De ce numarul 13 ar fi unul malefic?

Auzim des spunandu-se ca numarul treisprezece e un numar care aduce ghinion si mai ales ca nu trebuie sa fim niciodata treiprezece la masa, si multi se intreaba ce-i de facut, pentru ca sunt tulburati de tot felul de povesti despre acest subiect.

Pentru a intelege de ce numarul treisprezece a fost considerat un numar malefic, trebuie sa incepem prin a ne opri un moment asupra numarului doisprezece.

O zi se imparte in de doua ori doisprezece ore, un an in doisprezece luni si exista cele doisprezece semne ale zodiacului.

In Biblie, numarul doisprezece se gaseste de mai multe ori: Iacob avea doisprezece fii care au fondat cele doisprezece triburi ale lui Israel; aceste doisprezece triburi erau reprezentate prin doisprezece pietre pretioase care figurau pe pectoralul marelui Preot Aaron, fratele lui Moise.

Ierusalimul celest descris de sfantul Ioan in Apocalipsa este asezat pe doisprezece temelii de pietre pretioase si zidurile sale au doisprezece porti care sunt doisprezece perle.

Doisprezece este deci numarul a ceea ce este terminat, a ceea ce formeaza un tot, un intreg: o zi, un an, un popor, un oras.

Treisprezece este doisprezecele plus unu, si acest unu care vine sa se adauge este in afara ansamblului; el este ca un element strain, si daca nu este pur, daca nu vibreaza in armonie, tot ansamblul este amenintat. Iata de ce numarul treisprezece e considerat ca un numar dificil care aduce incercari grele si chiar moartea.

Acum, putem spune de asemenea ca acel unu care se adauga la doisprezece reprezinta un inceput al unui alt ciclu, sau a unui alt ansamblu. In Stiinta initiatica, moartea nu a fost considerata niciodata ca ceva definitiv, ci ca un inceput a unei vieti noi.

Numarul treisprezece nu e deci un numar malefic, dar el nu suporta impuritatile si dizarmonia. Si cum e foarte activ, dinamic, acest numar poate da peste cap creaturile care nu poseda calitatile feminine de bunatate, dragoste si blandete pentru a compensa influenta sa.

In planul fizic, numarul treisprezece este legat de cruce (1 + 3 = 4), deci suferintelor. Crucea este dezvoltarea cubului in spatiul cu doua dimensiuni, si cubul, schematic, reprezinta o inchisoare.

Cu toate acestea, daca numarul treisprezece actioneaza nefavorabil asupra creaturilor, aceasta nu tine de el, ci de maniera particulara in care fiecare creatura primeste influenta sa si influentele ce-l inconjura. Aceasta e valabil de asemenea pentru apa, aer, lumina, si chiar pentru hrana: fiecare creatura le primeste intr-un fel particular, aceasta depinde de sanatatea sa, de structura sa, de dezvoltarea sa, de elevarea sa spirituala. Unii sunt stimulati, altii se imbolnavesc, altii se pun sa reflecteze.

In ele insele, numerele, ca multe lucruri in viata, sunt neutre, dar actioneaza diferit depinzand de individ. Pentru un Initiat, care stie sa transforme totul, numarul treisprezece poate fi foarte favorabil, atunci cand busculeaza pe alti oameni; e un numar care curata, care purifica, si cei care nu pot rezista acestei purificari sunt rejectati sau eliminati.

De aceea e mai bine pentru ei sa-l evite, mai ales sa evite sa se aseze treisprezece la masa. Ce este curios, e ca adesea nenorocirile, accidentele ce se produc in acel moment cad asupra celor mai tineri, care pot chiar muri

preluare de pe sursa: http://www.almeea.com/de-ce-numarul-13-ar-fi-unul-malefic/

Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte?

Mormantul Sfantului Voievod a fost deschis pana acum de doua ori.

Istoricii nu s-au pronuntat sau, mai degraba, au evitat sa se pronunte cu privire la o problema fundamentala: a fost sau nu Stefan cel Mare calugarit inainte de moarte?

Tulburatoarea intrebare este generata de senzationala descoperire a faptului ca marele domnitor a fost ingropat modest, fara sicriu, cu trupul asezat pe 13 bare de fier si cu capul pe un capatai de caramizi, ritual ce tine mai degraba de cel al cinului calugaresc decat de cel al credinciosilor de rand, oricat de smeriti ar fi acestia.

Despre inmormantarea lui Stefan cel Mare nu s-a pastrat, in mod misterios, nici o relatare.

Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta.

Nici Dimitrie Cantemir, nici Gheorghe Sincai, mai tarziu, nici istoricul A.D Xenopol sau Nicolae Iorga.

Nici cronicarii straini nu spun nimic despre momentul inhumarii marelui domnitor.

Cand a murit Matei Basarab, arhidiaconul de Antiohia, Macarie, care vizitase tarile romane pe la 1654, vorbea despre voievodul mort ca “fusese asezat intr-un sicriu impodobit ca al unui rege”.

Or, dupa cum apreciaza si Silviu Dragomir, in volumul “Mistere”, “inmormantarea lui Stefan cel Mare trebuia sa se desfasoare nu doar cu o pompa mai mare, dar imbracamintea si sicriul era normal sa fi fost macar pe masura rangului si pretuirii avute in viata”.

In realitate, Stefan cel Mare a fost inmormantat fara sicriu, invesmantat doar intr-o mantie domneasca.


Doua deshumari si un mort “misterios”

Prima deschidere a mormantului lui Stefan cel Mare a fost facuta in februarie 1758, de catre Mitropolitul Iacov al Sucevei, in fata preotilor si monahilor.

In zapisul faptei sale, Iacov retine ca mortul fusese gasit foarte “misterios”, eliminand alte elemente care ne-ar putea duce cu gandul ca mormantul mai fusese deschis.

In noiembrie 1856, la staruinta egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficiala a autoritatilor austriece din Bucovina ocupata trece la deschiderea mai multor morminte “aflatoare in Biserica Manastirii Putna… apartinand domnitorului Moldovei Stefan cel Mare si membrilor familiei sale”.

Insarcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul “guvernial” Anton Schonbach, asistat, in calitate de comisar spiritual, de catre Teoctist Blaezewicz, asesor imperial consistorial.

 Conducerea tehnica a operatiunilor a fost asigurata de inginerul Anton Rol, iar asistenta sanitara de catre dr. Vincentiu Szymonowicz.

La sfarsitul operatiunii a fost incheiat un amplu proces-verbal, care a fost publicat de F.A. Wie-kenhauser, in scurta sa “Istorie a manastirilor Voronet si Putna”, in 1886.

Din acest document reiese ca, la cea de-a doua deshumare, osemintele domnitorului nu au fost atinse, dar, din asezarea lor “se putea stabili insa, cu toata siguranta, ca mormantul fusese inainte inca o data deschis, cu care prilej ramasitele domnitorului au fost schimbate intr-o alta pozitie decat fusesera asezate la inceput”.



Inmormantat pe 13 bare de fier

Pretiosul proces-verbal arata ca in mormantul lui Stefan cel Mare, “cadavrul, cu totul descompus si acoperit de faramiturile zidurilor mormantului, era asezat pe 13 bare de fier… ce erau asezate pe amandoua partile laterale ale mormantului…

Din partea de sus a corpului nu se mai vede nimic si pe un capatai de zid, gros de 12 toli, ce se gaseste in partea capului, se afla partea de sus a craniului, inca destul de bine intretinuta, lipsit de orice acoperamant.

Aceste ramasite ale craniului sunt asezate la o distanta de cinci toli departe de celelalte resturi ale cadavrului…indepartate de osul frontal, cat si de amandoua oasele laterale ale craniului, care, intre timp, s-au rotunjit prin putrezire… Aceasta imprejurare, ca si celelalte inainte citate…, lasa sa se presupuna cu siguranta ca capul (cacofonia nu ne apartine n.n) acestui cadavru ar fi fost schimbat pe cale mecanica din pozitia sa naturala inca cu mult timp in urma…

Forma imbracamintei cadavrului, ca si stofa grea si bogata a acestuia, intarea convingerea, la fel ca si crucea de aur ce se afla in dreptul pieptului care nu se prabusise, in chip neindoios, si, prin comparatia cu ramasitele cercetate de comisie in mormantul lui Bogdan si al lui Stefan (“cel crud” – nepotul lui Stefan cel Mare, n.n.), ca era vorba de o imbracaminte deosebita, de o mantie domneasca si de un mormant domnesc cioplit din piatra”.



Calugarirea, practica printre domnii Moldovei

In legatura cu mormantul in care a fost descoperit principele Stefan (“cel crud”), nepotul lui Stefan cel Mare, procesul-verbal face o precizare foarte importanta: “printre resturile de imbracaminte… apar cateva asemanari cu imbracamintea calugareasca sau preoteasca…intrucat in istoria Moldovei sunt cazuri in care principii, inainte de moarte, au pasit in monahism, lucru care se putea trece cu putina vreme inainte de moarte sau chiar pe patul mortii, astfel incat este cu putinta ca Stefan, care purta porecla de “cel crud” si care, dupa aratarile istoriei, a fost otravit de catre sotia sa, a trecut, la fel, scurta vreme inainte de moartea sa, la monahism,pentru ispasirea pacatelor sale.

Astfel se pot explica crucile in forma de schima, care se gasesc pe resturile im- bracamintei din mormantul sau si se poate explica de ce printre aceste ramasite nu s-au gasit in mormant inele, deoarece, pentru calugar, portul acestora nu este ingaduit”.

Ciudat este faptul ca si principele Alexandru a fost descoperit inmormantat la fel ca si Stefan cel Mare, adica fara sicriu, cu trupul asezat pe un grilaj asemanator, de fier, si capul sprijinit pe un zid de caramizi.

Cercetatorii mormantului admit faptul ca “asezarea si pozitia ramasitelor de imbracaminte (in aceste doua cazuri, n.n.) au fost gasite cu totul in oranduiala, pe cand daca s-ar fi scos sicriele sau s-ar fi mutat cadavrele… imbracamintea s-ar fi deranjat” si, totodata, ca “sprijinirea capului pe un capatai de zidarie de 12 toli”, in cazul “ingroparii cu sicrie, nu ar fi putut avea nici un rost. …

Trebuie acceptata parerea ca trupurile lui Stefan cel Mare si Alexandru au fost inmormantate fara sicrie, imbracate numai in bogatele lor vesminte domnesti”.

Documentul autoritatilor austriece de ocupatie mai subliniaza si faptul ca obiectele de pret pe care le-a continut mormantul lui Stefan cel Mare ar fi fost scoase cu prilejul primei deshumari si folosite pentru confectionarea a doua coroane, pentru icoanele facatoare de minuni ale “Maicei Precista si Domnului Hristos”, dupa cum reiese dintr-o scrisoare adresata de Iacov, Mitropolitul Sucevei, catre egumenul Manastirii Putna, Kir Venedict.

Probabil, cu acel prilej, craniul voievodului a fost asezat in pozitia in care a fost gasit cu prilejul celei de-a doua deshumari.



A dus viata isihasta in Sfantul Munte

In legatura cu modul in care a fost inmormantat Domnitorul Moldovei, Silviu Dragomir este convins ca acele 13 bare de fier reprezinta pe cei 12 apostoli, impreuna cu Maica Domnului, si nu are indoieli ca acesta a fost calugarit inainte de moarte. Indirect, in acest sens, un argument foarte interesant aduce si scriitorul Vasile Andru.

In volumul “Misticii din Carpati”, scriitorul povesteste un lucru care tulbura profund: in Sfantul Munte Athos, circula printre batranii pustnici o informatie: in perioada copilariei, Stefan cel Mare ar fi dus viata isihasta aici.

Calugarii batrani spun ca au primit informatia prin viu grai, de la inaintasii lor, din generatie in generatie.

Stefan ar fi ajuns in Athos la varsta copilariei si ar fi fost dat in grija unui pustnic.

Acesta l-ar fi invatat rugaciunea inimii. In lucrarea sa “Stefan cel Mare si Sfant.

Traditii si cantece populare” 1903, Gheorghe Teodorescu Ki-rileanu retine o povestire populara despre perioada copilariei voievodului, care, intr-o padure, a avut revelatia “unei lumini care ardea nemiscata sub ploaie si vant”.

Copilul Stefan atingea lumina, nimerind apoi intr-o coliba, ca o chilie, asemanatoare cu cele ale calugarilor isihasti athoniti, unde adoarme, iar langa el, doi batrani se roaga prevestind ca Stefan va fi aparatorul credintei.

Comentand acest episod, Vasile Andru spune ca acesta putea sa “preceada intentia lui de a se initia in puterile isihaste”.

Faptele sale ulterioare pot sa ateste o legatura speciala cu Athosul, unde a construit biserici, pe care le-a daruit cu icoane, carti rare cu ferecaturi in aur si podoabe de metal pretios.

Intr-o vreme in care Grecia era inrobita de turci, neputand sa sprijine Athosul, Voievodul Stefan era un fel de “protector politic si financiar al Sfantului Munte”, considera Vasile Andru.

Coroborarea faptelor duce la ideea ca Sfantul Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte.

Acest lucru trebuie insa demonstrat de istorici, noua rama-nandu-ne doar a da curs indemnului lui Neculce, care, in a sa Predoslavie, spune: “Cine va citi si le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iar va fi bine, caci precum ii va fi voia, asa va face”.


preluare de pe sursa: Piatza.net

Numarul 13 nu este deloc ghinionist. In Biblie este considerat divin

Multi din noi am observat ca majoritatea lumii asa zise culte, scolita, au o mare groaza de numarul 13. Multi se feresc de nr. 13, zicand ca nu-i bun augur, ca nu-i norocos, cai primejdios. Multi chiriasi se fereau, ca de boala rea, de nr. 13. Multe hoteluri nu dau acel numar nici la o camera din ele, ca nu cumva oaspetele care ar intra sa se odihneasca, sa fie tulburat.
Numarul acesta se scoate de unii din listele de colecte sau de felurite binefaceri. Asa unii superstitiosi se mai feresc de ziua 13-a a fiecarei luni, de 13 oaspeti la masa, 13 lucruri cumparate, 13 calatori, 13 lucratori, etc. Ei sustin ca nr. 13, e un numar primejdios, cel mai mare dezastru. Oamenii de rand insa, nu-si bat capul cu acea nalucire. Dar nr. 13 nu aduce nefericirea, ci slabiciunea morala si intelectuala a omului superstitios care, oprindu-se de o frica neexistenta, adica: Temandu-se de frica, acolo unde nu era frica (Ps. 52, 6), se lipsesc de judecata sanatoasa, clara si cumpanita. Frica aceea superstitioasa pe multi i-a aruncat in felurite pareri rele, in necazuri, primejdii si chiar in ghearele mortii. Reaua nascocire a oamenilor, a legat si leaga prosteste de acest numar, atatea si atatea amaruri de credinte superstitioase. Numarul acesta socotit de multi superstitiosi: „pocit”, „uracios”, “primejdios”… vorbind dupa judecata sanatoasa, poate fi cuiva spre fericire sau spre necaz, ca si ori care alt numar.
Dar, totusi, adancindu-ne in invatatura Noului Testament, vedem clar ca numarul 13 este un numar de foarte mare insemnatate. Apostolii erau doisprezece, iar Mantuitorul Hristos era al 13-lea. Apostolii cei 12, adeseori se clatinau si aveau trebuinta de sprijin de la Cel de al 13-lea al cetei apostolice. Mantuitorul, al 13-lea, sta singur pe picioarele Sale. El n-are trebuinta de sprijin sau reazem, ca era puterea atotputernica si este. Astfel, umbland, vorbind, invatand, facand minuni si conlucrand in ceata apostolilor Sai, El se socotea al 13-lea. De aici vedem ca numarul 13, nu numai ca nu este „pocit” cum il socotesc superstitiosii, dar el este un numar foarte insemnat, vestit, stralucit si preamarit. In amintirea aceasta de mare insemnatate la manastioare si schituri calugaresti, se obisnuia a fi 12 monahi si un egumen, adica un personal de 13 calugari. Uneori la soborul Liturghiilor slujesc 12 preoti, in frunte cu arhiereul, relateaza almeea.com. Numarul 13, dupa cuvintele Mantuitorului, este un numar divin. „Eu – zicea El celor 12 Apostoli – merg sa va gatesc voua loc. Eu va voi lua pe voi la Mine, ca unde sunt Eu si voi sa fiti” (Ioan 14, 3-4). Din cele arate reiese clar, ca numarul 13 este un numar bun, dorit, stralucit, preamarit, placut, fericitor vremelnic si vesnic, adevaratilor pastori si pastoriti.

preluare de pe: http://www.agentia.org/teoria-conspiratiei/numarul-13-nu-este-deloc-ghinionist-in-biblie-este-considerat-divin-7898.html