Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și Actul de la 23 august în unele lucrări în limba română [1][2][3][4]) a fost actul de răsturnare a guvernului condus de generalul Ion Antonescu în România, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în decursul căruia regimul Antonescu se aliase cu Germania Nazistă.
Actul de la 23 august 1944 devenise o necesitate absolută [4] în situația în care Armata Roșie intrase deja pe teritoriul României (în nord-est) din luna martie 1944.
El a fost realizat de către o coaliție formată din regele Mihai I, partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat, aliate în Blocul Național Democrat) și mai mulți ofițeri superiori ai armatei, precum generalul Constantin Sănătescu.
Scopul principal al înlăturării guvernului Antonescu de la putere era trecerea imediată a țării de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora[5]. Lovitura de stat a avut loc în seara zilei de 23 august 1944.
În urma loviturii de stat de la 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei[6][5].
Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși devenise deja un inamic pentru Puterile Axei.
În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari sub formă de bunuri, timp de 6 ani.
Alte rezultate ale loviturii de stat de la 23 August 1944 au fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, a Basarabiei și Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice.
Contextul
În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu [8].
Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat [9], și o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu [10], care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”.
Antonescu avea astfel puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare.
Guvernul antonescian a intrat în 1941 în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat.
După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.
După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, frontul de est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.
Evenimentele
Planurile
Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații, și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu tovarășa Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu, căruia i-a succedat, după 23 august, Neagu Djuvara.
În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern[11].În condițiile ajungerii armatei sovietice pe malul drept al Nistrului, regele Mihai a plănuit o întâlnire cu Antonescu pentru 26 august 1944, în care să îi ceară acestuia pentru ultima oară ieșirea României din război.
Regele spera să-l convingă pe Antonescu să semneze un armistițiu.
El a convenit cu generalul Constantin Sănătescu ca, dacă Antonescu refuză, să fie arestat.
Cu cinci zile înainte, regele a aflat din întâmplare că generalul urma să plece pe front pentru mai multe zile, și a grăbit planurile, plecând în grabă de la Sinaia la București și convocându-l pe Antonescu în audiență în ziua de 23 august, la orele 16:00.
Arestarea lui Antonescu
În discuția ce a urmat și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt.
Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”[12] pentru a chema ofițerii care să-l aresteze pe general.
În orele ce au urmat, au fost convocate la Palat toate persoanele de încredere ale lui Ion Antonescu.
Toți s-au conformat și au fost arestați, cu excepția lui Eugen Cristescu, șeful Siguranței; acesta a fost arestat după alte câteva zile.
La Palat au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist.
Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile).
Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu.
Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară.[13]
Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților.
Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia.
După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.[14]
În timp ce armata română a avut de luptat împotriva Wehrmachtului - fostul aliat - Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară confiscând armament, muniții și bunuri atât publice cât și particulare, soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.
Reacția naziștilor
În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente.Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber.
Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Regele Mihai, însă, se refugiase împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.
Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).
Consecințe
Conducerea României
După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern de reprezentanți ai partidelor democrate, politicieni comuniști și ofițeri ai armatei.
Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor.
Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând la 31 august în București dar, deși la început soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste.
Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.
Soarta generalului Antonescu
După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraș, care la rândul lor l-au predat armatei sovietice pe 31 august, în ziua când aceasta a intrat în București.El a fost ținut prizonier în URSS și nu a fost judecat în procesele de la Nürnberg, fiind adus, în schimb, în România și judecat de Tribunalul Poporului din București. El a fost condamnat la moarte și executat la 1 iulie 1946.
Regele Mihai
După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice.
Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist.
Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat printr-o telegramă satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei, acesta a fost obligat la 30 decembrie 1947 de reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski să abdice și să părăsească țara, declarată de comuniști «republică populară».
Aceste evenimente se înscriu în cadrul împărțirii Europei în «sfere de influență» la conferința de la Moscova din 9 octombrie 1944, tacit oficializată la cea de la Yalta din februarie 1945.
Istoriografia
În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind însă permanent promovat ca o mare realizare comunistă.[15]
Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste.
Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”.
Istoria acestui eveniment a fost falsificată astfel de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care în realitate era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri.
Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.
Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944.[16]
Dată fiind această poziția oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 în «banca învinșilor», regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care în final a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.
După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat lovitura de stat de la 23 august 1944.
Regele Mihai a acceptat să acorde interviuri mai multor jurnaliști și istorici români, iar acestea au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.[17][4][18]
Forurile politice, însă, în acea perioadă în care ziua de 23 august nu mai putea fi ziua națională, și în care au existat numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, au socotit oportun să scoată sfârșitul regimului Antonescu dintre comemorările oficiale ale României, astfel că 23 august a încetat a mai fi o zi comemorativă.
Note
- ^ Giurescu 1999, p. 227, 234, 236, 237, 239, 244, 250, 256
- ^ Giurescu et al., Dinu C. (2003). Istoria României în date. București: Editura Enciclopedică. ISBN 9734504320 978734504329
- ^ Ciobanu 1991, p. 17
- ^ a b c ziarul România Liberă, 22 august 1992, articolul paginile 6A-7A: „Astăzi, despre 23 august: din ce motive actul de la 23 august devenise o necesitate absolută”
- ^ a b „Michael”. Encyclopaedia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/379794/Michael.
- ^ Romania:the unfinished revolution, Steven D. Roper, Harwood Academic, 2000.
- ^ Decretul nr. 3053 din 5 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5 sept. 1940 ( Giurescu 1999, p. 55)
- ^ Decretul 3054 din 6 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 206 bis ( Giurescu 1999, p. 65)
- ^ Decretul nr. 3052 din 5 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5 sept 1940 ( Giurescu 1999, p. 65)
- ^ Regele rămânea „capul armatei” (Decretul 3053), dar Antonescu insista, în fața Consiliului de Miniștri întrunit la 7 septembrie, de a fi înștiințat de oricine are acces la rege ( Giurescu 1999, p. 65), în încercarea de a-l izola pe suveran.
- ^ Deletant 2010, p. 47
- ^ Ciobanu 1991, p. 22
- ^ Deletant 2010, p. 50
- ^ Ciobanu 1991, p. 24
- ^ Giurescu 1999, p. 239 și următoarea
- ^ Le Monde, pagini istorice: „Un jour pour se retourner - la Roumanie rejoint les Alliés”, 26 august 1984.
- ^ De exemplu, într-un interviu consemnat în Ciobanu 1991, pp. 17–35, regele Mihai relatează evenimentele din perspectiva sa.
- ^ Tomiuc, Eugen. „Interviu exclusiv acordat Europei Libere de Regele Mihai I a României”. http://www.istoria.md/articol/153/Interviu_exclusiv_acordat_Europei_Libere_de_Regele_Mihai_I_a_Rom%C3%A2niei. Accesat la 9 iulie 2010.
Bibliografie
- Ciobanu, Mircea (1991), Convorbiri cu Mihai I al României, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0242-1
- Deletant, Dennis (2010), România sub regimul comunist (ed. a treia), București: Editura Fundației Academia Civică, ISBN 978-973-8214-52-1
- Giurescu, Dinu C. (1999). România în Al Doilea Război Mondial. București: Editura ALL EDUCATIONAL. ISBN 973-684-036-0
preluare de pe: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lovitura_de_stat_de_la_23_august_1944
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu