Se afișează postările cu eticheta legende. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta legende. Afișați toate postările

30 decembrie 2011

Un imam turc il confunda pe Mos Craciun cu un hot. “Daca ar fi fost cinstit, ar fi intrat pe usa”


 

Un imam turc il acuza pe  Mos Craciun ca nu este “cinstit” deoarece foloseste cosurile caselor pentru a aduce cadourile, in loc sa intre pe usa, asa cum cere Coranul, scrie presa turca, preluata de AFP, potrivit Hotnews.ro.
Turcia, tara unde potrivit statisticilor oficiale musulmanii reprezinta 99% din populatie, nu sarbatoreste Craciunul, iar liderii religiosi solicita in mod regulat credinciosilor sa nu respecte riturile crestine.
“Mos Craciun intra pe ferestre sau prin cosuri. Daca ar fi fost cinstit, ar fi intrat pe usa, la noi asa se procedeaza”, a spus Suleyman Yeniceri, imam din Kesan, un oras din nord-vestul Turciei, citat de cotidianul Hurriyet.
Potrivit legendelor, personajul Mos Craciun este inspirat de Sfantul Nicolae, patron al copiilor si episcop al orasului antic Myre, astazi Demre, situat in provincia turca Antalia (sud).
Potrivit imamului, Coranul cere credinciosilor sa intre “pe usa”. “Craciunul nu este sarbatoarea noastra”, reaminteste acesta, solicitand musulmanilor sa nu consume alcool.
Notă: Obsevaţia imamului turc e absurdă! În primul rând, Moş Crăciun aduce daruri, nu fură de prin casele oamenilor. În al doilea rând, să foloseşti un spaţiu strâmpt pentru a pătrunde într-o locuinţa pentru a aduce un plus de bunăstare este o dovadă de smerenie. Nu vii la vedere, pentru a te lăuda cu bunătatea ta, ci în ascuns. În al treilea rând, Crăciunul este o sărbătoare precreştină autohtonă (vezi studiile lingvistice şi etnologice ale lui Gabriel Gheorghe), răspândită în lumea întreagă odată cu migraţia triburilor ariene (“indo-europene”), şi mai apoi a creştinismului. În al patrulea rând, Moş Crăciun reprezintă zeul suprem al lumii vechi, căruia i-a luat locul Pruncul Hristos, care a încheiat un nou legământ cu omenirea.

preluare de pe sursa: 

28 septembrie 2011

Vatra Europei e aici

Iar noi suntem nemuritori, nu ne-au sters pana acum de pe harta, iar acum este prea tarziu
In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul “Timpul” urmatoarele cuvinte: “Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra.

Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev”.

Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939.

La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial

Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate.

Astazi, in afara tarii, româna este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii.

In Basarabia, limba romana a fost numita “moldoveneasca”, pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca…

Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.


Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim “Europa Clasica”.

Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare.

Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor.

Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.

Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna.

Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.

Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor!

Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: “A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea.

De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste”.


preluare de pe sursa: ROMANIA-DACIA

ROMANIA - CINE SUNTEM NOI?

Anunturi

NOI SUNTEM....CINE SUNTEM NOI?

Zona geografică în care se află astăzi România,a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevă-rat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de dige-rat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales...În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bor-deie din lume(18,000 ani inainte de Hristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner desco-perit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Hristos).

Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii....etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Ceho-slovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa......chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tra-cic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ.
Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Hristos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.H, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor ( Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat în aproa-pe toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale.....etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tra-diţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit
- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică, Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

preluare de pe email, via grup:
http://www.anatecor.ro

24 septembrie 2011

Amintiri cu haiduci




                                                                    de Mirela MARINESCU
Au îngrozit Oltenia prin faptele lor. Au furat, au tâlhărit, au minţit, au falsificat. Unii au ucis. Au fost celebri în vremea lor. Au rămas în legendă. Sunt haiducii vremii lor.

Haiduci ca Andrii Popa (originar din Seaca Dolj), Iancu Jianu, Ion cel Mare (haiduc de la mijlocul secolului al-XIX-lea din sudul Dunării). Mărunţelul din zona Şimnic sunt o parte folclor, o parte din legendă, o parte din istorie. Unii îi consideră haiduci, alţii tâlhari la drumul mare sau răzvrătiţi ai românilor împotriva stăpânirii străine. Sunt, de fapt, oameni care au trăit în timpul corvoadelor.

În vremea lor, legea era răul, iar tot ce era în afara legii se transforma în erou. În acelaşi timp, ţărani vânjoşi, mânioşi şi disperaţi au luat calea codrului. Era vremea haiducilor, a oamenilor care s-au împrietenit cu viaţa liberă din inima pădurii, unde străinilor le era greu să pătrundă. Erau răzvrătiţii cărora le plăcea viaţa liberă, gustată pe ascuns timp de câteva luni.

Până când sfârşeau în ştreang sau la ocnă. Ei sunt cei pe care manualele de istorie din vremea „proletarilor“ îi preamăreau ca fiind bunicii „luptei de clasă“. Unii spun că erau eroi care luau de la bogaţii asupritori ca să dea săracilor. Alţii sunt convinşi că eroismul şi lupta împotriva asupritorilor e o invenţie folclorică şi că, de fapt, haiducii erau tâlhari la drumul mare care cumpărau tăcerea ţăranilor şi care erau vânduţi tot de aceştia, atunci când împărţeala jafului nu se mai făcea. Potera oferea mai mult, iar tâlharii erau prinşi când veneau după provizii sau când îşi vizitau ibovnicele.



Poveşti cu haiduci

Şi totuşi, rămân peste ani poveşti frumoase, legende cu haiduci. Aşa este şi povestea lui Andrei Popa (sau Andrii Popa), originar din Seaca (Dolj). A luptat alături de Iancu Jianu în atacurile împotriva Vidinului şi Plevnei. Despre Andrii Popa se povesteşte că a eliberat fetele furate de turci. Suflet mare, haiducul le încărca pe toate în căruţe şi le trecea Dunărea, în Oltenia. Aici le vindea ca neveste pentru ţărani, afacerea mergând bine, căci fetele erau frumoase şi aveau multă căutare.

Plăţile variau: de la o şa la sume mari de bani. Legenda are şi un epilog. Un velpaşă şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţându-le libertatea. Femeile, devenite între timp soţii şi mame, refuză. Şi Andrii Popa, „trece-n valea seacă/ Cu hangerul fără teacă/ Şi cu pieptul dezvălit/ Andrii Popa cel vestit/ Şapte ani cu voinicie/ Şi-au bătut joc de domnie/ Şi tot pradă neîncetat/ Andrii Popa, cel bărbat/ E haiduc şi e vestit Andrii Popa cel voinic/ Zi şi noapte, tot călare/ Trage bir din drumul mare/ Şi din ţară peste tot/ Fug neferii cât ce pot/ Căci el are-o puşcă plină/ Cu trei glonţi la rădăcină/ Ş-are-un murg de patru ani/ Care muşcă din duşmani/ E haiduc şi e vestit/ Andrii Popa cel voinic/ Ş-are fraţi de cruce şapte/ Ce-au supt sângele cu lapte/ Şi nu-i pasă de nimic Andrii Popa cel voinic” sunt versurile care vin să vorbească peste ani de celebrul haiduc.


Iancu Jianu, boieraşul oltean

Au mai existat şi alţi haiduci, printre ei Ion cel Mare, haiducul de la mijlocul secolului XIX, din sudul Dunării, dar şi Mărunţelul din zona Şimnicului, care îşi lua de obicei tributul de la Gura Văii sau de pe Dealul Bucovăţului. Atacau şi carele cu boi. Îşi urmăreau prada să vadă ce vânduse la târg. Îi ocheau pe cei cu punga plină şi apoi, când întunericul se lăsa, îi atacau. Le puneau cuţitul la gât şi îi jefuiau. Chiar şi cei mai răi arendaşi îşi găseau naşul în persoana lor. De mâna haiducului Ion cel Mare a murit şi cel mai rău arendaş al vremii, din Poiana Mare. Acest act avea să-i aducă şi lui moartea, căci potera l-a prins şi l-a omorât.

Alt haiduc vestit, un mic boier din Oltenia care s-a apucat să lupte împotriva stăpânirii, a fost Iancu Jianu. Un haiduc autentic, care a inspirat în 1981 un film de succes. O viaţă care a devenit legendă. Era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roşcat, cu faţa ciupită de vărsat, cu buzele negre şi mustaţa tunsă scurt. Aşa îl descriau contemporanii pe Iancu Jianu. Un om energic, plin de viaţă, de bărbăţie, curajos, dârz, îndrăzneţ, ager, sprinten şi un ţintaş desăvârşit, însetat de dreptate şi dominat de spirit justiţiar, care a luat calea haiduciei după ce „sora sa, iubita lui Tudor Vladimirescu, a fost răpită, violată şi omorâtă de turci. După această faptă, aceştia aveau să găsească în Iancu Jianu un duşman de temut. De aici, prezenţa în luptele de la 1806 şi 1812 ca ofiţer rus împotriva turcilor“, a precizat Toma Rădulescu, şeful Secţiei de istorie a Muzeului Olteniei.


Povestea unui haiduc autentic

Iancu Jianu a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă, deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt (în tinereţe). Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un farmec deosebit. Era fiul unei familii înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanaţi.

La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar, mai ales, antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune. Momentul culminant l-a constituit campania dusă de haiduci în 1809, la sud de Dunăre, în urma căreia au fost incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele, pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată.

Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte. E însă iertat, în urma unei întâmplări cu aer romantic. „Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc. Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina“, a adăugat Toma Rădulescu.


Legende peste legende

Legendele pe seama sa s-au născut repede. Se spune că haiducii lui Iancu Jianu au îngropat averi fabuloase în peşterile din Munţii Builei. Căutătorii de comori mai bântuie şi astăzi prin pădurile necuprinse, sfidând ameninţarea blestemelor. Dovadă stau povestirile reproduse în paginile revistelor. „Prin Munţii Căpăţânii, pe unde şi pădurea se pierde în ea însăşi, mai există, de pe vremea lui Iancu Jianu, peşteri în care au fost ascunse comori. Erau ascunse de către haiducii lui, alături de care acesta a stat doisprezece ani pe Muntele Bulzu, de pe Cheile Bistriţei, din judeţul Vâlcea. Multe dintre aceste comori au fost luate chiar de către haiducii care au reuşit să scape de poteră şi care, înainte să aleagă altă ascunzătoare, le-au dezgropat. Bătrânii locurilor şi căutătorii de comori ai zilelor noastre spun că mai există multe astfel de peşteri, la care nu se mai poate ajunge, pentru că s-au pierdut punctele de reper ori au fost acoperite de pietre şi de frunze putrede. Pe fagi sau pe brazi vii erau cioplite cruci pentru a însemna peşterile.

 Atunci când întâlneai în cale un fag pe care era încrustată o cruce, ştiai că te afli în preajma unei comori. La adâncimi de peste 15 metri, în stânca de calcar, stau ascunse multe averi ale boierilor şi stareţilor de mănăstiri din acea vreme, bogăţii pentru care haiducii făceau vărsare de sânge, ca să le dea la săraci. Banii sunt însă blestemaţi tocmai pentru că haiducii erau obligaţi să omoare ca să poată să-i ia. Undeva, pe lângă Vârful lui Roman, era ştiută o astfel de comoară. Mulţi aflaseră şi locul în care fusese îngropată, numai că, de câte ori se duceau să sape, nu reuşeau decât să înfigă hârleţul de două ori şi deodată apăreau, îndemnând nebuneşte spre ei, umbre de cai nestăpâniţi, cu un nechezat înspăimântător, ori turme de porci cu înfăţişări stranii, al căror grohăit făcea să-i îngheţe sângele în vine şi celui mai aprig şi mai neînfricat căutător de comori. Aceste halucinaţii le apăreau doar celor care se încumetau să ajungă până la locul comorii, pentru că mulţi se întorceau din drum, îndemnaţi de ceva necunoscut să nu cumva să atingă pământul care ascunde monedele de aur şi de argint blestemate.

Probabil că aceştia aveau credinţa mai mare în Dumnezeu şi erau avertizaţi, prin diferite semne, că ar fi bine să facă, fără să-şi pună vreo întrebare, cale întoarsă. Cei care ştiau de comori aveau bilete lăsate de haiduci, în care era trecut locul ales şi câţi pumni de monede erau ascunse acolo. Pe acest bilet, pe lângă locul şi cantitatea de monede ascunse, era trecut şi avertismentul că nu poate fi ridicată acea comoară până ce, în locul cu pricina, nu vor muri deodată nouă fraţi“. Sunt povestiri pline de mister, care vin să vorbească de frumuseţea unui stil de viaţă nemaiîntâlnit în zilele noastre.


Mărturii din trecut

S-au păstrat şi astăzi câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu, în care îşi povestea faptele:
„Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit, ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceată de ai lui, plecând împreună, şi trecui Oltul la Slatina“.

„În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?“.


preluare de pe sursa: http://www.gds.ro/Eveniment/2007-07-01/Amintiri+cu+haiduci 

25 august 2011

Tamaduire pentru trup si suflet, moastele Sfantului Nectarie si izvorul vindecator de la Sinca Veche


Schitul de maici „Şinca Veche” adăposteşte o părticică din moaştele Sfântului Nectaria din Eghina, ocrotitor şi făcător de minuni. Un sfânt al zilelor noastre, Sfântul Nectarie a fost canonizat în secolul XX, la doar 40 de ani de la moartea sa, iar moaştele sale veghează şi ocrotesc pelerinii în multe mănăstiri din ţară şi de peste hotare.

Cea mai cunoscută parte a vieţii Sfântului Nectarie este cea petrecută în insula Eghina (Egina), în apropierea Atenei unde cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu suportul credincioşilor şi ucenicilor a construit între anii 1904-1907 o mănăstire de maici. S-a rânduit astfel viaţa obştii urmând tradiţia Sfinţilor Părinţi.
Aici s-a retras Sfântul Nectarie, vieţuind în smerenie, dăruire şi rugăciune, aducând mare folos sufletesc şi ajutor în necazuri celor care veneau la el. După primul Război Mondial, sub îndrumarea Sfântului Nectarie, maicile din Eghina au hrănit pe cei nevoiaşi şi lipsiţi care căutau adăpost la mănăstire şi prin partea locului.
Printre minunile săvârşite de Sfântul în viaţă se numără tămăduirea bolnavilor precum şi alungarea secetei şi venirea ploilor pentru belşugul ţarinilor. Multe altele săvârşite de Sfântul sunt parte din tradiţia orală a pământurilor Greciei, dar şi ale ţării noastre unde moaştele Sfântului Nectarie continuă să înfăptuiască minuni.
Sfântul Nectarie a intrat în tradiţia Sfinţilor Părinţi prin scrierea mai multor lucrări de morală şi de istorie a Bisericii. Scrierile sale reflecta îndemnul de a păzi credinţa împotriva diverselor influenţe occidentale care asaltau ţările ortodoxe în timpurile sale, şi o mai fac încă şi astăzi.

Pe lângă paraclisul schitului Şinca Veche, moaşte ale Sfântului Nectarie se mai găsesc în România la Mănăstirea Putna, la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti sau la a Biserica "Sf. Ierarh Nectarie" din Iaşi.
Pentru aşezământul de cult de la Şinca Veche şi pentru toţi cei care vin aici, moaştele Sfântului Nectarie sunt o bucurie şi o binecuvântare. Aprobarea pentru construirea schitului în 2006 a fost doar începutul unei munci asidue, care s-a finalizat întru fericire cu prezenta orânduială a aşezământului de maici.
Fiecare mic element din asezământul Şinca Veche îşi găseşte locul bine definit în peisaj, intervenţia omului a fost ocrotitoare şi binefăcătoare, sporind potenţialul natural şi autentic. Cu voia Bunului Dumnezeu, şi pentru anii ce urmează, proiectul de dezvoltare în zona Buna Vestire promite o mai primitoare şi amplă obşte monahală prin adăugarea de noi chilii, prin construirea unei biserici cu hramul „Buna Vestire” şi prin înalţarea unui aghiazmatar, şi a unei clopotniţe cu toacă.
Conform proiectului desfăşurat de Fundaţia Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, privirea pelerinului se va coborî din depărtare asupra unei cruci mari, înălţată în interiorul incintei schitului, şi care va calăuzi pe cei ce vin şi pleacă spre şi din depărtări.
Deşi poartă hramul „Naşterea Maicii Domnului“, schitul de maici de la Şinca Veche este cunoscut drept Schitul Sf. Nectarie datorită moaştelor din paraclis. Toţi credincioşii ce vin aici pentru rugăciune, cer mijlocire la Sfântul Nectarie pentru rezolvarea trebuinţelor lor, după voia lui Dumnezeu. Parcă pentru a întregi potenţialul tămăduitor al locului acestuia, schitul şi mănăstirea din grotă sunt „udate” de apele unui izvor aşa numit „tămăduitor”.

Apele Izvorului „Buna Vestire” de la Şinca Veche au fost sfinţite de sute şi sute de ori, atât la sărbători ca Boboteaza şi Izvorul Tămăduirii, cât şi cu multe alte ocazii rămase neconsacrate. Călugării nevoitori vor fi dat mulţumire şi vor fi îngănat o rugăciune de fiecare dată când apa proaspătă a izvorului le va fi potolit setea. Se cuvine ca mulţumire să dăm şi noi, pelerinii, împreună cu un gând pios de pomenire a călugărilor ce de-a lungul secolelor au păzit credinţa în ciuda multor vitregii.
Izvorul „Buna-Vestire“ de la Şinca Veche curge şopotitor prin jgheaburi de lemn, se coboară într-o frumoasă cascadă şi completează farmecul acestui loc binecuvântat. Oamenii spun că apele izvorului au puteri vindecătoare, şi mulţi au observat că parcă mai frumos şi bogat curge în zilele cu soare, când nevoia de apă sporeşte.
Prin eforturile Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, izvorul a fost supus unor lucrări de amenajare şi captare impuse de necesitatea aprovizionării cu apă a schitului Sf. Nectarie. Lucrările au respectat armonia locului şi au dat ocazia tuturor vizitatorilor să se bucure de o oază de linişte şi răcoare.
Poate că dealul Pleşu poartă pecetea istorie şi a multor epoci pe fruntea sa, dar fiecare om ce ajunge la mănăstirile din grotă sau la schit, se înnoieşte şi se primeneşte în cele mai profunde straturi ale fiinţei. La plecare, pelerinul poartă în suflet nădejdea închinării şi rugăciunii la moaştele Sfântului Nectarie, precum şi răcoarea binefăcătoare a apelor curate de la Izvorul „Buna Vestire”.

6 august 2011

Puterea blestemului

Puterea blestemului

Autor: Ionel Grama
Puterea blestemului
 
 
Cînd vine vorba despre blesteme, oamenii se cutremură şi multora le trec fiori reci pe şira spinării, gîndindu-se la tot ce poate fi mai rău.
 
Conform DEX, blestemul este invocarea urgiei divinităţii împotriva cuiva, nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine.
 
Definiţia în sine ridică de la bun început o mulţime de semne de întrebare, normal fiind să nu înţelegi de ce divinitatea, Dumnezeu, acceptă să facă ceva rău unui om, la cererea altuia, cînd El propovăduieşte doar pacea şi iubirea.
 
Tot conform Dicţionarului Explicativ, a blestema mai are şi sensul de a înjura, a ocărî, a huli, iar omul blestemat este omul lovit, ajuns de blesteme.

Biserica nu neagă existenţa blestemului şi, paradoxal, deşi prin blestem se invocă forţele răului, unii preoţi practică această formă de pedeapsă, de răzbunare împotriva cuiva.

Autorul acestor rînduri a asistat personal la o slujbă, într-o biserică din sudul ţării, în care preotul, vorbind despre nişte hoţi care călcaseră casa unei femei şi le chinuiseră pe ea şi pe fiica ei, a spus clar şi răspicat: „Ii blestem pe cei care au făcut rău acestor femei pînă la al nouălea neam”. I

ntrebat de ce trebuie să sufere urmaşii urmaşilor celor vinovaţi pentru ceva de care nu au habar, preotul a afirmat că aşa este vrerea lui Dumnezeu.

Şi, dacă sîntem tentaţi să punem la îndoială afirmaţia slujitorului bisericii, vom vedea că nu el a greşit, ci noi, deoarece chiar Dumnezeu a folosit de mai multe ori blestemul. „Domnul a zis şarpelui: «Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe cîmp; în toate zilele vieţii tale să te tîrăşti pe pîntece şi să mănînci ţărînă»”(Facerea 3, 14).

Nici omul nu a fost iertat: „Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mîncat din pomul despre care îţi poruncisem să nu mănînci deloc din el, blestemat este acum pămîntul din pricina ta…»”(Facerea 3, 17).

Atunci cînd Cain l-a ucis pe fratele său, Abel, Dumnezeu i-a spus: „Acum blestemat eşti şi tu, izgonit din ogorul acesta…” (Facerea 4, 11). Şi exemplele pot continua, blestemele Atotputernicului fiind nu numai extrem de aspre, ci şi cu efect asupra întregii suflări, pe durată foarte mare, chiar şapte sau 70 de ani.
Aşadar, blestemul nu este o invenţie a preoţilor, nici a vrăjitoarelor şi cu atît mai puţin a oamenilor de rînd. Blestemul vine din negura timpului şi ne-a fost transmis de însuşi Creatorul nostru.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune că blestemul se împlineşte atunci cînd există o nedreptate, dar atunci cînd este făcut pe nedrept, acesta se întoarce împotriva celui care l-a emis.

Cel blestemat se va chinui în viaţa aceasta, cel care a făcut blestemul se va chinui şi în viaţa de aici, şi în cea de dincolo, pentru că va fi pedepsit ca un ucigaş, întrucît Dumnezeu spune să-ţi iubeşti aproapele, chiar şi pe duşmani, ca pe tine însuţi.

Chinurile celor blestemaţi, ca şi ale celor care au blestemat pe nedrept, pot înceta în momentul în care şi unii, şi ceilalţi se pocăiesc şi îşi recunosc greşelile.

Deci blestemul există, se practică şi are urmări negative asupra celor împotriva cărora este îndreptat, dar şi împotriva celor care l-au trimis cu gînduri rele, din ură sau din răzbunare.
Căutînd o explicaţie bazată pe realităţile zilelor noastre, blestemul este o armă energetică cu două tăişuri, ce poate lovi, deopotrivă, adversarul sau pe cel care o foloseşte.

Poate că această comparaţie vi se va părea forţată, dar nu este deloc aşa.

Dumnezeu nu a greşit, nu s-a jucat folosind cuvintele şi ne-a arătat, încă de la bun început, că vorbele conţin nu numai un mesaj sonor, ci şi o energie extrem de puternică, lucru pe care noi nu l-am înţeles şi pe care l-am aflat abia de curînd.

Studiind de ce doar 10% din ADN-ul uman participă la fabricarea proteinelor unui organism, în vreme ce 90% păreau că sînt un fel de balast nefolositor, un grup de cercetători ruşi a făcut o descoperire uluitoare: ADN-ul uman poate fi influenţat şi reprogramat direct de anumite cuvinte.

Dacă pînă acum, pentru a obţine efectul dorit, genetica clasică se baza pe extragerea unor gene dintr-o spirală ADN şi implantarea lor în alta, ruşii au reuşit să facă acest lucru fără să utilizeze bisturiul electronic, ci doar prin folosirea limbajului, a vibraţiilor şi a energiei stocate în cuvinte.

Ei au modulat raze laser purtătoare de informaţii doar cu ajutorul cuvintelor, reuşind să realizeze modificări genetice spectaculoase şi să vindece anumite boli.

Probabil că aşa se explică şi puterea rugăciunilor, a meditaţiilor colective.

Dar, dacă ADN-ul uman poate fi influenţat prin energia cuvintelor, înseamnă că procesul poate fi folosit nu numai la modificări genetice benefice, ci şi pentru a strica, a deregla sau a distruge alte segmente ADN şi, odată cu ele, informaţiile pe care le conţin.

Cuvintele unui blestem pot transmite un mesaj energetic negativ, ce poate provoca suferinţă sau chiar moartea celui împotriva căruia este dirijat ori, conform unei programări mentale anticipate, poate cauza necazuri unui membru al familiei sau unui urmaş îndepărtat.

„…Blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănînci iarba de pe cîmp. In sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce”.

Acest blestem este scris în Biblie, în Vechiul Testament, la capitolul Facerea 3, 17-19, şi ne-a fost trimis de cel care ne-a creat şi nu a fost niciodată retras, şters sau diminuat.

Viaţa pe care o trăim este dovada vie că puterea blestemului nu s-a stins, deşi peste noi s-au scurs milenii întregi.

4 august 2011

Templul Ursitelor/Grota de la Sinca Veche - Intre adevar si legenda

Dupa ce am urmarit la televizor un scurt documentar despre acest obiectiv (care se afla la 45 km. de Brasov, spre Fagaras sau la 25 km. de Fagaras) si ne-am informat cu ajutorul internetului, ni s-a parut ca ar fi interesant sa facem o vizita de Pasti. De ce de Pasti? Pentru ca se spune ca atunci se aduna toate spiritele si energiile pozitive care indeplinesc orice dorinta. Ba mai mult, aratau poze de acolo cu pete albe pe ele si spuneau ca sunt spiritele si ca este imposibil sa faci poze in Grota si sa nu se vada nicio fantoma in ea. Se mai zice ca multi oameni s-au rugat pentru vindecarea bolilor si au fost ajutati in acest scop sau au simtit atingeri in timp ce erau inauntru. Cica spiritele sunt mereu acolo, dar de Pasti si de alte sarbatori mari e... varful.

Asa ca ne-am urcat in masina si am plecat spre Sinca Veche, nerabdatori sa mergem sa vorbim cu spiritele. Dupa ce am urmat indicatoarele, am ajuns pe un drum de tara, nefiind siguri insa de calea pe care am luat-o, dar primind apoi confirmarea cu ajutorul unor copii. Dupa un drum destul de lung prin gropi si pietris, printre oameni ce veneau de la biserica, pe o carare putin ingusta, am ajuns la grota.

La inceput credeam ca nu o sa mai gasim pe nimeni acolo, ca avem totusi de unde sa cumparam ceva lumanari si ca vom gasi un loc frumos amenajat. Urcand niste scarite, ajungem sus, observand ca ne-am inselat: lume era destula, iar daca vroiai lumanari, trebuia sa iei din alta parte; peisajul nu era cine stie ce (niste iarba uscata). Intrarea in grota nu se plateste (deocamdata), iar acel loc plin de spirite s-a dovedit a avea o marime destul de redusa, multe icoane si cruci pe pereti si multe lumanari aprinse. E ca o bisericuta in pestera. Cand intri te loveste un aer rece, iar luminile lumanarilor din intuneric te inspaimanta. Peretii sunt zgariati cu desene rupestre. Din cate am inteles, aici se mai fac si slujbe. Ne-am apucat sa facem cateva poze pentru a-i surprinde pe "locatari" dar se pare ca niciunul nu a fost interesat de asta. Mari dorinte nu am avut, ca sa va spun daca s-au indeplinit sau nu, dar la tam-tam-ul care am vazut ca se face, ne asteptam sa fie intr-adevar sinistru, sau poate ca nu suntem noi asa de speriosi pe cat ar trebui. Totusi, o usurare a sufletului s-a simtit dar nici nu stiu ce sa mai cred...

Va recomand totusi sa incercati daca ajungeti prin zona, mai ales daca este o sarbatoare mare si daca sunteti amatori de senzatii sinistre.


preluare de pe: http://amfostacolo.ro/romania-pareri,15/fagaras,92,2959/descopera-tara-fagarasului,5029/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__12891.htm

Misterul de la Şinca Veche - Templul Extratereştrilor

Clarvăzătorii care au vizitat locul confirmă ceea ce spun cercetătorii, anume că Templul de la Şinca Veche este creaţia unei străvechi şi avansate civilizaţii de pe Pământ, fiind construit acum 6000 - 7000 de ani. Acesta nu e nici din lemn şi nici din piatră, semn că cei ce l-au construit cunoşteau proprietăţile gresiei.

Nisipul fin din interiorul lăcaşului conţine cristale de cuarţ şi siliciu folosite pentru a comunica dacă nu cu civilizaţii extraterestre, atunci cu Divinitatea sau cu fiinţe din alte dimensiuni. Amatorii de suveniruri sau căutătorii de comori au luat cu inconştienţă cristalele de cuarţ care se găseau în jurul Templului, în grotă şi în pereţii altarelor. S-a pus intrebarea de ce a fost ales tocmai dealul de lângă Şinca Veche?

Acesta are o formă piramidală şi deţine acel platou necesar formelor piramidale care permit captarea si emiterea de energii. Dealul de lângă grotă, cunoscut de localnici sub numele de Dealul Ursitelor sau Dealul Pleşu (cel pleşuv) este un loc pe care nu se poate cultiva nimic, deşi specialiştii agronomi au încercat să prindă ceva. însă solul pare ca şi cum ar fi iradiat în urma aterizării unei nave extraterestre. Mai mult, la câţiva kilometri de drumul care duce spre templu se află un fel de amfiteatru acoperit cu iarbă şi arbuşti, un spaţiu cu un diametru de aproximativ 20 de metri, înălţat cu câţiva metri deasupra reliefului înconjurător.

Aici există un fel de terase ca în interiorul unei cetăţi sau aşezări fortificate. Să fie acestea ruinele unei străvechi aşezări dacice după cum spun unii istorici care susţin că şi templul este un sanctuar dacic?

Controversele privind acest aşezământ continuă. Seamănă cu o biserică ortodoxă, iar turnul conic pare a fi o clopotniţă. în zonă mai există patru mănăstiri din lemn datate între anii 1750-1760. "Arheologii nu şi-au spus ultimul cuvânt, dar după toate indiciile, aşezământul a fost construit în jurul anului 1700 de către o comunitate de călugări ortodocşi. Odată cu el, au mai fost clădite alte patru mănăstiri din lemn.

"Este greu de crezut că mănăstirea din peşteră a putut fi construită după 1700. în perioada în care mănăstirile ardelene erau dărâmate unele după altele de către austro-ungari, nu ar fi putut fi construite cinci lăcaşuri de cult ortodox." declara preotul Silvestru Popoviciu din Şinca Veche.


Fenomene Miraculoase

ţăranii din Şinca Veche sunt convinşi că Templul este vechi de mii de ani şi că are puteri miraculoase. Bătrânii satului spun că până şi iarba din jurul Templului Ursitelor ar face minuni. Vacile care pasc aici nasc viţei mai frumoşi şi mai sănătoşi decât celelalte şi dau lapte mult mai gras.O bătrână povestea că "o fetiţă mută din naştere a grăit în apropierea templului", anunţându-şi tatăl că şi-a găsit vitele pierdute prin pădure:"Sunt aici, tată!"

Deseori în această zonă se petrec nişte fenomene bizare. O relatare aparţinând unui reporter, inclusă în paginile unei publicaţii locale, "Monitorul de Braşov", prezintă comportarea ciudată a camerei de luat vederi care pornea şi se oprea din înregistrare după bunul ei plac. Vizionând materialul filmat s-au observat imagini pe care cei prezenţi nu le văzuseră în peşteră în momentul filmării. Pe bandă apăreau nişte sfere de lumină şi chiar o siluetă înveşmântată într-o mantie de culoare închisă, iar în plan îndepărtat o mână de lumină străvezie.

Doamna Tamara M. din Timişoara, povestea că în timpul rugăciunii a început să vadă sfere luminoase şi fiinţe de lumină. Fotografiile celor care imortalizează locul sunt străbătute de globuri strălucitoare, de halo-uri şi de imagini luminoase care nu sunt vizibile cu ochiul liber în momentul fotografierii. Altora li s-a întâmplat să dispară în intregime imaginile înregistrate, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Primarul comunei, dl Radu Munteanu, povestea:" Fratele meu a fotografiat locul, iar pe fotografii au apărut nişte pete albicioase, ca niste mingi de lumină…"

Există multe mărturii şi despre coruri enigmatice care se aud cântând o muzică celestă, deosebit de frumoasă.

Uneori în preajma acestui aşezământ au loc vindecări miraculoase. Dl Victor Pascu, paznicul locului, spunea aceleaşi lucruri incredibile: " Am cărat pământ din interior, am făcut un grilaj şi am construit stâlpi de susţinere. în vremea aceea eram bolnav de ulcer. După ce am terminat restaurarea, durerea de stomac ce mă chinuise ani întregi a dispărut si m-am vindecat miraculos. Dumnezeu m-a ajutat, iar de atunci am rămas aici, căci mi-am refăcut viaţa."

Unii specialişti în radiestezie care au făcut măsurători spun că locul degajă un magnetism impresionant şi energii foarte puternice, după cum rar le-a fost dat să vadă. Construcţia perfect izolată şi ascunsă de ochii celor din exterior favorizează o stare de introspecţie si de meditaţie întalnită în lăcaşele de cult.


Pelerinaj la "Templul Ursitelor"

Atraşi de misterul locului aici sosesc oameni din toată ţara şi din toate colţurile lumii. Americani, japonezi, italieni, români din ţara Făgăraşului sau din toate regiunile ţării, oameni bătrâni, bonavi, mame cu copii, tineri în căutare de alinare sau de senzaţional vin la templul făcător de minuni. S-a observat ca dorinţele se împlinesc cel mai bine în trei zile din an: de Sfântul Gheorghe, la Lăsata Secului de Paşti şi la Schimbarea la Faţă.

Mărturiile unor preoţi şi feţe de rang înalt care au vizitat aşezamântul au dus la recunoaşterea valorii spirituale a acestuia prin sfinţirea lui de către înalt Preasfinţia Sa Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului.

Dincolo de orice controverse şi speculaţii, Templul de la Şinca Veche este un loc de reculegere ideal, de un mister şi o puritate cu totul aparte

preluare de pe: http://ro.netlog.com/groups/ZAMOLXIS/blog/blogid=1051758

SINCA VECHE - templul initiatic predacic



Sinca Veche este o modesta asezare, aflata la 22 km de Fagaras si 45 km de Brasov. Aici s-a descoperit o incinta ce pare sa fie antecrestina. Locul, cunoscut ca "Manastirea ursitoarelor", a fost frecventat de localnici, care credeau, prin traditie, ca permite indeplinirea tuturor dorintelor.

Intuitia taranului român, potrivit careia s-ar afla in preajma unui loc sacru nu a putut fi ignorata. Pe peretii altarului sapat in stânca, se pastraza din timpuri imemoriale câteva insemne ciudate pentru omul simplu. Fara sa-si puna multe intrebari, acesta le-a investit cu puteri magica. Sa fi gresit ei oare?

Este vorba de cele doua triunghiuri intrepatrunse, care alcatuiesc semnul "Steau lui David", scrijelite pe peretii de stânca. Interiorul triunghiurilor adaposteste (!) semnul ying-yamg al filozofiei chineze.

Alaturi, un basorelief ciudat, reprezinta imaginea unui personaj maiestuos, putin straniu in detaliile fiziologice.

Este firesc sa ne intrebam ce cauta pe aceste tarâmuri simboluri apartinând altor culturi. Cum de s-a putut rataci pe un perete de stânca, deloc spectaculos, aceasta reprezentare ce nu apartine (din câte se stie) nici patrimoniului culturii pagâne, nici celei crestine de pe acest teritoriu.

De unde acest transfer initiatic, atribuit altor culturi? Este adevarat, steaua lui David, formata din cele doua triunghiuri (principiul pozitiv, spiritual si cel de la baza, negativ) este un simbol arhetipal.

Este posibil ca vechii sacerdoti ai acestui loc sa fi cunoscut forta energetica a Universului, intuita prin insumarea celor cinci elemente de la baza constituirii sale si cele doua principii fundamentale care explica permanenta miscarii materiei?

Vechimea acestor inscrisuri sta marturie acestui fapt.

Daca vreti sa va convingeti, este de ajuns sa vizitati Sinca Veche, o marunta localitate situata in unghiul formatde muntii Fagaras cu muntii Persani.

Alaturi de aceasta zona s-a descoperit o asezare dacica importanta din punct de vedere spiritual.

Ca este vorba de spiritualitate o demonstreaza si obiceiurile locale, care cinstesc locul si il socotesc daruit cu puteri magice deosebite.

preluare de pe: http://www.enciclopedia-dacica.ro/webring/nouaromanie.ro/redescoperirea%20romaniei_files/sinca%20veche.htm

Sinca Veche

Sinca Veche este un sat compact romanesc din stravechea si frumoasa Tara a Fagarasului. Primele dovezi despre existenta lui sunt din secolul al Xii-lea. De aici a plecat familia ilustrului Gheorghe Sincai, marele istoric si filolog roman. In aceasta zona sunt numeroase vestigii arheologice, marea lor majoritate ramase nedezgropate. Printre enigmele acestei zone figureaza si "Manastirea Sapata in Piatra" sau "Templul de la Sinca Veche".

ASEZAREA DACICA de la SINCA VECHE






Controversele* privind originea acestui lacas sunt numeroase.
Presa, in marea ei majoritate, a preferat variantele mai exotice si comerciale, spre nemultumirea istoricilor si bucuria unor localnici intreprinzatori, care au pus pe picioare afaceri destul de bune. Dar dincolo de orice controversa si speculatie, locul are - asa cum se poate constata - o incarcatura spirituala aparte, dupa cum o dovedesc marturiile celor care au fost acolo, dintre care multi sunt preoti si fete bisericesti de rang inalt. De altfel, acest lacas a fost sfintit, recunoscandu-se astfel si valoarea sa spirituala, acum cativa ani, de catre Inalt Preasfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul Ardealului.

* de fapt aceste controverse se datoreaza doar preotilor bisericii construite pe acel deal. Isi aroga dreptul de proprietate asupra acelei zone si a constructiei acelui templu sapat in piatra. La intrebarea unui prieten "imi spuneti, va rog, unde este templul dacic" adresata preotului, acesta a "sarit ca ars" si a raspuns in graba : "ce templu dacic?, e vorba doar de ruinele unei asezari dacice".

Principalele puncte de controversa asupra acestui loc sunt urmatoarele:

• vechimea* sa, care este estimata intr-un interval "destul de larg" - intre 250 si... 7000 de ani.

* bineinteles ca n-au cum sa accepte varianta unei vechimi de 7000 de ani, ar insemna sa recunoasca existenta unei civilazatii vechi destul de avansata, ori politica de stat in tara noastra este aceea de a ascunde prin toate mijloacele informatiile despre stramosii nostri.

• originea* sa: majoritatea cercetatorilor afirma ca este o manastire crestin-ortodoxa, in timp ce entuziastii sustin ca este dacica sau chiar predacica, aducand in sprijinul acestei idei existenta catorva inscriptii ne-crestine de pe unul din peretii altarului.

* preotii i-au dat imediat o conotatie religioasa locului si si-au arogat dreptul de proprietate si chiar construirea acelui loc.

• modul in care a fost construita* - faptul ca are doua altare - ii face pe unii sa creada ca au fost initial doua biserici, care ulterior au fost unite prin surparea unui perete. Existenta celor doua altare intareste convingerea unora ca acest lacas nu a fost sapat de crestini, deoarece nicaieri nu s-a auzit de o biserica cu doua altare.

* nu vorbesc nimic de faptul ca la mai putin de citiva metri de acel templu sapat in stinca se afla niste pietre de dimensiuni foarte mari, taiate si asezate intr-o ordine care momentan scapa intelegerii, dar care atit prin localizare cit si construire aduc izbitor de mult cu modul in care dacii isi realizau asezarile. Prefera sa inventeze doua biserici, una linga alta, numai sa nu cerceteze si sa incerce gasirea unor raspunsuri.

• unele fenomene bizare* care se manifesta in rastimpuri in aceste locuri - cum ar fi aparitia pe pelicula fotografica a unor sfere de lumina in fata pesterii - i-au facut pe amatorii de paranormal sa creada ca toata magia acestui loc este data de o incarcatura energetica aparte. S-a avansat chiar ideea ca aici ar fi unul din celebrele "noduri energetice" despre care se vorbeste in parapsihologie.

* acele fenomene la care se face referire sint intilnite in orice alta zona unde faci fotografii. Datorita particulelor de praf din atmosfera care apar sub diferite forme in fotografii. Deja este si o emisiune pe Discovery Channel unde au facut experimente in aceasta directie si s-au prezentat concluziile. ;)
toate comentariile cu text italic de culoare maron sint facute de catre mine.
sursa: http://www.formula-as.ro/2004/619/diverse-13/enigmele-de-la-sinca-veche-5099

Completare:
In 2009, indivizii care au "preluat" zona asezarii de la Sinca Veche, au invelit (ascuns) Grota, creindu-i o noua legenda - constructie bisericiesca.
Incearca prin toate mijloacele sa ascunda adevarata istorie a locului. Pentru ca nu sint in stare sa explice cum a fost creata sau ce limbaj apare in inscrisurile de pe peretii ei, dar vor sa fie crezuti ca a fost creata de niste popi in urma cu vreo 400 de ani si locuita de atunci de ei, fac tot ce le sta in putinta sa ascunda informatii.


O alta perceptie a locului:

"Astazi, iulie 12 1998, plecam din Fagaras spre Sinca Veche. Trecem prin Mindra care mai poate fi si Mandra, una din notiunile fundamentale ale filozofiei vedice. In stinga, la iesirea din Mindra vom avea piramidele de la Sona, dincolo de Olt, iar ceva mai departe este Sinca Veche, cum am vazut si aseara, uitindu-ne pe o harta primita cadou de la generalul Spiroiu. Omul cu Sona si Racosiul se unesc sfidator, formind "Triunghiul Divin". La iesirea din Mindra vedem pe stinga piramidele, guruietii, enigmatice, frumoase, sfidind timpul si pe cei ce le neglijeaza de mii si mii de ani. Urmeaza satul Sercaia si undeva la dreapta, intrarea spre satucul Sinca Veche, care ne duce chiar in masivul Fagaras. Pe stinga, muntii Persani. Trecem peste riul Sinca si este prima oara cind toponimia nu este dublata de hidronimie. Trecem printr-un sat numit

Vad, in fata continuind sa avem masivul Fagaras. Casele satenilor sunt frumoase, curate, dar parca sunt totusi acoperite de patina timpurilor stravechi. Se vad si doua clopotnite de biserica, iar satul este deosebit de celelalte prin faptul ca este foarte aproape de munte, de muntele numit Ohaba  . Doamne, Doamne! si cu numele asta! Andrei nu poate ierta un astfel de prilej:

- O chestiune foarte interesanta este ca alaturi de Sarmisegetusa Regia este un platou care se cheama Luncani si la Ohaba Ponor se gaseste maretul, cred eu, Troian de la Cioclovina cu extraordinarele pesteri de la Cioclovina. Una dintre cele mai frumoase cetati ale dacilor:cetatea Piatra Rosie.

- De ce i se spune "Piatra Rosie"?, il intreaba Tudor.

- Pentru ca aceste zidiri pe care le-am vazut pina acum in jurul celorlalte cetati sunt facute din calcar alb.

- Iar acolo este rosu, il completeaza vesel Costel.

- Da, cam asa e. Dar de ce-or fi facut dacii treaba asta? Acelasi calcar, alb, natural, ei l-au tratat cu ceva rosu, iar…Cetatea de la Piatra Rosie se gaseste la…Ohaba Ponor.

- Deci ciudat ar fi ca…

- Eu nu am stiut ca se gaseste si aici o Ohaba!

- Deci ca intilnim aceeasi toponimie ca si acolo, in munti, il completez.

- Da, acesta este si punctul meu.

In continuare, drumul ne poarta parca direct in munte. Casele sunt frumoase, acoperite cu tigla rosie, parca vrind sa imite gustul artistic al vechilor daci si cetatea lor de la Piatra Rosie. Andrei spune ca exista o carte a lui Iorgu Iordan, un academician care s-a ocupat de toponimie si care…

- Ei, Miky, vezi ca drumul se bifurca!

- Da, vad, la dreapta – Fagaras si SercaIta, iar la stinga – Risnov si Sinca Veche, la 2 kilometri.

Deci sa revenim la cartea lui Iorgu Iordan, "Toponimia romineasca" . O carte foarte serioasa, dar nu poti fi de acord cu tot ce spune el acolo pentru ca mai avem si cartea lui Ilie Rusu, "Toponimia romineasca", deasemenea foarte serioasa si moderna, care leaga cuvintele cu toponimie "necunoscuta", de toponimia transilvana, si dupa aceea le leaga de…sanscrita. Am intrat in Sinca Veche, unde casele sunt putin mai jos decit drumul si din cauza asta ai impresia ca sunt scufundate in drum si-n timp.

Dar sa va spun cum am ajuns sa caut satul Sinca-Veche. Intr-o zi, la New York, am primit un telefon de la un oarecare inginer Moldovan care vroia sa ma intilneasca, pentru a discuta despre un asa-zis templu dacic, inca neexplorat. Dinsul locuia in statul New Jersey, asa ca pina sa ne intilnim au mai trecut citeva saptamini. Era o zi frumoasa de septembrie a anului 1996, o simbata, cind a venit la mine dl. Moldovan. Am stat mult de vorba, mi-a aratat si citeva poze cu acel templu. Asa am descoperit ca ar exista, undeva sub un deal, denumit Plesu, din imediata apropiere a comunei Sinca-Veche, Tara Fagarasului, judetul Brasov, din vremuri imemoriale, sculptat cu maiestrie, un templu unic in intreaga lume, Templul de la Sinca-Veche. A mai trecut un an si acelasi inginer Moldovan a continuat sa ma bombardeze in mod civilizat, cu telefoane si vizite, avind de fapt un singur scop: sa ma duca la "Templul Sinca-Veche".

Dl. Lucian Gheorghe Moldovan este un barbat trecut bine de 70 de ani, cu un par alb ca neaua, frumos aplecat pe o parte, peste o frunte inalta, sub care se odihnesc doi ochi mari, albastri, blinzi si linistiti, de bunic inteligent si sfatos. Sa-l ascultam pe dl. Moldovan cum descrie descoperirea acelui loc: "Era in primavara anului 1935, in luna mai, intr-o zi deosebit de frumoasa, cu cer senin si albastru, fara nici o umbra de nori. Soarele stralucea cu putere deasupra vaii Cretului, unde eram cu tata si mama la sapa, la un loc cu porumb, aproape de fintina Ratii. Din cauza caldurii si a lipsei de experienta, ramineam mereu in urma. Tata si mama inaintau repede, in timp ce eu bateam timpul pe loc. La un moment dat, tata mi-a spus ca ma pot odihni. Asa ca am luat-o incet spre Plesu si spre locul favorit de joaca al copilariei mele, Templul, pe o cararuie care trecea prin holdele de griu si secara, mult mai inalte ca mine. Racoarea si linistea milenara din interiorul lui mi-a redat increderea in mine. De atunci, de cite ori in viata am trecut prin momente grele, amintirea Templului mi-a fost salvatoare, ca si cum intre mine si el s-a format o unda nevazuta care ne leaga si care ma ajuta sa pot invinge acele momente."

Cu aceste descrieri ale d-lui Moldovan, i-am convins si pe ceilalti din grup sa vizitam Sinca-Veche, cu atit mai mult cu cit se gasea doar la citiva kilometri de Fagaras. Ajunsi in comuna, am oprit masinile in fata unei case verzi, aratoase, unde propietareasa se oprise in fata portii si ne privea cu curiozitate.

- Buna ziua doamna!, ii spune Andrei. Nu stiti cum putem ajunge la dealul Plesu, la templu?

- Ce templu domnule?

Incep sa-i spun de dl. Moldovan si cum ne-a indrumat sa ajungem aici.

- Vai domnilor, v-ati pierdut timpul degeaba. Nu exista asa ceva pe aici.

Intre timp mai apar si alti sateni, care la fel ca si prima noastra interlocutoare, se uitau la noi aproape cu mila si poate putin amuzati.

- Dar acest deal Plesu trebuie sa fie pe undeva!

- Da, domnule, o luati dumneavoastra drept pina se termina acea ulita, faceti la dreapta pina se termina satul si de acolo mergeti drept inca 2 km pina vedeti o cruce. Acolo, in fata ei, este Plesul.

In acel moment mi-am amintit de pozele aratate mie de dl. Moldovan la New York:in fata intrarii Templului era o cruce. Am simtit din nou ca nu mi-am pierdut timpul degeaba, asa cum afirmau satenii. Ne-am continuat drumul doar in masina de teren a lui Andrei, cam neincapatoare. Cind sa ne apropiem de cruce, drumul devine impracticabil chiar si pentru masina. Ne dam jos in bombanelile lui Tudor. Ne continuam drumul prin iarba uda, lunecoasa si mocirloasa. Ajungem la cruce. O cruce mare, cam de 3,5 - 4 m inaltime. Ma asez cu spatele la ea, avind in fata dealul Plesu, o bucata pietroasa de munte, acoperit cu o vegetatie de jungla, de mult timp necalcata de picior de om.

- Ei, acum ce facem?, ma intreaba nerabdator si suparat ca i-am intrerupt drumul de intoarcere spre Chisinau, acelasi Tudor.

- Eu nu vedeam nimic. Dan sare repede in ajutorul meu.

- Hai sa ne raspindim, toti sapte, pe diferite directii inspre munte si sa cautam intrarea…daca o exista.

Fara a astepta alte recomandari am pornit fiecare spre piciorul muntelui. Mergeam prin tufisuri de smeura, tepoase si protectoare, udate din belsug de o ploaie trecatoare. Cautam de peste 30 de minute si aproape ca imi pierdusem orice speranta, cind il aud pe Tudor strigind disperat:"Am gasit-o, este aici, este aici linga mine!"

Asta dovedeste inca odata ca norocul este noroc. Intrarea este de fapt o spartura in stinca muntelui, lunga cam de 4.5 – 5 metri si inalta de 1,5m, asa ca trebuie sa ma aplec ca sa intru. Initial Templul era compus din noua incaperi, in care se putea intra printr-o singura usa, prin care se ajungea intr-un hol mare, deasupra caruia se afla un mic turn, sculptat dinauntru inspre afara. Din aceasta incapere se putea intra prin mai multe usi in toate celelalte incaperi subterane. In partea dreapta este o camera mica, ce probabil adapostea un cuptor, folosit pentru incalzirea intregului edificiu. Tot prin dreapta se intra, printr-o usa inalta, in primul lacas de cult, care este si cel mai mare, el continuindu-se cu un altar despartit de o arcada larg deschisa, sculptata de sus in jos. In partea stinga se afla o firida, foarte frumos sculptata si finisata, spre deosebire de ceilalti pereti ai lacasului, pe care se vad si azi urme de dalta.

- Vezi taietura asta speciala de dalta?, imi arata Andrei.

- Fa-i o poza.

- De ce?

- Pentru ca este o taietura tipica dacica.

Si Andrei incepe sa-mi faca o intreaga teorie despre cum taiau dacii piatra. In partea stinga sunt doua chilii mari, cu pereti drepti, bine slefuiti. Pe usa din mijloc se intra intr-o tinda deasupra careia se inalta un turn conic, inalt cam de 10 metri, sculptat tot dinauntru in afara in…spirala! Din aceasta tinda, printr-o usa aflata in dreapta, se intra intr-o alta incapere de cult, despartita printr-un perete de cea din exterior. In perete, in apropiere de cele doua altare, a fost sculptata o gaura ovoida, ca un ochi magic, ce leaga cele doua lacasuri invecinate. Din acest mic sanctuar se intra pe o usa mare, foarte bine sculptata, intr-un mic altar. Aici se afla sculptata cu maiestrie intr-o firida, semnul sacru al celui de al 7-lea "Constructor al Universului de mai Jos ", al Universului Fizic. Este un simbol al celor 7 zei ai genezei, punctul central representindu-l pe Daksha, parinte al celor 10.000 de fii iubiti, de alesi ai lumii, parinte al Dacilor. Semn dus de cuceritorii Carpato-Danubieni pina in Sumer, preluat apoi de un trib semit, si in felul acesta salvat de la disparitie. Este cunoscut astazi ca "Steaua lui David ". In stinga lui, de pe perete, ne priveste un personaj ciudat, parca picat de pe o alta planeta, un basorelief de circa 3 metri inaltime, representind un OM ginditor, in profil, cu o frunte foarte inalta, un ochi exagerat de mare si expresiv, continuat in jos de un nas mic si turtit si de o mandibula ciudat de ingusta. Un par lung si bogat i se rasfira pe umeri. Pe cine o fi reprezentind acest personaj scos parca dintr-un roman cu extraterestri!?

Acum, ca suntem inauntrul Templului de la Sinca Veche nu ne mai pare rau de drumul pe care l-am facut, de noroaiele pe care le-am tras, de picioarele si pantalonii uzi, de ploaie si innoroiati de glodul drumului. Este o minune a civilizatiilor antice! Dupa parerea mea, extraordinar de importanta este aceasta elipsa, sau cerc, care este pus sub un unghi de 18-20 de grade pe o coasta, si care se repeta si in celelalte incaperi.

- Dar de constructia spiralata a cupolei din camera invecinata, care sparge undeva acolo, sus muntele lasind lumina sa patrunda in templu, nu spui nimic? Dar de faptul ca, avind o vreme ploioasa ca aceasta si ca in templu nu gasim apa adunata in baltoace ori noroi?, intreaba Costel.

- Da. Daca lumina poate veni prin turn in templu, ar trebui sa vina si ploaia.

- Dar uite nisipul amestecat cu cuart de pe jos, care absoarbe apa ca in Sahara.

- Si am sa mai adaug ceva, spune Andrei. Ca o dovada ca asta nu este facut de natura, este urma de dalta si taietura dacica de peste tot. Miky te rog sa te uiti in carte la mine si te rog sa compari aceste taieturi cu taieturile din carierele dacice. Se vede ca este aceeasi taietura!

Iesim din Templul d-lui Moldovan, nu inainte de a-i da lui Andrei inca o "mica" informatie primita acolo, la New York, de la dl. Moldovan:

- Stii Andrei, dl. Moldovan mi-a mai vorbit si despre niste trepte si cuburi ciclopice de piatra, care se gasesc pe aici, prin apropiere.

- Unde sunt? Cit de departe? Hai repede sa le cautam!

I-am spus ca, daca-mi aduc corect aminte, la iesirea din templu ar trebui s-o luam la stinga. Zis si facut. De asta data norocul ne-a suris ceva mai repede, asa ca, fara mari dificultati, am gasit ceea ce cautam. Am gasit pietre ciclopice, taiate in unghiuri drepte, de 90 de grade. Adevarate cuburi uriase de stinca, avind intre ele canale de scurgere.

- Daca natura a facut asta, apoi bravo ei!, spune cu multa admiratie in glas Costel.

- Natura sa fi facut asta? Este prea perfect! Cu guri de scurgere intre ele…Este ca si cum urci intr-o cetate ciclopica pe care cineva si-a aranjat-o sa traiasca pentru totdeauna. Pietroaie megalitice de cite 2-3 metri inaltime si tone greutate stau rasturnate fara rost in toata zona asta. Sunt prea mari ca omul sa le fi pus, sunt prea perfecte pentru ca natura sa le fi realizat. Un zid megalitic ne intimpina. Este prea urias ca sa-l poti discuta si banaliza. O sa-i fac o poza. Mai jos, sunt si aici canale de scurgere, in felul acesta apa care ar putea sa le pravaleasca la vale, are pe unde s-o ia. Vedem canale perpendiculare intre blocuri inalte, de peste 1 metru jumate, unele de 2 metri, imbinate fara ciment. Le-a facut Natura, le-a facut Omul? Va las pe dumneavoastra sa judecati, iar daca vreti sa fiti mai siguri, va sfatuiesc sa veniti sa le vedeti, ele sunt aici, la noi acasa, ele sunt aici in Daco-Rominia. Nici nu trebuie sa calatoriti prea mult si nici pasaport nu va trebuie. Singurul lucru de care aveti nevoie este…curiozitatea.

Iata ca mergind pe urmele descrise de domnul Moldovan din New Jersey, am putut constata ca intr-adevar, ce a spus dinsul nu numai ca este adevarat, dar ca a fost foarte modest cu descrierea. Lucrurile sunt fantastice, lucrarile sunt ciclopice si sunt realizate de o fiinta inteligenta. Asa canale de scurgere dintre blocuri uriase de piatra nu am vazut niciodata. Nici Troia nu are asa ceva! Numai aici, la Sinca Veche, intr-un loc uitat, implantat in munte se gaseste acest loc sacru, aceste ziduri ciclopice care aparau pe cine? Si de ce? Chiar satenii, in modestia lor, unii dintre ei nu au auzit de acest loc aflat la numai citiva kilometri de casa lor, altii au auzit, dar nu au venit sa vada. Un singur mosnegut ne-a spus:"Eu am vazut unele dintre ele dar nu am inteles insemnatatea lor. Se spune ca intr-un timp indepartat, un preot calugar chiar s-a asezat in acest templu, oficiind mici slujbe. Dar timpul a trecut si noi le-am uitat."

Sa vedem ce-i rezerva viitorul Sincai Vechi.

- Orientarea zidului este 30 de grade de la Nord spre Vest, spune Andrei. Minunea este ca pe hartile pe care le avem, pe linia dintre Virful Omu si Sona, la 30 de grade de aceasta linie se gaseste si "treaba" asta. Ne intoarcem spre masina lui Andrei, ne suim, nu inainte de a arunca inca o privire spre "Templul lui Moldovan"…

Ajungem la locul din sat unde ne-am lasat celelalte masini. Citiva sateni ne asteptau curiosi.

- Ei, domnilor, ati gasit ceva?

- Da, am gasit ceea ce am cautat.

Se uita la noi neincrezatori. Ne-am suit in masini, fiecare dintre noi demarind spre alta directie. Ne despartim de Tudor, care se suie in Audi-ul sau, avindu-l la volan pe colonelul Nicolae Mereuta. Andrei cu nepotul din partea sorei, Ruslan, s-au suit in Niva cea rosie. Ei au luat-o spre dreapta, spre Chisinau. Noi, ne cataram in Fordul cel albastru, eu, Costel, Dan, si o pornim spre stinga, spre Fagaras, Bucuresti, si unul dintre noi chiar spre…New York. Plecam din Sinca Veche cu un sentiment de nostalgie si cu gindul reintoarcerii. Trebuie sa ne intoarcem, sa revedem, sa masuram, sa venim cu o echipa de oameni care se ocupa de asa ceva in mod permanent. Trebuie sa vedem daca, intr-adevar aceste mistere se vor putea rezolva.

Astfel s-a incheiat calatoria mea in Tara Zeilor , in Dacia, calatorie care a avut drept scop sa vada daca cultura vechilor daci a fost intr-adevar la acel nivel care a uimit Europa. Cred ca rezultatul a fost pozitiv si cred ca dupa mine si alti buni daco-romini vor cauta sa descopere, redescopere sau simplu sa mearga sa vada ceea ce ne-au lasat ei, dacii:acea comoara nepretuita care se gaseste nu numai in Muntii Orastiei, nu numai la Sarmisegetusa, dar pe tot teritoriul locuit de ei, acest teritoriu imens care se intinde nu numai pe teritoriul Tarii Rominesti-Vlahia, Modova, Transilvania, ci mai departe, pina la Lacul Constanta, in Elvetia. El cuprinde toata Cehoslovacia, iar la Rasarit tot teritoriul pina dincolo de Bug. Cit despre Sud, teritoriul dacilor se intindea cu zeci de km in sudul Dunarii, cu tot teritoriul Bulgariei de astazi si poate chiar mai departe.

Sa le dorim noroc celor care isi vor dori sa ne redescopere, sa mearga pe urmele acestui mare imperiu dacic ori pre-dacic. Sa speram ca intr-o zi, cineva cu bune intentii ii va convinge si pe istoricii si pe arheologii nostri sa vada cu mai multa dragoste acest trecut fantastic, aceasta mostenire pe care nici macar Egiptul nu o poate compara.

Adio Dacia, si…pe curind!"

sursa: http://www.dacia.org/Zei/Pagina_8/pagina_8.html

Minunile de la Sinca Veche – Manastirea si grota “Bucuria Neasteptata”, “Templul Ursitelor”


Zilele trecute mi-am luat o mini vacanta si m-am repezit la munte. Am ales ca destinatie zona Moeciu de Sus, la Cheile Gradistei, intr-un loc de poveste, asta si pentru faptul ca am avut o vreme de adevarata vara, chiar daca eram la sfarsit de septembrie.



Pentru ca vremea ma imbia la drumetie am cerut sfatul unul localnic pe unde sa-mi indrept pasii. Mi-a sugerat mai multe locuri printre care si Sinca Veche, pentru Manastirea si Grota „Bucuria Neasteptata”.

Ce mi-a atras atentia a fost faptul a fost acela ca se spune ca aici la Sinca Veche este un loc de reculegere, de implinire a dorintelor bune, dar si un loc unde se petrec fenomene paranormale.

Pe drum chiar, ratacindu-ma prin Zarnesti si oprindu-ma la un chiosc de ziare sa cer indicatii, un batranel tare curat si bine imbracat mi-a indicat locul, dar a tinut sa-mi mentioneze, fara sa-l intreb nimic, ca acolo se spune ca ar fi puteri paranormale.. deci ce pot spune, dorinta mea de a ajunge la locul cu princina a fost si mai mare… era un semn ca dorintele mele se vor implini curand, caci se pare ca am fost indrumata spre locul potrivit…

Pe drumul ingust spre locul cautat, prima care te intampina este pestera sacra (grota) si la nici 3 km de mers pe sosea cu masina se ajunge si la Manastire. Se spune ca se poate ajunge de la un loc la altul si pe munte direct, la pas, si ca drumul este mult mai scurt, dar sincer nu m-am incumetat mai ales ca renumele locului imi cam dadea fiori…

Primul lucru care te intampina dupa semnul de lemn pe care este scris Grota, este o cruce simpla de piatra si o alee serpuita care duce intr-o padure foarte deasa, altceva nu se vede nimic de la drum.



Dupa ce faci cativa pasi si urci usor trecand incepi sa vezi o constructie de lemn, de fapt care arata ca un acoperis din scanduri de lemn asezat direct pe sol. Acolo este Grota Sinca Veche „Bucuria Neasteptata” numita si „Templul Ursitelor”, „Templul de la Sinca Veche” sau „Manastirea sapata in piatra”, protejata prin acea constructie.



Este sapata in piatra de cariera si nu are acoperis, ci doar un turn impresionant de vreo 10 m care face legatura cu lumea de afara, turn prin care intra lumina zilei. Traditia populara spune ca pe acolo coboara energiile si ca dedesubt, in pamant, ar exista un tunel de comunicare pana la Cetatea Rasnovului.



Imediat ce pasesti in grota, care nu este de dimensiuni foarte mari, incepe sa te cuprinda o liniste profunda si un sentiment straniu… straniu pentru ca te afli intr-un locas de cult a carui vechime nu se stie cu exactitate. Se spune ca ar avea o vechime de aproximativ 7000 de ani si se mai spune ca ar fi apartinut aceleiasi civilizatii care a intemeiat “Templul Alb” din Insula Serpilor. Sunt pareri care spun ca manastirea are origini dacice sau chiar mai inaintate.




Ce mai este impresionant la manastirea rupesta este altarul principal numit “Grota Sperantelor” unde in stanca este sapata o nisa pe care este taiat in stanca semnul Ying si Yang in Steaua lui David, simboluri care nu mai apar impreuna nicaieri in lume, ceea ce face acest loc sa fie unul unic. In plus, in stanga altarului este sculptata o imagine masculina, care sta cu capul orientat spre stanga, practic cu spatele la altar si la cruce, figura care se zice ca ar fi a unui Iisus, Zamolxis sau a unei alte zeitati.. nu se stie cu exactitate.



Oamenii din zona sau cei care au mai vizitat acest loc spun ca odata intrat in galerie puterea extraordinara a acesteia te cuprinde si te incarca de energie. Trebuie sa va recunosc ca eu personal m-am simtit dupa aceasta vizita plina de viata, parca ceva mai vesela, mai linistita si sper ca dorintele pe care mi le-am pus sa se indeplineasca cat mai curand.

Langa manastirea rupestra se afla si un izvor despre care se spune ca si apa ar avea puteri vindecatoare si daca bei din aceasta apa cand ai vreo suparare aceasta iti va trece… astfel am avut grija sa-mi iau si o sticla de apa cu mine…



Am intrebat si de ce se numeste exact „Templul Ursitelor” si mi s-a spus ca daca vii aici de Santgeorgiu, la Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata, poti sa-ti schimbi ursita si sa te casatoresti in acel an… deci doar de 3 ori pe an merge aceasta „magie”. In fine, parerile erau impartite, unii spunea ca trebuie sa vii, undeva pe la miezul noptii si sa te rogi sub turnul interior, deci destul de straniu si infricosator avand in vedere locul din padure si grota intunecata si rece… dar si ca in orice zi, daca te rogi in locul in care patrund razele de soare prin cupola sapata in stanca, se spune ca se implinesc toate dorintele bune si curate… drept pentru care am indraznit si eu sa-mi pun cateva dorinte…



Ce m-a impresionat pe mine este drumul serpuit in padure care duce de la Grota la casa calugarilor si la Manastire si care este o carare rustica, amenajata cu gardulet si scarite de nuiele.



Am avut o mica neplacere aici, caci m-am asezat pe iarba sa admir si pozez niste frumoase flori mov si probabil m-am asezat intr-un mic musoroi de furnici rosii, iar vreo 2 mi-au intrat pe sub geaca si m-au ciupit.

Din fericire in afara de o mica roseata si mancarime ca de muscatura de tantar, altceva nu s-a intamplat, iar disconfortul a durat doar vreun minut-doua.



Asa cum va spuneam mai sus de manastirea rupesta, grota, se afla Manastirea „Bucuria Neasteptata”, infiintata in cinstea Sfantului Nectarie si care este considerata un monument istoric. Acesta este poate si motivul pentru care Consiliul Judetean Brasov s-a ocupat de asfaltarea drumului. Drumul este perfect intre cele doua monumente, caci pana acolo este ca dupa razboi. Trebuie sa recunosc ca am pierdut multe imagini peisagistice de vis fiind atenta la ocolirea craterelor din sosea… Se spune ca si in Manastirea aceasta se intampla minuni. Astfel sunt renumite Minunile Sfantului Nectarie la Sinca Veche, ale carui moaste se afla intr-o mica particica aici.









Poate suna ca  o mica lectie de istorie cele povestite mai sus, dar eu am fost, mi-a placut si deci va sfatui si pe voi cand sunteti in drum spre munte sa faceti o drumetie pana acolo. Locasurile se afla la vreo 40 km de Brasov si la vreo 30 de Zarnesti, deci nu foarte peste mana… Pot spune ca pentru mine Sinca Veche a avut o puternica experienta spirituala si minunata, care mi-a aratat ca Romania este totusi un loc deosebit, cu multe comori spirituale si locuri binecuvantate…