INTERVIU PROFETIC al Parintelui Justin Parvu despre soarta lumii ortodoxe si a Romaniei si noua reeducare internationalista. “Simpozionul de martirologie” al lui Dan Puric – “o blasfemie la adresa suferintei”

 

“Cea mai comună metodă de reeducare, folosită atât de comunişti, cât şi de stăpânitorii de azi, de altfel aceiaşi securişti doar cu altă pălărie, este metoda şedinţelor. Înainte erau şedinţele de partid, acum sunt şedinţe culturale sau simpozioane… Dar se fac studii de martirologie tot în hoteluri, tot cu străini, al căror neam a torturat pe martirii noştri. Străinul îşi expune teoria lui bagatelizantă, românul nostru râde şi în felul acesta ne batem joc de suferinţa unui neam întreg. Dacă nu trăieşti martirologia este ca şi cum te-ai duce la apă şi te întorci cu găleata goală. Martirologia nu se face în laborator şi în eprubetă, ci prin trăire. Păi cum să se pogoare harul lui Dumnezeu cu mâinile în sân şi cu ţigara în gură? Pentru ei, acest martiriu este un parfum ortodox. Aceasta este o blasfemie la adresa suferinţei. În timp ce ei şi-au jertfit viaţa lor, au stat îngheţaţi în celular, înfometaţi, maltrataţi şi câte şi mai câte metode de tortură, din care Harul lui Dumnezeu pe mulţi i-a scos nevătămaţi.”

Părintele Justin Pârvu: Trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării

Părinte, spuneaţi că trăim într-un lagăr electronic, chiar dacă noi nu sesizăm şi încă avem impresia că suntem liberi, într-o societate democratică. Credeţi că este vreo diferenţă între acest lagăr şi cel comunist?

Dragii mei, nu este nicio diferenţă. Că este comunism sau neocomunism, că este sub Ceauşescu, sau sub Iliescu, sau sub oricare alt x-ulescu, prizonierul tot prizonier rămâne. De aici putem vedea noi arta şi dibăcia la care au ajuns aceşti stăpâni ai lumii, după cum au reuşit sa transpună în minţile noastre comunismul drept democraţie, cenzura drept libertate, încât au ajuns să desăvârşească această artă demonică, arta minciunii; trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării, încât nimic nu mai e autentic, nici noi, ca persoane, nici plantele sau hrana pe care le consumăm, toate sunt modificate şi nefireşti. Se lucrează cu informarea şi dezinformarea în aşa grad, încât nici tu nu mai ştii care este partea reală a lucrurilor. Ca să distingi azi adevărul de minciună e greu şi pentru oamenii duhovniceşti şi cât de cât aşezaţi; este nevoie de o mare atenţie şi trezvie, să ne cunoaştem inamicul ce ne stă înainte. Este însuşi tatăl minciunii şi îşi adună în laboratorul minciunii toate uneltele acestea prin care lucrează şi pe care le compromite neîncetat. Ei folosesc astfel de tehnici pentru un scop foarte important – să inducă confuzia –, aceasta este o armă importantă a sionismului internaţional. Prin îndoială şi confuzie anulezi tot, chiar orice fundament care a stat la baza unei civilizaţii. Adică este o descompunere şi morală, şi spirituală a omului, încât el nu mai există ca fiinţă umană; este o depersonalizare a fiinţei umane. Acesta a fost de altfel şi scopul lor, de a aduce omenirea într-un stadiu de neîncredere. Diavolul, vrăjmaşul de moarte al omului, a reuşit să îl dezmoştenească pe om de toate calităţile cu care a fost înzestrat în rai.

Dar cum poate reuşi fără voia noastră?

Păi, desigur că prin voia noastră; prin neascultarea noastră de poruncile lui Dumnezeu, am lăsat portiţe deschise pentru tatăl minciunii. Cine mai ţine azi seama pentru ce înălţime duhovnicească am fost creaţi şi de ce bogăţie ne facem lipsiţi prin neascultarea noastră? Cine mai ascultă de sfaturile Părinţilor Bisericii? Dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, nu ne aflăm pe o axă bună. Degeaba avem noi raţiuni drepte şi logice, dacă nu îşi au rostul duhovnicesc, sunt fără valoare; nu eşti acoperit de har. Discernământul este sarea Harului dumnezeiesc. Ei amestecă lucrurile şi prezintă unele informaţii reale, unele false, astfel încât să ne slăbească puterea de a discerne. Acesta este, de altfel, scopul lor demonic.

Dacă ajungi să fii prizonierul unei reeducări a minţii, cum reuşeşti să mai evadezi?

Cea mai comună metodă de reeducare, folosită atât de comunişti, cât şi de stăpânitorii de azi, de altfel aceiaşi securişti doar cu altă pălărie, este metoda şedinţelor. Înainte erau şedinţele de partid, acum sunt şedinţe culturale sau simpozioane. În momentul în care a intrat în presa aceasta a şedinţelor şi a strângerilor de mâini, omul începe deja să aibă îndoieli şi să renunţe la crezul său de o viaţă şi astfel să îmbrăţişeze doctrina partidului. Nu deodată. Azi, mâine, poimâine, încet-încet, începe să îşi facă loc în suflet schimbarea concepţiilor pe care le aveai şi aşa toată ciocăneala asta a lor are până la urmă un rezultat pozitiv pentru ei, chiar dacă la început pare o tactică banală.

Ei conduc lumea din umbră, cu un nucleu de oameni, o elită a întunericului şi a răutăţii. Şi noi, dacă am crea o elită duhovnicească am mai putea realiza ceva şi să le stăm împotrivă.

Mai e posibil aşa ceva, când frâiele naţiunii noastre sunt în mâinile altora?

România la ora actuală nu mai este condusă de români, ci de străini, în special evrei şi unguri, care au găsit în ţara noastră o gazdă plăcută din toate punctele de vedere; din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere al laşităţii românului. Îţi dă şi papucul din picioare, numai să îl laşi în pace acolo să trăiască liniştit în noroiul şi în greutatea lui. Şi în special aici în Moldova, mai aproape de Răsărit, este o invazie de evrei, ca astfel să poată avea ei un atu în privinţa succesului lor iudaic, să poată avea trecere din zona Occidentului spre Răsărit. Pentru că toate mişcările politice şi teritoriale nu sunt altceva decât un interes viu pentru viitorul lor, nu un viitor de 10-15 ani, ci un viitor cu o perspectivă şi de peste 50 de ani, viitor pe care să-l aibă la îndemână şi să îl pună la dispoziţia neamului lor, spre realizarea unui guvern unic mondial.

Citeam într-o carte câteva metode de manipulare evreieşti. Primul secret sionist este să deruteze cu zvonul opinia publică. Al doilea secret: a înmulţi aşa de tare defectele poporului, obişnuinţele, pasiunile, relaţiile vieţii în comun încât să nu se mai înţeleagă unii cu alţii. Iată rostul minciunii evreieşti.

Şi care credeţi că ar fi rolul ungurilor la noi în ţară de ocupă funcţii atât de importante în fiecare guvernare?

La noi în ţară au condus şi vor conduce minorităţile. Dar nu numai la noi în ţară, toate conducerile mari ale lumii sunt dirijate tot de minorităţi. Ruşii, de pildă, sunt conduşi în cea mai mare parte de evrei. Americanii, tot de evrei. Pentru că aceste două imperii mari pe care se bazează sunt forţa lor militară. Mafia masonică ţine Rusia şi America aşa, faţă în faţă – când prieteni, când duşmani, când binevoitori, când răuvoitori, când în cântece frăţeşti, când în cântece duşmăneşti. Dacă ai să găseşti nişte români puşi în guvern, aceia sunt la ministerele cele mai neînsemnate, la ape, în agricultură, pe la aviaţie. Ungurii niciodată nu ne-au putut avea în sufletul lor şi nici nu ne vor avea, pentru că e ura acestei rase mongole împotriva rasei latine. Dacă am avea nişte oameni de jertfă, poate am avea şi altă soartă, dar bineînţeles că aceşti oameni sunt repede lichidaţi sau intimidaţi. Şi cei care ar mai putea face ceva sunt de altfel oameni foarte obosiţi, fiind suprasolicitaţi. Asta face parte tot din planul lor, să obosească naţia în aşa fel încât să nu mai poată gândi limpede şi să doarmă în momentele cele mai importante. În parlament, de pildă, vorbeşte unul, ceilalţi sforăie. Şi apoi se întreabă oare când o fi trecut legea cutare? Şi ajung să banalizeze lucrurile de vârf.

Asistăm acum la o demascare a masonilor şi a societăţilor masonice şi ei înşişi încep să îşi facă lucrările cunoscute. Cum se explică aceasta?

Păi, la ce să mai stea ascunşi, dacă şi-au atins ţelul? Acum conduc lumea şi mai trebuie şi să ni le închinăm. Acum nu mai au niciun secret.

Spuneaţi mai devreme de şedinţele de partid care au rostul de a ne reeduca. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întrunirile ecumeniste? Adică se poate întâmpla ca să participi iniţial la aceste întruniri cu intenţii bune, şi să ajungi să te trezeşti ecumenist?

Păi ei asta şi urmăresc, aici e şi înşelătoria. Îţi prezintă lucrurile cu înşelăciune, ca şi cum ei ar fi doritori de pace şi plini de iubire, dar în spate se ascunde dorinţa demonică, supusă sistemului politic, de a denatura adevărul, de a-ţi perverti credinţa. Nimic nu se începe fără reuşită. Dacă din planul sionist au făcut parte aceste întruniri ecumeniste, asta înseamnă că ele au şi un scop precis, pe care, de altfel, îl vor şi atinge. Ei întâi fac pacea şi după aceea războiul. Totul este foarte calculat cu câteva decenii înainte. La ora actuală este o lucrare mare de înşelăciune. Aşa cum pescarul, de pildă, la pescuit are o scânteie mică acolo, deasupra apei, care pluteşte; peştele o vede şi vine repede din adânc să prindă momeala, şi este prins. Dacă într-adevăr ar avea nişte scopuri sincere şi nobile aceste adunări ecumeniste, nu s-ar întruni în hotelurile cele mai luxoase sau în locurile cele mai pline de erezii şi păgânisme. Noi cunoaştem cele şapte soboare ecumenice, aceste sinoade erau în puterea harului lui Dumnezeu. Făceau privegheri îndelungi, cu post şi nevoinţă, liturghie, şi abia apoi se făcea conferinţa comună, unde dezbăteau toate problemele. Pentru întâlnirile acestea erau alese locurile dintre cele mai simple, cele mai modeste, cu încărcătură duhovnicească. Pentru că se adunau acolo să vorbească în cinstea suferinţelor, în cinstea chinurilor şi a necazurilor prin care au trecut generaţiile acestea. Păi noi, dacă ne pregătim cu maşini de lux, la viteză maximă, în hotelurile cele mai alese, cu ce respect ne apropiem de jertfa aceasta? Evreii însă ştiu cum. Nu aţi văzut cum se bat evreii cu capul de Zidul Plângerii!? Păi ei ştiu să îşi cinstească înaintaşii mai degrabă decât ne cinstim noi sfinţii. Bat acolo ca berbecii în zidul acela, desigur un act primitiv, dar aşa primitiv cum este, acela stă la baza adevărului iudaic şi întreţine respectul şi evlavia. Noi îndată punem mâinile în buzunar şi trecem cu uşurinţă peste tradiţie, peste bogăţia istorică şi culturală a Bisericii şi a neamului, că nu ne pasă nouă – noi trăim acum alte vremuri, altă conjunctură, noi suntem oameni „deştepţi”, „evoluăm” altfel şi, de fapt, ne deformăm.

Toată această falsitate care a apărut în lumea noastră nu are alt scop decât să stânjenească şi să submineze toată tradiţia şi convingerile unui neam.

Şi noi, când facem o comemorare a martirilor noştri, să o facem în aşa fel încât să insufli un respect faţă de eroi, martiri, mărturisitori; nu trebuie compromisă jertfa şi lucrarea lor, amestecând-o cu tot felul de teorii mizere ale străinilor, atâta timp cât toată viaţa lor ei (evreii) au urât tot ce a fost valoros în ţara noastră. Dar se fac studii de martirologie tot în hoteluri, tot cu străini, al căror neam a torturat pe martirii noştri. Străinul îşi expune teoria lui bagatelizantă, românul nostru râde şi în felul acesta ne batem joc de suferinţa unui neam întreg. Dacă nu trăieşti martirologia este ca şi cum te-ai duce la apă şi te întorci cu găleata goală. Martirologia nu se face în laborator şi în eprubetă, ci prin trăire. Păi cum să se pogoare harul lui Dumnezeu cu mâinile în sân şi cu ţigara în gură? Pentru ei, acest martiriu este un parfum ortodox. Aceasta este o blasfemie la adresa suferinţei. În timp ce ei şi-au jertfit viaţa lor, au stat îngheţaţi în celular, înfometaţi, maltrataţi şi câte şi mai câte metode de tortură, din care Harul lui Dumnezeu pe mulţi i-a scos nevătămaţi.

La astfel de înşelare şi minciună cum trebuie să reacţionăm?

Trebuie să reacţionăm, măi, cât mai „latin”, pentru că latinul nu contemplă apa care se duce la vale, şi în urma lui e prăpădul. Latinul acţionează. Cu toţii avem mare vină, pentru că nu ne facem datoria la timp. Fiecare poate şi e dator să contribuie cu ceva ca să scoată din noroiul acesta al străinilor şi ereticilor adevărul la suprafaţă. Măcar un paraclis să ne silim să facem şi noi, o metanie bătută din neputinţa noastră. Noi nu trebuie să căutăm soluţii lumeşti, dar fiecare să mărturisească şi să lucreze după putere la locul în care este, şi Domnul va da soluţia; Domnul este cel care aduce roadele şi El le rânduieşte pe toate, noi numai să ne aflăm lucrând ţarina şi ogorul. Izbânda e a lui Dumnezeu, nu a oamenilor.

Este nevoie de un număr mare de rugători, astfel încât să se simtă puterea rugăciunii şi să ardă planurile antihriştilor.

Dar în  acelaşi timp este un pericol şi de-a dreapta, de a cădea în zelotismul imatur care să ne conducă la schisme sau alte rătăciri, după cum ştim că a procedat  Părintele Nichita de la mănăstirea Brâncoveni, despre care se tot discută… De acest pericol cum să ne păzim?

Este o încercare de a da o lovitură unităţii Bisericii noastre. Pentru că toate aceste atitudini extreme, care nu au altă finalitate decât fărâmiţarea în alte şi alte schisme, sunt lucrarea tot a securităţii, care şi-a infiltrat oamenii spre a realiza această dezbinare. Iar bieţii creştini naivi, sau creduli, cad în plasa lor. Dar ca să faci un astfel de act, este nevoie şi de puţină mândrie, să te crezi tu puţin mai special, vrednic de harul şi mântuirea lui Dumnezeu. Toate aceste biserici schismatice şi rătăcite pot reveni la Trupul Bisericii din care s-au desprins, doar atunci când capii lor îşi vor înmuia cerbicele şi se vor smeri să recunoască adevărul. Dar cum să îşi piardă ei scaunele şi autoritatea? Doar aşa am mai putea nădăjdui la o revenire a lor. Părintele Nichita era un duhovnic deosebit, care aduna oameni în jurul lui şi îi învăţa o conduită bună, dar uneori se poate ca şi din cauza mândriei să aluneci. Mai greu este că după tine se duc valuri şi valuri de ucenici, şi te faci pricină şi începătură a căderii şi altor suflete. Încrederea în propriile forţe şi propriile cunoştinţe mereu a dat greş. Părintele Nichita este victimă a propriei sale înşelări. Ce înseamnă a minţi? A te ascunde în spatele unui adevăr. Şi atunci când stai cu spatele la adevăr, ce să mai vezi?

Cum să prindem puterea de a ne ruga atunci când suntem prigoniţi sau în cazul în care suntem victime ale unui control al minţii sau psihotronic?

Dacă noi am avea o stare de rugăciune cum se cuvine unui creştin, am avea puterea să întoarcem răul spre bine. Să facem din ţara asta un Canaan de rugăciune. Iar dacă vom avea smerenie, Dumnezeu ne va învrednici şi de darul rugăciunii care să ridice solzii de pe ochii minţii. Dar o smerenie îmbrăcată în haina demnităţii, o smerenie nesupusă potrivnicilor lui Hristos, aceasta ne va acoperi şi vom trece prin cuptorul cel de foc al ispitelor nevătămaţi.

preluare de pe sursa:


Sursa: Fata nevazuta a lumii….

Părintele ARSENIE BOCA – "Sfântul Ardealului" - Autobiografie

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”


La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.


În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală.

În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit.

Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă.

Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei.

Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.

De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.

Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanţă mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină.

La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută.

În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.

Vremea în Bucureşti

Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.

Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri şi rosturi sunt străin.

Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945

”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” – Pr. Arsenie Boca

preluare de pe sursa: http://www.arsenieboca.ro/autobio/autobio.html

RUGACIUNEA PARINTELUI CALCIU PENTRU NEAMUL ROMANESC

Anunturi

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, în acest post al sfintelor patimi ale Fiului Tău,

Domnul nostru Iisus Hristos, venim la Tine, Doamne, cu pocăinţă şi durere în inimi să ne rugăm pentru poporul românesc. Ascultă cererea noastră în ajunul marii sărbători a învierii triumfale a Mântuitorului nostru Hristos.

Intră, Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă, Iisuse de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare.

Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri şi sufletul lui este mâhnit de moarte.

Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus că cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor.

Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat.

Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne, nu numai cu buzele, ci şi cu inima.

Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă suntem nevrednici de mila Ta.

Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii.

Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul!

Ci încetează, Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc.

Adu-Ţi aminte de bunătatea Ta şi-l miluieşte pe el. Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil sau vânduţi o dată cu teritoriile cedate, şi-l miluieşte pe el.

Reunifică poporul Tău. Repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile, îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta.

Rugători aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit

Ţie cu credinţă curată. Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică, Ţară şi Neam; adu-Ţi aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre.

Redă poporului nostru pământul pe care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mănăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum îi vrei Tu, Milostive.

Auzi-ne, Doamne, întru îndurarea Ta!

Nu intra, Stăpâne, la judecată cu robii Tăi, ci întoarce-Ţi iar privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare.

Şi trecând prin patimile toate, curăţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere, Iisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin!

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca

Anunturi


Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.