Obiceiurile de iarnă – tradiţii ancestrale

Iată că a mai trecut un an… Un 2010 plin de evenimente care mai de care mai semnificative, atât în bine, cât şi în rău. Cu fiecare an care a trecut parcă s-au înmulţit asemenea evenimente, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere este un lucru bun, căci asta demonstrează că încă trăim şi avem o anumită importanţă aici, pe meleagurile acestea din Răscrucea Lumii.

Caldendaristic este iarnă din nou, deşi aceasta începe practic la solstiţiu pe 22 decembrie, şi ar trebui să ne gândim puţin la valoarea mistică şi esoterică a acestui număr. 22 reprezintă una dintre perechile de numere magice cu însemnătate spirituală aparte, ce atrage un anumit tip de energii.

În tradiţiile lumii, din vestul Europei şi până în estul Asiei, data de 22 decembrie reprezintă un moment special când Energiile Luminii încep să crească din nou în intensitate şi astfel acestea oferă naturii încă odată posibilitatea de a reveni la viaţă.

Simbolic vorbind 22 decembrie constituie mitul reînvierii eroului solar care biruie tenebrele, ori mitul ancestral al Zeului Luminii care se întoarce pentru a alunga întunericul ce cuprinde conştiinţa omenirii. Dincolo de complexitatea esoterică a unor asemenea informaţii şi cicluri ale vieţii, există totuşi anumite adevăruri care sunt conţinute în obiceiurile şi tradiţiile româneşti de astăzi.

Este evident faptul că în prezent, deşi trăim în vremuri moderne pline de influenţă tehnologică şi putem prezenta la modul practic asemenea tradiţii prin bogăţia hainelor şi a accesoriilor, totuşi încărcătura spirituală s-a pierdut de-a lungul mileniilor.

Altfel spus noi astăzi doar reproducem ceea ce cândva avea şi valoare spirituală autentică, care chiar producea efecte în timpul manifestării respective. De exemplu dansul popular „Căluşarii”.

Câţi cunosc faptul că nu este doar un dans popular, ci chiar un ritual magic ancestral care degajă o teribilă forţă energetică în timpul desfăşurării sale, dacă ar fi interpretat de strămoşii noştri?

Sunt puţini oameni în România care cunosc acest aspect esoteric al „Căluşului” aşa cum se numeşte în realitate. Deci în folclorul nostru moştenim o serie întreagă de valori spirituale, care în vremea noastră s-au estompat şi doar la modul artistic mai sunt interpretate.

În mistica esoterică este binecunoscut faptul că numărul 22 reprezintă Arcanele Majore ale sistemului magic numit Tarot. Fiecare ţară are o distribuire a acestor 22 de Arcane Majore, ca zone energetice ce influenţează mai mult sau mai puţin viaţa oamenilor.

Este deci uşor de înţeles că şi România, vechea Dacie pe care nemuritorul Eminescu a vrut să o reabiliteze cel puţin din punct de vedere moral, are 22 de zone energetice specifice şi care se află în strânsă legătură cu tradiţiile populare pe care noi le-am moştenit de la primii locuitori ai acestor meleaguri, respectiv agarthârşii despre care am scris în numărul trecut al revistei.

Cele 22 de Arcane Majore conţin 21 de zone ce se întind pe o circumferinţă în jurul celui de-al 22-lea care mai este interpretat ca şi 0, adică Punctul de Origine aflat în mijlocul celorlalte Arcane.

Dacă ar fi să considerăm Arcana 0 drept centrul ţării, vedem fără niciun dubiu că e vorba despre centrul Transilvaniei şi raportându-ne la Tarot avem prima carte numită „Nebunul”.

Desigur numele cărţilor este simbolic, „Nebunul” fiind elementul care nu se supune nimănui. Dar dincolo de aspectul interpretativ al Tarotului, să vedem care este de fapt taina tradiţiilor ancestrale lăsate nouă moştenire de agarthârşi. Multitudinea de obiceiuri şi tradiţii pe care le avem ca popor îşi are rădăcina în bogata cultură a agarthârşilor, neam stelar aşa cum explicam într-un alt număr al revistei.

Ce erau în realitate aceste tradiţii ritualistice ale stră-stră-stră-strămoşilor noştri? Ce anume semnifică valoarea lui 22 şi care era adevărul în această privinţă? Pentru că trebuie să admitem că 22 ca număr are legături subtile cu apariţia limbajului articulat la specia umană, ceea ce ne duce cu gândul la ideea că agarthârşii erau civilizatori stelari ce deţineau o ştiinţă prea avansată chiar şi pentru noi.

Ştim că alfabetele lumii sunt în general – aproape toate – alcătuite din 5 vocale şi restul consoane. Atât vocalele, cât şi consoanele reprezintă capacitatea omului de a emite sunete cu gura închisă dar şi deschisă.

De aici şi până la tradiţiile şi obiceiurile cântate şi vorbite nu este cale lungă. Practic putem înţelege că omul nu poate rosti şi emite alte sunete decât cele 22 de bază, deoarece aşa e structura noastră şi mai mult nu se poate.

Frumuseţea combinării lor o putem vedea în modul în care tradiţiile de iarnă la noi la români sunt manifestate în perioada sărbătorilor de iarnă, începând cu Crăciunul şi terminând cu Boboteaza.

Chiuiturile şi strigăturile sunt vocale prelungite ce poartă în ele încărcături de energii foarte mari, care practic sparg câmpurile nefaste de energie din preajma gospodăriilor. Sătenii şi localnicii devin imediat veseli şi primitori, iar colindătorii aduc energii benefice pentru fiecare.

Astfel că 22 devine de fapt un cod de combinaţii energetice, pe care agarthârşii îl cunoşteau, şi cu ajutorul cărora menţineau câmpuri de energii benefice în jurul teritoriului care cândva a fost Dacia Mare.

Există o anumită ordine a aşezării energiilor pe o suprafaţă dată, şi agarthârşii cunoşteau acest lucru, tocmai de aceea au lăsat peste zeci de milenii ca moştenire acest alfabet de origine, pe care noi îl avem acum, şi care este singurul din lume în care cuvintele se scriu aşa cum se pronunţă.

Asemenea combinaţii sunt modulate de către colindători în diverse cimilituri cântate cu mult haz, deşi încărcătura spirituală s-a pierdut prin vremuri.

Căci agarthârşii aveau şi ei asemenea obiceiuri pe care le practicau ciclic, în semn de respect şi omagiu faţă de Creator, însă ei cunoşteau exact ce anume combinaţii de litere şi sunete să folosească pentru a genera energii de înaltă intensitate, care să cureţe locurile şi să aducă spor.

În altă ordine de idei este necesar să desluşim înţelesul termenului „Arcan”, care conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înseamnă „loc tainic”.

Putem considera că agarthârşii au plasat în vremea lor, în zonele corespunzătoare celor 22 de Arcane, atât în centrul Transilvaniei, cât şi de jur împrejurul acesteia, anumite artefacte care încă funcţionează şi astăzi, probabil undeva în adâncurile munţilor noştri.

Iar aceste artefacte prim emisiile lor determină perpetuarea folclorului strămoşesc aşa cum îl vedem astăzi prin dansuri, cântece şi interpretări variate de la o zonă la alta. Avem foarte multe asemenea zone, fiecare cu un specific bogat, ceea ce demonstrează fără putinţă de tăgadă faptul că zestrea ancestrală pe care am moştenit-o este încă activă.

Obiceiurile şi tradiţiile de iarnă din Maramureş, Moldova, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Crişana, au fiecare tradiţiile locurilor, care de cele mai multe ori sunt foarte asemănătoare, deosebirea fiind aceea că interpretările folclorice au ritmuri şi versuri puţin diferite de la o regiune la alta.

Dacă v-aţi documenta în privinţa folclorului nostru românesc, aţi fi foarte surprinşi să aflaţi că există chiar şi un dans popular numit chiar aşa – Arcana, asemănător unei sârbe jucată vioi şi săltăreţ. Există chiar şi un dans specific numit „Sârba din Arcan” iar asta ne demonstrează, dacă mai era necesar încă odată, că moştenirea ancestrală încă este activă, şi este folosită în perioada marilor sărbători ale anului.

Obiceiurile de iarnă spre exemplu sunt unele dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de semnificaţii. „Jocul ursului”, „Capra”, „Pluguşorul” şi tradiţia acelor moşi ce poartă măşti care mai de care mai groteşti, conţin în ele prin însăşi ritualul cântat puterea de a stăpâni elementele naturii şi duhurile rele, ceea ce agarthârşii făceau cândva la propriu. Ursul era considerat în tradiţia geto-dacă un animal sacru, însă adevărata semnificaţie s-a pierdut.

În graiul geto-dac ursului i se spunea „zalmos”, de unde a şi derivat numele lui Zalmoxes, Zeul geto-dacilor care a condus cu multă înţelepciune neamul înaintaşilor noştri. Şi dacă ne referim la faptul că Zalmoxe sau Zamolxe cum i se mai spune, era originar din constelaţia Ursa Mare cunoscut azi ca şi Carul Mare, din sistemul stelar Alcor, atunci vom înţelege sacralitatea atribuită de către geto-daci ursului.

În realitate era vorba de o moştenire sacră primită din Ursa Mare, prin intermediul agarthârşilor, preluată de entitatea Zalmoxe şi perpetuată prin timp sub forme încifrate în obiceiuri, ritualuri şi tradiţii pe care noi românii le-am moştenit până în ziua de azi.

Să fim mândri că avem o asemenea moştenire şi că aceasta nu a dispărut indiferent câte urgii au trecut peste noi ca neam trăitor pe o micuţă planetă albastră în infinitatea Universului.

preluare de pe sursa: http://www.revistacosmos.ro/obiceiurile-de-iarna-%e2%80%93-traditii-ancestrale/

Ceahlaul – salasul lui Zamolxe

                                                                              de Cornel Nicula

Multe şi minunate sânt comorile României, străvechea Dacia sau Da Ksha cum se numea în negura vremurilor… A considera că ai comori de preţ, nu înseamnă a te gândi doar la aur, argint şi diamante, ci şi la bogăţia florilor şi a speciilor care există pe meleagurile acestea care tăinuiesc, de zeci de milenii, enigme care încă nu s-au lăsat cunoscute nici până azi.

Este cât se poate de evident faptul că din vechimea neamului geto-dac se cunosc anumite lucruri despre locurile cele mai importante ale acestui teritoriu cândva plin de sacralitate. Unul dintre aceste locuri este şi cel în care se află masivul muntos Ceahlău.

 

Fiind unul dintre cei mai impresionanţi munţi ai zonei Carpaţilor Orientali, munţii Ceahlău reprezintă o formaţiune alcătuită din mai multe eşantioane de rocă nealterate şi dispuse sub forma unui sistem de culmi naturale, răspândite radial ca şi când în vremuri de mult uitate o mână uriaşă şi nevăzută a aranjat locul respectiv în acest fel.

 

Aceste culmi converg către două din cele mai înalte vârfuri ale Ceahlăului – Vârful Toaca de 1904 metri şi Vârful Ocolaşul Mare de 1907 metri.

Încă din anul 1955 această splendidă zonă a fost declarată Parc Naţional, în acest fel fiind constituită ca zonă protejată prin lege. Mă întreb de ce nu s-a procedat la fel şi în cazul Sarmisegetuzei, capitala spirituală a geto-dacilor.

 

Spun asta deoarece încă din străvechime toate triburile geto-dace ştiau că actualul Ceahlău – Kogaionul lor, era considerat Muntele Sfânt, sălaş al zeului lor Zamolxe, care i-a învăţat tainele nemuririi, după cum spun sursele istorice ale acelor vremuri.

 

Legenda Ceahlăului

Un nume des întâlnit în literatura română, Ceahlăul era considerat din cele mai vechi timpuri, aşa cum am spus mai înainte, un munte sfânt.

 

Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă sau Mihail Sadoveanu au scris despre Ceahlău cu atâta suflet, descriind fiecare în mod inegalabil atât drumurile de munte ale Ceahlăului, cât şi specificul său pitoresc şi strămoşesc.

 

Astăzi este menţionat în ghidurile turistice ale lumii drept al doilea munte sfânt al creştinătăţii după muntele Athos din Grecia. Vedeţi dragi prieteni ce munţi importanţi avem? Câţi dintre voi ştiaţi că Ceahlăul este al doilea munte sacru al creştinătăţii? Este sacru nu pentru că aşa spun ghidurile turistice şi oamenii contemporani, ci pentru că din vremuri de demult a rămas moştenire peste timp o istorisire adevărată.

Se spune că Ceahlăul a fost făcut din poruncă cerească. Cel puţin legenda aşa descrie cum a fost la începutul Ceahlăului. Numit de către geto-daci Kogaion, precum sursele istorice atestă acest fapt, Ceahlăul reprezenta locul unde Zamolxe îşi avea altarul său, la care veneau atât regii daci ai acelor vremuri, cât şi sacerdoţii care se iniţiau în tainele vieţii spirituale.

 

Rădăcina numelui Kogaion vine de la cuvântul de origine dacică gogan – pietroi sau stâncă mare. Dacă scormonim printre regionalismele româneşti, vom găsi cuvântul gogon, care înseamnă rotund. Un alt cuvânt din zona Orheiului, gogă, are semnificaţia de parte de sus a cuptorului.

 

Dacă am face o sinteză a termenilor arhaici şi de regionalisme, am putea spune că muntele Kogaion, Muntele Sfânt al geto-dacilor, se numea Altarul Celui de Sus, prin asta fiind înţeleasă noţiunea de Dumnezeu Unul, reprezentat prin Zamolxe.

 

Este de înţeles că un astfel de Altar al Celui de Sus exista în Ceahlău-Kogaion, deoarece tot din înscrisuri străvechi se spune că o dată pe an, la 6 august în sistemul nostru calendaristic, în acele vremuri sacerdoţii din toată Dacia se adunau în vârful Kogaionului, unde se întâlneau cu Zamolxe şi ţineau mare sfat.

 

De altfel Ceahlăul reprezintă una dintre chakrele străvechii Dacia, fostul Mare Regat alcătuit din 33 de regate, un punct energetic-spiritual al lumii foarte important.

 

Moştenirea uriaşilor

Basmele şi legendele poporului nostru sânt foarte frumoase, pline de tâlc şi mister. Şi astăzi bătrânii de prin satele Moldovei îţi pot povesti despre uriaşi, fiinţe care au trăit cândva pe aceste meleaguri. Una dintre legende spune că uriaşii s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, fiind geloşi pe oameni, şi au fost transformaţi în pietre imense.

 

Există pe multe culmi muntoase din România stânci cu forme foarte ciudate, ce amintesc de chipuri umane de dimensiuni uriaşe, de parcă nişte fiinţe au fost împietrite instantaneu, aşa de sugestive sânt detaliile „chipurilor” ce pot fi observate pe aceste stânci. Dincolo de legende şi poveşti, există realitatea. În localitatea Scăieni din judeţul Buzău, de exemplu, în 1985 au fost descoperite schelete de uriaşi ce măsurau peste 2,50 metri înălţime.

 

La Argedava, în localitatea Popeşti –Novaci, dar şi în alte zone ale ţării, au fost scoase la lumină, mai mult sau mai puţin întâmplător, schelete ale unor fiinţe de dimensiuni uriaşe, între 3 şi 5 metri înălţime.

 

Foarte multe legende ale poporului nostru, care din nefericire nu au fost luate în seamă de cei de la Ministerul Culturii, conţin referiri la faptul că în urmă cu câteva mii de ani, pe teritoriul Daciei – fostul Imperiu al pelasgilor, oamenii trăiau laolaltă cu uriaşii în bună înţelegere.

 

Două rase locuind împreună pe acelaşi teritoriu. Aceşti uriaşi, aşa cum susţin cele mai vechi legende şi mituri din popor, erau descendenţii unui neam venit din stele numit Cei Vechi.

 

Şi aceşti uriaşi au fost cei care au construit amenajarea, astăzi acoperită de elementele naturii, de la Vârful Toaca, despre care cercetările ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că este vârful unei piramide realizate de către fiinţe ce ştiau a modela materia cu puterea gândului.

 

Formaţiunea piramidală de la Vârful Toaca are o geometrie prea exactă pentru a fi doar un simplu capriciu al naturii. Şi atunci, privind în urmă la moştenirea lăsată nouă de acei uriaşi şi de strămoşii noştri geto-daci, putem spune că Zamolxe a fost şi este păstrătorul unei cunoaşteri spirituale destinată nouă, urmaşilor lor peste timp, care avem datoria sacră de a apăra munţii noştri, în vârful cărora în vremuri demult uitate, zeii se întâlneau cu muritorii într-o comuniune de suflet.

Astăzi Ceahlăul este vizitat de turişti de pretutindeni, care se minunează de bogăţia florei şi faunei acestui munte sacru, deşi în unele zone unde se poate ajunge pe jos turiştii nu pot ajunge deoarece ceva misterios şi straniu ocroteşte zonele în care, pe când existau cele 33 de regate dacice, sacerdoţii şi căpeteniile se adunau pentru a-l cinsti pe Zeul Suprem, Dumnezeu Unul.

 

 

 

preluare de pe sursa:

http://www.revistacosmos.ro/ceahlaul-salasul-lui-zamolxe/

OBICEIURI ŞI PRACTICI DACICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMâN

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

 

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

 

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

 

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

 

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

 

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: “din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

 

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

 

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

 

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

 

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

 

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

 

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

 

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic – sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

 

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

 

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

 

sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=9342

Sursa: Identitate Nationala