Sufletul moare
Dumnezeu a declarat prin profetul: “Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18:4).
Acest text fixează că sufletul cu siguranţă nu este nemuritor prin natura lui, altfel n-ar putea să moară. Întrucât cuvântul “nemuritor” înseamnă “nesupus morţii,” nici nu s-ar pune problema morţii pentru un suflet care să aibă o nemurire înnăscută.
Cel puţin alte zece versete afirmă exact acelaşi lucru şi anume că sufletul nu este nemuritor prin natura lui.
Domnul Isus, Marele Învăţător, a declarat în Matei 10:28 că sufletul poate să moară: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul … ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.”
Prin această declaraţie clară, Domnul Hristos îndepărtează orice dubiu cu privire la această problemă.
Sufletul poate să moară şi va muri în focul iadului.
Prin urmare, nu poate să fie nemuritor din fire.
Lucrul acesta este şocant pentru mulţi oameni.
Părerea tradiţională a fost şi este exact opusul acesteia.
Cât de dureros este să afli că în toate cele 1700 de referinţe biblice ale cuvintelor “suflet” şi “duh” nici măcar o dată nu se face referire la ele ca fiind nemuritoare sau veşnice.
Atunci, de unde a apărut această învăţătură?
Majoritatea dintre noi am auzit încă din primii ani ai copilăriei noastre despre “sufletul care nu moare niciodată”.
Un lucru este sigur; nu-şi are originea în Scriptură.
Adevărul este că a venit direct din tradiţia păgână şi din mitologie.
Închinarea vechilor chinezi se întemeia pe credinţa că sufletul nu moare.
Hieroglifele piramidelor egiptene descoperă că învăţătura sufletului nemuritor se afla la baza închinării lor la zeul soare.
În India, unde am locuit mai mulţi ani, hinduşii cred cu tărie în reîncarnarea şi transmigrarea sufletului.
Ceremoniile păgâneşti africane de voodoo se clădesc pe conceptul unui suflet nemuritor.
Nu există nici măcar un text în sprijinul unei astfel de învăţături în Biblia creştină; cutoate acestea,
Cuvântul ne spune cum a început această învăţătură şi cine a rostit prima predică cu acest subiect.
Citiţi Geneza 3:1-4, “Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.
El a zis femeii: ‘Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’
Femeia a răspuns şarpelui: ‘Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’ Atunci şarpele a zis femeii: ‘Hotărât că nu veţi muri.’”
Vă rog să observaţi că cineva n-a fost de acord cu Dumnezeu.
Creatorul declarase că păcatul va aduce moartea, dar Satana a spus exact opusul “Nu chiar veţi muri.”
Aceasta a fost prima minciună care s-a rostit vreodată, mama minciunilor, iar cel care a rostit-o încearcă să tot o susţină de atunci.
Acea predică de început cu privire la nemurirea naturală a fost repetată de multe ori de-a lungul anilor, ades de către predicatori şi teologi care ar fi trebuit să ştie mai bine.
Acum câţiva ani, revista Reader’s Digest a publicat un articol intitulat “Nu există nicio moarte” scris de către unul din cei mai cunoscuţi pastori protestanţi din America.
Marele predicator a declarat exact acelaşi lucru pe care i-l spusese marele amăgitor Evei: “De fapt, nu muriţi de tot. Pare că este moarte, dar de fapt continui să trăieşti şi să ştii mai mult decât ştiai înainte.”
Oare învăţătura aceasta poate fi periculoasă?
Desigur, implică cu mult mai mult decât promulgarea unei declaraţii false.
Implicaţiile aceste învăţături satanice ajung departe şi au ca urmare veşnicia.
Milioane se vor pierde deoarece nu înţeleg adevărul cu privire la natura omului.
Înşelarea în această privinţă deschide o uşă, care poate să inunde viaţa cu întuneric şi o reală conducere a demonilor.
Singura protecţie pe care o vom avea vreodată împotriva acestui pericol perfid este să cunoaştem adevărul despre moarte şi suflet.
Duhul se întoarce la Dumnezeu
Definiţia cea mai concisă, cea mai clară şi cea mai inspirată a morţii a scris-o Solomon, “Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost şi până nu se întoarce duhul lui Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:7).
Imediat ne izbeşte cuvântul “se întoarce”. După moarte, s-ar părea că totul se întoarce de unde a venit.
Ţărâna se întoarce la pământul din care a fost luată, iar duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.
Moartea este practic opusul creaţiunii.
Ne vine uşor să ne închipuim procesul decăderii trupului şi al descompunerii.
Înţelegem foarte bine că aceiaşi compuşi fizici din care este făcut trupul se află şi în pământ.
Când este îngropat, corpul se transformă în elementele chimice ale pământului din care l-a luat Creatorul la început.
Dar ce putem spune despre suflarea de viaţă care se întoarce la Dumnezeu?
Nu este atât de uşor de înţeles.
Nimeni din lume nu poate să explice asta u înţelepciunea omnească.
Cu toate acestea, multe versete din Biblie aruncă lumină asupra acestui punct crucial.
Iacob scrie, “După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26).
Cuvântul “duh” are o referinţă de subsol care sună “suflare.”
Este foarte important.
Cuvântul real al rădăcinii greceşti este “pneuma,” un cuvânt care înseamnă “suflare” sau “aer.”
Cuvântul englezesc şi românesc “pneumonie” derivă de la pneuma deoarece este o boală a plămânilor sau a respiraţiei.
Avem pneuri, de asemenea derivate din pneuma, deoarece au aer în ele.
Dar acelaşi cuvânt grecesc “pneuma” are şi un alt sens.
Înseamnă “duh.”
De exemplu termenul grecesc pentru “Duhul Sfânt” este “Hagios pneumatos,” “Suflare Sfântă” sau “Duh Sfânt.”
Asta ne duce la o concluzie foarte interesantă.
Cuvintele “suflare” şi “duh” se folosesc ades în Biblie ca sinonime.
Iov declara, “Atâta vreme cât voi avea suflet şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele” (Iov 27:3).
Ei bine, nu e nevoie de prea multă inteligenţă să-ţi dai seama că Iov descria acelaşi lucru prin “suflare şi “suflet.”
Omul are doar suflare în nări.
De fapt, asta i-a suflat Dumnezeu omului în nări la creaţiune.
“Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7).
Acum tabloul începe să se lumineze.
Când Solomon a descris că sufletul se întoarce la Dumnezeu, se referea evident la suflare, deoarece Dumnezeu la început a dat suflare şi prin urmare, era singurul lucru care se putea “întoarce” la cel care a dat-o.
Nota de subsol la Geneza 7:22 se referă la suflarea de viaţă ca la “suflarea duhului de viaţă.”
Psalmistul descrie moartea în aceste cuvinte, “Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite, şi înnoieşti astfel faţa pământului. (Psalmii 104:29, 30).
Aici ordinea este inversată şi suflarea lor se întoarce la Dumnezeu la moarte. solomon a declarat că duhul se întoarce.
Aici Dumnezeu trimite suflarea să creeze, dar Geneza declară că El a dat suflarea să creeze.
Are sens doar când înţelegem că cele două cuvinte se folosesc ca şi sinonime şi înseamnă acelaşi lucru.
Reţineţi, vă rog, că această “suflare de viaţă” nu este neapărat aceeaşi ca Duhul Sfânt şi nici “suflarea de viaţă” nu este acelaşi lucru cu aerul obişnuit pe care-l respirăm.
Această suflare sau duh reprezintă puterea deosebită, dătătoare de viaţă de la Dumnezeu ca ajută ca trupul să funcţioneze ca un organism.
Recitiţi Geneza 2:7 şi încercaţi să vă imaginaţi actul Creaţiunii. “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului.”
Nu ne este prea greu.
Putem vedea acel trup mort, desăvârşit alcătuit, care conţine chiar elementele necesare vieţii, dar nu era nicio viaţă. exista sânge, dar nu curgea.
Exista un creier, dar nu gândea.
Apoi Dumnezeu a mai adăugat încă ceva trupului pe care îl făcuse. “i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7).
Nu pierdeţi însemnătatea acestor cuvinte — ades sunt interpretate greşit.
Dumnezeu nu a pus un suflet în trup.
El a adăugat un singur lucru — suflarea sau duhul.
Apoi, ca urmare a unirii dintre trup şi suflare, omul A DEVENIT un suflet.
Milioane de oameni acceptă viziunea tradiţională, falsă că Dumnezeu a pus un suflet în trup ca să creeze omul.
Afirmaţia aceasta se bazează întrutotul pe învăţătura obişnuită şi greşită a tuturor religiilor necreştine.
În Biblie, cu excepţia unei folosiri poetice sau alegorice, sufletul nu intră şi nu iese din trup şi nici nu are o existenţă independentă în afara trupului.
Deoarece cuvântul grecesc psuche care înseamnă “viaţă” s-a tradus uneori cu “suflet” în Versiunea King James, unii au tras concluzii greşite, doar pentru că aplică o definiţie falsă cuvântului “suflet”.
Milioane de oameni au fost învăţaţi că sufletul este nemuritor de la natură şi ori de câte ori citesc sau aud cuvântul, ajung să presupună ceva care este total fals şi nebiblic.
Nici măcar o singură dată în Biblie nu se face referire la suflet ca fiind nemuritor sau veşnic.
Adevărul este că sufletul este viaţa conştientă care a apărut atunci când Dumnezeu i-a adăugat suflarea de viaţă trupului.
O ilustraţie simplă ne va ajuta să vedem acest adevăr mai clar.
Haideţi să asemănăm trupul cu un bec electric.
Curentul electric care merge în acel bec reprezintă suflarea de viaţă pe care a pus-o Dumnezeu în trup, iar lumina va reprezenta sufletul care a devenit omul după ce suflarea s-a adăugat trupului.
Când ne uităm la lumina stălucitoare, vedem o reprezentare perfectă a creţiunii terminate.
Acum, apăsăm pe buton şi închidem lumina.
Ce se întâmplă? Nu mai este curent în bec, aşa cum suflarea pleacă din trup la moarte.
Dar unde este lumina? S-a dus în priza electrică?
Nu, pur şi simplu nu mai există atunci când curentul s-a separat de bec.
Atunci să punem întrebarea, unde este sufletul când suflarea se desparte de trup?
Pur şi simplu, nu mai este niciun suflet până ce, la înviere, Dumnezeu nu-i va reda suflarea de viaţă corpului.
N-ar trebui să ni se pară atât de ciudat acum că am descoperit cum toate “se întorc” la moarte aşa cum erau înainte.
Înainte de Creaţiune, omul nu exista în vreo formă lipsită de trup.
Nu exista nicio personalitate, nu existau stări sufleteşti conştiente înainte ca Dumnezeu să adauge suflare trupului.
În acea clipă, omul “s-a făcut un suflet viu.” Dacă sufletul a ajuns să fie ca urmare a acelei uniri, când încetează sufletul să mai existe?
Desigur când nu se mai realizează acea unire.
Să presupunem că avem două lucruri în faţa noastră: scânduri şi cuie.
Luăm un ciocan şi batem cuiele în scânduri, făcând o cutie.
Acum avem trei lucruri în loc de două: avem scânduri, cuie şi o cutie.
Mai târziu, scoatem cu grijă cuiele şi le punem lângă scânduri.
Iar, n-avem decât două lucruri în faţa noastră: scânduri şi cuie.
Ce s-a întâmplat cu cutia?
Nu mai există, deoarece este nevoie de cele două lucruri unite ca să existe cutia.
În acelaşi mod Dumnezeu a pornit cu două lucruri, trupul şi duhul.
Când le-a pus împreună, sufletul “a ajuns” — a devenit o fiinţă, a început să existe.
La moarte, înţeleptul ne spune, duhul se întoarce la Dumnezeu, iar trupul se întoarce în ţărână.
Şi nicăieri în Biblie nu ni se zice că vreun suflet trăieşte mai mult decât corpul sau continuă să existe fără un trup.
Sufletul sau viaţa nu are nicio existenţă fără puterea lui Dumnezeu care să se afle în trup.
La moarte, acea putere este îndepărtată; se întoarce la Dumnezeu; iar starea acelui om este exact cum a fost înainte ca suflarea să se alăture corpului.
Adică fără viaţă, fără conţienţă şi fără vreo personalitate.
În Biblie se face referire chiar şi la animale ca fiind suflete, deoarece şi ele au aceeaşi putere de la Dumnezeu care le dă viaţă (Apocalipsa 16:3).
Înţeleptul scria, “Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, … Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână” (Eclesiastul 3:19, 20).
Asta nu înseamnă evident că oamenii şi animalele vor avea acelaşi sfârşit.
Va exista o înviere şi o judecată pentru creaturile morale ale lui Dumnezeu, dar viaţa vine numai de la Dumnezeu, indiferent că este vorba de oameni sau de animale şi în Biblie se face referire la acea viaţă ca la suflet.
Când îşi primesc răsplata cei drepţi?
Având acestea în minte, acum suntem pregătiţi să vedem ce se întâmplă de fapt cu cineva care moare.
În predica lui Petru în ziua Cincizecimii, el a făcut această declaraţie puternică despre David, care murise cu o mie de ani mai înainte: “Căci David nu s-a suit în ceruri” (Faptele apostolilor 2:34).
Acum cugetaţi o clipă.
David murise de mult şi deşi uneori a greşit, primise totuşi asigurarea iertării şi mântuirii.
Atunci, de ce nu se bucura deja de fericirea cerului timp de zece lungi secole după moartea lui?
Răspunsul îl primim în versetul 29 unde Petru explică, “Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.”
Inspiratul Petru a declarat că David se află în mormântul său şi nu s-a urcat încă la cer.
Ce interesant!
Dacă omul după inima lui Dumnezeu nu şi-a primit încă răsplata la o mie de ani după moartea lui, ce-am putea spune despre ceilalţi oameni care au trăit şi au murit de atunci?
Evident şi ei se odihnesc în mormântul lor, aşteptând chemarea lui Dumnezeu la înviere.
Domnul Isus i-a asigurat pe cei din zilele Lui “…dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.” (Luca 14:14).
Şi iarăşi a spus, “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27).
Nu există niciun echivoc aici.
Într-un limbaj simplu şi direct, Domnul Isus a declarat că nimeni nu-şi va primi răsplata mai devreme ca să aibă loc învierea, la cea de-a doua Lui venire.
Asta înseamnă că niciunul din cei neprihăniţi care au murit nu au ajuns la cer până acuma.
Toţi aşteaptă în mormânt judecata şi sfârşitul lumii.
Aproape că ultimile cuvinte ale Bibliei confirmă acest adevăr. “Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12).
Această răsplată a zilelor din urmă este descrisă mai departe de către Pavel în 1 Corinteni 15:53, “…trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.”
Când are loc aceasta? “Într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă” (Versetul 52).
Aceasta răspunde fără îndoială problemei răsplăţii celor drepţi, dar ce se întâmplă cu cei răi?
Când vor fi ei pedepsiţi pentru păcatele lor?
Răspunsul uimitor se găseşte în 2 Petru 2:9, “Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii.”
Iată răspunsul!
Cei răi sunt păstraţi până la ziua judecăţii.
Unde sunt păstraţi ei?
Domnul Isus ne răspunde la întrebare, “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28, 29).
Domnul nostru a explicat deosebit de clar că toţi vor fi păstraţi în mormânt până când vor fi chemaţi la înviere ca să primească fie viaţa, fie osânda.
Nu numai că este o teologie bună, dar este şi de bun simţ.
Evident, nimeni nu poate fi pedepsit decât după ce este judecat.
Dreptatea cere să se facă aşa.
Chiar şi cel mai nedrept judecător ar fi discreditat dacă ar face-o altfel.
Să presupunem că un om ar veni înaintea judecătorului acuzat de furt, iar judecătorul i-ar zice, “Închideţi-l zece ani şi apoi îi vom audia cazul.”
Nu! Nu! Nu s-ar putea aşa ceva.
Şi oare Judecătorul întregului pământ ar proceda astfel cu cei răi? Niciodată!
Judecata ar fi o parodie în acest caz—n-ar avea niciun sens.
Minunata solie a Bibliei este că atât cei buni cât şi cei răi dorm în morminte până la ziua învierii.
Atunci vor ieşi din morminte ca să înfrunte judecata, după care li se vor acorda pedeapsa şi răsplata.
Iov a declarat, “aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.
Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia, şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!
Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.
Atunci m-ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale” (Iov 14:12-15).
Moartea este un somn
În armonie cu tot restul Bibliei, Iov descrie o perioadă de somn inconştient în mormânt înainte de trezire pentru a primi răsplata.
Este în armonie cu Daniel, care a rostit următoarele cuvinte despre venirea lui Hristos, “Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit … Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică (Daniel 12:1, 2).
Există un motiv pentru care atât de mulţi scriitori inspiraţi vorbesc despre moarte ca despre un somn.
Este o descriere perfectă a stării morţilor.
Când un om obosit se aşază în pat noaptea, adoarme imediat.
Atât cât îl priveşte, în următaorea clipă îl trezeşte soarele care răsare.
Este total inconştient de ceea ce s-a întâmplat în timp ce a dormit.
Tot aşa este şi cu somnul morţii.
Lazăr murise.
Domnul Isus le-a spus ucenicilor: “Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn.”
Ucenicii I-au zis: “Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.”
Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.
Atunci Isus le-a spus pe faţă: “Lazăr a murit.” (Ioan 11:11-14).
Iată un exemplu clasic despre adevărata învăţătură a Bibliei cu privire la moarte.
Domnul Hristos a numit moartea un somn.
Mai târziu, El a strigat în faţa mormântului prietenului Său, “Lazăre, ieşi afară!” Lazăr nu era sus în ceruri, nici altundeva, decât între pereţii mormântului său.
Ca răspuns la chemarea lui Isus, el s-a trezit din somnul morţii şi a ieşit afară la lumina soarelui.
Au circulat multe istorisiri exagerate despre oameni care s-au întors din morţi dar aceasta este istorisirea cea mai autentică ce s-a amintit vreodată.
Nu încape nicio îndoială că Lazăr murise de patru zile.
Surorile lui au protestat când Isusa poruncit să se dea piatra la o parte din faţa mormântului.
Marta a spus, “Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile” (Ioan 11:39).
Majoritatea istorisirilor celor care revin la viaţă după o moarte aparentă includ experienţe extraordinare a pregustării slavei cerului.
Dar ce a avut de zis acest neprihănit după cele patru zile petrecute în moarte?
A vorbit el despre viziuni cereşti de răsplată cerească?
Niciun cuvânt.
El doar a adormit, aşa cum spusese Domnul Isus.
A fost asemenea unui moment de uitare.
Apropo, ce pedeapsă teribilă ar fi fost să-l aduci pe Lazăr înapoi în această lume întunecată după ce a fost în prezenţa lui Dumnezeu?
Cu siguranţă că ar fi implorat să nu se întoarcă, dacă s-ar fi bucurat cu adevărat de răsplata celor drepţi.
O reluare a vieţii pe pământ ar fi însemnat ceva mai rău decât groaza iadului în comparaţie cu nouăzeci şi şase de ore în paradis.
Cu siguranţă că Domnul nostru nu S-ar fi jucat niciodată astfel cu bunul Său prieten Lazăr.
De ce ne vine greu să credem declaraţia simplă pe care a folosit-o Domnul Isus când a descris moartea?
Cu siguranţă că n-avem nicio problemă să înţelegem natura somnului.
Să presupunem că un om stă întins pe o bancă într-un parc şi doarme profund.
Doarme atât de profund că este total inconştient că se apropie tiptil cineva care să-l atace.
În următoarea clipă, zace mort într-o baltă de sânge.
Ei bine, după concepţia populară a morţii, omul acesta care n-a ştiut nimic în timp ce dormea, deodată va şti totul după ce sufletul lui i-a părăsit corpul.
Dar cum s-ar putea să fie asta adevărat?
Isus a declarat că moartea este un somn.
Dacă omul n-a ştiut nimic în timp ce dormea, cum ar putea să ştie mai mult după moarte?
Cuvintele Domnului Hristos n-ar avea niciun sens, dacă le-am răsuci ca să însemne ce vrem noi să credem.
Nu suntem lăsaţi să ne punem întrebări cu privire la natura acestui somn de moarte.
Mulţi scriitori ai Bibliei oferă explicaţii detaliate despre cum arată aceasta.
”Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor. Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” (Psalmii 146:3, 4).
Din toate aspectele încurcate ale morţii ce se pot discuta, scriitorii inspiraţi au vorbit cel mai ades de natura inconştientă a morţii.
Nici măcar o dată nu găsim vreo descriere palpitantă a vieţii după moarte, care marchează versiunea modernă a învăţăturii.
Biserica şi-a adoptat învăţătura direct din formele plăcute de închinare păgână.
David declara, “Se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile.”
Solomon scria, “Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare… Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:5, 6, 10).
Dacă cineva ar încerca cu bună ştiinţă să prezinte cuvinte şi expresii mai puternice în sprijinul unei morţi asemenea unui somn total fără vise, i-ar fi foarte greu să se potrivească cu aceste cuvinte ale înţeleptului.
Presupuneţi pentru o clipă că aceleaşi declaraţii puternice s-ar face cu privire la afirmarea stării de conştienţă după moarte.
Cu alte cuvinte, presupuneţi că Solomon ar fi zis, “Dragostea lor şi ura lor şi pizma lor vor continua… căci în locuinţa morţilor în care mergi este şi lucrare, şi chibzuială, şi ştiinţă şi înţelepciune.”
O astfel de declaraţie clară ar reprezenta sfârşitul definitiv al oricărei dezbateri pe această temă.
Cine ar mai putea comenta?
Dar iată un adevăr de necrezut!
Nu numai că Biblia nu conţine o astfel de declaraţie, dar în repetate rânduri declară contrariul!
Cu toate acestea, oamenii continuă să creadă ceea ce vor să creadă.
Trecând peste versete clare date de numeroşi autori inspiraţi care rostesc adevărul despre moarte, mulţimi de oameni urmează orbeşte tradiţii goale învăţate de la părinţi sau preoţi.
Iarăşi citim, “Căci nu locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte, şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta. Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38:18, 19).
Oare morţii cei drepţi nu L-ar lăuda pe Dumnezeu, dacă ar fi invitaţi să intre în cer la moartea lor?
David repetă acelaşi adevăr veşnic, “Nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 115:17).
“Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în locuinţa morţilor?” (Psalmii 6:5).
Se mai întorc vreodată cei morţi?
De ce atât de mulţi se împotrivesc înţelesului clar acestor declaraţii biblice?
Prejudecăţi puternice tradiţionale ar putea fi răspunsul, dar este vorba de mult mai mult.
Mulţi cred cu sinceritate că au dovezi fizice ale martorilor oculari că morţii chiar se întorc.
Au mărturia propriilor lor simţuri că de fapt chiar au stat de vorbă cu cei dragi ai lor plecaţi din lumea celor vii.
Ce avem de spus cu privire la aceste manifestaţii?
Ei pot oferi locul, data şi ceasul exact când au luat legătura cu rude sau prieteni decadaţi ce arătau exact ca atunci când erau vii.
Oare să îndepărtăm toate aceste arătări ca pe nişte aberaţii ale minţii unor indivizi instabili sufleteşte?
N-ar fi cazul.
Adevărul este că năluci chiar se arată şi lucrul acesta s-a verificat de nenumărate ori.
Dar pe temeiul Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu nu putem decât să le respingem categoric ca nefiind altceva decât duhurile morţilor.
Morţii nu se pot întoarce şi nici nu pot avea vreo existenţă post mortem în vreo formă de viaţă conştientă.
Atunci cine se arată sub aceste chipuri cu trup, care pretind prin minciună că sunt morţi nevinovaţi?
Cine altcineva decât tatăl minciunilor, care şi-a clădit prima înşelăciune în jurul temei morţii?
L-a contrazis pe Dumnezeu cu îndrăzneală când i-a zis Evei, “HOTĂRÂT că nu veţi muri.”
Când totuşi a urmat moartea, Satana s-a străduit să-i facă să creadă pe supravieţuitori că era doar o iluzie.
Luând chipul celor care au murit, Satana a reuşit să convingă milioane de oameni că el are dreptate şi că Dumnezeu greşeşte.
Acceptând mărturia ochilor şi urechilor lor mai presus de mărturia Bibliei, mulţi ajung experţi în a invoca spiritele în şedinţe de spiritism.
Ades Satana exploatează durerea celor care şi-au pierdut rude şi încearcă să le atragă în capcana spiritistă prefăcându-se că este o rudă iubită de-a lor.
Ce înşelăciune copleşitoare!
Doar cei care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor reuşi să stea împotriva acestui fel de atac.
Haideţi să vă povestesc un exemplu incredibil despre felul de lucru al Satanei.
Un prieten drag de-al meu a slujit mulţi ani ca misionar în Africa.
În timp ce el şi soţia lui locuiau într-o staţie de misiune izolată, fiica lor în vârstă de trei ani s-a îmbolnăvit de o febră tropicală de moarte.
Au înmormântat fetiţa pe marginea unui deal vizavi de casa lor.
La câteva zile după înmormântare, mama stătea în bucătărie când s-a deschis brusc uşa şi fetiţa ei a intrat alergând în cameră ca să se arunce în braţele mamei ei. vă puteţi închipui în acest fel de groază traumatică?
Şi pe deasupra, fetiţa striga, “Mami, n-am murit! N-am murit!”
Din fericire, acea mamă cunoştea adevărul Bibliei despre moarte, iar Dumnezeu i-a dat puterea să se roage în acea clipă să fie eliberată de sub mascarada satanică.
Când ea a chemat numele lui Isus, chipul a dispărut.
Este acesta un caz excepţional?
Din nefericire, nu. Experienţe ca acestea s-au repetat de nenumărate ori.
Fără îndoială că sunt unii şarlatani care îşi creează propriile iluzii, dar trebuie să recunoaştem că foarte ades prinţul răului manipulează mintea oamenilor prin desăvârşirea lui supranaturală în înşelăciune.
Cugetaţi doar pentru o clipă la implicaţiile acesteia!
Milioane de oameni şi-au supus viaţa stăpânirii demonilor crezând că erau sfătuiţi de rude iubite.
Nu puteţi vedea ironia monstruoasă a situaţiei?
Şi nu puteţi vedea cât de uşor poate Satana să înceapă să stăpânească viaţa creştinilor care n-au înţeles adevărata învăţătură biblică despre moarte?
Unica siguranţă a fiecăruia este Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, scena este pregătită ca majoritatea catolicilor şi protestanţilor să fie înşelaţi de manifestarea finală a puterii satanice–toate deoarece au fost învăţaţi o minciună despre starea morţilor.
Pedeapsa şi răsplata se dau la înviere
Gândiţi-vă cât de greşit ar fi dacă răsplata şi pedeapsa s-ar da de acum.
La ce ar mai folosi învierea?
De ce ar mai fi nevoie de o înviere?
Evident că fiecare suflet ar avea deja o soartă hotărâtă, iar farsa unei judecăţi finale n-ar avea niciun sens.
Toate asigurările pioase auzite la înmormântări cu privire la cei dragi care sunt deja în ceruri sunt doar repetări ale primei minciuni rostite familiei omeneşti.
Zugrăvirea sufletelor fără trup care zboară la moarte nu reprezintă o sursă se alinare rudelor care plâng.
Apostolul Pavel a descris ocazia când morţii cei drepţi vor fi cu Domnul în 1 Tesaloniceni 4:16-18 şi a încheiat prin aceste cuvinte, “Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.”
Iată un tablou desăvârşit de inspirat, care aduce adevărată alinare şi ar trebui să-l înţelegem clar cuvintele la care se referea ap.Pavel că vor aduce o astfel de mângâiere.
Cele două versete de mai sus ne dau cuvintele, “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
Pavel descrie aici modul şi mijlocul de necontestat cum vom ajunge să fim cu Domnul.
Nu treceţi cu vederea cuvântul “astfel” din această declaraţie.
Înseamnă “în acest mod.”
Prin acest mic cuvânt, Pavel a exclus oricare alt mod de a fi cu Domnul.
Când a descris venirea Domnului Isus şi învierea sfinţilor ca modul şi mijlocul de a fi cu Domnul, automat el a exclus toate celelalte moduri de a realiza asta.
Apoi, el ne îndeamnă “mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.”
Repet ideea că nu poate exista nicio alinare în concepţia pseudo-creştină conform căreia la moarte o entitate invizibilă şi intangibilă părăseşte corpul pentru a primi pedeapsa sau răsplata.
Este oare alinător să crezi că rudele nemântuite suferă chinul unui foc de nestins?
Există oare mângâiere în tabloul celor iubiţi care privesc în jos din ceruri la situaţiile dureroase pe care le-au lăsat în urmă?
Nu este de mirare că Pavel a fost atât de precis în a descrie cea de-a doua venire a Domnului Isus şi învierea ca fiind singura cale prin care cineva poate să fie cu Domnul după moarte şi, întâmplător, ca fiind singurul mod de a fi alinat la plecarea lor.
Declaraţia magnifică a lui Pavel scoate în relief adevărul slăvit că moartea şi mormântul nu reprezintă sfârşitul.
Va exista o trezire din somnul morţii.
Cei drepţi vor primi darul nemuririi, dar va avea loc “într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15:52, 53).
Domnul Isus a declarat, “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28, 29).
Toţi morţii vor învia spre a fi confruntaţi cu marea decizie a judecăţii.
Fie că au trecut la odihnă cu o mie de ani în urmă sau cu cinci minute înainte ca să Se arate Domnul Isus, li se va părea doar o fracţiune de secundă.
Unii au pus la îndoială modul în care Domnul Hristos poate reface trupurile slăbite ale tuturor celor decedaţi de-a lungul veacurilor trecute.
Unii au fost sfârtecaţi în bucăţi de explozii, alţii au fost arşi complet în incendii, şi mulţi au coborât în adâncul mării.
Va fi oare o problemă pentru puternicul Creator al vieţii să refacă fiecare suflet şi să redea fiecare personalitate?
Nici măcar una.
Celui care numără perii capului nostru şi ştie câte vrăbii sunt în văzduh nu-I va fi deloc greu să refacă identitatea fiecărui om.
S-ar putea ca noi să nu fim în stare să înţelegem procesul, dar oricum putem crede în el.
Există multe lucruri, cum ar fi televizorul şi computerul, care reprezintă un mister pentru omul obişnuit care le foloseşte, dar asta nu ne împiedică să nu credem în ele.
Dacă majoritatea dintre noi suntem uimiţi de complexitatea electronicii obişnuite, nu trebuie să ne aşteptăm să pricepem secretele puterii învierii.
Totuşi, putem avea destulă credinţă că Dumnezeu poate să redea şi va reda viaţa tuturor morţilor.
Tâlharul de pe cruce
Acum haideţi să tratăm una din principalele obiecţii care s-au ridicat împotriva învăţăturii biblice a morţii şi a sufletului.
Există câteva texte ambigue care se pot înţelege doar în lumina tuturor celorlalte versete legate de subiect.
Un exemplu se găseşte în legătură cu experienţa târlharului de pe cruce.
La prima vedere, s-ar părea că Domnul Isus i-a spus tâlharului pe moarte că se va duce la ceruri chiar în ziua când va muri.
În context, tâlharul L-a rugat pe Domnul Isus în ultimile clipe din viaţa lui, “Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus a răspuns: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:42, 43).
Oare afirmaţia aceasta contrazice toate celelalte versete pe care le-am citit despre acest subiect?
Sună de parcă Domnul Isus şi cu tâlharul ar fi ajuns chiar în acea zi în prezenţa lui Dumnezeu.
Să îngăduim şi altor texte să clarifice misterul.
La trei zile după ce a rostit această afirmaţie tâlharului de pe cruce, Isus S-a întâlnit cu Maria lângă mormântul deschis.
Ea a căzut la picioarele Lui să I se închine, iar El i-a spus “Nu mă ţine”, i-a zis Isus; “căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).
Această declaraţie a lui Isus ne duce spre o enigmă ciudată.
Dacă nu ar fi ajuns deja la cer, cum ar fi putut să-l asigure pe tâlhar cu trei zile mai devreme că amândoi vor ajunge acolo chiar în acea zi?
Şi vă rog să reţineţi că paradisul şi tronul Tatălui se află în acelaşi loc.
Ioan a declarat că pomul vieţii se află “în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7).
Apoi în Apocalipsa 22:2 el a explicat că pomul se află deasupra râului vieţii, care la rândul lui, curgea din scaunul de domnie a lui Dumnezeu.
Afirmaţia aceasta aşază fără îndoială prezenţa lui Dumnezeu în paradis.
Evident că dacă Isus S-ar fi dus la Tatăl când a înviat, cu siguranţă că nu S-ar fi suit în ziua când a murit cu trei zile mai înainte.
Acest mister este repede clarificat când luăm în considerare contextul din Luca 23:43.
Trebuie să avem în vedere faptul că manuscrisele originale ale Bibliei s-au scris printr-o linie continuă de scris.
Nu exista nicio despărţire în cuvinte, versete sau capitole.
În 1611, când s-a tradus Versiunea King James, erudiţii au despărţit-o în cuvinte, au inserat semnele de punctuaţie şi au împărţit scrisul în versete şi capitole.
Aceşti oameni nu erau inspiraţi, deşi în general au realizat o lucrare extraordinară care le fusese atribuită.
Din necesitate, deseori au trebuit să pună virgule pentru a le da sens cuvintelor traduse.
În Luca 23:43 ei au adăugat o virgulă înainte de cuvântul “astăzi” care lasă să se înţeleagă că Domnul Isus ar fi zis, “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”
În această situaţie, virgula ar fi trebuit aşezată după cuvântul “astăzi” în loc de înaintea lui.
Atunci declaraţia s-ar fi citit, “Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai.”
Astfel textul acesta ar fi într-o armonie perfectă cu tot restul Bibliei.
Cu alte cuvinte, Domnul Isus îi spunea tâlharului, “Astăzi îţi dau asigurarea–când se pare că nu pot să mântuesc pe nimeni, când proprii Mei ucenici M-au părăsit şi când stau atârnat pe cruce asemenea unui răufăcător–astăzi îţi dau asigurarea că vei fi cu Mine în rai.”
Înseamnă oare aceasta să forţăm raportul sfânt? Nicidecum.
Traducătorii nu au fost mai inspiraţi de Dumnezeu decât suntem noi.
Doar primii autori au fost inspiraţi.
Să aşezi virgula după cuvântul “astăzi” este tot atât de corect pentru textul original ca şi să o aşezi înaintea cuvântului.
Singura deosebire este că într-un fel se aduce o armonie totală în Scripturi, iar în celălalt se aduce o contradicţie fără speranţă.
Nu este nevoie de o inspiraţie supranaturală ca să decizi unde este locul corect pentru virgulă.
Reţineţi că tâlharul cerea doar ca Domnul Isus să-Şi aducă aminte de El când intra în împărăţia cerurilor.
El n-a cerut nicio răsplată în ziua morţii lui apropiate.
În acelaşi mod, îl găsim pe marele apostol al neamurilor anticipându-şi plecarea din această viaţă, “Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. DE ACUM mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în “ZIUA ACEEA”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit VENIREA LUI” (2 Timotei 4:6-8).
Aşa cum tâlharul aşteptător şi Pavel cel uns amândoi şi-au îndreptat nădejdea răsplătirii veşnice către venirea Împărăţiei lui Hristos, tot astfel fie ca şi de noi să-Şi amintească Mântuitorul în acea zi!
