De prea multe ori istoria este nedreaptă cu oameni şi evenimente istorice care-au schimbat soarta unor naţiuni. După decenii de acaparare şi propagandă dusă până la paroxism, actul istoric de la 23 August 1944 a căzut brusc în desuetudine şi dintr?un pilon al istoriei României a devenit peste noapte un eveniment „jenant” asociat mereu cu Nicolae Ceauşescu.
Atribuindu-i-se nenumărate denumiri, în funcţie de ideologia dominantă, de la „întoarcerea armelor”, „ziua eliberării de către Armata Sovietică”, „insurecţia armată” şi până la ceauşistul „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, evenimentul de la 23 August 1944 a avut mai multe etape de percepţie, mai mulţi pretinşi creatori, diverse forţe participante sau diverse resurse ideologice.
Dacă imediat după 1944 adevăraţii autori erau bine cunoscuţi (Regele şi reprezentanţii unora din partidele politice, cu câteva excepţii notabile ale socialiştilor), pe măsură ce comunismul şi totalitarismul s-au consolidat, evenimentul a căpătat noi „haine” şi noi „însuşiri”.
Deja pe timpul ocupaţiei sovietice a României (până în 1958) evenimentul nu mai avea ca lider pe Regele Mihai, iar contribuţia partidelor istorice era colaterală (cu umflarea, an de an, a inexistentei contribuţii a PCR). În schimb, dintr-o evidentă slugărnicie pro-sovietică, evenimentul era umbrit de „eliberarea Bucureştilor de victorioasele trupe sovietice”.
Mai apoi, după 1960, 23 August a devenit o „icoană” a istoriei naţionale, fiind practic singurul eveniment demn de remarcat din tot secolul XX. Asta a dus, din nefericire, şi la o relativă cădere în uitare a Marii Uniri de la 1918. Mai târziu, insistenţa obsesivă a lui Ceauşescu de a-şi găsi repere istorice şi jaloane de care să se lege propria sa persoană a făcut ca marele 23 August să fie transformat, mai ales după 1972, într-o anexă a propagandei de partid, într-o învelitoare a propriului cult paranoic al personalităţii ultimului (sperăm!) dictator al României.
Sunt popoare care se nasc învinse şi mor învingătoare
Perceput de unii ca un act de trădare a aliaţilor de atunci (de altfel, Germania contemporană se pare că încă nu a uitat evenimentele de atunci), de alţii ca un act curajos al unor vizionari, evenimentul de la 23 August are cel puţin marele merit de a nu fi permis distrugerea completă a României la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (în condiţiile în care oricum România fusese „alocată” sferei de influenţă ruseşti !) şi de a fi făcut posibilă recâştigarea Transilvaniei. În plus, istoriografia occidentală (dar nu şi cea sovietică) remarcă evenimentul ca fiind unul care-a permis scurtarea războiului european cu cel puţin 6 luni.
Gustul amar al victoriei însă rămâne, după ce ţara a fost condamnată la peste 4 decenii de totalitarism, dar şi la pierderea (sperăm noi că nu iremediabilă) a Basarabiei. S-ar fi putut proceda altfel? Actul în sine ar fi putut fi proiectat astfel încât să se evite dezastrul comunist de după aceea? Asta a rămas marea problemă a tuturor istoricilor, politicienilor, dar şi a poporului: nu utilitatea actului în sine, ci tăvălugul sovietic pe care l-a adus!
Despre 23 August mulţi mai spun că a fost neinspirat conceput, deoarece am fi putut avea soarta favorabilă a Finlandei care şi-a negociat armistiţiul lupxând, nu depunând armele într-o singură noapxe ca într-un gest de capitulare. Da, teoria finlandeză ar fi tentantă , dacă condiţiile specifice ale României de atunci (şi de astăzi) n-ar fi fost totalmente diferite. În primul rând, poziţia şi caracteristicile geofizice ale Finlandei diferă dramatic de ale României, iar apărarea statului scandinav este mult mai facilă decât cea a României.
În al doilea rând, Finlanda nu a fost obiect de troc politic între Churchill şi Stalin. În al treilea rând, Finlanda nu stă în calea expansiunii ruseşti spre Atlantic aşa cum o face România. Şi, nu în ultimul rând, din nefericire (spun unii!) nici mândria naţională şi nici conştiinţa propriei valori nu joacă un rol determinant în compararea Finlandei cu România! Dar asta oricum e o constantă în evoluţia sinusoidală a poporului român!
Şi totuşi, dacă actul în sine îşi păstrează întreaga însemnătate, ne putem pune legitima întrebare, după 60 de ani, de ce românilor le este teamă să mai sărbătorească 23 August?
De ce nu se mai bucură românii de 23 August?
preluare de pe: http://www.qmagazine.ro/intern/intern-politic/23-august-srbtoarea-uitat-%E2%80%A8a-romnilor/preluare de pe: http://www.qmagazine.ro/intern/intern-politic/23-august-srbtoarea-uitat-%E2%80%A8a-romnilor/
Atribuindu-i-se nenumărate denumiri, în funcţie de ideologia dominantă, de la „întoarcerea armelor”, „ziua eliberării de către Armata Sovietică”, „insurecţia armată” şi până la ceauşistul „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, evenimentul de la 23 August 1944 a avut mai multe etape de percepţie, mai mulţi pretinşi creatori, diverse forţe participante sau diverse resurse ideologice.
Dacă imediat după 1944 adevăraţii autori erau bine cunoscuţi (Regele şi reprezentanţii unora din partidele politice, cu câteva excepţii notabile ale socialiştilor), pe măsură ce comunismul şi totalitarismul s-au consolidat, evenimentul a căpătat noi „haine” şi noi „însuşiri”.
Deja pe timpul ocupaţiei sovietice a României (până în 1958) evenimentul nu mai avea ca lider pe Regele Mihai, iar contribuţia partidelor istorice era colaterală (cu umflarea, an de an, a inexistentei contribuţii a PCR). În schimb, dintr-o evidentă slugărnicie pro-sovietică, evenimentul era umbrit de „eliberarea Bucureştilor de victorioasele trupe sovietice”.
Mai apoi, după 1960, 23 August a devenit o „icoană” a istoriei naţionale, fiind practic singurul eveniment demn de remarcat din tot secolul XX. Asta a dus, din nefericire, şi la o relativă cădere în uitare a Marii Uniri de la 1918. Mai târziu, insistenţa obsesivă a lui Ceauşescu de a-şi găsi repere istorice şi jaloane de care să se lege propria sa persoană a făcut ca marele 23 August să fie transformat, mai ales după 1972, într-o anexă a propagandei de partid, într-o învelitoare a propriului cult paranoic al personalităţii ultimului (sperăm!) dictator al României.
Sunt popoare care se nasc învinse şi mor învingătoare
Perceput de unii ca un act de trădare a aliaţilor de atunci (de altfel, Germania contemporană se pare că încă nu a uitat evenimentele de atunci), de alţii ca un act curajos al unor vizionari, evenimentul de la 23 August are cel puţin marele merit de a nu fi permis distrugerea completă a României la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (în condiţiile în care oricum România fusese „alocată” sferei de influenţă ruseşti !) şi de a fi făcut posibilă recâştigarea Transilvaniei. În plus, istoriografia occidentală (dar nu şi cea sovietică) remarcă evenimentul ca fiind unul care-a permis scurtarea războiului european cu cel puţin 6 luni.
Gustul amar al victoriei însă rămâne, după ce ţara a fost condamnată la peste 4 decenii de totalitarism, dar şi la pierderea (sperăm noi că nu iremediabilă) a Basarabiei. S-ar fi putut proceda altfel? Actul în sine ar fi putut fi proiectat astfel încât să se evite dezastrul comunist de după aceea? Asta a rămas marea problemă a tuturor istoricilor, politicienilor, dar şi a poporului: nu utilitatea actului în sine, ci tăvălugul sovietic pe care l-a adus!
Despre 23 August mulţi mai spun că a fost neinspirat conceput, deoarece am fi putut avea soarta favorabilă a Finlandei care şi-a negociat armistiţiul lupxând, nu depunând armele într-o singură noapxe ca într-un gest de capitulare. Da, teoria finlandeză ar fi tentantă , dacă condiţiile specifice ale României de atunci (şi de astăzi) n-ar fi fost totalmente diferite. În primul rând, poziţia şi caracteristicile geofizice ale Finlandei diferă dramatic de ale României, iar apărarea statului scandinav este mult mai facilă decât cea a României.
În al doilea rând, Finlanda nu a fost obiect de troc politic între Churchill şi Stalin. În al treilea rând, Finlanda nu stă în calea expansiunii ruseşti spre Atlantic aşa cum o face România. Şi, nu în ultimul rând, din nefericire (spun unii!) nici mândria naţională şi nici conştiinţa propriei valori nu joacă un rol determinant în compararea Finlandei cu România! Dar asta oricum e o constantă în evoluţia sinusoidală a poporului român!
Şi totuşi, dacă actul în sine îşi păstrează întreaga însemnătate, ne putem pune legitima întrebare, după 60 de ani, de ce românilor le este teamă să mai sărbătorească 23 August?
De ce nu se mai bucură românii de 23 August?
Nefiind legitimat de nimic în politica şi istoria recentă a României şi nici măcar în istoria Partidului Comunist, Ceauşescu şi-a dorit propriul lui Waterloo, propria lui izbândă care să-i aducă acel capital de imagine şi acea legitimitate după care cizmarul a tânjit mereu. Pentru asta nu a ezitat să falsifice, pas cu pas, foarfecă cu foarfecă, toate paginile istoriei.
Astfel, de la ilustrul anonim izolat de Siguranţa Statului într-un cartier bucureştean în zilele lui August ’44, Ceauşescu ajunge să-şi aroge, fără ruşine, nici mai mult, nici mai puţin decât statutul de principal organizator al „revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”.
An după an, sărbătoare după sărbătoare, elucubraţiile paranoice ale familiei Ceauşescu au atins ridicolul. Astfel încât, sărbătoarea românilor a fost translatată către o sărbătoare personală, către o chermeză penibilă în care toată lumea ştia adevărul, dar adevărul „era gol”. Manifestările deşănţate de pe stadioane, săpxămânile chinuitoare de antrenamente ale „oamenilor muncii de la sate şi oraşe”, risipa evidentă a banilor şi odele în stil nord-coreean au făcut ca 23 August, în subconştientul românului mediu, să fie asociat cu o corvoadă.
Sute de mii de oameni, în toate oraşele, aduşi cu arcanul de către organizaţiile de partid, îmbrăcaţi în costume ridicole, cu steaguri, cartonaşe colorate şi pancarte cu lozinci, defilau milităreşte şi mimau sărbătoarea.
Utecişti, pionieri, ba chiar şi preşcolarii de la „Şoimii Patriei” erau încazarmaţi şi forţaţi să emită dragoste şi să declame supunere lui „Nea Nicu” şi, mai târziu, „tovarăşei sale de viaţă”, Elena! „Eroului între Eroi” îi plăcea linguşeala. Dar nu îl mulţumea doar cea privată. Prin aceste sărbători el vroia adulaţia naţiunii şi linguşeala de masă.
Oricât de român ai fi şi oricât de patriot, nu se poate ca amintirea jenantă a acelor vremuri să nu influenţeze modul de gândire de acum, de după 20 de ani.
Pentru români, din nefericire, 23 August nu mai este o sărbătoare, ci doar un motiv de amară amintire a vremurilor când, oameni în toată firea, stăteau să se scălămbăie pentru un individ care-şi închipuia că lumea s-a făcut după asemănarea lui! În acelaşi timp, adevăraţii constructori ai zilei de 23 August stau respectuoşi în umbră, iar românii încă mai cred că ziua asta este o zi comunistă!
preluare de pe: http://www.qmagazine.ro/intern/intern-politic/23-august-srbtoarea-uitat-%E2%80%A8a-romnilor/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu