (Fiii Aliantei), care este rezervat numai evreilor.

O filiala a acestei organizatii este loja israelita “Alianta Dreptilor”, din care va face parte si K. Marx. Marx si Engels confirma In prefata la cea de-a doua editie a Manifestului Comunist, tiparit la Londra in 1872, ca o societate secreta numita Liga Comunistilor (de fapt, o noua firma a Aliantei Dreptilor) i-a insarcinat cu redactarea si publicarea unui program teoretic si practic al partidului. In 1864 se infiinteaza la Londra Intaia Internationala Comunista.

Discutiile preliminare s-au tinut la Londra in Freemasons’ Hall, sediul Marii Loje Unite a Angliei. Liderii primei Internationale erau Marx si cneazul Bakunin (care era francmason de gradul 32 in ritul Scotian Antic si Acceptat).

Internationalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avant ideilor masonice. Razboiul franco-german si caderea lui Napoleon al III-lea In 1870 favorizeaza preluarea puterii in Franta de catre masoni. Din guvernul celor 11, 7 erau franc-masoni. La 18 martie 1871 se proclama Comuna din Paris.

Victoria finala apartine insa masonilor conservatori, condusi politic de Adolphe Thiers. Aceasta victorie duce la separarea comunistilor de masonerie.

Comuniotii isi vor crea organizatii proprii, paramasonice. Ei vor prelua de la masonerie principiul universalismului (interna-tionalismul proletar), deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” si unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colturi).


Primul razboi mondial a fost declansat de catre masoni

Primul razboi mondial izbucneste tot in urma unui asasinat masonic. Arhiducele Franz Ferdinand este ucis la Sarajevo in 28 iunie 1914 de catre o societate secreta sarba “Mana neagra”. Arhiducele fusese condamnat la moarte inca din 1912 de catre tribunalul secret al masoneriei. Societatea secreta “Mana neagra” era masonica. Ea isi tinea intrunirile in acelasi local cu al Lojii din Belgrad.

Ce urmarea masoneria prin declansarea primului razboi mon-dial? Ea isi urmarea planul sau de acaparare a puterii in Europa prin distrugerea vechilor imperii: austro-ungar si tarist. Dupa razboi se infiinteaza, din initiativa preoedintelui american Woodrow Wilson (francmason), Liga Natiunilor, prima incercare de centralizare a puterii politice in lume (primul pas spre guvernul mondial visat de masoni). Ea va fi condusa de fracmasonul L. Boureois. Masoneria a fost implicata si in revolutia din Rusia din 1917.


Revolutia bolsevica din Rusia, condusa si sustinuta de masoni

Prima revolutie este opera masoneriei conservatoare. In guver-nul provizoriu, portofoliile cele mai importante sunt ocupate de francmasoni (cneazul Lvov, Kerenski, Tereocenk, Gucikov).

Revolutia bolsevica este opera masoneriei revolutionare. Lenin era sprijinit de lojele defetiste europene, iar Leiba Braunstein, zis Leon Trotki, era sprijinit de puternicul ordin masonic evreiesc B’nai Brith, in frunte cu marele bancher Jacob Schiff.

Dupa scenariul revolutiei ruse urma sa se desfasoare revolutia si in Gemania si Ungaria. In Ungaria, in urma revolutiei din octombrie 1918, se formeaza guvernul masonic al contelui M. Karolyi. Urmeaza apoi revolutia bolsevica din 1919, condusa de iudeo-masonul Bela Cohen, zis Kuhn.


Uniunea Europeana: vechi ideal masonic

Idealul realizarii Uniunii Europene este un vechi deziderat ma-sonic. El este de fapt primul pas in vederea realizarii unei uni-uni mondiale conduse de francmasonerie. Primul pion al maso-neriei prin care se dorea realizarea acestei uniuni a fost Napoleon, care declara: “Avem nevoie de un cod european, de o curte de casatie europeana, de o moneda unica, de aceleasi ma-suri si greutati, de aceleasi legi. Trebuie sa fac din toate popoa-rele Europei un singur popor”.

In 1929, Aristide Briand, ministrul de externe francez, reia ideea si propune in numele guvernului sau crearea unei structuri federale europene. Planul sau nu este insa bine primit de statele europene.

Sa ne amintim de o veche poveste istorica. Se spune ca un rege dac, pentru a le demonstra supusilor sai necesitatea unirii in fata unui dusman, recurge la demonstratie. El pune intr-o arena doi caini sa se bata. Cand lupta era in toi se da drumul unui lup, iar cainii care pana atunci nu se prea iubeau isi unesc eforturile si ataca fiara.

Aceasta strategie o adopta si masoneria pentru realizarea uniu-nii europene si a unitatii mondiale a statelor, unitate economi-ca, militara si, in ultima instanta, politica. Rolul lupului este jucat mai intai de Hitler, apoi de Rusia si satelitii sai comunisti. De aceea nu trebuie sa ne mire rolul jucat de francmasonerie la aparitia nazismului si a comunismului.

Pasivitatea Frantei, Marii Britanii si a Statelor Unite, la ince-put, in fata lui Hitler si apoi in fata lui Stalin nu cred ca au fost doar acte de naivitate politica. Ar insemna sa credem ca guver-nele celor trei mari puteri au fost formate din prosti.

Pasivitatea celor trei mari puteri in fata dictatorilor a fost gandita pentru a incuraja conflictul si a realiza apoi idealul masonic.

Negocierile privind infiintarea pactului unitar NATO se poarta cu rapiditate pe timpul blocadei sovietice asupra Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), iar pe data de 4 aprilie 1949 se sem-neaza la Washington pactul. Planul Marshall era gandit tot de francmasoni (Marshall era francmason) si se baza pe ideea masonica a integrarii europene.

Bomba atomica le va fi furnizata rusilor prin tradarea unor masoni. Cercurile sioniste vor fi implicate puternic in aceasta tranzactie. Visul masoneriei europene se realizeaza in 1958 prin crearea Comunitatii Economice Europene. In 1991, intalnirea de la Maastricht propune un nou tratat asupra Uniunii Europene.

Se urmareste: integrarea economica si sociala a statelor mem-bre, moneda unica, transferul catre uniune al suveranitatii mo-netare nationale si aplicarea unor sanctiuni pentru tarile mem-bre care se indeparteaza de criteriile stabilite ale convergentei.

Sa mai subliniem un fapt, si anume legatura francmasoneriei cu miscarea iudaica si cu sionismul. Exista o teorie a conspiratiei privind controlul capitalismului occidental de catre evrei.

Iudaismul avea in comun cu masoneria lupta impotriva cresti-nismului. Rabinul Tarphan va spune “Evangheliile trebuie arse fiindca paganismul este mai putin periculos pentru credinta evreiasca decat crestinismul”.


preluare de pe sursa: http://piatza.net/cei-ce-conduc-cu-adevarat-lumea/

Cum a patruns ortodoxia in spatiul romanesc

Probabil ca cea mai socanta afirmatie pe care trebuie sa o facem este ca “Romania nu a fost ortodoxa decit din secolul IX, cind, sub influenta Imperiului bulgar, catolicismul a fost treptat inlocuit cu “ortodoxia.”

In excelenta sa carte “Credinta adevarata”, Iosif Ton arata cum s-a intimplat aceasta schimbare si care au fost efectele ei asupra poporului roman. Autorul citeaza intensiv din cartea “Legea stramoseasca, vazuta si descrisa de istoricii romani ci mai de seama si de profesorii de la facultatile de teologie ortodoxa.”

Cartea a aparut prima data in Romania in 1934, iar apoi a fost retiparita in 1968 la Roma si in 1985 la Munchen. Cu indemnul de a cauta si citi cartea lui Iosif Ton, ne vom margini aici sa citam doar citeva din excelentele ei pasaje:

“… daca am fi exigenti cu noi insine si cu adevarul, am spune ca “legea stramoseasca” a romanilor a fost religia romano catolica.

Formarea noastra ca neam si dezvoltarea noastra spirituala si culturala de doua mii de ani incoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am initiat, ci carora le-am fost victime.

Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat in mod radical, dind o noua structura gindirii si trairii noastre spirituale, a fost o cucerire straina (una din multele!), si anume: cucerirea bulgara. Stapinirea bulgara a fost cea care ne-a obligat sa ne schimbam religia.

Bulgarii s-au crestinat in anul 864. Dupa crestinare, ei au oscilat citiva ani intre Roma si Bizant. In cele din urma, in anul 870 ei au decis sa se asocieze cu Bizantul si sa accepte ritul ortodocs. Citiva ani mai tirziu, au decis sa introduca in biserici, in locul limbii grecesti, limba slavona. Fiindca romanii se aflau sub stapinirea imperiului bulgar, automat s-a introdus si in bisericile lor ritul bizantin si limba slavona. De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost
ortodocsi. In cepem cu un citat din Xenopol:

“Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista niciun motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce citiva preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si minoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspindi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.”

“In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportindu-se la niste manuscripte vechi spune: “S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mina ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfintul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amindoua Valahiile sub stapinirea sa, si a silit pe Valahi, cari pina atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste”.

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

“In atirnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atirnare biericeasca de acesta, asa incit si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, raminind supusi mult timp influentei slave. Stapinirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pina la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor”.

“Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuind si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atit de adinci la noi, incit el se mentinu in biserica noastra pina in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

“In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dinsii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dinsii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pina in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

“E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut cindva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cind acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcind lucrurile pe dos – a trecut dela
pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cind noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pina atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapineau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapinirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar”.

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

“Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dinsii, cari cintau pe bulgareste pina si ispravile lui Stefan-cel-Mare”.

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

“Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decit influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagin, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

“Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inriurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre”.

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: “Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-rindul“.

1. “Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am
primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepind inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pina la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carie urme se mai vad inca in psihea populara;

am cunoscut, in sfirsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pina in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine”.

2. “Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decit prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legindu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si fromalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gind latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale”.


Sextil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

“Intr-o vreme cind orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru desvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formind un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana”.

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele “Fratiei ortodoxe romane – FOR”.

“Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de
stat si la o inflorire culturala atit de remarcabila, incit ne-au silit sa ne desvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incit, mai tirziu, cind incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramine acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.”

“De cite ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru desvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intiiele traduceri sau cu cele dintii tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriogafria noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.”

“Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.”

“E ceva mai mult decit o suta de ani de cind a inceput sa se sape brazde adinci intre aceste doua rastimpuri, de cind Dunarea a crescut parca, formind un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cind prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei citiva barbati venind dela Roma, care, pe linga stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvintul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.”

“Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savirsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se desvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mindriei nationale la singura rostire a cuvintului Traian. Oricit de exagerata a fost directia aceasta “latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in singele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin singe si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupindu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svicnit iar avintul nostru innascut, de care deveniram mindri”.

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam citeva rinduri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul “Putina istorie”, acesta scrie:

“S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: “intrarea” in Europa.”

“Cind vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvintul defazaj. Sau raminere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna
defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adinci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pina in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma “intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa.

Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.”

“Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cind, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcind spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stind cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, citva timp mai tirziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.”

“Cind in 1878″, scrie Claude Karnoouh, “o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cind diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intilneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pina in Orientul Mijlociu.”

“Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.”

“Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa raminea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la rindul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intii, pentru viata paminteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in rindul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa “de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfirsitului de secol 19 si a inceputului de veac 20 nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.”

“Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, “Romania anilor ‘30 nu este singura tara din Europa care “respinge institutiile imprumutate cu citeva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovind, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina.”

“Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o “revolutie” singeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului.”

“Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ‘89 au fost doar aici singeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.”

“Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.”

“Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti intre 1987 si 1990. “Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

“D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramine sa speram decit ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.”

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

Doar Judecata de Apoi va arata cati romani au primit mantuirea prin lucrarea Bisericii Ortodoxe in timpul celor douasprezece secole de activitate a ei in Romania. Timp de sute de ani, Romania a fost strajerul asezat la hotarele crestinatatii si a tinut piept in fata invaziilor paganilor migratori sau o avansarii musulmane. Mii, poate sute de mii de crestini ortodocsi romani si-au oferit viata pe altar, luptand “pentru dreapta credinta.”

Macar in teorie, in contrast cu Biserica Romano-catolica aservita pretinsei infailibilitati papale, Biserica Ortodoxa a ales sa nu se aseze sub autoritatea unica a unui om, cautand calauzirea divina prin multimea oamenilor duhovnicesti din sinoade. Aceasta calauzire a dus-o insa astazi foarte departe de idealurile Noului Testament.

Am enuntat mai sus cateva din caracteristicile de credinta si practica ale Bisericii ortodoxe. Fiecare dintre ele ar trebui examinate si reevaluate in lumina Scripturii si a spiritului de “relevanta” in cultura si societatea contemporana. De exemplu, picturile murale de pe manastirile romanesti a fost o ideie epocala in contextul unui popor in care majoritatea nu avea stiinta de carte. Permanentizarea unor astfel de mijloace in practica si liturghia moderna nu face insa decat sa ne dea un aspect de “muzeu al satului”, izolat de ritmul citadin contemporan, iar la muzeul satului nu se merge decat din cand in cand, pe cand in peisajul contemporan traim in toate zilele. Trebuie ca biserica ortodoxa sa iasa din inchistarea ei istorica si sa intre in atmosfera societatii pe care doreste sa o slujeasca.

Iata ce am gasit scris intr-o alta carte consacrata istoriei Bisericii:

“Bisericile din Rasarit nu sunt nici ceea ce a fost Biserica in veacul I, nici ceea ce este ea in veacul XX. Ele nu reprezinta nici Biserica primitiva, nici Biserica actuala, ci un moment al Bisericii, moment care s-a petrificat, s-a intepenit, s-a fixat. Ele sunt Biserica veacului IX.

Si fiindca ele s-au dezbinat si s-au oprit, neaga ca Biserica Catolica a avut dreptul sa mearga mai departe, sa continue drumul. Dar ceea ce a voit Isus, este, nu o Biserica imobila, incapabila de dezvoltare, ci o Biserica ce inainteaza o data cu istoria si cu omenirea; nu o Biserica ce doarme, ci o Biserica care lucreaza; nu o pazitoare a ritului, a ceremoniilor si a dogmelor, ci o Biserica prin care ritul, ceremoniile si dogmele sa devina “spirit de viata.”

Legea identitatii garantate prin prezenta Spiritului Sfant, face ca Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul Vatican, sa fie una si aceeasi cu Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul de la Niceea…

Ideea Bisericii care se sforteaza sa-si blocheze cresterea, pretinzand ca imbatranind isi poate pastra mereu trasaturile tineretii, nu exprima realitatea Trupului lui Cristos. Trupul lui Christos nu poate sa nu se dezvolte, sa nu creasca, sa nu mearga la pas cu dezvoltarea omenirii. El nu a devenit incapabil de a gandi si de a vorbi, ci trebuie sa traiasca si sa se miste mereu, modificandu-si si adaptandu-si manifestarile, dar ramanand in esenta mereu consecvent cu sine insusi

… ” (Unitatea Bisericii, Ch. Quenet, trad. de Iverna Tip. Sabaoani, 1937).

Obiectii si doleante

Activitatea spirituala a bisericii ortodoxe romane in “pastorirea” celor peste 23 de milioane de romani este, daca nu inadecvata, atunci cel putin ineficienta. Nu este admisibil ca o Biserica sa se declare multumita de ceea ce a facut si sa se pretinda suficienta pentru educarea crestina a romanilor, atata vreme cat poporul nostru se afla printre cele mai decazute din Europa din punct de vedere moral si spiritual.

Parca nicaieri in lume, un popor “religios” nu-si injura cu mai mult patos si artag “Dumnezeul” si “Christosul”. Cum se impaca “multumirea” bisericii ortodoxe cu o asemenea realitate trista. In ce masura a transmis ea enoriasilor evlavia si curatia crestina? Cum poate fi socotit evanghelizat si “increstinat” un popor ai carui cetateni umplu pana la refuz puscariile si au ajuns “spaima” tarilor Europene, care refuza sa le mai deschida granitele?

Daca ar fi sa rezumam obiectiile noastre in cateva cuvinte, ne-am rezuma doar la cateva aspecte fundamentale ale crizei prin care trece miscarea ortodoxa.

1. O biserica fara Biblie. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la predicarea Evangheliei, nu ca parte din liturghia cantata, ci ca discurs public de invatatura. Sa tipareasca si sa raspandeasca Biblia in randul populatiei. O Biblie tinuta doar pentru preoti nu este ceea ce a vrut Mantuitorul.

2. Un crestinism fara Christos. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la sublinierea importantei unei relatii personale cu Christos, dincolo de “mijlocirea” intermediarilor traditionali (maica Domnului, sfintii).

Exista o diferenta de aspect intre crucea catolica (cu trupul lui Christos inca pe ea) si crucea ortodoxa (fara trupul lui Christos – caci El a inviat!). Diferenta de aspect este cumva in favoarea mesajului Ortodox, dar el poate fi interpretat din pacate si ca semn al unei “instrainari” a credinciosilor de Christos. Crucea “goala” este pozitiva ca simbol al invierii, dar ilustreaza astazi si o Biserica plina de sfinti, de maica Domnului (mijlocitori), dar fara o legatura personala cu Mantuitorul. Si totusi, Isus Christos a spus: “Iata EU voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor” “Si ce-MI veti cere in Numele Meu, voi face!”

Christos trebuie reasezat in centrul vietii crestine. Cel ce a spus: “EU voi zidi biserica MEA”, nu trebuie inlocuit cu surogate. Afirmatia este clara si categorica. Ea nu poate fi deformata in “Eu voi zidi Biserica VOASTRA” si nici in: “VOI veti zidi Biserica Mea”. Hotararea lui Dumnezeu, in Christos, ramane valabila: “EU voi zidi Biserica MEA.”

Prin Reforma tacita a “convertirilor” la protestanti si neoprotestanti si prin trecerea la Oastea Domnului, in Romania multi oameni s-au intors deja la “Pastorul si episcopul sufletelor” lor !

O chemare adresata Bisericii ortodoxe

1. Sa iasa din separatismul pe care si l-a impus, orgolioasa si intangibila. Ea are, ca institutie, pretentia “papala” de a nu putea gresi. Si ea greseste. Istoria a aratat-o cu prisosinta. Una din singurele contributii bune ale comunismului la noi in tara a fost si faptul ca ne-a convins ca ne putem insela cu totii si ca suntem supusi cu toti greselii (oameni, institutii, scoli filosofice, reprezentanti religiosi, biserici).

2. Dorim Bisericii Ortodoxe mult succes in lucrarea de “comunicare” a invataturii crestine. De fapt, “conceptia” ortodoxiei poate fi un veritabil izvor de viata. Atata timp cat ea va fi insa exteriorizata doar prin icoane si liturghii cantate si neascultate de nimeni, “comunicarea” mesajului crestin in Biserica Ortodoxa va fi insuficienta si vai, inefectiva. Recenta reintroducere a “religiei” ca materie de invatamant in scoli poate fi fermentul unei reveniri a invataturii crestine in climatul cultural al Romaniei. Fara sa “garanteze” increstinarea elevilor, ea le va pune cel putin la dispozitie suficiente cunostinte pentru luarea unei decizii personale competente. Asta cu conditia ca in orele de religie sa se predea “crestinismul textelor Noului Testament”, nu “traditiile” extratestamentale sterile.

Daca nu se lanseasza intr-o propovaduire a adevaratei Evanghelii, biserica ortodoxa risca sa intre in categoria celor osanditi de Christos:

“De aceea Intelepciunea lui Dumnezeu a zis: “Le voi trimite prooroci si apostoli; pe unii din ei ii vor ucide, iar pe altii ii vor prigoni, ca sa se ceara de la acest neam sangele tuturor proorocilor, care a fost varsat de la intemeierea lumii: de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis intre altar si Templu; da, va spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi invatatori ai Legii! Pentru ca voi ati pus mana pe cheia cunostintei: nici voi n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre, i-ati impiedicat sa intre” (Luca 11:49-52).

Sa nu uitam acuzele dure pe care Octavian Goga, pe atunci ministru al culturii, le-a adus Bisericii Ortodoxe: “A dat tarii un cler afon, o taranime superstitioasa si o clasa conducatoare pagana.”

3. Sa accepte valurile de trezire produse de Duhul Sfant in sanul ei (Tudor Popescu, preotul Trifa, calugarul Zamisnico, Oastea Domnului, etc.). Orice miscare crestina este pandita de pericolul mortal al formalismului institutionalizat. Oricare, dar absolut oricare grupare din increngatura familiilor crestine poate ajunge doar o amagire, o coaja de nuca fara miez, un ambalaj din care s-a pierdut tocmai “continutul.” In ceea ce priveste Biserica, pericolul este sa ajungem:

“O Biserica fara Biblie Si un crestinism fara Christos.”

Valurile de trezire spirituala nu sunt altceva decat primeneli cauzate de suflarea “vantului divin”, influxuri spirituale intr-o miscare de masa, re-indragostiri provocate de Marele Indragostit al veacurilor.

4. Sa accepte celelalte miscari din sanul crestinismului contemporan. In anul 1985, impreuna cu un grup de romani baptisti, ne aflam gazduiti cu chirie intr-o cladire a unei biserici adventiste americane. Pastorul acestei biserici m-a chemat in biroul lui, m-a intrebat despre problemele mele si apoi s-a oferit sa ne rugam impreuna. Cand a vazut privirea mea uimita a simtit imediat ca era nevoie de o explicatie. “Daniel”, mi-a zis el, “biserica adventista trece prin mari prefaceri si transformari. Ne-am data seama ca am facut rau izolandu-ne si declarandu-i pe toti ceilalti crestini “eretici”. Exista o miscare de reorientare. Ca sa ma intelegi si ca sa poti explica si celorlalti, tine minte imaginea aceasta: pana nu de mult, adventistii erau intorsi cu fata la Sabat si cu spatele la celelalte miscari crestine.

Acum, incercam sa ne schimbam pozitia si sa ne intoarcem cu fata spre Cruce. Toti cei cu care ne putem intalni la crucea Golgotei sunt fratii nostrii. Ca adventisti, noi vom avea si Sabatul cu noi, dar el nu mai este punctul focal, ci doar una din doctrinele la care tinem. Focarul central este Crucea si toti cei care se strang acolo sunt considerati crestini din Biserica unica a lui Isus.”

Cred ca o astfel de “reorientare” este necesara si in ortodoxia romaneasca.

5. Sa renunte la dorinta de a deveni Biserica nationala. Orice Biserica cu privilegii “nationale” se autoprogrameaza la pericolul de a avea membrii nesinceri. Si asa, biserica ortodoxa este intr-o pozitie precara, datorata faptului ca-i considera “membrii” ei aproape pe toti cei nascuti intre granitele tarii. Aduceti-va aminte de studiul nostru si de cele trei categorii de “crestini” (credinciosi de convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii). O “biserica nationala” este, din necesitate social-politica aservita Statului. Realitatea istoriei demonstreaza ca “Statul da cu o mana, dar impune cu cealalta! Este gata sa ajute, dar ii si pretinde bisericii sa se “inregimenteze” pentru sutinerea intereselor lui.”

“Dati dar Cezarului, ce este al Cezarului si lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu” trebuie sa marcheze o “demarcatie” clara si o “separare” strict necesara atat pentru sanatatea Statului, cat si pentru sanatatea bisericii.

6. Sa nu priveasca drept pericol national miscarile crestine care au produs progres social si crestere spirituala in alte parti ale lumii. Pentru cel ce are “ochi sa vada”, manifestarile crestine specifice diferitelor “familii” crestine au dus la instaurarea unei anumite atmosfere, mai propice sau mai putin propice progresului. Intre nordul si sudul Europei exista diferente evidente de civilizatie, datorate in parte si faptului ca nordul a preferat individualismul si responsabilitatea personala, specific protestante (transplantate cu atata succes si in America), in timp ce sudul a ramas cu ideia ca problemele trebuiesc rezolvate de o realitate colectiva (Statul si Biserica). Prin aceiasi analiza, exista diferente categorice si intre occidentul catolic-protestant si orientul ortodox. Nu cred ca mai este cazul sa aratam pe cine defavorizeaza aceste diferente. Un studiu foarte analitic evidentia ca cele doua continente ale Americii (de Nord si de Sud) s-au dezvoltat si se comporta diferit tocmai din cauza ca in nord au emigrat mai ales protestantii, in timp ce in sud s-au dus catolicii (si se stie cu ce metode s-au impus …).

7. Sa reanalizeze aspectul spiritual si estetic al “preotiei”. Este clar ca nu putem justifica o asemenea institutie prin derivarea ei din “preotia levitica” (aceasta a si fost inlocuita de “preotia in veac in sensul lui Melhisedec”). Tot asa nu putem justifica nici liturghia cantata, oricat de “straveche” ar fi ea. Incercarea de a imita melodicitatea liturgica a limbilor ebraica si greaca nu are valoare normativa. Limba romana trebuie folosita asa cum se vorbeste ea pe strada.

8. Sa iasa din inertia istorica. Pana la o limita, traditia este o garantie a “ramanerii”, a pastrarii “adevarului.” Peste aceasta limita insa, traditia devine o certitudine a “ramanerii in urma”, o frana care interzice bisericii avansarea in pas cu realitatea inconjuratoare. (Cine poate uita ca biserica ortodoxa a folosit atata amar de ani o liturghie in limba slavona, straina si neinteleasa de majoritatea enoriasilor?). Intre traditia “apostolica” cuprinsa in Noul Testament si traditia “bisericii” exista astazi diferente mari. Ele trebuiesc rezolvate in favoarea traditiei “apostolice.”

Crestinismul nu este “invechit”, ci atemporal. Daca ar fi sa alegem o directie din care vine el spre noi am fi tentati sa spunem ca vine dinspre viitor, din epoca refacerii imparatiei cosmice universale. Patina de “antichitate” asezata peste crestinismul de tenta ortodoxa in Romania nu-i apartine “crestinismului”, ci este dovada “prafului istoric” care s-a asezat peste el. Este vremea ca cineva sa dezbrace crestinismul de hainele invechite impuse artificial de “traditie” si sa-i de-a voie sa mearga pe strada imbracat in straiele noastre de fiecare zi. Christos este eternul nostru contemporan. Cine nu-L baga in seama, traieste in ratacire. Nu de mult, un intelept intreba cu talc: “Daca nu-L gasesti pe Dumnezeu, ghici cine este cel pierdut?”

Nicolae Iorga spunea ca “oamenii L-au inchis pe Dumnezeu in Biserica pentru a putea fi ei mai liberi in lume”, ori asa ceva este doar o paguboasa inselare de sine. 

Publicat de Ion Mihut Apr 6, Google forums – soc.culture.romanian

sursa: News.ro Ştiri pe Blog
ARTICOLE

preluare de pe sursa: Originea Poporului Roman

Vatra Europei e aici

Iar noi suntem nemuritori, nu ne-au sters pana acum de pe harta, iar acum este prea tarziu
In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul “Timpul” urmatoarele cuvinte: “Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra.

Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev”.

Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939.

La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial

Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate.

Astazi, in afara tarii, româna este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii.

In Basarabia, limba romana a fost numita “moldoveneasca”, pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca…

Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.


Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim “Europa Clasica”.

Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare.

Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor.

Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.

Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna.

Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.

Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor!

Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: “A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea.

De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste”.

preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

ROMANIA - CINE SUNTEM NOI?

Anunturi

NOI SUNTEM....CINE SUNTEM NOI?

Zona geografică în care se află astăzi România,a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevă-rat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de dige-rat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales...În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bor-deie din lume(18,000 ani inainte de Hristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner desco-perit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Hristos).

Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii....etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Ceho-slovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa......chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tra-cic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ.Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Hristos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.
Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.H, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).
Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor ( Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat în aproa-pe toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale.....etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tra-diţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.
Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit
- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică, Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

preluare de pe email, via grup: http://www.anatecor.ro

Despre originea poporului român, interviu cu Neagu Djuvara

“Este un blocaj intelectual. Romanul nu e in stare sa accepte ca intemeietorul lui nu e o corcitura intre Traian si Decebal. Este o timpenie!


Cum sa fie o timpenie? Am trait o viata cu o timpenie in cap?

Da! Va rog sa va lecuiti. Timp de o mie si ceva de ani nu va dati seama ce amestec de populatii au fost pe pamintul acesta! ” – Neagu Djuvara.

Istoricul sustine, in cel mai recent volum al sau, aparut la Editura Humanitas, ca primii voievozi romani erau de origine cumana, la fel si o parte insemnata a boierilor de la curte.

Ce ar fi sa va injure cineva de mama si de tata?


De ce?

Dumneavoastra ne injurati de mama si tata neamul in ultima carte aparuta la Humanitas, “Thocomerius – Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti”.

Sa va spun ceva. Romanii mei sint in intirziere cu aproape o suta de ani, ca mentalitate. Fiindca noi nu vrem sa admitem, fiindca nu stim si fiindca s-a ocultat lucrul acesta, ca nici o tara din Europa, dar nici una, nu si-a format in Evul Mediu un nou stat pornind de la bastinasi. Dar nici unul! Primele mele lucrari le-am inceput tardiv, date fiind razboiul, diplomatia (bun, sa nu ma pling, ca, daca nu eram trimis la Stockholm in 23 august 1944, as fi infundat puscaria pe zece-cinspe ani� plecind, am trecut prin momente grele in strainatate). Pe la 40 de ani m-am apucat de studii, care erau de filosofia istoriei, nu de istorie-istorie. Istorie adevarata nu am scris decit dupa 50 de ani. Cum o sa am 91 de ani peste doua luni, zic ca sint vreo 40 de ani de cind fac istorie.


Uite cum tineti sa nu fiti atacat ca v-ati apucat de istorie tirziu

Eram licentiat in istorie. Dom’le, aveam o obsesie: nu incep sa scriu istorie pina cind nu ma lamuresc cum se poate scrie istoria. De aceea, am facut invers decit ceilalti istorici, care studiaza istorie si apoi filosofia ei. Filosofia e un fel de sfirsit de cariera, ca un fel de concluzie, semnul unui batrin intelept lasat pe lume.
Intii ati imbatrinit

Da, intii am imbatrinit bine si apoi, dupa 50 de ani, am inceput sa scriu istorie. Si ce istorie am scris? Cum s-au occidentalizat Principatele Romane dupa 1800. Sa stiti un lucru: ce traiam eu in Africa, efortul de occidentalizare al africanului, imi deschidea niste orizonturi despre ce s-a intimplat la noi. Si sa nu fiti scandalizat, comparam negrul meu cu romanul, fiindca, in astfel de momente, cind unii incearca sa-i imite pe ceilalti, se intimpla fenomene similare si faptul ca vedeam sub ochii mei acest fenomen – am stat 23 de ani in Africa – mi-a deschis un orizont spre anii 1800. Vedeam superstitiile lor in a imbraca haina europeneasca si m-am gindit ca oarecare dificultate a avut in sensul asta si romanul, sa treaca de la religia ortodoxa bizantina, de la obiceiuri grecesti si turcesti, dintr-o data, la modelul francez. Miracolul la noi a fost ca noi aveam asa o sete de occidentalizare, ca, dintre toate, Bulgaria, Rusia, Serbia, noi am sarit cel mai repede in noul model, dar cit de adinc l-am asimilat e o problema. Era cit p-aci sa fim occidentalizati, cind a venit drama comunismului, o trauma care ne-a oprit din crestere. 45 de ani ne-a stat ceasul, a incetat evolutia noastra normala, iar romanul, oricit de intreg e la minte, este infectat acum cu tot felul de timpenii.



Istoriografia asta duplicitara!

Este, dar culmea este ca de 17 ani incoace nu scriem cum gindim. Nu toti, dar ne-a intrat in reflex sa ne autocenzuram. Nu e bine! E un bumerang, tot ce facem ca sa mistificam trecutul se intoarce impotriva noastra.


Constantiniu, Vlad Georgescu si “Istoriile” lor sint bune?

Da, destul de bune, dar cind e vorba de originea lui Basarab, de exemplu, nu se pronunta.
Habar nu au de poveste!


E, cum sa n-o stie? Iorga cade pe o carte scrisa de un englez privitor la cumani, numiti in trei feluri diferite, “polovske”, “ciupceak”, “cumani”. Trib destul de numeros ce a ocupat aproape toata Ucraina de azi, plus jumatate din Romania. Noi, fiind ultimul val al cumanilor, eram numiti cumanii negri, iar cei din Ucraina erau albi, asta e diferenta dintre cumanii principali si cei periferici, fara conotatie peiorativa. Cumanii albi primesc valul mongolilor. Cei negri, ai nostri, care refuzasera crestinarea, luptindu-se cu ungurii timp de 150 de ani, au vazut victoria oamenilor lui Genghis Han, de la 1223, si au cerut imediat crestinarea din partea regelui Ungariei. Regele era vasalul Papei si considera o misiune sfinta crestinarea vecinilor sai. In 1227, 15.000 de osteni cumani in frunte cu conducatorii lor au fost crestinati. Papalitatea creeaza episcopatul Milcovensis, de la Milcov. Din pacate, asta nu dureaza decit pina la 1241, cind mongolii au venit in al doilea lor val si cumanii au trecut in masa in Ungaria: 40.000 de corturi. Locuitorii din Transilvania ii cunosteau pe astia ca pe niste vrajmasi, asa ca i-au primit prost. Regele Ungariei i-a colonizat de-a lungul Tisei, iar conducatorul cumanilor a fost pus la Buda intr-un palat. Cind au trecut mongolii Carpatii, gloatele ungare de la Buda l-au omorit pe regele cumanilor. A fost o revolta generala in toata Ungaria si, in loc sa le fie de ajutor ungurilor impotriva mongolilor, au generat mereu motive de neliniste. Cumanii au plecat spre Bulgaria si abia dupa retragerea mongola au revenit la chemarea regelui Bela al Ungariei. Bun, niciodata nu au plecat cu totii in aceste dus-intorsuri, iar o parte au ramas si in Moldova, si in Muntenia. Si au ramas nu doar cumani de rind, ci si dintre capetenii, stramosi ai boierilor nostri. Romania e plina de toponime cumane sau pecenege. Nu doar Comana, Peceneaga, astea ar fi simple, nu, toate localitatile ce se termina in “ui”, Vaslui, Calmatui� Sint nume proprii, precum Barcan, Tincaba, priviti la satele Barcanesti, Tincabesti, astea sint localitati ce apartin unor boieri. Parerea mea e ca, in ajunul intemeierii Tarii Romanesti, mare parte dintre virfurile ierarhiei erau cumani.


Si Negru Voda?

Negru Voda e cuman!


Nu se poate!

Uite ce se intimpla: am inceput sa va spun de Iorga. Iorga descopera aceasta carte ce povesteste de cumani. Iorga descopera acolo o groaza de nume, precum Basaraba, Tincaba, si zice, uite, domnule, originea lor cumana. Face o comunicare la Academia Romana in 1927 intitulata “Imperiul cumanilor si domnia lui Basaraba”. Acolo este o fraza: “Numele e cuman”. Basar e aoristul unui verb, “a domina”, iar aba e “tata”.
Deci, e cuman. Si adauga: “Dar numai numele?”. Stia. In “Istoria” lui, apoi, nu mai spune acelasi lucru.


A uitat.

Nu! Este un blocaj intelectual. Romanul nu e in stare sa accepte ca intemeietorul lui nu e o corcitura intre Traian si Decebal. Este o timpenie!


Cum sa fie o timpenie? Am trait o viata cu o timpenie in cap?

Da! Va rog sa va lecuiti. Timp de o mie si ceva de ani nu va dati seama ce amestec de populatii au fost pe pamintul acesta! Cine sint romanii astia? In afara de o mica parte dintre legionari si dintre saracii din sudul Italiei, restul, majoritatea colonistilor nu erau romani. Uitati-va la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. In 1930 se stia. Daca iei cele trei judete de secuime, sint integral cu grupa B. Grupa raspindita in Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucatica din Muntenia.


Va rog, nu-mi distrugeti inca un mit! Va puteti face ca ati uitat� cine il mai citeste pe Lahovary?

Dom�le, nu pot sa nu spun adevarul! Deci, in acele zone avem grupa A, din zona mediteraneana. Cine au fost insa colonistii? In afara de romani, minoritari, am avut multi arabi, Legiunea Syrica.


Sintem arabi!

Da. Eu imi aduc aminte de taranii mei de la tara. Bunicul meu adusese tarani la munca din zone curat romanesti. Dom'le, sa vezi niste oameni care seamana cu arabii, curat romaneste!


Scandalos!

Coboara din Syrica! Deci, din partea romanilor sintem foarte amestecati. Acum si dintre daci�


Nu, va rog!

Cu dacii e problema citi au mai ramas! Nu prea stim cum aratau, destul de deschisi la culoare, precum albanezii. Slusanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de parere ca limba, daca nu are legatura cu cea traca!


Cum, domnule Djuvara, chiar vreti sa-mi doboriti miturile?

Astea sint manii, dragul meu, niste improvizatii istorice, nu te pot lasa asa! E dovedit ca limba traca e altceva decit cea daca. Daca e legata, da, de albaneza, dar nu cum au crezut tot felul de minti inventive ca au fost dacii linga albanezi la un anumit moment. Nu e adevarat! Cuvintele romanesti si cele albaneze sint mostenite din dacomeziana, radacina comuna.


Acum chiar ne injurati de mama si de tata!

Hahaha, daca o interpretati asa! Sa stiti de la mine ceva: sintem un mare amestec de populatii, ne-a unit o limba si e fantastic cum am putut sa asimilam atitea. Asta e puterea romanului, puterea de asimilare.


Adaptarea.

Da, limba romana e un fel de “melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, batrinul, el a venit cu ideea ca slavii aveau acelasi rol, precum germanicii in Franta.


Nu incepeti cu asta!

Dom'le, regatul Frantei a fost facut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoti!


Al nostru, de daci si romani.

Nu! Dintr-un amestec dintre slavi si romani. Slavii s-au instalat in colonii uriase, dovada toponimele, Ialomita, Neajlov, Bistrita, Dimbovita. Interesant insa, asta mi-a spus-o Poghirc, ca aceste colonii erau inconjurate de fluvii cu nume stravechi dacice: Dunarea, Oltul, Mures, Cris. Astea sint dovezi de continuitate. Slavii au patruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latina; venirea slavilor a adus cneazul. Cele doua denumiri functionau paralel in anumite zone. “Cneazul” era de origine slava. Cnejii erau niste seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocatie de a uni toata tara! Si acum, ca originalitate din partea mea, eu cred ca nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Si care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a nascut cu aristocratie slava. Slavii nu au venit cu intreaga armata, nu, ci ca tarani, neorganizati, dovada ca numele lor privind sefii, “ban”, “jupan”, sint de origine avara. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunare, numai protobulgarii au facut stat, or, ei erau de origine turca. Ei au venit foarte bine organizati, foarte luptatori, i-au batut pe bizantini si i-au obligat sa le dea o bucata de pamint. Rusii au fost facuti de varegi, de nordici razboinici. Numele de “rus” Oleg, Igor sint nordice. Tara noastra facuta de cumani se numea Cumania, dar faptul ca ei au plecat/venit a facut ca ei sa fie romanizati.


Cui ajuta zapaceala asta?

Sa stim cine sintem. Sa nu ne mai inchipuim niste basme! Si basme care nu sint crezute de straini. De ce nu sintem cunoscuti in lume? Fiindca am mintit!


Si ne-am mintit pe noi!

Si ne-am mintit si, ce-i mai rau, am crezut minciuna. Eu consider ca fac o revolutie cu aceasta carte!


Dar cum e sa te minti si sa si crezi?

E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenti isi fac autocenzura. Nu merg mai departe, ca nu place poporului. Ghinionul nostru a fost ca am intrat in concertul european cu mare intirziere din cauza ocupatiei turcesti. Abia in veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment in care fiecare a vrut sa se arate mai sus decit era.
Balcescu, Kogalniceanu, ei sint de vina!


Toti!

Nu era momentul!


Bine, dar ei stiau multe lucruri! De ce a ascuns Iorga? Despre Basaraba stia ca e cuman. A scris-o in articole, nu a spus-o in cartile mari. Stia si de taica-su. Ticalosia de unde a inceput? De la “filius Thocomerii”, tradus imediat ca Tihomir. E o mica ticalosie intelectuala. S-au repezit sa gaseasca un slavo-roman.
Il stiu pe Tihomir, e ca un frate pentru mine, am crescut cu el!


E, l-ai invatat? Dezvata-l. De 50 de ani, un mare savant, Decei, si unul maghiar au spus ca acest nume este unul cunoscut, cuman, care inseamna “fier calit”. Deci, pe tatal lui Basarab il chema Thocomer. Deci, era cuman! Numele tatalui si fiului erau cumane. Argumentul principal era ca ei erau catolici, iar singurii catolici erau acesti cumani, care cu o suta de ani inainte fusesera crestinati. Nu doar domnitorul era cuman, ci si cei din jur, un sfert dintre boierii importanti erau cu nume cumane.


Va faceti boierii Djuvara cumani?

Eu sint din sudul Dunarii, s-ar putea sa fiu in afara cumanitatii, dar familia mea din partea mamei s-ar putea sa fie de origine cumana! Uite, am facut un tabel de ascendenta de partea mamei. Stiti ce am descoperit acolo?


Ca nu sinteti din Djuvara cu Gradisteanu!

Hahaha, nu asta, fiindca daca mergi pe linia mamei esti mai sigur. Nu, am descoperit ca mama cobora de 12 ori din Basarab.


De 12 ori? Sinteti cuman! Sinteti mindru?

Foarte! Astia erau barbati luptatori. Sa stiti ca o parte dintre cumani au plecat spre Africa� ei sint mamelucii care stapinesc Egiptul de sute de ani.


Are legatura faptul ca ati calarit camile si ati iubit prin Africa cu faptul ca aveti curaj sa ne faceti cumani?

Hahahaha! Nici o legatura! Putin imi pasa de injuraturile unora si altora, de conexiuni din astea fanteziste, fiindca eu stiu ca spun adevarul, iar cind voi fi in Iad sau in Rai, peste vreo 50 de ani, teoria mea va fi studiata in manualele scolare.


Pot sa va intreb lucruri simple: ce e viata, domnule Djuvara?

Poftim? Dom�le, s-o iei asa cum vine. Eu cred ca am avut un noroc fantastic in viata! Am avut fel de fel de tragedii, dar dupa ele am trecut ca prin foc! Fa-ma, mama, cu noroc si arunca-ma in foc!, cum e vorba aia. M-am nascut in 1916, la putin timp dupa aceea a trebuit sa fugim in Moldova. La virsta de un an am strabatut toata Rusia ca sa ajungem in Franta si am fost opriti in Petrograd, in plina Mare Revolutie Socialista, din cauza guvernantei cu nume germanic, si am scapat. Nu se numeste noroc? Pe urma, am plecat din Bucuresti in 23 August 1944, altfel infundam puscaria cine stie cit. Asta da noroc! Si am crescut fara tata. Mama fusese saracita prin expropriere. Dar am fost fericit in copilarie.


A lipsit modelul barbatesc?

Nu am avut nevoie de autoritate ca sa fiu copil cuminte. Eram o natura buna! Eram ascultator, prea de tot. Eram fricos de superiori!


Moartea cum o vedeti?

Senin. Pe masura ce imbatrinesc, mi-e tot mai putin frica de ea. Nu as vrea sa sufar fizic! Nu mi-e frica de momentul acesta.


Ce prindeti? Paradis, Iad?

Nu prea cred in ele, desi sint foarte credincios. Dar nu sint sigur ca exista. Eu cred ca Raiul si Iadul sint pe Pamint. Nu stiu ce e dincolo, dar s-ar putea sa fie ceva, altfel mintea noastra nu poate concepe un necunoscut. Principalul e sa scriu, sa scriu, sa scriu.


Bibbliografie

1916, 18 august – se naste la Bucuresti Neagu Djuvara.

1937 – licentiat in litere la Sorbona.

1940 – doctor in drept la Sorbona.

1940 – publica “Le droit roumain en mati�re de nationalit�”, Paris.

1941, iunie-noiembrie – elev-ofiter de rezerva in campania din Basarabia si Transnistria; este ranit la Odessa.

1943, mai – intra prin concurs la Ministerul de Externe.

1944, 23 august – este trimis curier diplomatic la Stockholm.

1944 – septembrie 1947 – secretar de legatie la Stockholm.

1947-1961 – secretar general al “Comitetului de Asistenta a Refugiatilor Romani”, la Paris;
secretar general al Fundatiei Universitare “Carol I”; colaborator al postului de radio Europa Libera.

1961-1984 – consilier diplomatic si juridic al Ministerului Afacerilor Straine nigerian, in Republica Niger; profesor de drept international si de istorie economica la Universitatea din Niamey; diploma a Institutului National de Limbi si Civilizatii Orientale de la Paris.

1972, mai – doctorat de stat (docenta) la Sorbona, cu o teza de filozofie a istoriei.

1973 – publica “D�m�trius Cantemir, philosophe de l�Histoire”, in “Revue des �tudes roumaines”, Paris.

1975 – publica “Civilisations et lois historiques. Essai d��tude compar�e de civilisations”, Mouton, Paris – Haga (carte premiata de Academia Franceza).

1984-1989 – secretar general al Casei Romanesti de la Paris.

1989 – “Le Pays Roumain entre Orient et Occident: les Pricipautes danubiennes au debut du XIXe siecle”, Publications Orientalistes de France.

1991-1998 – profesor asociat la Universitatea din Bucuresti; membru de onoare al Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iasi si al Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucuresti.

1995 – apare “Intre Orient si Occident. Tarile romane la inceputul epocii moderne”, Ed. Humanitas.

1996 – “Aromanii: istorie, limba, destin”, Ed. Fundatiei Culturale Romane.

1999 – “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri”, Ed. Humanitas.

1999 – “Civilizatii si tipare istorice: un studiu comparat al civilizatiilor”, trad. din franceza de Serban Broch�, Ed. Humanitas.

2001 – “Cum s-a nascut poporul roman”, Ed. Humanitas.

2001 – “Mircea cel Batran si luptele cu turcii”, Ed. Humanitas.

2003 – “De la Vlad Tepes la Dracula vampirul”, Ed. Humanitas.

2004 – “Scrisorile spatarului Nicolae Milescu”, roman, Ed. Humanitas.

2004 – “Exista istorie adevarata?”, Ed. Humanitas.

2005 – “Amintiri din pribegie”, Ed. Humanitas.

2007 – “Thocomerius – Negru Voda. Un voivod cuman la inceputurile Tarii Romanesti”, Ed. Humanitas.

preluare de pe sursa: blogul meu