Opus Dei (organizaţia ce conduce Biserica Catolică) sau Sfânta Mafie

Opus Dei (organizaţia ce conduce Biserica Catolică) sau Sfânta Mafie

Opus Dei

Opus Dei a fost fondată în 1934, în Spania, de către preotul aragonez Jose Maria Escriva de Balaguer (1902-1975). Doctrina sa spirituală este conţinută în întregime de singura lucrare scrisă de el, intitulată Camino, care nu este decât o culegere de maxime, fără mare originalitate, şi unde teologia propriu-zisă este absentă. Găsim însă aici următoarea maximă, care caracterizează o întreagă morală: „Ştii cum acţionează societăţile secrete; ele nu au căutat niciodată să câştige masele. E mai bine să rămâi ascuns: nu dezvălui niciun detaliu al apostolatului tău.”

Societăţile secrete catolice nu sunt o noutate

În lumina acestei recomandări, vedem cât valorează silogismul menţionat mai sus. În fapt, societăţile secrete catolice n-au lipsit de-a lungul istoriei: în secolul al XVII-lea a existat Compania Sfintei Taine, specializată în drenarea moştenirilor şi extorcarea secretelor de familie în umbra confesionalelor, şi împotriva căreia Moliere a scris Tartuffe; în timpul Papei Pius al X-lea a fiinţat Sodalitium Pianum, societate secretă integralistă creată de monseniorul Benigni, prelat roman, şi ale cărei denunţuri au terorizat pe toţi catolicii liberali; a mai existat, mult mai puţin cunoscut, Hieronul din Val-d’Or, o sectă de catolici ezoterişti creată pe la 1880 de un aristocrat spaniol, marchizul de Sarachaga, la Paray-le-Monial (Sa ne-et-Loire), leagăn al cultului Sacre-Coeur.

Fondatorul Opus Dei a fost beatificat

Să ne oprim aici cu comparaţia, deoarece Opus Dei a cucerit în cadrul Bisericii catolice o poziţie cât se poate de oficială. A fost ridicată de Pius al XII-lea la rangul de institut secular în 1947, apoi la cel de pre-latură, depinzând direct de Sfântul Scaun, de către Ioan-Paul al II-lea, care are pentru ea o predilecţie evidentă, în aşa măsură încât în 1992 l-a beatificat pe fondatorul Escriva de Balaguer la numai şaptesprezece ani de la moarte, fapt fără precedent în istoria Bisericii.

Opus Dei nu este deci o societate secretă; nu este însă mai puţin o societate cu secrete. Cea mai bună dovadă o constituie faptul că nu şi-a publicat niciodată constituţiile, adică statutele, al căror text le este necunoscut până şi membrilor ei. Escriva de Balaguer a scris: „Opus Dei nu urmăreşte niciun scop temporal sau politic; dacă prin absurd acest fapt s-ar produce, ea ar fi imediat dizolvată.” Spunând acestea, viitorul preafericit profera o mare minciună.

Opus Dei cucereşte puterea politică în Spania

În 1936, când izbucneşte războiul din Spania, Opus există doar de doi ani, iar Balaguer, care are 34, se află la Burgos, în zona franchistă. Îl întâlneşte acolo pe Caudillo în persoană. În 1939, după înfrângerea republicană, Opus controlează Consiliul superior al cercetării ştiinţifice; în 1956, unul dintre conducătorii ei, Lopez Rodo, este secretar de stat însărcinat cu reforma administrativă, apoi devine viceprim-ministru; în 1957, Opus are deja trei miniştri, în 1962 un al patrulea, iar în 1969 numărul lor se ridică la 10.

Odată cucerite poziţiile-cheie ale puterii, Opus face totul pentru a elimina Falanga, cea mai mare parte a ei fiind sclerozată în spiritul „fost combatant”, şi în care o minoritate evoluează periculos spre stânga. După ce a infiltrat cu uşurinţă tehnocraţia şi sectoarele cele mai dinamice ale patronatului, Opus lucrează, nu fără succes, la modernizarea vechiului capitalism spaniol. Planul este, deoarece Franco e octogenar, să proclame un rege de paie, după ce va fi instalat la conducere un om cu mână de fier, pe amiralul Carrero Blanco. Planul se va izbi însă de două evenimente neprevăzute, răsunătoare: întâi, amiralul, promovat vicepreşedinte al guvernului, este executat de un comando de antifranchişti basci; apoi, ieşită la lumină, o urâtă afacere zdruncină Opus – afacerea MATESA.

Afacerea MATESA

Societatea cu această siglă, care are şaptezeci de filiale în toată lumea şi al cărei preşedinte-di rector general, Juan Vila Reyes, este un fidel al Opus, se ocupă oficial de exportul războaielor de ţesut şi beneficiază, în acest sens, de importante ajutoare pentru export, acordate de Banca de credit industrial, ai cărei preşedinte şi vicepreşedinte sunt, de asemenea, membri ai pioasei instituţii. În realitate, MATESA nu exportă decât puţine maşini şi converteşte cea mai mare parte a ajutoarelor în cote de participare la societăţi controlate – aţi ghicit – de Opus. Scandalul care nu întârzie a se declanşa, în 1969, face lumină asupra metodelor de finanţare a acesteia, supranumite de aici înainte Sfânta-Mafia.

Această păţanie nu va descuraja deloc Opus Dei să se angajeze în alte combinaţii financiare, dar cu o prudenţă sporită. Când unul dintre membri, Ruiz Mateos, la început simplu producător de vinuri în Jerez, care înfiinţase cu ajutorul ei şi în mare parte spre profitul ei o societate multinaţională, RUMASA, grupând şase sute de întreprinderi şi douăzeci de bănci, a fost prins în 1983 cu un pasiv ilicit de 2 miliarde de dolari, Opus l-a lăsat, cu sânge rece, să se prăbuşească. Văzând că a fost ţap ispăşitor, imprudentul om de afaceri a făcut judecătorilor numeroase dezvăluiri, bazate pe documente, arătând cum finanţase Opus Dei.

De câte ori se produce un astfel de accident, Sfânta-Mafia are un răspuns gata pregătit, dar care este un pic prea şubred: „Acţiunile unuia sau altuia dintre membrii noştri sunt afaceri private care nu angajează cu nimic instituţia.”

O altă afacere marca Opus Dei

În 1981, Institutul activităţilor religioase, altă bancă vaticană al cărei preşedinte este, în acel moment, episcopul american Marcinkus, este antrenată în falimentul surorii sale gemene Ambrosiano, la conducerea căreia se afla Roberto Calvi, un membru al P2 (societate francmasonică italiană). Or, deşi în acel timp Vaticanul se plânge că are greutăţi cu plata personalului, Marcinkus găseşte 250 de milioane de dolari pentru a-i rambursa creditorilor. S-a spus că această sumă a fost furnizată de Opus Dei, care ar fi pretins, în schimb, dreptul de a orienta politica Sfântului Scaun faţă de ţările din Est şi din lumea a treia. Este genul de situaţie care nu poate fi demonstrată niciodată prin A plus B, dar totul s-a petrecut ca şi cum acest zvon ar fi fost adevărat.

Puterea lui Opus Dei în interiorul Bisericii Catolice

Cu cei optzeci de mii de membri în toată lumea, din care în jur de două mii în Franţa, cu numeroase instituţii de învăţământ superior şi reţelele mediatice a căror paternitate n-o recunoaşte niciodată deschis, Opus Dei a reuşit să ocupe multe pârghii de conducere în cadrul Biserici şi este în mare parte responsabilă de sabotarea poziţiilor luate de conciliul Vatican II, de opoziţia faţă de teologia eliberării, de directivele, aberante în epoca SIDA, în privinţa contracepţiei, pe scurt de neo-fundamentalismul care îşi face din nou apariţia în ierarhia catolică.

Puterea ei ocultă se face însă simţită în Europa de Est, reconvertită la economia de piaţă, în ţările lumii a treia, în America Latină, în Irlanda şi, bineînţeles, în locul de origine, adică statul spaniol. Disciplina de tip militar, morala obedienţei pasive, abilitatea în manipularea spiritelor şi, la nevoie, smulgerea membrilor din mediul lor familial, spiritul elitist şi cultul secretului fac din această grupare, totuşi, o sectă printre celelalte, dar a cărei putere o face cu atât mai mult periculoasă.

preluare de pe sursa:

http://www.lovendal.net/wp52/opus-dei-organizatia-ce-conduce-biserica-catolica-sau-sfanta-mafie/

Un veritabil răspuns Românesc la proiectul de creare a „ţinutului ceangăiesc”

           Publicat de Ion Coja in Textele altora pe 20.11.2011

 |

Studiind Sinteza documentară, trimisă de Centrul European de Studii Covasna – Harghita, care face parte dintr-un studiu referitor la problematica romano – catolicilor din Moldova, în mass-media maghiară, am văzut în extenso „Planul de dezvoltare a comunităţii de maghiari-ceangăi din Moldova, intitulat De minimis conceptio. Primul Plan de Acţiune Ceangăiesc a fost elaborat în urmă cu 10 ani.  Acesta a fost înlocuit acum de noul document adaptat la cerinţele actuale.

Planul a fost  elaborat de „reprezentanţii organizaţiilor civile din Moldova, specialişti şi susţinători ai problematicii ceangăieşti, politicieni, respectiv ziarişti care s-au întrunit  în cadrul conferinţei organizate la iniţiativa Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM), în perioada 08-10.04.2011, la Fundu Răcăciuni şi Pustiana, în jud. Bacău. Noul document reprezintă forma „revizuită şi dezvoltată a  planului de acţiune ceangăiesc,  adoptat în urmă cu zece ani,  adaptat la cerinţele actuale”.

Din el reiese că maghiarii din ţară şi oficialităţile ungare se comportă ca nişte stăpâni, mai mult, ca nişte dictatori. Ei şi-au propus crearea unui nou ţinut maghiar, (pe lângă cel secuiesc,  deja în dezbatere, de ani de zile), pe pământul românesc, anume, ”ţinutul ceangăiesc”, fără să ţină seama că România nu este un loc pustiu sau un sat fără câini, al nimănui, în care ei fac ce vor, pentru că sunt în alianţă cu guvernanţii. Iar dacă guvernanţii nu ne mai apără, pentru că au interesul de a se menţine la putere pentru al doilea, al treilea mandat sau pentru a se eterniza la butoanele de decizie, dacă statul cedează din funcţiile sale în favoarea elitei maghiare, orientată univoc, de ideologia iredentistă şi expansionistă, ne rămâne nouă, poporului român, celor cu spirit naţional şi patrioti, să luăm atitudine faţă de aceste periculoase derapări, care pot duce la pierderea suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale.

Ştiind că problema ceangăilor îi interesează de mulţi ani pe maghiari care, în mod abuziv, îi consideră parte constitutivă a etniei lor, chiar comunitate originară din Ungaria din punct de vedere istoric, pentru a-i atrage în rândul lor, am căutat să aflu opinia unui român, ceangău din zonă, care să-şi spună răspicat atitudinea, convingerea sa şi a românilor din Moldova, numiţi de maghiari „ceangăi”, despre cine sunt ei, locuitorii de religie romano-catolică din Moldova, care este statutul lor etnic şi religios, dacă acceptă termenul de „ceangău”, ce identitate îşi afirmă ei şi ce părere au despre afirmaţiile liderilor maghiari şi unguri, despre proiectele lor de a-i îngloba în proiectele ceangăilor-maghiari sau maghiarilor-ceangăi, dospite de ani întregi împotriva dorinţei şi voinţei lor.

Conţinutul  şi direcţiile de dezvoltare ale comunităţii de maghiari-ceangăi din Moldova fiind tratate anterior în două articole: O nouă sfidare maghiaro-ungară –  crearea „ţinutului ceangăiesc” şi Direcţiile de dezvoltare a nou-proiectatului „ţinut  ceangăiesc”, în materialul de faţă mă voi referi doar la răspunsul găsit, citind articolul, NOI, ROMANO-CATOLICII DIN MOLDOVA, ŞTIM CINE ŞI CE SUNTEM, scris cu majuscule, de Ing. Gheorghe Bejan, Preşedintele Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, apărut în volumul Românii în dezbaterile Congresului Secuiesc din1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, editat sub auspiciile Centrului European de Studii Covasna-Harghita şi ale Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Editura Magic Print, Oneşti, 2011.

Trebuie să mărturisesc că, dintru început, autorul, Ing, Gheorghe Bejan, este indignat (tot este „indignarea” la modă în literatură!) de ştirea difuzată în Jurnalul TVR din seara zilei de 14 noiembrie 2010, cu privire la romano-catolicii din Moldova (denumiţi ceangăi), ştire care nu reflectă situaţia reală existentă în zonă. Poziţia sa fermă faţă de modul cum sunt trataţi romano-catolicii din Moldova reprezintă imaginea de sine, reală, a acestei minorităţi religioase, imagine în totală opoziţie cu cea denaturată, falsă creată lor de către maghiari, care îi numesc „ceangăi”. Ajunşi aici, trebuie să lămurim semnificaţia diferită a acestui termen pentru maghiari şi pentru romano-catolicii din Moldova. Termenul de „ceangău” este de origine maghiară şi înseamnă „amestecat”, „degenerat”, „bastard”. Dacă pentru maghiari el desemnează toţi catolicii moldoveni, pentru cea mai mare parte a catolicilor moldoveni, acest termen este resimţit peiorativ, intenţionat insultător. Doar o mică parte dintre catolicii moldoveni îşi revendică originea maghiară sau secuiască. Sintagma de „ceangăi-maghiari” sau „maghiari-ceangăi” este o construcţie maghiară artificială, nerecunoscută de majoritatea covârşitoare a locuitorilor catolici din Moldova, pe care o consideră jignitoare, nepotrivită, cum vom vedea şi la Gheorghe Bejan.

În ceea ce priveşte pe cei care denaturează realitatea existentă în zonă, autorul îşi exprimă nemulţumirea, în primul rând, faţă de Tokes Laszlo. „Nu putem fi de acord cu vicepreşedintele Parlamentului European, Tokes Laszlo, care, referindu-se la situaţia „ceangăilor” din România, a vorbit despre existenţa unui „genocid cultural” împotriva acestei „minorităţi”, subliniind că identitatea lingvistică şi culturală a acesteia poate dispărea. Nu suntem de acord nici cu afirmaţia conform căreia „în urma politicii de asimilare practicată timp de mai multe decenii, pierderea limbii materne a căpătat proporţii tragice: maghiarii ceangăi nu îşi pot folosi în mod liber limba maternă nici în biserică, nici în şcoală, rezultatul asupririi fiind asimilarea benevolă”.

În continuare, precizează Gheorghe Bejan, parcă, pentru a li se întipări bine în minte tuturor maghiarilor că „folosirea în continuare a termenului  „ceangău” la adresa întregii comunităţi a romano-catolicilor din Moldova este nu doar inoportună, ci şi rău-voitore”. El nu este de acord cu permanentele încercări de maghiarizare forţată a acestor comunităţi de către grupuri restrânse de asociaţii şi fundaţii finanţate din fonduri ale statului maghiar. Deturnarea, în interes propriu, de către Domnul Tokes Laszlo a calităţii de europarlamentar prin emiterea de afirmaţii partizane şi inexacte cu privire la etnicii din Moldova, precum şi folosirea Parlamentului European ca spaţiu de de manifestare a unor puncte de vedere vădit antiromâneşti o consideră, de asemenea, cel puţin neelegantă.

Apoi, pentru a face lumină în problemă, demonstrează  de ce locuitorii catolici se consideră români, aducând argumente statistice şi lingvistice, în acest fel realizând o frumoasă descriere a lumii locuitorilor catolici. În judeţele Bacău, Neamţ şi Iaşi – scrie el –  conform recensământului din 2002, peste 95% dintre locuitorii catolici s-au declarat români, respingând denumirea de „ceangău”. Limba lor maternă a fost şi este limba română. Graiul unguresc, pe care o parte din ei îl folosesc în paralel cu graiul românesc transilvam, este urmarea procesului de maghiarizare la care au fost supuşi strămoşii lor în Transilvania, înainte de a se stabili în Moldova. Prin urmare, Domnul Tokes Laszlo susţine astăzi o politică de asimilare, de maghiarizare, promovând chiar o instituţionalizare a acestei încercări.

În continuare, se referă la activitatea Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi din Moldova – AMCM -  care organizează în 21 de localităţi învăţământ extraşcolar şi aşteaptă ca România să respecte acest lucru, iar pe deasupra, UE să impună respectarea,  cu mijloace eficiente, a drepturilor de bază ale omului şi a minorităţilor.

Mai mult, AMCM nu renunţă şi pentru realizarea celui mai nou plan al lor, , ar dori ca şi în localităţile în care mai sunt cel puţin 30-35, unde ar fi motivată activitatea cu cei care trăiesc acolo, să fie lansat cât mai repede acest nou program. De aceea, au cerut ajutorul lui Schmitt Pal, Preşedintele Ungariei, să accepte să fie protectorul programului, deoarece cu o astfel de scrisoare de recomandare autoguvernările ar avea o altă atitudine faţă de sprijinirea acestora, ştiut fiind că autoguvernările din Ungaria sprijină şi material predarea limbii maghiare în Ţinutul Ceangăilor ( ! )

Reţinând „succesele importante” pe care le-a obţinut Asociaţia Maghiarilor Ceangăi în ultimii 10 ani în domeniul învăţământului şi în menţinerea relaţiilor cu instituţiile şi autorităţile judeţene, cu care au organizat programe comune şi care au acceptat identitatea lor, Gheorghe Bejan critică autorităţile  statului român care sunt părtaşe la opera de maghiarizare forţată a catolicilor din Moldova, infirmând afirmaţiile tendenţioase şi lipsite de adevăr ale lui Tokes Laszlo, care a declarat că şi în ultimii 20 de ani s-a desfăşurat românizarea ceangăilor. Critică, de asemenea, Inspectoratul Şcolar Bacău, care a devenit şi el părtaş la maghiarizare prin aprobarea introducerii orelor de limba maghiară în şcolile din satele catolice din judeţ, prin creşterea numărului de localităţi unde se predă limba maghiară şi a ponderii de cadre didactice maghiare. „Iată cum se face, în fapt, maghiarizare în loc de românizare !!!”, exclamă el, desigur indignat, credem noi, ştiind că, din toamna anului 2010, Asociaţia Maghiarilor Ceangăi va angaja noi profesori pentru activităţi şcolare şi extraşcolare.

Spre deosebire de Asociaţia Maghiarilor-Ceangăi, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dunitru Mărtinaş” insistă şi pe această cale pe faptul că istoria, limba şi cultura populară a locuitorilor catolici din Moldova relevă apartenenţa acestora la poporul român, iar necunoaşterea acestor repere identitare duce la deturnarea identităţii acestor cetăţeni români şi europeni în egală măsură.

Reiterăm faptul că „nu putem vorbi de o minoritate etnică a ceangăilor din Moldova, ci, cel mult, de o minoritate religioasă a romano-catolicilor din Moldova”.  Recunoaşte, în acelaşi timp, dreptul celor câţiva locuitori catolici, care, din motive subiective, determinate de propaganda maghiară în zonă, îşi asumă o altă identitate, de „ceangău”, „ceangău-maghiar”, „maghiar-ceangău” sau, mai nou, „maghiar”.

Cu toate neîmplinirile constatate, totuşi, autorul, Gheorghe Bejan, îşi exprimă speranţa că autorităţile româneşti şi europene vor ţine seama de studiile ştiinţifice româneşti şi străine cu privire la catolicii din Moldova, atunci când vor analiza trecutul acestora, precum şi identitatea pe care ei şi-o afirmă. În numele majorităţii populaţiei romano-catolice din Moldova, trage un semnal de alarmă către românii care conduc ţara (adevăraţii români), prin care solicită să se aplece cu atenţie şi să judece obiectiv situaţia acestei minorităţi religioase, plină de valori morale şi spirituale româneşti, care se consideră pe drept românească şi care s-a jertfit, alături de ortodocşi, pe altarul Patriei. Istoria este plină de asemenea exemple.

Autorul încheie cu o concluzie demnă de luat în seamă de către întreaga clasă politică post-decembristă. Prea multe compromisuri politice, în interese economice de mic grup s-au făcut până acum de către toate regimurile social-politice pe seama şi în detrimentul nostru şi nu dorim să ni se inventeze – de către toţi neaveniţii – origini, istorii, limbi şi câte altele. Suntem români, simţim româneşte şi vrem să trăim în linişte în ROMÂNIA, PATRIA NOASTRĂ !

Comparaţia între spiritul profund naţional şi patriotic al românilor catolici din Moldova, evident mai sus, şi spiritul demolator al liderilor maghiari, prin susţinerea obsedantă a creării unui nou ţinut maghiar în Moldova, relevă diferenţa dintre cei ce-şi doresc păstrarea valorilor româneşti, a limbii, culturii, identităţii şi păcii sociale şi cei ce urzesc planuri de destabilizare, segregare, fragmentare pe criterii etnice şi disoluţie a statului naţional român, unitar şi indivizibil, numai pentru că îi sprijină în menţinerea la guvernare

Ajunşi în faţa acestui posibil dezastru naţional, determinat de politica expansionistă maghiară, care ne-ar putea elimina de pe harta Europei şi a lumii, ca stat şi popor, nu ne rămâne decât o singură soluţie: un imens vot al întregului popor român, al celor de la talpa ţării şi al spiritelor naţionale, oneste, competente, dotate cu ştiinţă, conştiinţă, înţelepciune şi bună cunoaştere a istoriei noastre, la  ALEGERILE locale, parlamentare şi prezidenţiale, ce vor avea loc anii viitori, care să elimine pe cei ce au aruncat ţara în haos şi ne-au coborât la starea de trib sau gloată, manevrată dinăuntru şi din afară, spre prăbuşire, încălcându-ne demnitatea şi mândria naţională pe care ne-au transmis-o înaintaşii nostri.

Deci, deşteaptă-te Române, din somnul cel de moarte !

Trimis de către Dan Culcer, Asymetria-Antiaquarium.

preluare de pe sursa: http://www.ioncoja.ro/2011/11/un-veritabil-raspuns-romanesc-la-proiectul-de-creare-a-%e2%80%9etinutului-ceangaiesc/ 

Suntem programaţi pentru… Apocalipsă?

 

Recent, administratorul Agenţiei Aerospaţiale Ame­ricane (NASA) le-a cerut angajaţilor să-şi pregătească familiile pentru un iminent dezastru natural. Intr-o perioadă în care ideea dispariţiei vieţii la 21.12.2012 „atîrnă“ în mentalul colectiv precum sabia lui Damocles, acest anunţ a şocat întreaga lume! Vine Apocalipsa?

Consecinţele… imaginaţia oamenilor şi valul de „studii-predicţii”, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, n-au făcut altceva decît să adîncească misterul şi să susţină „teoria conspiraţiei” la nivel planetar: ce altceva mai ştie „galonata” NASA şi nu vrea să comunice şi restului lumii? Doar „aleşii” mai au şanse de supravieţuire?

Ulterior (în mod previzibil), cei de la NASA au explicat că mesajul a fost conceput în urma unui exerciţiu la scară naţională, care a demonstrat că agenţia nu este pregătită pentru dezastre majore.

Probabil, toată această poveste a fost, într-adevăr, un test, dar nu destinat evaluării capacităţii agenţiei şi populaţiei de a se mobiliza şi rezista în caz de dezastru natural, ci o altă etapă din programul perfid de manipulare a umanităţii. Practic, a fost creată o „cutie de rezonanţă”, ce vibrează pe o frecvenţă tematică extrem de sensibilă pentru fiinţa umană: supravieţuirea ca individ şi specie.

Este imposibil să nu observi că, în mod gradat, psihicul uman este bombardat, biciuit, schingiuit de o avalanşă de informaţii tot mai terifiante, ce converg spre o singură idee-concluzie: lumea noastră se duce! Oare? La început de an, artizanii manipulării, cei care deţin imensa şi reala putere a controlului informaţiei, au lansat prima „bombă”: revista online The Globe cita un articol publicat de USA Today, în care… „un colectiv de 41 de specialişti din mai multe domenii ale ştiinţei şi sociologiei, precum şi experţi cu capacităţi cognitive şi paranormale dezvoltate, au elaborat un set de predicţii ştiinţifice pentru anul 2011. Aceştia au dorit să specifice că nu este vorba despre predicţii de tip Nostradamus ori Vanga, ci calcule probabilistice complexe, bazate şi pe experienţa acestora, acumulată în ani de cercetare, dar şi cunoaştere şi studiu temeinic. O mare parte dintre aceştia sînt profesori universitari la institute cu renume în domeniul cercetării”.

Sunt convins că toţi aceia care au acces la internet au fost agresaţi psihic de acest material, ce poate fi considerat un model exemplar de manipulare şi programare! Incă din deschiderea „studiului”, am fost „preparaţi psihic” să îngurgităm informaţii din surse mai mult decît „credibile”: 41 de specialişti şi experţi „no-name”, dar profesori universitari, sociologi, paranormali, care bazîndu-se pe „experienţă”, nu fac predicţii, ci doar… previzionează. Cum zic românii, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Interesant este cu ce ne-au poluat creierele pleiada de „specialişti”, fiindcă – nu-i aşa? -, principiile manipulării nu urmăresc înţelegerea logică a unui fenomen sau situaţii, ci inducerea în eroare şi programarea mentală cu raţionamente credibile, care disimulează scopul real al mesajului. Mai întîi, au uzitat de informaţii deja cunoscute, intrate de mult timp în stresantul folclor dedicat anilor 2011-2012. Adică aceleaşi poveşti despre vulcani, topirea calotei glaciare, cutremure, fotoni, rezonanţa Schuman şi paranormali fabricaţi peste noapte. 

Păi, măi băieţaşi, dacă tot „cîntaţi fals”, n-ar fi cazul să treceţi de la „manelele Apocalipsei” la ceva mai serios? Nu de altceva, dar la cîrciumioara de la capătul blocului s-ar putea să aflaţi chestii mai interesante! Ei, dar după sensibilizarea creierului prin argumente emoţionale, a urmat partea de „organizare”, în care datele arhicunoscute sînt amalgamate cu „softul” (program) urmărit:

„- Noua generaţie va fi ca hipnotizată, vor apărea noi droguri, noi modalităţi de înrobire pe bază de sex şi muzică, entertainment în general, iar din 2011 vom constata atît o <îndobitocire> a noii generaţii, cît şi o lipsă de reacţie. <Creierele> noii generaţii vor începe să fie înregimentate de marile concerne, vor lucra la aşa-zisul plan de salvare mondială, ce va fi impus de SUA şi Marea Britanie, cu spri-jinul ONU, al Băncii Mondiale şi al FMI.

- Nu va începe niciun război mondial în 2011, ci se vor concentra energiile statelor puternice pentru împărţirea zonelor de influenţă ale planetei, existînd numeroase ameninţări, dar neconcretizate. Obama îşi va pierde din popularitate, mulţi americani îşi vor da seama că el este doar <păpuşa> pusă acolo de bancherii care conduc lumea. Africa va fi ţinta reglărilor de forţe între China şi SUA, mai mult decît zona arabă, decît Coreea, sau aşa-numitul conflict Israel – Iran. Dacă va începe un război de forţă, acesta va fi mult mai probabil în 2012, în urma eşecului de a reîmparţi lumea şi de a atenua criza globală.

- Va fi anunţată descoperirea unei noi arme foarte puternice, de natură psihologică, ce va putea controla fiecare individ sau comunităţi de indivizi de la distanţă, prin intermediul unor forme de unde, care nu au mai fost folosite pînă acum în acest scop.

- Populaţia va ajunge la şapte miliarde de indivizi şi, pentru prima dată, se va spune public despre necesitatea opririi acestei rate de înmulţire şi de existenţa unui program de scădere treptată a populaţiei.

- Cei ce conduc lumea vor lucra din 2011 la vedere, către un guvern mondial, către o unitate bancară unică, electronică, înregistrabilă şi manipulabilă prin cipuri aflate la purtător.

- Din punct de vedere religios, Biserica Catolică va fi în continuare în dificultate, prin discreditarea ei continuă de către aceia ce doresc o singură religie New Age. Vor apărea scandaluri legate de preoţi corupţi, de legături cu grupări mafiote, de homosexualitate, de pedofilie. Forţele implicate vor conduce în aşa fel ostilităţile antireligioase, încît să pară că se va împlini profeţia lui Malachia şi că Benedict este ultimul Papă înainte de <marea unificare> religioasă. Vor apărea numeroase zvonuri ce-l vor plasa ba pe Obama, ba pe Putin ca fiind Anticristul, dar nu pe Ahmadinejad sau pe Mubarak. Omenirea va fi condusă de către forţe oculte, să creadă că se îndreaptă spre un inevitabil Armaghedon, dar fără Mesia, să poată apărea un <salvator universal>, cel care va pune în aplicare planul unic de salvare planetară, dar la care se vor opune musulmanii, hinduşii şi budiştii”.

Straşnice planuri! Dacă citim printre rînduri, remarcăm că se urmăreşte anularea libertăţilor şi a drepturilor individuale. De asemenea, sîntem avertizaţi că… trebuie să devenim o turmă docilă („Bă, vă ia dracu’, ciocu’ mic!”), altfel vom fi „neutralizaţi” de teribile arme psihotronice şi, fraţilor, sîntem prea prolifici, prea mulţi!

De aceea, poate că vor rezolva problema nişte SIDA, Ebola, E-coli şi nişte AHN-uri. Iar dacă nu vă cunoaşteţi inamicii, aflaţi că aceştia nu sînt Obama sau Putin, ci Ahmadinejad şi Mubarak, susţinuţi de fanaticii religioşi.

Oricum, trebuie să stăm liniştiţi. Planeta, întreaga omenire vor fi protejate de ONU, Banca Mondială şi FMI.

Vorba unui vecin: „…Decît să ne mai tortureze ca să ne salveze, mai bine folosesc nişte cianură; este o procedură mai ieftină şi mult mai umană!”. Intre timp, problema Mubarak a fost „rezolvată”, dar cine va fi noul şi aşteptatul Mesia? Poate (hai să speculăm niţel!) proiectul Blue Beam „100% made in USA,” va îndeplini predicţiile ocult elaborate.

Cît despre conflictul economic dintre „americanezi şi ceainizi”, am consultat şi un adevărat specialist, care are şi nume (nu precum cei 41), Miguel Pedrero. Dur şi tranşant, fără a omite detalii, în volumul Corupţia marilor puteri.

Strategii şi minciuni în politica mondială, Miguel Pedrero publică un extras dintr-un raport elaborat în anul 2000 de către George Tenet, pe atunci director al CIA, în timpul administraţiei lui George Bush: „Pe măsură ce se transformă în noua superputere a mileniului trei, China îşi va procura, probabil, armele chimice şi biologice, precum şi dispozitivele nucleare, necesare iniţierii unui război terorist împotriva Statelor Unite…

Aceste arme vor fi capabile să ajungă în Statele Unite, transportînd focoase nucleare, chimice şi biologice…

Este posibil ca, pînă în anul 2015, America să renunţe la rolul său de jandarm al lumii. Acest fapt se va produce într-un moment de acutizare a tensiunilor din Orientul Indepărtat; potrivit informaţiilor actuale, China va ordona Japoniei să îşi desfiinţeze programul nuclear şi să lase Statele Unite fără nicio alternativă în ceea ce priveşte relaţiile cu Asia, condiţii ce ar putea provoca un important conflict armat, înainte de anul 2015. Protagonistele vor fi probabil China şi America”.

Deci Apocalipsa are rădăcini vechi şi… etape minuţios planificate! Insă impactul studiului (cu siguranţă prognozat) a fost terbil! In condiţiile în care masele largi ale populaţiei planetei sînt, oricum, afectate mental şi biologic de realităţile crude ale „resuscitatei crize globale”, efectele secundare au fost mai greu de sesizat. Nu am de gînd să insist pe o „făcătură” mult prea evidentă, dar mă întreb ce ne mai pregătesc marii „scenarişti” ai lumii, cui foloseşte şi cine va profita de pe urma acestei manipulări?

Dacă luăm în calcul raportul lui George Tennet şi „planurile de salvare” ce vor fi impuse preanumeroasei populaţii a globului, constatăm că anumite ţări sînt deja „mîntuite” cu metode economice sau militare, deci perdelele de fum (previziunile) au avut efectul scontat! In Egiptul „salvat” de Mubarak se acutizează conflictele religioase, iar în Libia, ţară care a avut cel mai înalt nivel de trai din Africa, aripile morţii, bombardierele, reinstaurează democraţia.

De ce în Africa, de ce doar în Libia? In aceeaşi regiune există şi alte ţări în care cetăţenii dornici de schimbare au fost şi sînt împuşcaţi în stradă! Din punct de vedere strategic, „eliberarea” Libiei de Ghaddafi ar fi absolut necesară, în contextul prognozatei confruntări militare dintre China şi SUA, iar controlul petrolului libian (din care se obţine cea mai bună benzină de avion), ar avantaja maşina de război americană. Nu în ultimul rînd, cucerirea puţurilor libiene poate fi considerată o primă lovitură împotriva gigantului economic chinez, care, aflat în căutare de resurse naturale, s-a extins şi în Africa.

Criză globală, strategii de război, scenarii apocaliptice… oare ce ar trebui să înţelegem din toate acestea? Poate doar că nu trebuie să devenim nişte marionete, că este imperios necesar să ardem sau să anulăm din conştiinţa noastră asemenea mesaje otrăvite şi să rămînem… oameni!

preluare de pe sursa: Fata nevazuta a lumii….

Cum a patruns ortodoxia in spatiul romanesc

Probabil ca cea mai socanta afirmatie pe care trebuie sa o facem este ca “Romania nu a fost ortodoxa decit din secolul IX, cind, sub influenta Imperiului bulgar, catolicismul a fost treptat inlocuit cu “ortodoxia.”

In excelenta sa carte “Credinta adevarata”, Iosif Ton arata cum s-a intimplat aceasta schimbare si care au fost efectele ei asupra poporului roman. Autorul citeaza intensiv din cartea “Legea stramoseasca, vazuta si descrisa de istoricii romani ci mai de seama si de profesorii de la facultatile de teologie ortodoxa.”

Cartea a aparut prima data in Romania in 1934, iar apoi a fost retiparita in 1968 la Roma si in 1985 la Munchen. Cu indemnul de a cauta si citi cartea lui Iosif Ton, ne vom margini aici sa citam doar citeva din excelentele ei pasaje:

“… daca am fi exigenti cu noi insine si cu adevarul, am spune ca “legea stramoseasca” a romanilor a fost religia romano catolica.

Formarea noastra ca neam si dezvoltarea noastra spirituala si culturala de doua mii de ani incoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am initiat, ci carora le-am fost victime.

Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat in mod radical, dind o noua structura gindirii si trairii noastre spirituale, a fost o cucerire straina (una din multele!), si anume: cucerirea bulgara. Stapinirea bulgara a fost cea care ne-a obligat sa ne schimbam religia.

Bulgarii s-au crestinat in anul 864. Dupa crestinare, ei au oscilat citiva ani intre Roma si Bizant. In cele din urma, in anul 870 ei au decis sa se asocieze cu Bizantul si sa accepte ritul ortodocs. Citiva ani mai tirziu, au decis sa introduca in biserici, in locul limbii grecesti, limba slavona. Fiindca romanii se aflau sub stapinirea imperiului bulgar, automat s-a introdus si in bisericile lor ritul bizantin si limba slavona. De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost
ortodocsi. In cepem cu un citat din Xenopol:

“Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista niciun motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce citiva preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si minoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspindi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.”

“In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportindu-se la niste manuscripte vechi spune: “S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mina ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfintul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amindoua Valahiile sub stapinirea sa, si a silit pe Valahi, cari pina atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste”.

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

“In atirnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atirnare biericeasca de acesta, asa incit si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, raminind supusi mult timp influentei slave. Stapinirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pina la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor”.

“Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuind si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atit de adinci la noi, incit el se mentinu in biserica noastra pina in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

“In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dinsii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dinsii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pina in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

“E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut cindva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cind acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcind lucrurile pe dos – a trecut dela
pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cind noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pina atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapineau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapinirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar”.

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

“Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dinsii, cari cintau pe bulgareste pina si ispravile lui Stefan-cel-Mare”.

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

“Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decit influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagin, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

“Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inriurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre”.

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: “Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-rindul“.

1. “Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am
primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepind inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pina la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carie urme se mai vad inca in psihea populara;

am cunoscut, in sfirsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pina in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine”.

2. “Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decit prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legindu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si fromalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gind latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale”.


Sextil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

“Intr-o vreme cind orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru desvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formind un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana”.

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele “Fratiei ortodoxe romane – FOR”.

“Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de
stat si la o inflorire culturala atit de remarcabila, incit ne-au silit sa ne desvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incit, mai tirziu, cind incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramine acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.”

“De cite ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru desvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intiiele traduceri sau cu cele dintii tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriogafria noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.”

“Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.”

“E ceva mai mult decit o suta de ani de cind a inceput sa se sape brazde adinci intre aceste doua rastimpuri, de cind Dunarea a crescut parca, formind un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cind prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei citiva barbati venind dela Roma, care, pe linga stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvintul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.”

“Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savirsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se desvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mindriei nationale la singura rostire a cuvintului Traian. Oricit de exagerata a fost directia aceasta “latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in singele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin singe si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupindu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svicnit iar avintul nostru innascut, de care deveniram mindri”.

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam citeva rinduri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul “Putina istorie”, acesta scrie:

“S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: “intrarea” in Europa.”

“Cind vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvintul defazaj. Sau raminere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna
defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adinci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pina in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma “intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa.

Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.”

“Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cind, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcind spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stind cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, citva timp mai tirziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.”

“Cind in 1878″, scrie Claude Karnoouh, “o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cind diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intilneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pina in Orientul Mijlociu.”

“Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.”

“Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa raminea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la rindul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intii, pentru viata paminteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in rindul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa “de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfirsitului de secol 19 si a inceputului de veac 20 nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.”

“Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, “Romania anilor ‘30 nu este singura tara din Europa care “respinge institutiile imprumutate cu citeva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovind, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina.”

“Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o “revolutie” singeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului.”

“Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ‘89 au fost doar aici singeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.”

“Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.”

“Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti intre 1987 si 1990. “Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

“D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramine sa speram decit ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.”

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

Doar Judecata de Apoi va arata cati romani au primit mantuirea prin lucrarea Bisericii Ortodoxe in timpul celor douasprezece secole de activitate a ei in Romania. Timp de sute de ani, Romania a fost strajerul asezat la hotarele crestinatatii si a tinut piept in fata invaziilor paganilor migratori sau o avansarii musulmane. Mii, poate sute de mii de crestini ortodocsi romani si-au oferit viata pe altar, luptand “pentru dreapta credinta.”

Macar in teorie, in contrast cu Biserica Romano-catolica aservita pretinsei infailibilitati papale, Biserica Ortodoxa a ales sa nu se aseze sub autoritatea unica a unui om, cautand calauzirea divina prin multimea oamenilor duhovnicesti din sinoade. Aceasta calauzire a dus-o insa astazi foarte departe de idealurile Noului Testament.

Am enuntat mai sus cateva din caracteristicile de credinta si practica ale Bisericii ortodoxe. Fiecare dintre ele ar trebui examinate si reevaluate in lumina Scripturii si a spiritului de “relevanta” in cultura si societatea contemporana. De exemplu, picturile murale de pe manastirile romanesti a fost o ideie epocala in contextul unui popor in care majoritatea nu avea stiinta de carte. Permanentizarea unor astfel de mijloace in practica si liturghia moderna nu face insa decat sa ne dea un aspect de “muzeu al satului”, izolat de ritmul citadin contemporan, iar la muzeul satului nu se merge decat din cand in cand, pe cand in peisajul contemporan traim in toate zilele. Trebuie ca biserica ortodoxa sa iasa din inchistarea ei istorica si sa intre in atmosfera societatii pe care doreste sa o slujeasca.

Iata ce am gasit scris intr-o alta carte consacrata istoriei Bisericii:

“Bisericile din Rasarit nu sunt nici ceea ce a fost Biserica in veacul I, nici ceea ce este ea in veacul XX. Ele nu reprezinta nici Biserica primitiva, nici Biserica actuala, ci un moment al Bisericii, moment care s-a petrificat, s-a intepenit, s-a fixat. Ele sunt Biserica veacului IX.

Si fiindca ele s-au dezbinat si s-au oprit, neaga ca Biserica Catolica a avut dreptul sa mearga mai departe, sa continue drumul. Dar ceea ce a voit Isus, este, nu o Biserica imobila, incapabila de dezvoltare, ci o Biserica ce inainteaza o data cu istoria si cu omenirea; nu o Biserica ce doarme, ci o Biserica care lucreaza; nu o pazitoare a ritului, a ceremoniilor si a dogmelor, ci o Biserica prin care ritul, ceremoniile si dogmele sa devina “spirit de viata.”

Legea identitatii garantate prin prezenta Spiritului Sfant, face ca Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul Vatican, sa fie una si aceeasi cu Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul de la Niceea…

Ideea Bisericii care se sforteaza sa-si blocheze cresterea, pretinzand ca imbatranind isi poate pastra mereu trasaturile tineretii, nu exprima realitatea Trupului lui Cristos. Trupul lui Christos nu poate sa nu se dezvolte, sa nu creasca, sa nu mearga la pas cu dezvoltarea omenirii. El nu a devenit incapabil de a gandi si de a vorbi, ci trebuie sa traiasca si sa se miste mereu, modificandu-si si adaptandu-si manifestarile, dar ramanand in esenta mereu consecvent cu sine insusi

… ” (Unitatea Bisericii, Ch. Quenet, trad. de Iverna Tip. Sabaoani, 1937).

Obiectii si doleante

Activitatea spirituala a bisericii ortodoxe romane in “pastorirea” celor peste 23 de milioane de romani este, daca nu inadecvata, atunci cel putin ineficienta. Nu este admisibil ca o Biserica sa se declare multumita de ceea ce a facut si sa se pretinda suficienta pentru educarea crestina a romanilor, atata vreme cat poporul nostru se afla printre cele mai decazute din Europa din punct de vedere moral si spiritual.

Parca nicaieri in lume, un popor “religios” nu-si injura cu mai mult patos si artag “Dumnezeul” si “Christosul”. Cum se impaca “multumirea” bisericii ortodoxe cu o asemenea realitate trista. In ce masura a transmis ea enoriasilor evlavia si curatia crestina? Cum poate fi socotit evanghelizat si “increstinat” un popor ai carui cetateni umplu pana la refuz puscariile si au ajuns “spaima” tarilor Europene, care refuza sa le mai deschida granitele?

Daca ar fi sa rezumam obiectiile noastre in cateva cuvinte, ne-am rezuma doar la cateva aspecte fundamentale ale crizei prin care trece miscarea ortodoxa.

1. O biserica fara Biblie. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la predicarea Evangheliei, nu ca parte din liturghia cantata, ci ca discurs public de invatatura. Sa tipareasca si sa raspandeasca Biblia in randul populatiei. O Biblie tinuta doar pentru preoti nu este ceea ce a vrut Mantuitorul.

2. Un crestinism fara Christos. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la sublinierea importantei unei relatii personale cu Christos, dincolo de “mijlocirea” intermediarilor traditionali (maica Domnului, sfintii).

Exista o diferenta de aspect intre crucea catolica (cu trupul lui Christos inca pe ea) si crucea ortodoxa (fara trupul lui Christos – caci El a inviat!). Diferenta de aspect este cumva in favoarea mesajului Ortodox, dar el poate fi interpretat din pacate si ca semn al unei “instrainari” a credinciosilor de Christos. Crucea “goala” este pozitiva ca simbol al invierii, dar ilustreaza astazi si o Biserica plina de sfinti, de maica Domnului (mijlocitori), dar fara o legatura personala cu Mantuitorul. Si totusi, Isus Christos a spus: “Iata EU voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor” “Si ce-MI veti cere in Numele Meu, voi face!”

Christos trebuie reasezat in centrul vietii crestine. Cel ce a spus: “EU voi zidi biserica MEA”, nu trebuie inlocuit cu surogate. Afirmatia este clara si categorica. Ea nu poate fi deformata in “Eu voi zidi Biserica VOASTRA” si nici in: “VOI veti zidi Biserica Mea”. Hotararea lui Dumnezeu, in Christos, ramane valabila: “EU voi zidi Biserica MEA.”

Prin Reforma tacita a “convertirilor” la protestanti si neoprotestanti si prin trecerea la Oastea Domnului, in Romania multi oameni s-au intors deja la “Pastorul si episcopul sufletelor” lor !

O chemare adresata Bisericii ortodoxe

1. Sa iasa din separatismul pe care si l-a impus, orgolioasa si intangibila. Ea are, ca institutie, pretentia “papala” de a nu putea gresi. Si ea greseste. Istoria a aratat-o cu prisosinta. Una din singurele contributii bune ale comunismului la noi in tara a fost si faptul ca ne-a convins ca ne putem insela cu totii si ca suntem supusi cu toti greselii (oameni, institutii, scoli filosofice, reprezentanti religiosi, biserici).

2. Dorim Bisericii Ortodoxe mult succes in lucrarea de “comunicare” a invataturii crestine. De fapt, “conceptia” ortodoxiei poate fi un veritabil izvor de viata. Atata timp cat ea va fi insa exteriorizata doar prin icoane si liturghii cantate si neascultate de nimeni, “comunicarea” mesajului crestin in Biserica Ortodoxa va fi insuficienta si vai, inefectiva. Recenta reintroducere a “religiei” ca materie de invatamant in scoli poate fi fermentul unei reveniri a invataturii crestine in climatul cultural al Romaniei. Fara sa “garanteze” increstinarea elevilor, ea le va pune cel putin la dispozitie suficiente cunostinte pentru luarea unei decizii personale competente. Asta cu conditia ca in orele de religie sa se predea “crestinismul textelor Noului Testament”, nu “traditiile” extratestamentale sterile.

Daca nu se lanseasza intr-o propovaduire a adevaratei Evanghelii, biserica ortodoxa risca sa intre in categoria celor osanditi de Christos:

“De aceea Intelepciunea lui Dumnezeu a zis: “Le voi trimite prooroci si apostoli; pe unii din ei ii vor ucide, iar pe altii ii vor prigoni, ca sa se ceara de la acest neam sangele tuturor proorocilor, care a fost varsat de la intemeierea lumii: de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis intre altar si Templu; da, va spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi invatatori ai Legii! Pentru ca voi ati pus mana pe cheia cunostintei: nici voi n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre, i-ati impiedicat sa intre” (Luca 11:49-52).

Sa nu uitam acuzele dure pe care Octavian Goga, pe atunci ministru al culturii, le-a adus Bisericii Ortodoxe: “A dat tarii un cler afon, o taranime superstitioasa si o clasa conducatoare pagana.”

3. Sa accepte valurile de trezire produse de Duhul Sfant in sanul ei (Tudor Popescu, preotul Trifa, calugarul Zamisnico, Oastea Domnului, etc.). Orice miscare crestina este pandita de pericolul mortal al formalismului institutionalizat. Oricare, dar absolut oricare grupare din increngatura familiilor crestine poate ajunge doar o amagire, o coaja de nuca fara miez, un ambalaj din care s-a pierdut tocmai “continutul.” In ceea ce priveste Biserica, pericolul este sa ajungem:

“O Biserica fara Biblie Si un crestinism fara Christos.”

Valurile de trezire spirituala nu sunt altceva decat primeneli cauzate de suflarea “vantului divin”, influxuri spirituale intr-o miscare de masa, re-indragostiri provocate de Marele Indragostit al veacurilor.

4. Sa accepte celelalte miscari din sanul crestinismului contemporan. In anul 1985, impreuna cu un grup de romani baptisti, ne aflam gazduiti cu chirie intr-o cladire a unei biserici adventiste americane. Pastorul acestei biserici m-a chemat in biroul lui, m-a intrebat despre problemele mele si apoi s-a oferit sa ne rugam impreuna. Cand a vazut privirea mea uimita a simtit imediat ca era nevoie de o explicatie. “Daniel”, mi-a zis el, “biserica adventista trece prin mari prefaceri si transformari. Ne-am data seama ca am facut rau izolandu-ne si declarandu-i pe toti ceilalti crestini “eretici”. Exista o miscare de reorientare. Ca sa ma intelegi si ca sa poti explica si celorlalti, tine minte imaginea aceasta: pana nu de mult, adventistii erau intorsi cu fata la Sabat si cu spatele la celelalte miscari crestine.

Acum, incercam sa ne schimbam pozitia si sa ne intoarcem cu fata spre Cruce. Toti cei cu care ne putem intalni la crucea Golgotei sunt fratii nostrii. Ca adventisti, noi vom avea si Sabatul cu noi, dar el nu mai este punctul focal, ci doar una din doctrinele la care tinem. Focarul central este Crucea si toti cei care se strang acolo sunt considerati crestini din Biserica unica a lui Isus.”

Cred ca o astfel de “reorientare” este necesara si in ortodoxia romaneasca.

5. Sa renunte la dorinta de a deveni Biserica nationala. Orice Biserica cu privilegii “nationale” se autoprogrameaza la pericolul de a avea membrii nesinceri. Si asa, biserica ortodoxa este intr-o pozitie precara, datorata faptului ca-i considera “membrii” ei aproape pe toti cei nascuti intre granitele tarii. Aduceti-va aminte de studiul nostru si de cele trei categorii de “crestini” (credinciosi de convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii). O “biserica nationala” este, din necesitate social-politica aservita Statului. Realitatea istoriei demonstreaza ca “Statul da cu o mana, dar impune cu cealalta! Este gata sa ajute, dar ii si pretinde bisericii sa se “inregimenteze” pentru sutinerea intereselor lui.”

“Dati dar Cezarului, ce este al Cezarului si lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu” trebuie sa marcheze o “demarcatie” clara si o “separare” strict necesara atat pentru sanatatea Statului, cat si pentru sanatatea bisericii.

6. Sa nu priveasca drept pericol national miscarile crestine care au produs progres social si crestere spirituala in alte parti ale lumii. Pentru cel ce are “ochi sa vada”, manifestarile crestine specifice diferitelor “familii” crestine au dus la instaurarea unei anumite atmosfere, mai propice sau mai putin propice progresului. Intre nordul si sudul Europei exista diferente evidente de civilizatie, datorate in parte si faptului ca nordul a preferat individualismul si responsabilitatea personala, specific protestante (transplantate cu atata succes si in America), in timp ce sudul a ramas cu ideia ca problemele trebuiesc rezolvate de o realitate colectiva (Statul si Biserica). Prin aceiasi analiza, exista diferente categorice si intre occidentul catolic-protestant si orientul ortodox. Nu cred ca mai este cazul sa aratam pe cine defavorizeaza aceste diferente. Un studiu foarte analitic evidentia ca cele doua continente ale Americii (de Nord si de Sud) s-au dezvoltat si se comporta diferit tocmai din cauza ca in nord au emigrat mai ales protestantii, in timp ce in sud s-au dus catolicii (si se stie cu ce metode s-au impus …).

7. Sa reanalizeze aspectul spiritual si estetic al “preotiei”. Este clar ca nu putem justifica o asemenea institutie prin derivarea ei din “preotia levitica” (aceasta a si fost inlocuita de “preotia in veac in sensul lui Melhisedec”). Tot asa nu putem justifica nici liturghia cantata, oricat de “straveche” ar fi ea. Incercarea de a imita melodicitatea liturgica a limbilor ebraica si greaca nu are valoare normativa. Limba romana trebuie folosita asa cum se vorbeste ea pe strada.

8. Sa iasa din inertia istorica. Pana la o limita, traditia este o garantie a “ramanerii”, a pastrarii “adevarului.” Peste aceasta limita insa, traditia devine o certitudine a “ramanerii in urma”, o frana care interzice bisericii avansarea in pas cu realitatea inconjuratoare. (Cine poate uita ca biserica ortodoxa a folosit atata amar de ani o liturghie in limba slavona, straina si neinteleasa de majoritatea enoriasilor?). Intre traditia “apostolica” cuprinsa in Noul Testament si traditia “bisericii” exista astazi diferente mari. Ele trebuiesc rezolvate in favoarea traditiei “apostolice.”

Crestinismul nu este “invechit”, ci atemporal. Daca ar fi sa alegem o directie din care vine el spre noi am fi tentati sa spunem ca vine dinspre viitor, din epoca refacerii imparatiei cosmice universale. Patina de “antichitate” asezata peste crestinismul de tenta ortodoxa in Romania nu-i apartine “crestinismului”, ci este dovada “prafului istoric” care s-a asezat peste el. Este vremea ca cineva sa dezbrace crestinismul de hainele invechite impuse artificial de “traditie” si sa-i de-a voie sa mearga pe strada imbracat in straiele noastre de fiecare zi. Christos este eternul nostru contemporan. Cine nu-L baga in seama, traieste in ratacire. Nu de mult, un intelept intreba cu talc: “Daca nu-L gasesti pe Dumnezeu, ghici cine este cel pierdut?”

Nicolae Iorga spunea ca “oamenii L-au inchis pe Dumnezeu in Biserica pentru a putea fi ei mai liberi in lume”, ori asa ceva este doar o paguboasa inselare de sine. 

Publicat de Ion Mihut Apr 6, Google forums – soc.culture.romanian

sursa: News.ro Ştiri pe Blog
ARTICOLE

preluare de pe sursa: Originea Poporului Roman

ECUMENISMUL FĂRĂ MASCĂ…O carte ce cuprinde tot ce nu s-a spus până acum despre erezia ereziilor: ECUMENISMUL

Sfintii Parintii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se uitau la amabilitati si politeturi; ei doar marturiseau adevarul.

Biserica Ortodoxa a Sinoadelor Ecumenice nu a deschis un dialog cu „Bisericile ereticilor. Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societati care urmarea s-o uneasca cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii. Dimpotriva, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu cheama la o unire, in cadrul vreunei organizatii, cu ereticii, ci ii anatemizeaza.

Nu exista, asadar, dialog cu ereticii care continua sa ramana in inselare. Sfinții Parintii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal. Nu au intretinut dialoguri,in termeni de egalitate, dupa cum vor astazi unionistii. Respingeau afirmatiilor lor, iar atunci cand aceia ramaneau neclintiti in inselarea lor, Parintii purtatori de Dumnezeu intrerupeau comuniunea cu ei, ii cateriseau si ii anatemizau. Ii indepartau de la Trupul Sfant al Bisericii ca pe unii ce apartineau „sinagogii satanei”.

Arhim. Haralambie Vasilopoulos (autorul cartii)

Iata o descriere a cartii aparuta in “Ortodoxia si ecumenismul”:

Ecumenismul este supus unei critici dure de catre numerosi greci ortodocsi, inainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopoulos (+1982) – presedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” si revista oficiala a acesteia, „Orthodoxos Thypos”, deseori citat de noi pana acum.


Sa ne oprim putin asupra interesantei sale carti, „Ecumenismul fara masca”, aparuta in Atena la a doua editie in anul 1972.
In chiar prefata cartii, la intrebarea „Ce reprezinta ecumenismul de astazi”, autorul raspunde: „Reprezinta o miscare ce-si propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai intai cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa urmatoare, a tuturor religiilor intr-o monstruoasa pan-religie.
In sfarsit, la ultima etapa a obscurului sau plan, ecumenismul isi pune drept scop sa inlocuiasca slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”
In capitolul intai este aratata istoria ecumenismului antihristic (catolic si protestant), dirijat in taina de sionism si masonerie.


Sunt descrise etapele miscarii ecumenice, incepand cu organizatiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts s.a.) si terminand cu comisiile ecumenice pregatitoare: „Viata si activitate” si „Credinta si organizare”, care au dat nastere in 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor.


In capitolele II si III sunt dezvaluite obiectivele si planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor crestine si distrugerea Bisericii.

In capitolul IV, „Ecumenismul se autodemasca”, se analizeaza activitatea celor patru adunari generale ale C.E.B., iar intre analizele Adunarilor II si IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri si ce face azi Biserica Rusa”, in care este descrisa evolutia relatiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia in anul 1948 si intrarea in C.M.B. in anul 1961.

In capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se opreste in mod special asupra asa-numitelor „Consfatuiri general-crestine”, care au fost convocate in anii 1961 si 1963 in insula Rhodos. Presedinte al primei Consfatuiri, la care au fost trasate planurile reformelor in Ortodoxie, a rost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care in anul urmator a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967).

Cand in 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfatuire, insistand asupra participarii Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscand planurile ecumenice ale primei consfatuiri, a refuzat categoric, sustinut de intreaga ierarhie greaca. Arhim. Haralambie descrie in culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei marturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom.

El se opreste pe larg asupra modului in care se fac pregatirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare si Sfant”, citand cele spuse in legatura cu viitorul for de alt militant contemporan impotriva ecumenismului – mitropolitul grec Augustin al Florinei:

 „Nu suntem impotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.

In capitolul VI sunt aratati intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentantii laici ai autoritatilor, ierarhiile bisericesti vandute etc.

In a doua parte a cartii Arhimandritului Haralambie sunt dezvaluite uneltirile iudeilor impotriva crestinilor, amintindu-se, in baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre incercarea lor nereusita de a restaura, cu ajutorul imparatului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani in anul 70: „Din temelia ramasa intreaga a templului au izbucnit ingrozitoare limbi de foc si au ars pe cei ce lucrau.”

In capitolul intai al partii a doua se demonstreaza ca „islamul este o creatura a iudaismului”, conceputa de evrei pentru subminarea crestinismului, care insa, in chip providential, s-a intors impotriva lor insisi. In capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri inspaimantatoare si scene cumplite din sangeroasele prigoniri la care papistasii au supus pe ortodocsii din Serbia in timpul celui de-al Doilea razboi mondial, cazand victime 800.000 de oameni, ca si prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 in Cehoslovacia.

In capitolul final, autorul concluzioneaza: „Crestinii ortodocsi sunt datori sa nu ingaduie blestematului ecumenism sa pangareasca Ortodoxia!”

Din randul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universitatii din Atena, care, intr-o conferinta publica tinuta la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar intr-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune

Ortodoxia: inabusirea sentimentului ortodox, destramarea unitatii religioase a poporului grec si influenta pagubitoare a C.E.B. dirijata de pan-erezia protestanta.

Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte ingrijorator faptul ca unii teologi ortodocsi, influentati de teologia ecumenista, fara sa se gandeasca, inainteaza propuneri pagubitoare pentru dogmatica si randuiala canonica a Bisericii Ortodoxe”.

Dupa cum stim, cea mai insemnata lucrare teologica antiecumenista din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), avand subtitlul „Mantuirea intru Hristos, ereziile si pan-erezia ecumenismului” si epigraful „Decaderea cea din urma este decaderea sufletului”.

Raportand la erezie acest epigraf, preluat de la Sfantul Grigorie de Nissa, autorul remarca: „Adoptarea unei erezii este intr-adevar decaderea cea din urma a sufletului.

Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rau de pe pamant, caci lupta impotriva celui mai mare bun, care este credinta crestina ortodoxa.

Luptand cu Credinta Ortodoxa, ecumenismul lupta impotriva Adevarului inspirat de Dumnezeu, care este insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul lupta impotriva lui Hristos si impotriva lui Dumnezeu…

Luptand impotriva lui Dumnezeu ecumenismul ataca si Biserica Ortodoxa care este „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) si vistieria adevarului si al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezinta cea mai mare erezie anticrestina, antiumana si inumana a tuturor veacurilor!”

Respectiva lucrare consta din patru parti: mantuirea noastra intru Hristos, ereziile ca dusmani ai mantuirii intru Hristos si a omenirii, erezia ecumenismului contemporan si teologia moderna.

In capitolul patru sunt aratate cauzele pentru care „numerosi ortodocsi tolereaza in acest sens ecumensimul si chiar adera la el, facandu-se promotorii lui, demni de dispret, dar si periculosi”.

Potrivit autorului, cauza principala rezida in „recurgerea teologiei rasaritene la filosofarea teologica „stiintifica” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxa nu-si are originea pe teren propriu, ci e adusa din straini, adica nu mai este cea intemeiata de Sfintii Parinti, asa cum a fost pana odinioara.

Aceasta „noua” teologie se caracterizeaza prin necunoasterea Sfintilor Parinti, in schimb cunoasterea autorilor heterodocsi.

Faptul cel mai regretabil insa este ca teologii ortodocsi, in majoritatea cazurilor, afla despre „conceptiile Sfintilor Parinti din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seama. Facand scoala la invatatori straini, ortodocsii nu-si insusesc ceea ce ne invata de fapt Sfintii Parinti, ci ceea ce vorbesc despre Sfintii Parinti si despre invatatura lor ereticii!”

Dupa cum stim, „teologia” eretica nu este propriu-zis teologie, ci o disciplina despre om, fiindca teologia heterodocsilor nu este intemeiata pe Cuvantul lui Dumnezeu, ci pe cuvantul omului, care supune criticii rationaliste ceea ce insusi Dumnezeu a binevoit sa ne descopere prin invatatura Sa, talmacita corect de Sfintii Parinti.

„Dupa toate acestea, rezuma autorul, face sa ne mai miram ca teologii, patrunsi de „stiinta” imprumutata de la eretici, actioneaza in sprijinul ereziei ecumenismului si in detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestand ostilitate fata de Ortodoxie si fiind ingaduitori cu erezia. Simpatizand cu erezia, ei nu sunt in stare sa predice drept cuvantul adevarului lui Dumnezeu si nici capabili sa apere cauza Bisericii Ortodoxe.”

Autorul isi incheie lucrarea cu un apel catre adevaratii crestini ortodocsi de a fi „credinciosi pana la moarte” (Apoc. 2, 10) in lupta cu pan-erezia ecumenismului, insufletindu-i o exclamatie liturgica: „Sa stam bine, sa stam cu frica!”

preluare de pe sursa: Ortodoxia