Dovezi in sprijinul autenticitatii reincarnarii: incredibilul caz Karl

Trebuie sa recuperam amintiri specifice, cu cat mai multe detalii, si dovezi independente, cel putin pentru o parte din ele. (Nici amintirile noastre recente nu pot fi confirmate mereu si in totalitate, ci doar o parte din ele.)

Desigur, amintirile din vietile anterioare sunt mult mai greu de verificat decat cele din viata actuala. Ele nu contin totdeauna informatii concrete verificabile.

Dovezile sunt mai greu de gasit, deoarece evenimentele pe care incercam sa le confirmam sunt mult mai vechi si deseori implica alte tari si culturi.

Putine amintiri din vietile anterioare permit acelasi grad de verificare ca acelea spontane relatate de Stevenson, care sunt de obicei mai recente si mai bogate in detalii.

Totusi, in cazuri rare, imprejurarile permit verificarea amintirilor din vietile anterioare cu detalii remarcabile, asa cum arata cele doua cazuri prezentate in continuare, in aceste cazuri, cele mai neobisnuite aspecte ale acestor experiente au putut fi verificate prin cercetare istorica.



Cazul lui Karl

Experientele lui Karl de memorie karmica au inceput sa apara in timpul sedintelor de terapie cu metoda strigatului primordial.

Materialul a continuat sa iasa la suprafata si sa se definitiveze in sedintele de respiratie holotropica, in timpul unui seminar de o luna la Institutul Esalen.

Intr-o faza incipienta a terapiei, cand Karl retraia diverse aspecte ale traumei nasterii, a inceput sa vada fragmente din scene dramatice, situate parca in alta tara si intr-un alt secol.

Scenele erau insotite de emotii puternice si senzatii fizice si pareau sa se afle intr-o relatie profunda si intima cu viata lui, desi niciuna din ele nu avea legatura logica evidenta cu biografia lui actuala.

A avut viziuni cu tuneluri, depozite subterane, baraci militare, ziduri groase si fortificatii ce pareau a face parte dintr-o fortareata situata pe o stanca, cu priveliste la tarmul oceanului.

Aceste scene erau amestecate cu imagini de soldati in diferite imprejurari.

Karl a fost derutat, fiindca soldatii pareau sa fie spanioli, insa peisajul semana mai mult cu cel din Scotia sau Irlanda.

Cat timp procesul a continuat, scenele au devenit mai dramatice si mai complicate.

Multe dintre ele reprezentau lupte crancene si maceluri sangeroase.

Desi era inconjurat de soldati, Karl s-a identificat cu un preot si a avut la un moment dat o viziune profunda cu o Biblie si o cruce.

In acest moment, a vazut un inel cu sigiliu la mana lui si a recunoscut initialele de pe acesta.

Fiind un artist talentat, a decis sa ilustreze acest proces straniu, chiar daca la vremea respectiva nu l-a inteles.

A realizat o serie de desene si cateva picturi cu degetele, facute impulsiv, dar foarte elocvente.

Anumite imagini zugraveau diferite parti ale fortaretei, altele, scene sangeroase, iar cateva, experientele lui proprii, intre care si o scena in care a fost strapuns cu o sabie, aruncat peste meterezele fortaretei si a murit pe plaja.

A desenat de asemenea inelul cu sigiliu si initialele de pe el.

Pe masura ce a scos la lumina tot mai multe fragmente din poveste, a descoperit legaturi semnificative cu viata lui actuala.

Si-a dat seama ca multe trairi emotionale si psihosomatice, ca si problemele lui din relatiile interpersonale din acea perioada a vietii lui cotidiene aveau o legatura clara cu acest proces interior si cu misteriosul eveniment din trecut.

Un punct de cotitura a fost marcat de momentul in care Karl a decis, manat de un impuls, sa-si petreaca vacanta in vestul Irlandei.

La intoarcere, cand a vazut pentru prima oara imaginile fotografiate pe coasta vestica a Irlandei, si-a dat seama ca facuse unsprezece fotografii consecutive cu acelasi peisaj, care nu parea prea interesant.

A luat o harta si a identificat locul unde se afla in acel moment si directia in care a fotografiat.

Si-a dat seama ca locul care i-a atras atentia era ruina unei vechi fortarete, numite Dun An Oir sau Forte de Oro (Fortareata de Aur).

Banuind ca exista o legatura intre aceasta si experientele lui din autoexplorare, Karl a decis sa studieze istoria cetatii Dun An Oir.

A descoperit, spre imensa lui surpriza, ca in perioada lui Walter Raleigh, fortareata a fost ocupata de spanioli si apoi asediata de britanici.

Walter Raleigh a negociat cu spaniolii si le-a promis ca ii va lasa sa paraseasca teferi fortareata daca deschid portile si se predau in fata britanicilor.

Spaniolii au acceptat conditiile, dar britanicii nu si-au tinut promisiunea.

Dupa ce au patruns in fortareata, i-au macelarit fara mila pe spanioli si i-au aruncat peste metereze, lasandu-i sa moara pe tarmul oceanului.

In pofida acestei confirmari absolut uimitoare a povestii pe care o reconstituise cu mult efort in sedintele de terapie, Karl nu a fost multumit.

A continuat sa caute in arhive pana cand a descoperit un document special despre Batalia de la Dun An Oir, din care a aflat ca un preot insotise soldatii spanioli si murise impreuna cu ei.

Initialele acestui barbat erau identice cu cele pe care le-a vazut Karl in viziunea cu inelul cu sigiliu si pe care le-a infatisat intr-unul din desenele lui.

preluare de pe: http://www.almeea.com/

Criteriile de verificare a autenticitatii si veridicitatii amintirilor din vieti anterioare sunt aceleasi cu cele pentru verificarea amintirilor de saptamana trecuta, luna trecuta sau din urma cu zece ani.

E posibil ca un om sa fi fost intr-o viata anterioara vreun animal sau pasare?

Insa in procesul evolutiv nimeni nu mai poate regresa – asa ceva este imposibil.

Exista doar doua posibilitati: ori mergem inainte, ori ramanem asa cum suntem.

Este la fel ca atunci cand un elev trece din clasa a intaia intr-a doua.

Insa daca se intampla ca elevul sa nu absolve, atunci el va ramane in clasa intai – in niciun caz nu se poate sa ajunga la gradinita.

Nimeni nu poate regresa – ori ramane la nivelul la care se afla, ori evolueaza.

Da, este posibil ca unii oameni din prezent sa fi fost incarnati in animale in vietile trecute.

Dar cat de mult au ramas la acel nivel este o alta problema.

Cand vom reusi sa patrundem in amintirile vietilor anterioare putem sa ne reamintim de speciile in care am trait…

Si putem ajunge intr-un punct in care ne va fi foarte dificil sa localizam o urma cat de mica a constiintei.

Muntii sunt si ei la fel de vii ca si noi, dar in ei constiinta aproape ca nu exista – inconstienta persista 99 %, iar constiinta 1 %. Pe masura ce viata evolueaza, constiinta se dezvolta si ea.

 Dumnezeu este suta la suta constiinta.

Diferenta dintre Dumnezeu si materie este cantitativa, nu calitativa: iar in final, materia devine Dumnezeu.

Nu este nici dificil si nici straniu sa acceptam faptul ca un om poate sa fi fost un animal in viata anterioara.

Ceea ce este cu adevarat uimitor este faptul ca in ciuda faptului ca suntem oameni, totusi ne purtam ca niste animale!

Nu este deloc surprinzator faptul ca intr-o viata anterioara am fost animale, insa in prezent nivelul de constientizare al majoritatii oamenilor este atat de scazut, incat parem a fi umani doar la nivel fizic.

Daca privim in tendintele pe care le avem, se pare ca suntem undeva prinsi la mijloc – nu suntem nici animale, dar nici oameni.

Imediat ce ni se ofera ocazia, nu pierdem prea mult timp pentru a cobori la nivelul animalic.

De exemplu, te plimbi linistit pe strada si, deodata, cineva te imbranceste sau te injura.

Instantaneu, gentilomul din tine dispare si incepi sa te exprimi ca un animal – exact ca animalul in care ai fost incarnat in viata trecuta.

Este indeajuns sa te zgarie cineva la suprafata, ca imediat bestia din interior isi face aparitia – iar aceasta apare atat de violent incat ajungi sa te intrebi daca acea persoana a fost sau nu cu adevarat umana.

Starea fiintei noastre actuale contine tot ce am fost in vietile anterioare: animale, plante, roci.

Tocmai de aceea, cand cineva ne impinge spre acele straturi incepem sa ne comportam ca niste animale.

Ceea ce se afla in fata noastra sunt doar niste potentialitati.

Uneori facem un salt in acele potentialitati, dar nu ramanem in ele prea mult timp.Cand vom penetra in interior vom intalni starile diferite in care am existat.

In prezent, foarte putini oameni sunt cu adevarat umani – in general, toti se afla intr-o stare animalica si, din cand in cand, fac un salt in umanitate.

Este la fel ca atunci cand sari din picioare – pentru o clipa te afli in aer, dar imediat revii cu picioarele pe pamant.

Daca ne observam atent, vom descoperi ca pe parcursul a 24 de ore doar in cateva momente suntem cu adevarat fiinte umane.

Urmareste-i pe cersetori si vei fi uimit sa vezi ca ei cersesc intotdeauna doar dimineata.

Ei nu incearca niciodata sa cerseasca dupa-amiaza sau seara, deoarece posibilitatea ca ceilalti sa ramana umani este practic inexistenta.

Dimineata, dupa ce omul se trezeste – odihnit si reimprospatat dupa o noapte de somn – este mai uman decat seara.

Un cersetor nu asteapta niciodata sa primeasca ceva seara, pentru ca stie ca oamenii trec pe parcursul zilei prin tot felul de tulburari si agitatii – la serviciu, in piata, scandalurile din ziare, minciunile politicienilor.

Toate aceste lucruri le activeaza straturile animalice din interior.

Pana seara, omul deja s-a transformat intr-o fiara.

Acesta este si motivul pentru care omul. obosit sa se comporte uman intreaga zi, seara tanjeste dupa alcool, dans, striptease, jocuri de noroc si vrea sa fie printre alte fiare asemanatoare lui.

Diminetile se deschid usile la biserici si temple, iar seara usile cazinourilor, barurilor si cluburilor de noapte.

Dupa o zi de munca, omul se transforma intr-un animal; de aceea, lumea de noapte este diferita de cea a zilei.

In moschei, dimineata se da semnalul sonor pentru rugaciuni; in temple, clopotele incep sa rasune tot dimineata.

In aceasta parte a zile exista speranta ca omul, reimprospatat si reinvigorat, sa se indrepte spre Dumnezeu.

Asadar, este posibil ca un om sa fi trait o viata anterioara incarnat in animal sau pasare.

Dar ceea ce trebuie sa avem mereu in atentie este faptul de a nu continua sa fim animale in aceasta viata.

(Text de Osho)

preluare de pe: http://www.almeea.com/e-posibil-ca-un-om-sa-fi-fost-intr-o-viata-anterioara-vreun-animal-sau-pasare/

Este posibil ca in cursul evolutiei omul sa fi trecut prin vieti ale regnului animal.

Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?

Mişcarea lui Tao este reîntoarcerea.
 (Tao Te King – „Cartea cărării supremei înţelepciuni”)

Sunt ceea ce este. Sunt tot ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi!

(Ludwig van Beethoven)

 

Doctrina reîncarnării nu este dincolo de toate nici absurdă, nici inutilă…Nu este deloc mai uluitor să te naşti de două ori, decât să te naşti o singură dată; totul în natură este renaştere.

(Voltaire – „Dicţionarul filosofic”)

Să ne întoarcem la reîncarnare…
pentru că nu a existat o credinţă mai frumoasă, mai justă, mai pură, una mai morală, mai rodnică şi mai consolatoare şi nici, până la un punct, o credinţă mai probabilă decât aceasta. Numai ea, cu doctrina sa asupra ispăşirilor şi purificărilor succesive poate explica toate inegalităţile fizice şi intelectuale, toate inechităţile sociale şi toate groaznicele aparente nedreptăţi ale destinului.

(Maurice Maeterlink – „Eternitatea noastră”)

 

Mă simt ca un intrus faţă de posteritate atunci când seara sunt nevoit să mă întind şi să dorm. Eu privesc moartea ca fiind la fel de necesară constituţiei noastre ca şi somnul. Ne vom trezi reîmprospătaţi dimineaţa…

 (Benjamin Franklin – dintr-o scrisoare către un prieten, când Franklin avea 80 de ani)

 

Doar să afli că ai trăit, ai murit şi ai fost îngropat sub un vişin din grădina bunicii nu te va face nici atâtica mai bun ca prieten, vecin, tată, mamă sau iubit. Dar să ştii că te-ai purtat rău în trecut, ai suferit pentru aceasta şi că în prezent poţi preveni suferinţa fiind bun şi iubitor – asta da, merită osteneala.

(Edgar Cayce – „Lumea interioară”)

Este moartea sfârşitul existenţei, intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce se petrece cu sufletul după părăsirea planului fizic. Reîncarnarea este o temă prezentă în mod constant în literatura, filosofia şi credinţa acestei lumi. Marii înţelepţi care şi-au revelat Sinele Divin Nemuritor ATMAN afirmă că reîncarnarea este o realitate indubitabilă. Ce spune ştiinţa? Cum se îmbină diferitele puncte de vedere? Este reîncarnarea o realitate sau o ipoteză?

Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.

Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.

Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei  într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de KARMA sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.

Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.


Conexă cu această idee se află şi legea KARMEI, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. BRIHAD ARANYAKA UPANISHAD afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
BHAGAVAD GITA, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:

„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.

Teoria hindusă a reîncarnării admite regresia sufletului spre forme animale sau spre caste inferioare, iar unul dintre aspectele mai puţin fericite ale acestei teorii a fost acela că, în India, a contribuit la consolidarea sistemului de caste.


Buddha, un arhetip al perfecţiunii

Reîncarnarea este una dintre teoriile hinduse preluate şi de budism, la fel ca şi doctrina KARMEI. Însuşi termenul de budism presupune indirect ideea reîncarnării, căci „Buddha” nu desemnează neapărat un individ, ci mai degrabă un arhetip uman.

El este un cuvânt sanscrit ce semnifică „cel pe deplin iluminat”.
Omul care a devenit istoricul Buddha, Siddartha Gautama, a trăit în India septentrională cu circa 500 de ani înainte de Christos.

Potrivit teoriei buddhiste, el era doar un Buddha dintr-o întreagă serie, fiecare dintre ei pregătindu-se pe parcursul a numeroase vieţi pentru acea reîncarnare ca maestru suprem iluminat, după ce în prealabil atinsese starea intermediară de BODDHISATTVA.

Siddartha Gautama se spune că a început să se pregătească pentru starea de Buddha încă din timpul precedentului Buddha, Dipankara, cu nenumăraţi eoni mai înainte. Următorul Buddha, Maitreya, îşi va face şi el apariţia într-un viitor îndepărtat.

Pentru budişti, reîntoarcerea în lumea fizică cu o altă destinaţie decît aceea de a-i ajuta plin de compasiune pe toţi oamenii, fiind în starea de Buddha, nu este un lucru de dorit, iar scopul ultim al existenţei nu este altul decât atingerea stării de perfecţiune, astfel încît reîncarnarea să nu mai fie necesară.

Cartea Tibetană a Morţilor povesteşte cum, după moartea fizică, conştiinţa, „nemaiavând niciun obiect exterior de care să se ataşeze, va fi dusă de vânt”. „La scurt timp, vântul violent al KARMEI, teribil şi greu de suportat, te va împinge înainte şi înapoi cu teribile rafale. Atunci va apare un gând: ‘ce mult aş dori să am din nou un corp!’

După încă un timp sufletul îţi va fi ademenit de viziuni ale anumitor animale şi oameni aflaţi în timpul actului amoros, te vei simţi atras să iei locul unuia dintre parteneri. Nu face acest lucru, căci în momentul în care lichidul seminal va fi pe punctul de a fi eliminat, vei simţi că îţi vei pierde puterile. Şi atunci vei realiza că ai fost din nou conceput ca fiinţă umană sau ca animal.”


Imensul ocean al vieţii

În Occident, doctrina reîncarnării a pătruns cu mai multă dificultate, datorită „solului nefertil” al creştinismului.

Ea a existat însă înainte de acesta, putând fi întâlnită la Platon şi în scrierile hermetice greco-egiptene din perioada precedentă şi imediat următoare naşterii lui Christos.

Într-unul  din pasajele operei lui G.R.S. Mead, „Hermes de trei ori cel mare (Trismegistos)”,  putem citi:
„Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaşte ca fiinţe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, şi, în sfârşit, ca oameni. Sufletele omeneşti care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor… Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!

Dar nu toate sufletele sunt divine, ci numai cele pioase. După ce a luptat să atingă starea de pietate, ce constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în a nu face rău nici unei alte fiinţe, sufletul se desprinde de corp şi devine inteligenţă pură. În acelaşi timp, sufletele încă impure continuă să caute un alt corp uman pentru a se reîncarna; ele nu se pot reîncarna în trupul unui animal lipsit de raţiune, căci legea divină interzice o astfel de infamie.”
Observăm că respectivul pasaj contrazice credinţa hindusă şi budistă cu privire la regresia în stadiul animal.







Conciliul de la Constantinopole sau anatema asupra reîncarnării

Primii părinţi ai Bisericii au cunoscut influenţa scrierilor hermetice, şi mulţi dintre ei au admis ideea reîncarnării.

Origen, unul dintre cei mai influenţi dintre aceştia, afirmă că sufletele au existat în lumi anterioare şi vor renaşte în lumi viitoare.

Lecţiile lui Origen au fost condamnate mai târziu de către Biserică, iar cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole, din anul 553, a aruncat anatema asupra doctrinei sale a reîncarnării.

Ea a continuat totuşi să supravieţuiască prin diferite mişcări gnostice ce şi-au desfăşurat activitatea în mod clandestin şi care, din când în când, sfidau deschis autoritatea bisericii, cum au fost sectele cathare din Evul Mediu, precum şi cele ale albigezilor şi ale bogomililor din Balcani.

Albigezii care predau doctrina reîncarnării, au avut momentul lor de glorie pentru un anumit timp în centrul Franţei, dar au sfârşit prin a deveni victimele unei represiuni brutale instigate de biserică.

După înfrângerea lor, în secolul XIII, doctrina reîncarnării a fost considerată în mod oficial drept erezie.

O lungă perioadă de timp, această teorie nu a jucat decît un rol minor în filosofia occidentală, deşi un anumit număr de gânditori independenţi au adoptat-o. Regăsim amprentele ei îndeosebi în scrierile hermetice, ale rozicrucienilor, cabaliştilor şi altor şcoli ezoterice din perioada renascentistă.

Odată cu valul de libertate în gândire pe care  l-au adus secolele XVIII şi XIX, ideea reîncarnării a reapărut progresiv sub influenţa acestor societăţi esoterice, alături de alte idei interzise şi uitate, iar numărul gânditorilor care au început să se intereseze de ea a crescut foarte mult.

Marele val de entuziasm pentru gândirea mistică orientală ce a străbătut Occidentul la sfârşitul secolului XIX a sporit enorm interesul pentru teoria reîncarnării, astfel încât astăzi ideea a devenit familiară celor mai diverse tipuri de credinţe religioase actuale.

Teoria a exercitat o atracţie deosebită îndeosebi asupra filosofilor, scriitorilor şi poeţilor, chiar cu mult timp înainte ca ea să devină foarte populară. Schopenhauer, Goethe, Heine şi Thoreau, pentru a nu cita decât câteva nume, s-au interesat îndeaproape de ea.

Marele poem narativ al lui Cliford Bax, „Povestea călătorului”, reprezintă una dintre cele mai remarcabile expresii literare despe teoria reîncarnării, din secolul XX.

El povesteşte istoria unui suflet care se încarnează succesiv într-un sălbatic din Epoca de Piatră, apoi într-un babilonian, un scrib grec, un soldat roman, un călugăr din Evul Mediu, un vicar englez din timpurile noastre şi, în fine, într-un profesor de religie. Fiecare etapă este pentru el o lecţie deosebită şi, odata iluminat, el se eliberează definitiv de lanţurile care îl legau de viaţa terestră.

Când profesorul este asasinat de către un sceptic gelos, sufletul său are viziunea tuturor vieţilor anterioare şi se simte brusc complet liber:

„ Un fulger de lumină izbucneşte;
Un zgomot de tunet îmi parcurge creierul.
Iar vastul ocean al vieţii nu mă mai învăluie.
Universul este în mine, iar eu sunt înăuntrul lui.
Şi împreună ardem într-un unic vârf de diamant luminos.
Nici mare nici mică, ci de nemăsurată este suma
Tuturor lucrurilor ce au fost, sunt şi vor urma.”

Viziunile lui Edgar Cayce

Una din dificultăţile în calea dovedirii reîncarnării este faptul că puţini oameni sunt capabili, în circumstanţe normale, să-şi amintească vieţile lor anterioare. Această absenţă a memoriei este firească, căci dacă ne-am aminti la tot pasul despre vieţile noastre anterioare, actuala existenţă ar deveni un coşmar.

Totuşi, s-a încercat constant în perioada recentă ridicarea voalului ce ascunde această amnezie. Hipnotismul este probabil una dintre cele mai frecvent utilizate metode, el aducând unele mărturii surprinzătoare.

A existat, de exemplu fenomenul Edgar Cayce, asistentul aproape analfabet al unui fotograf din Kentuky, ce avea să devină faimos în întreaga lume după ce a descoperit că poate, în transă hipnotică, nu doar să diagnosticheze bolile şi să prescrie tratamente, dar şi să reveleze vieţile anterioare ale celor care îl consultau.


El i-a relatat o dată unuia dintre aceştia că, într-o viaţă anterioară a aparţinut armatei sudiste în timpul Războiului de Secesiune, spunându-i de asemenea numele şi adresa din viaţa anterioară. Aceste detalii a fost verificate ulterior, iar arhivele au arătat că a existat într-adevăr un om ce corespundea datelor respective şi că acesta fusese angajat în trupele generalului Lee, în anul 1862.


Cazul Bridey Murphy

Mai recent, revelaţiile lui Morey Berustein, din cartea sa: „În căutarea lui Bridey Murphy”, au făcut senzaţie. Berustein, om de afaceri din Colorado şi hipnotist amator,  şi-a învins scepticismul iniţial şi a început să se intereseze de reîncarnare, întreprinzând diferite experienţe de regresie hipnotică – adică de întoarcere în timp a persoanei hipnotizate.
Subiectul său principal a fost o tânără menajeră din Colorado, căreia i-a dat pseudonimul  de Ruth Simmons.

Sub hipnoză, aceasta a început să-şi descrie o viaţă anterioară în care purta numele de Bridey Murphy, era femeie şi locuia în Irlanda, în prima parte a secolului XIX. Ea vorbea cu accent irlandez şi a furnizat chiar detalii asupra unor locuri necunoscute şi a unor cuvinte irlandeze, controlate şi confirmate ulterior.

Mai mult, ea a fost capabilă, într-o stare de sugestie posthipnotică, să execute o gigă (un dans) irlandeză, după ieşirea din transă. Ceea ce făcea cu atît mai convingător acest caz era natura prea puţin spectaculoasă, ba chiar prozaică a personajului şi vieţii lui Bridey.

S-au găsit totuşi şi în acest caz numeroşi critici care au susţinut că informaţiile exacte furnizate de Ruth Simmons îşi aveau sursa în amintirile romanelor citite în copilărie.

S-a încercat de asemenea şi studierea folosirii regresiei hipnotice pentru tratamentul tulburărilor psihologice prin readucerea la lumină a cauzei dezordinii respective, situată într-o viaţă anterioară.

O asemenea aplicaţie este expusă în lucrarea intitulată „Numeroase vieţi” a lui Joan Grant şi Denys Kelsey, doi soţi care au practicat acest gen de terapeutică. Înainte de întîlnirea sa cu Kelsey, Joan Grant era deja extrem de cunoscută ca autoare a unor cărţi în care îşi povestea propriile încarnări anterioare. Într-una din acestea, „Faraonul înaripat”, ea îşi povesteşte viaţa sa ca preoteasă egipteană spre anul 3000 î.Ch.

Cât despre Denys Kelsey, acesta era un psihiatru ce a ajuns la pasiunea pentru reîncarnare prin intermediul hipnozei. El practica deja de câtva timp regresia prin hipnoză asupra pacienţilor săi, până când una dintre paciente şi-a retrăit nu doar circumstanţele vieţii sale intrauterine, dar şi ale concepţiei sale. Faptul i-a dovedit lui Kelsey existenţa la om a unui element nefizic,dar el nu s-a lăsat cu adevărat convins de realitatea reîncarnării decât după lectura cărţii „Faraonul înaripat” a lui Joan Grant.


Descoperirea crimei din altă viaţă

El a căutat-o pe autoare şi, împreună, au convenit asupra unei colaborări. Între cazurile pe care ei le-au tratat se numără şi acela al unui tînăr obsedat de ideea că tatăl său suferea de artrită deoarece, în copilărie el aşezase o lenjerie udă peste aşternuturile părinţilor săi.

Kelsey nu a apelat la metodele psihiatrice obişnuite, ci şi-a determinat pacientul să regreseze în timp, sub hipnoză, într-o viaţă anterioară. Se pare că atunci tînărul fusese o femeie ce a trăit în Anglia sub domnia regelui Eduard, şi care a încercat să-şi ucidă o mătuşă pe care o detesta udându-i aşternuturile.

Descoperind stratagema, mătuşa fu apucată de o asemenea mânie, încât paraliză, rămânând timp de mai mulţi ani la pat, îngrijită chiar de tânăra fată, ce nu mai îndrăznea să o părăsească de frică să nu fie denunţată tentativa ei de omor. Pacientul admise că aceasta era cauza obsesiei sale şi nu mai avu niciodată tulburări de acest fel.

Un alt hipnotist, Peter Blythe, deşi mult mai sceptic în ce priveşte reîncarnarea, crede că ea poate constitui, în anumite circumstanţe, o ipoteză utilă. În cartea sa: „Hipnotismul, puterea şi practica sa”, el scrie: „…scepticismul meu în ce priveşte regresia hipnotică în încarnări anterioare nu înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată de către hipnotistul analist pentru a aduce în lumina conştiinţei atitudini pe care pacientul este constrâns să le refuleze.”

El sugerează un procedeu prin care se poate vorbi unui bolnav refractar despre teoria potrivit căreia este posibil ca un incident traumatic să provină din timpuri îndepărtate, ca un fel de amintire ancestrală.

Hipnotistul trebuie să-i spună bolnavului: „Este posibil ca aceasta să fie adevărat sau nu. Eu nu cunosc adevărul, dar dacă doriţi să exploraţi această posibilitate mai în profunzime, eu sunt dispus să vă ajut. Consideraţi că merită să încercăm?” Dacă răspunsul este afirmativ, analistul hipnotist va putea să încerce să descopere respectiva amintire.

Nu trebuie să credem că acest gen de amintire ancestrală este absolut sinonimă cu respectivul eveniment petrecut în propria viaţă anterioară a pacientului. Există teorii potrivit cărora fiecare eveniment îşi lasă amprenta în „eterul” subtil (AKASHA), astfel încât dacă o persoana are sensibilitatea necesară (este foarte receptivă), ea poate intra în rezonanţă cu evenimentul respectiv, branşându-şi conştiinţa pe frecvenţa sa specifică şi asimilându-l.

 

Potrivit acestei ipoteze, menajera din Colorado care credea că într-o viaţă anterioară fusese Bridey Murphy, ar fi privit (într-o manieră inconştientă) programul vieţii acesteia la un fel de emisiune tv eterică consacrată vieţii lui Bridey Murphy. Dar aceasta nu explică, evident, problemele psihologice despre care se crede că sunt datorate amintirilor din vieţile anterioare.

 

Dar, indiferent care sunt argumentele pro şi contra acestei teorii a reîncarnării, cert este că sunt tot mai mulţi aceia care continuă să creadă în ea, aşa cum o spunea într-unul din poemele sale W.B.Yeats: „ omul trăieşte şi moare de nenumărate ori între cele două eternităţi ale sale.”

Sursa: Descopera realitatea din spatele conspiratiei

Natura sufletului si scopul vietii

 

1. Sufletul nu poate fi definit sau masurat deoarece nu are limite observabile in ceea ce priveste creatia divina. Cele mai consistente rapoarte cu privire la demonstrarea esentei sufletelor postuleaza ca acestea reprezinta o energie inteligenta, nemuritoare, manifestata prin anumite unde vibrationale de lumina si culoare.

2. Toate fiintele umane au un suflet ce ramane atasat pana la moarte de corpul fizic ales. Sufletele joaca intr-adevar un rol in selectia urmatoarei vieti fizice, in cursul unor cicluri ale reincarnarii. In mod tipic, sufletul se alatura corpului fizic dupa conceptie, intr-o perioada cuprinsa intre luna a patra si nastere.

3. Fiecare suflet are un caracter unic, imortal. Cand se uneste cu creierul uman, acest caracter se imbina cu temperamentul emotional (sau eul uman) al acelui corp, pentru a produce o personalitate singulara si temporara pentru acea viata. Acest lucru se intelege prin dualitatea mintii noastre.

4. In timp ce memoria sufletului poate fi ascunsa nivelului constient prin intermediul amneziei, modelele de gandire ale sufletului influenteaza creierul uman pentru a da motivatie anumitor actiuni.

5. Sufletele se reincarneaza in fiinte umane pentru nenumarate vieti in scopul avansarii anumitor sarcini karmice ramase din existentee anterioare. Fiecare personalitate, in fiecare viata, contribuie la evolutia sufletului. Sufletele cresc in cunoastere si intelepciune in timpul acestui proces de invatare, precum si prin analizarea actiunilor lor anterioare care se realizeaza in perioada cuprinsa intre incarnari - prilej cu care sufletele sunt ajutatede profesorii lor spirituali.

6. Planeta noastra face parte dintr-un numar incalculabil de lumi, ce servesc ca scoli de antrenament pentru avansarea sufletelor. In timpul incarnarii fizice tempoare pe Pamant, sufletelor le este prevazuta oportunitatea de a se dezvolta prin incercari si greseli, acumuland astfel intelepciune. OAMENII NU SUNT LEGATI DE O EXISTENTA PREDETERMINATA. Numeroasele posibilitati si probabilitati provenite din influenta karmica anterioara constituie subiectul liberului arbitru al sufletului.

7. Pamantul este un loc de o mare frumusete si bucurie, dar cuprinde si insule ale ignorantei, urii, si suferintei, alaturi de dezastrele planetare naturale, asupra carora avem putin control. Faptul ca noi trebuie sa ne confruntam cu aceste elemente deopotriva pozitive si negative ne este cunoscut dinainte. Aceasta planeta constituie mai curand un taram de testare pentru suflete decat un loc al raului si influentelor demonice din afara lumii noastre. Nu exista nici un fel de rea-vointa spirituala in cadrul ordinii divine a iubirii si compasiunii, care inconjoara originile noastre spirituale.

8.ILUMINAREA personala emana din interiorul fiecaruia dintre noi. Ea da posibilitatea tuturor oamenilor sa-si cultive capacitatea de a ajunge la propria putere divina fara ajutorul nici unui intermediar.

9. In momentul mortii fizice, sufletul se intoarce in lumea spiritelor si la sursa creatiei sale. Din moment ce o parte a energiei sufletului nu a parasit niciodata lumea spiritelor in timpul incarnarii, sufletul ce se intoarce se reintalneste cu propria sa esenta. Astfel, procesul invatarii spirituale nu inceteaza niciodata pentru suflet. Lumea spiritelor ofera sufletelor oportunitatea de a se odihni si reflecta intre vietile fizice.

10. Sufletele par a face parte dintr-o serie de grupuri-matca specifice, carora le-au fost repartizate chiar din momentul proriei creatii. Profesorii fiecarui grup sunt ghizii spirituali personali ai tuturor membrilor acelui grup. Sufletele din acelasi grup se reincarneaza si isi asuma roluri semnificative unele in vietile celorlalte pe Pamant.

11. Departe de a putea fi definit ca un loc al sublimei inactiuni sau nirvana, lumea spiritelor apare a fi un loc de tranzitie al sufletelor ce evolueaza in forme superioare de energie. Astfel, acestea pot dobandi capacitatea de a crea atat obiecte insufletite, cat si neinsufletite. Insasi energia sufletului a fost creata de o forta superioara. Lumea spiritelor are o arie de influenta nedefinita, cu exceptia faptului ca se pare ca include universul nostru si dimensiunile din apropierea acestuia.

12. Nici una dintre zeitatile religiilor de pe Pamant nu este vazuta in lumea spiritelor de catre sufletele care se intorc aici. Cea mai apropiata legatura a sufletului cu o putere divina este cea cu ghidul personal si cu membrii consiliului sau, care monitorizeaza actiunile si dezvoltarea fiecarui suflet. Unele suflete provenite de pe Pamant simt prezenta unei SURSE care emana de undeva de deasupra acelor fiinte intelepte care formeaza componenta consiliului.

13. Lumea spiritelor pare a fi condusa de unele suflete foarte dezvoltate, care nu se mai incarneaza. Acestea conduc si monitorizeaza lucrarea sufletelor pe care le au in grija. Atunci cand sufletele care se incarneaza ating nivele mai inalte de intelepciune si performanta, ele vor inceta sa se mai incarneze, ocupandu-si locul printre acesti specialisti care ajuta sufletele. Aceste suflete supraspecializate par a fi recrutate in baza motivatiei, talentului si performantelor lor.

14. Telul suprem al tuturor sufletelor pare a fi dorinta de a cauta si de a gasi perfectiunea, de a se contopi in cele din urma cu SURSA care le-a creat.

fragment din ,,Viata dintre vieti" de Michael Newton Ph. D.

 

http://astrologykom.blogspot.com/2010/01/afla-singur-gradul-de-evolutie.html

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

de Octavian Creţ

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.

Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.

Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.

Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.”

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întâlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu se mai simte a fi aceeaşi, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum „ghiceşte la ce se gândesc oamenii”.

Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”

În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, ea a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămâni mai târziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională.
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.”

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală.

Reacţiile copiilor faţă de experienţele de moarte clinică
După ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnăvit grav şi timp de şase luni nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamăgită, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi să-l xerocopieze. Acest incident arată cât de sensibili sunt experimentatorii în privinţa atitudinii celorlalţi faţă de relatarea lor. A povesti înseamnă a-ţi deschide inima, este o dovadă de încredere, o situaţie delicată. Dacă persoana respectivă simte cea mai mică umbră de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza răni sufleteşti profunde.

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Un caz de posibilă refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţă asemănătoare la vârsta de 3 ani. La întoarcerea sa de la spital el a povestit printre altele, că s-a întâlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultăţi şcolare, a fost dat pe mâna unui psiholog care, auzind această poveste, i-a ordonat să o uite, argumentând că ţinea de trecut, deci că luase sfârşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte despre acea experienţă.

Din mărturiile culese se desprinde destul de clar concluzia că, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinică preferă să nu vorbească despre ele. Instinctiv, copilul urmăreşte să-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrărilor de factură paranormală, copilul înţelege că este preferabil să „rămână normal”.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody.

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Pediatrul Melvin Morse, un binecunoscut cercetător al experienţelor de moarte clinică ale copiilor, menţionează un caz interesant.

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.

Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse. Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns: „Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”

Uimit, dar deschis, dr. Morse a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…

Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice

Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un  nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.

Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice.

De pildă, americanul Goran Grip a trăit la vârsta de 5 ani o experienţă de moarte clinică completă, care nu are nimic patologic şi nu ţine de domeniul psihiatriei: comunicarea cu un punct de lumină care urmărea să afle tot despre el şi de care ar fi dorit să scape, experienţa iubirii copleşitoare, sentimentul de a se situa în afara spaţiului şi timpului, învăţături despre consecinţele faptelor sale etc. În urma acestei experienţe, el a ajuns să ştie, dincolo de cuvinte, tot ce gândesc şi percep ceilalţi oameni, chiar şi la modul inconştient.

Didier Dumas, un psihanalist care lucrează foarte mult cu copiii, consideră că dacă la ora actuală copiii nu mai sunt atât de reprimaţi în privinţa sexualităţii, în schimb lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte spiritualitatea lor. El afirmă că spiritualitatea copiilor, deşi este în mod firesc mult mai „vie”, este adeseori inhibată de mediul lor familial, datorită îndepărtării societăţii actuale de valorile spirituale autentice, ceea ce face ca mulţi copii să refuze să-şi împărtăşească experienţele de moarte clinică, pentru a nu pierde afecţiunea celor apropiaţi.

Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6073

Experienţa morţii şi lumea de dincolo

Ce vom vedea când vom muri... şi după

 

Există, în momentul de faţă, mii de relatări făcute de oameni de diferite religii, clase sociale şi naţionalităţi, privind experienţele din preajma morţii. Acestea ne pot ajuta să aruncăm o privire, fie ea şi sumară, dincolo de limetele acestei lumi, pentru a înţelege ce este misterioasa Lume de Dincolo. Sunt oare aceste relatări doar simple viziuni ascunse şi indiscrete furate unei realităţi care nu ne este accesibilă până în pragul morţii?

 

Aflându-se în pragul morţii, dar reuşind să se salveze, fie printr-un miracol, fie datorită tehnicilor de reanimare moderne, aceşti  „reveniţi” – care au trăit experienţa morţii iminente – întorcându-se, nu cu o viziune a neantului, cum ar putea crede materialiştii, ci a unui Altceva, clar întrevăzut şi descris ca o călătorie în altă lume – au văzut oare, precum Orfeu, intrarea în regatul morţii?

 

Tunelul luminii

 

Acest caz tipic este relatat în primul buletin al Asociaţiei Internaţionale pentru studiul stărilor ce apar în preajma morţii. 

 

Domnul Chouraki, aprod în justiţie, a fost foarte grav accidentat pe o autostradă, în clipa în care îşi pornea în mod imprudent maşina ce rămăsese în pană. Ca urmare a acestui şoc el a rămas şapte ore în comă, trăind o experienţă uluitoare. Iată ce a povestit mai târziu: „Am avut o veritabilă viziune a morţii, simţind la început o separare de propriul meu trup.

 

Mi-am văzut corpul inert... apoi un fel de tunel în care eram atras fără a mă putea opune. La capătul acestui tunel strălucea o lumină foarte vie... Mi-am văzut viaţa, derulându-se în întregime în faţa ochilor, în secvenţe extrem de rapide şi am simţit dorinţa foarte intensă de a mă agăţa de ea. Îmi este foarte clar acum că numai astfel am putut reveni din comă.”

 

O experienţă trăită de opt milioane de oameni

 

Aceste mărturisiri, rezervate altădată doar revistelor medicale specializate, ar fi rămas necunoscute marelui public fără opera doctorului Raymond Moody. Ele au fost prezentate într-o carte publicată în 1975, carte ce s-a bucurat de un imens succes. Publicată într-un tiraj de 3,5 milioane de exemplare şi vândută în întreaga lume, cartea sa „Viaţa de după moarte” a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei fusese se confruntase cu asemenea experienţe tulburătoare (conform unui sondaj realizat în America, în 1988, este vorba de 8 milioane de oameni).

 

În plus, această experienţă are un caracter general uman, indienii din Amazonia fiind şi ei incluşi în sondaj; este de remarcat şi independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte experienţa.

 

Algoritmul morţii

 

Iată cum prezintă doctorul Moody fazele caracteristice fiecărei experienţe, faze care apar cel mai adesea în relatările celor ce au trecut la un pas de moarte.

 

1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul realizează că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.
2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.
3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).
4) Traversarea tunelului întunecat. Experimentatorul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţă de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau părinţii decedaţi.
5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.
6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.
7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă către o dimensiune superioară.
8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele fiinţe (mai ales la cele care au trăit o viaţă pură), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.

 

Concluziile ştiinţei

 

Dacă doctorul Moody a făcut cunoscute întregii lumi experienţele empirice trăite în preajma morţii, doctorul Keneth Ringh, profesor de psihologie la Universitatea din Connecticut, a fost primul care a întreprins o cercetare ştiinţifică aprofundată a acestora. Dincolo de diferenţele ce apar uneori în descrierea fenomenelor produse în timpul agoniei, acestea exprimă întotdeauna pentru cel ce le trăieşte aşa-numita „experienţă a substratului”.

 

În primul rând, Ringh confirmă descoperirile lui Moody, subliniind extraordinara similitudine între descoperirile celor două cercetări. Pornind de la relatările a 102 persoane, cu privire la stările trăite de acestea în agonie, dintre care 52 de bolnavi, 26 de accidentaţi şi 24 cu tentative de sinucidere, el recapitulează diferitele stadii ale tranziţiei în „Lumea de Dincolo”, ce cuprind: o senzaţie de bine adesea extatică, dedublarea, perceperea uneia sau mai multor prezenţe, o retrospectivă vizuală rapidă şi clară a vieţii trăite până atunci, apoi „întoarcerea”, deci reintegrarea în corpul fizic, ce se realizează uneori pătrunzând prin cap, alteori prin ombilic sau piept.

 

Vedem deci că, în termeni uşor diferiţi, de data aceasta ştiinţifici, aparţinând domeniului psihologiei, sunt prezentate aceleaşi trăiri.

 

Nu suntem cu toţii egali în faţa morţii?

 

Continuând cercetările, Ringh obţine în studiul său rezultate inedite. Conjuncturile şi cauza care determină agonia ar putea schimba oare cu ceva scenariul trăirilor în preajma morţii?

 

Este totuşi cert că accidentaţii trăiesc mai intens acea experienţă a bilanţului vieţii, şi că pentru sinucigaşi „nu există tunel, nici lumină strălucitoare, nici prezenţe benefice, nici pătrunderea într-o lume transcendentă de o frumuseţe supranaturală, doar perceperea unei lumi întunecate, ostile, o lume de coşmar”. Concluzia este evidentă şi ea aparţine tuturor religiilor: sinuciderea este cel mai mare păcat; ea nu pune capăt suferinţei, ci măreşte agonia deznădejdi după actul criminal.

 

Continuându-şi cercetările, Ringh ajunge la concluzia că nu există clase de indivizi privilegiate, înclinate predominant către aceste experienţe. Nici culoarea pielii, nici starea civilă nu influenţează în vreun fel experienţa; ea poate surveni la orice vârstă şi rămâne total independentă de credinţa religioasă sau de cunoaşterea prealabilă a fenomenului.

 

În statisticile efectuate în ultimii ani se evidenţiază faptul că cei care trăiesc aceste experienţe extraordinare sunt în marea lor majoritate printre aceia care nu au auzit niciodată de doctorul Moody. Acesta este un fapt explicabil căci, în ciuda succesului considerabil al cărţilor sale, există încă foarte mulţi oameni care ignoră total acest subiect.

 

O mare parte a studiilor este consacrată consecinţelor, repercusiunilor intime pe care o asemenea experienţă le exercită asupra celui care a trăit-o. Mai întâi, „întrezărirea morţii”, deşi poate părea curios, îl „cheamă la  viaţă” pe cel ce a ajuns dincolo. Concluzia este totuşi relativă, deoarece putem presupune că şi cei care părăsesc definitiv planul fizic trec printr-o experienţă asemănătoare şi cu toate acestea nu se mai întorc, setea de viaţă stingându-li-se.

 

Un fapt sigur este însă acela că tuturor celor ce revin li se transformă fundamental modul de a privi viaţa. Un astfel de om devine din ce în ce mai înţelegător cu ceilalţi, iar atitudinea sa în faţa religiei se modifică radical. Chiar şi cei mai sceptici se conving de existenţa unei Realităţi Esenţiale ce poate fi numită Dumnezeu. Dispare total şi sentimentul apartenenţei la o religie anumită, însă credinţa în Dumnezeu devine mult mai fermă. Sentimentul „fricii de Dumnezeu” este sublimat într-o beatifică stare de recunoştinţă. În conştiinţa omului survin mult mai clar întrebările fundamentale ale existenţei: De unde venim? Unde ne ducem? Cine suntem noi cu adevărat? Întrebări la care încep să întrezărească răspunsuri.

 

Apare totodată o vădită detaşare faţă de preocupările materialiste, faţă de dorinţa de a acumula bani sau bunuri. Gândurile unei fiinţe care a trăit o astfel de experienţă devin mult mai elevate, cu o tendinţă permanentă de generalizare şi universalizare. Relaţiile cu ceilalţi devin dominate de un spirit fratern şi de compasiunea celui ce a văzut şi dincolo de ceea ce ochii obişnuiţi pot să vadă.

 

Acesta este rezultatul unei evoluţii spirituale „cosmice” mult accelerate şi nu al unei banale schimbări a religiei. În orice caz, experienţa „vieţii de după moarte” este cel mai puternic antidot împotriva fricii de moarte. Ea poate fi asimilată, într-o oarecare măsură, unui vaccin psihologic.

Cei ce trec printr-o astfel de experienţă capătă cel mai adesea certitudinea că viaţa se continuă după moarte şi, mai mult decât atât, ea continuă într-un mod extraordinar de frumos, fascinant, beatific. „Eu nu mai percep moartea ca pe o anulare, ci ca pe o renaştere,” a spus unul dintre ei. „Moartea fizică îţi permite să renaşti pentru a cunoaşte o viaţă mai senină.” Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că experienţa ar trebui încercată în mod deliberat, prin sinucidere! Aşa cum am arătat, consecinţele ar fi dezastruoase.

 

Singura deosebire, în raport cu concluziile lui Moody, este că nici una dintre persoanele consultate de Ringh nu a relatat că a întâlnit Fiinţa de Lumină. Ringh a conchis că această experienţă post-mortem trebuie să fie cu totul excepţională şi că nu orice fiinţă poate avea acces la ea. De altfel, studii ulterioare au demonstrat că aceasta este o fază foarte avansată în procesul desprinderii de planul fizic şi de aceea oamenii se întorc adesea înainte de a o trăi.

Există şi experienţe infernale?

 

Nici Ringh nici Moody nu au vorbit niciodată despre experienţele infernale ce le-au fost relatate. Cardiologul M. Rawlings a cules însă şi mărturii în acest sens. Pentru unii, „tunelul” s-ar sfârşi într-un teren tenebros şi incert unde colcăie „personaje groteşti ţesute în umbră şi adunate pe malul unui lac de foc”.

 

În ceea ce priveşte ipotezele posibile ale stării de agonie, descrierile relatate de dr. Ringh în urma cercetărilor sale, sunt printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată referitoare la moarte şi la această prelungire semi sau supra-conştientă a sa.

 

O simplă halucinaţie?

 

Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, una dintre cele mai aprige contestatare a ideilor şi experimentelor pe care vi le-am prezentat, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În anumite circumstanţe, legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii post-mortem. Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”. 

 

Savantul Carl Sang, supranumit de către unii confraţi ai săi domnul „Eu ştiu tot”, a găsit de cuviinţă să se pronunţe şi asupra acestui subiect „transcendent”. Pentru a nu-şi periclita reputaţia, Sagan speculează că senzaţia de tunel urmată de linişte, pace, fericire este legată de fenomenul de reamintire a experienţei naşterii, şi anume faptul că la venirea pe lume noi traversăm un astfel de „tunel” la capătul căruia ne aşteptă lumina orbitoare a sălii de operaţie şi fiinţele „atotputernice”, medicii! Această analogie se loveşte însă de faptul că totuşi asemenea experienţe au trăit şi oamenii născuţi prin cezariană, dar aici, savantul Sagan se închide definitiv în tăcere.

 

Lucrarea lui Blakmore, pe care ea a numit-o „Cartea sufletului care moare” nu este totuşi lipsită de interes. Când moartea este iminentă, afirmă ea, creierul nu mai are oxigen şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Aceasta ne duce cu gândul la efectele mescalinei sau ale LSD-ului. Faptul că există mai mulţi neuroni centrali, în procesul viziuni, ar induce iluzia că există un tunel iluminat în mijlocul său.

Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, ar reduce durerea şi ar induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, având efecte secundare aceste viziuni şi lumini strălucitoare.

 

Opinia doctorului Ringh este însă alta. El afirmă că interpretările psihologice şi fiziologice sunt „inadecvate şi inadmisibile” şi aduce numeroase argumente împotriva lor. Totuşi el nu respinge ideea că lipsa de oxigen a creierului ar putea provoca o „stare modificată de conştiinţă” care, la rândul său ar activa „matrici inconştiente”, compunând astfel elementele unei experienţe din preajma morţii. De aici rezultă ideea unui „program integrat” care s-ar pune în mişcare în momentul morţii aparente. Cum s-ar explica în această situaţie faptul că în timpul experienţei, aparatele medicale conectate la bolnav arată totuşi activitate cerebrală nulă?

 

Iată însă ideea de bază a teoriei holografo-psihologice a Dr. Ringh: „Problemele ridicate de aceste experienţe sunt imposibil de interpretat, fără a le confrunta cu spiritualitatea.” În acest context, el propune un concept care se inspiră din bazele ocultismului şi ale tehnicii de avangardă a holografiei.

 

Ştiinţă şi spiritualitate

 

„Teoria holografică mi se pare o speranţă reală pentru a furniza o fundamentare ştiinţifică pentru înţelegerea "substratului", a acelei realităţi fundamentale a lumii” – continuă Dr. Ringh. „Mă gândesc că există un univers, frecvent cunoscut sub numele de plan astral, creat de interacţiunile structurii trăirilor emoţionale şi gândurilor.” După părerea sa, tot ceea ce noi ştim din parapsihologie şi din holografie „poate să justifice virtual fiecare din aspectele profunde ale acestor experienţe uimitoare.”

 

Ringh adoptă, prin aceasta, modelul neurochirurgului Karl Pribram, care a descoperit un posibil mod de funcţionare de tip holografic al creierului, în care reţelele de neuroni funcţionează într-un spaţiu fără timp „codând şi decodând holograme”, veritabile creaţii născute în mintea noastră, având ca bază un univers mai abstract, sintetic.

 

Pentru a se crea o imagine holografică este necesară o hologramă, suport al unor franje de interferenţă şi o lumină coerentă: laserul. Analogic vorbind, holograma universului e înscrisă în mintea fiecăruia dintre noi, iar lumina conştiinţei noastre, a Sinelui, este precum lumina laserului ce dă viaţă imaginii.

 

Procesul experienţelor din preajma morţii ar putea fi decodarea unei astfel de holograme, încrustate în mintea noastră încă de la naştere sau dinainte şi care s-ar declanşa în apropierea morţii. În plus, conform principiului holografiei „programul integrat” ar proveni de la un spaţiu fără timp unde totul este cuprins şi oglindit în fiecare parte. Este una din caracteristicile interferenţei undelor laser, care stau la baza creierii luminii holografice, descoperită de Denis Gabor în 1948.

După moarte rămânem noi înşine, însă simţim mai clar că facem parte dintr-un TOT, din Dumnezeu, într-un „Dincolo” pe care creierul nostru nu-l poate concepe acum, şi în care timpul se deformează treptat până într-un punct în care dispare.
 

Spre OMEGA

 

Dacă imaginaţia noastră cu privire la ceea ce se poate întâmpla după moarte este limitată, aceasta se datorează în mod cert faptului că trăim în plan fizic, cu alte cuvinte că ceea ce trăim acum pare a fi pentru fiecare dintre noi singura realitate posibilă.

 

Doctorului Ringh îi place să vadă în amploarea actuală a „experienţelor substratului”, datorate ameliorării constante a tehnicilor de reanimare, indiciul faptului că suntem pe pragul unei noi etape evolutive în care s-ar putea declanşa un fel de desprindere a conştiinţei umane ataşată până acum doar creierului şi lumii materiale, făcând-o capabilă să sesizeze şi să integreze realitatea superioară.

 

Prin căutările sale de natură spirituală putem spune că dr. Ringh a plecat el însuşi „În drum spre Omega” – titlul ultimei sale cărţi. Textual, el se întrebă: „Experienţele din preajma morţii ar putea oare să fie un mecanism evolutiv, care să aibă ca efect un salt al indivizilor şi o translaţie în noul stadiu de dezvoltare umană, neogeneza lui Theilhard de Chardin sau supramentalul lui Sri Aurobindo – deblocându-le oamenilor facultăţile spirituale adormite până atunci? Şi tot el răspunde: „O nouă rasă de fiinţe umane evoluate spiritual, homo noeticus, a lui John Wite, este pe cale să se nască, rasă ce ar putea să transforme planeta”.

 

Perspectivă cu adevărat fascinantă. Însă datoria noastră de oameni conştienţi este să căutăm în permanenţă să ne apropiem de această cunoaştere de ordin spiritual şi nu să aşteptăm pasiv eventualitatea unei experienţe în pragul morţii. De altfel, experienţele astrale ale ocultiştilor nu sunt altceva decât replica, în condiţii normale de sănătate, a trăirilor din preajma morţii.

yogaesoteric

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4708

Experienţe la hotarele vieţii

traducere şi adaptare Ioana Plăviţu

Naşterea şi moartea constituie experienţe fundamentale, punctele alfa şi omega ale existenţei noastre ca fiinţe umane. Bertrand Montaud, biograf al Gittei Malasz şi practicant al învăţăturilor din cartea „Dialoguri cu Îngerii avansează o ipoteză uimitoare: filtrul prin care cunoaştem lumea pe parcursul întregii vieţi se instalează în primele secunde ale existenţei noastre.

Ideea a apărut prin analogie cu experienţele în preajma morţii (NDE – Near Death Experience), care descriu dispariţia brusca a acestui ecran, apariţia luminii clare, precum şi o viziune globală şi profundă a întregii noastre vieţi, examinată acum din punct de vedere spiritual. Astfel, Montaud s-a întrebat dacă nu cumva naşterea este tocmai momentul în care se instalează ecranul dintre noi şi realitatea înconjurătoare, limitându-ne percepţiile pentru a ne adapta la lumea din care tocmai am intrat. Din această perspectivă se poate vorbi despre „experienţele în prejma morţii” (NDE – Near Death Experience), care sunt experienţe de condensare; mişcările corpului fizic, senzaţiile şi percepţiile pe care acesta le receptează atunci au darul de a trezi spiritul.

Se pare că naşterea fizică impune corpului nostru un prim scenariu al durerii. Iar acest scenariu originar va induce o primă autodefinire a vieţii noastre terestre. Experienţa a demonstrat că, atunci când ne naştem, suntem înzestraţi cu organe de simţ foarte dezvoltate, capabile să recepteze totul. Dar, iată că, trecând prin cele 7 etape  ale procesului naşterii, puţin câte puţin „a simţi totul devine „a suferi totul”. Datorită instinctului de supravieţuire se produce în noi o transformare dureroasă dar salutară: pentru a rezista atacului senzaţiilor exterioare, vom înlocui atotpercepţia originară cu o percepţie mult limitată.

Naşterea reprezintă un mister. Ea reprezintă o adevărată programare, iar calculatorul suntem chiar noi. Odată programat, este firesc ca viaţa noastră să decurgă repetitiv, conform programării iniţiale. Totul se petrece ca şi cum personalitatea noastră s-ar edifica pe baza a şapte forte, corespunzând celor şapte etape. Astfel, dacă trecem fără probleme de o etapa, aceasta va induce personalităţii noastre o calitate: capacitatea de a trai în armonie cu forţa corespunzătoare acelei etape. Dacă, din contra, întâmpinăm probleme dureroase la o anumită etapă, aceasta arată incapacitatea noastră de a asimila lecţia specifică acestei etape.

„A te naşte sau a nu te naşte – aceasta-i întrebarea” 

Prima etapă

Această parafrază după Shakespeare rezumă destul de bine problematica primei etape a naşterii. Aici însă, „a nu fi” înseamnă pentru foetus „a te naşte împotriva voinţei”. Această etapă nu este decât rareori o problemă. Dar în toate cazurile în care ea constituie o dramă, persoanele respective au puternice tendinţe suicidare sau autodistructive. În această etapă are loc un fel de acceptare a vieţii la modul general sau, din contră, un refuz al ei.

Totul începe în clipa în care foetusul însuşi dă semnalul de început al propriei sale naşteri. Cercetările ştiinţifice recente confirmă ipoteza declanşării naşterii de către foetus. Decizia de a se naşte a copilului pare a fi în strânsă legătură cu intensitatea dorinţei celor doi părinţi de a avea acel copil. Această dorinţă reciprocă reprezintă de fapt naşterea omului la nivelul cel mai subtil al gândului. Ea se regăseşte oglindită în prima dorinţă a copilului, de a declanşa sau nu naşterea sa, de a o ajuta pe mama sa să-l nască  sau, din contră, de a se lupta împotriva ei. Iar experienţa fizică corespunzătoare este cea a unei prime participări la viaţă sau a unei prime rezistenţe faţă de aceasta.

Ieşirea din labirintul matern

A doua etapă

Pentru a înţelege această etapă, ar trebui să facem un efort de imaginaţie, căci percepţiile din această fază sunt cu totul deosebit de amplificate faţă de cele ale unei fiinţe născute. Spaţiul şi timpul au cu totul altă semnificaţie pentru micul bebeluş. Totul se petrece la viteza luminii: secundele devin eternităţi ce se desfăşoară neîncetat, iar distanţele se prelungesc la infinit. Această percepţie multiplă a timpului şi a spaţiului generează o hipersensibilitate a corpului şi a organelor de simţ. Limitele noastre prea strâmte sunt totodată însoţite de o profundă nostalgie a imensităţii. Astfel, pentru nou-născut această a doua etapă constă în parcurgerea lungului culoar al pântecului matern. Cu toate că realitatea fiziologică este alta, pentru foetus traseul parcurs pare o imensitate.

Nou-născutul trebuie să facă un efort pentru a ajunge la lumina exterioară pe care o întrezăreşte. Orice fiinţă care aspiră către lumină va trebui să experimenteze curajul şi perseverenţa sau, mai mult, să suporte slăbiciunile, abandonul şi descurajarea. Dar trebuie să ştim că în acest coridor matern domneşte o stranie lege: orice încercare a procesului avansării către ieşire atrage după sine apariţia durerilor. Astfel, noul-născut nu poate fi liniştit decât atunci când este în drum spre lumină.

Depăşirea blocajelor

A treia etapă

Această a treia etapă  a naşterii este într-adevăr cea eroismului dus la extrem. Aici noul-născut va întâmpina anumite blocaje cum ar fi şoldurile, bazinul, umerii şi altele. Acestea îi stopează înaintarea şi deci generează instantaneu suferinţă. Durerile ating aici cote maxime şi incomparabile cu precedentele, care pot fi depăşite trecând în forţă. Copilul trebuie să facă prima sa alegere eroică: el trebuie să distrugă ceea ce l-a creat, dacă vrea să trăiască, la fel cum puiul trebuie să distrugă coaja oului ce l-a ocrotit. Aceasta este  experienţa fizică a instinctului, forţa extremă care îl îndeamnă pe copil să se nască chiar cu preţul vieţii mamei lui.

Vârtejul dintre două lumi

A patra etapă

Modalităţile de ieşire din uterul matern constituie a patra etapă şi prefigurează toate separările şi despărţirile noastre viitoare. Pruncul trebuie să părăsească locul cald şi ocrotitor şi să iasă într-o lume nouă, necunoscută şi periculoasă pentru el. Uneori bebeluşul se simte suspendat în vid, prin într-un vârtej imens, pe măsură ce graniţele lumii lui se năruie dintr-o dată. Alteori, din contră, el se va simţi smuls de graba unui ginecolog. Şi alteori, ieşirea va fi o mare plăcere sau cel puţin o uşurare după probele dure ale etapelor precedente. Deşi aceste etape sunt descrise separat, ele trebuie înţelese ca alcătuind  un proces continuu. De exemplu, să ne imaginăm un nou-născut care nu poate ieşi din cauza şoldurilor.  Cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mult va creşte senzaţia de eliberare vecină cu extazul ce va însoţi naşterea. Din păcate, o dată cu această eliberare, apar şi surprinzătorii parametrii ai planetei Terra… Aceştia sunt: frigul, zgomotul, lumina, mişcarea. Toţi aceşti stimuli şochează micuţele membrane fragile ale noului venit. Şi iată că, după vârtejul unei noi libertăţi, se instalează din nou teama. Lecţia acestei a patra experienţe fizice este independenţa, afirmarea progresivă a lui „eu sunt” într-o lume în care copilul va trebui să înveţe treptat să trăiască.

A cunoaşte totul dintr-o dată

A cincea etapă

În această fază, un flux gigantic de informaţie îl asaltează pe nou-născut. Acesta a ieşit din pântecul matern şi trăieşte primele sale secunde în această lume. Pentru el, funcţionează atunci un al şaselea simţ ce le reuneşte pe toate cele cinci cunoscute de noi, încă nediferenţiate la nou-născut. Noul-născut are percepţia globală a tuturor fiinţelor care îl întâmpină, dar această percepţie este insuportabilă pentru el. Imaginaţi-vă că, printr-o simplă atingere a baghetei magice, ni s-ar oferi posibilitatea de a simţi toate durerile fiinţelor din jurul nostru. Aceasta este experienţa unei percepţii suprasenzoriale nefiltrate de minte. Suntem noi pregătiţi să ne-o asumăm fără a fi puternic afectaţi? Nu putem fi siguri de aceasta. Poate e chiar mai bine că organele noastre de simţ sunt atât de limitate. Această a cincea experienţă fizică este

cea a adevărului, pe care îl întrezărim în plenitudinea sa timp de câteva secunde. Probabil de aceea ne aflăm încă în căutarea lui, temându-ne totodată de a-l descoperi.

A spune „NU”

A şasea etapă

Dacă percepţia totală a noii lumi îl conduce pe copil la limitele raţiunii şi ale echilibrului său ca entitate, el va fi obligat, în această etapă, să interpună un ecran între el şi realitate. În el are loc o teribilă transformare, care îl determină să abandoneze o parte a performanţelor sale în domeniul percepţiilor. Astfel, pentru a simţi mai puţin, el alege voalarea realităţii prin intermediul filtrului, care va reduce considerabil capacităţile perceptive ale micuţului.

În acest moment, primul ciclu de şapte etape din viaţa copilului a fost parcurs. În fiecare etapă el a avut o anumită experienţă carnală ce i-a modelat corpul şi percepţiile asupra lumii. El s-a programat printr-un scenariu al naşterii care i-a oferit un rol pe care-l va interpreta până la moarte. Cunoscând şi înţelegând aceste experienţe pe care cu toţii le-am trăit în prejma naşterii, vom fi mai pregătiţi pentru o nouă naştere, de data aceasta spirituală.

Articol preluat din REVISTA MISTERELOR nr. 33

preluare de pe: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6652